„Enigma Otiliei” G.

Călinescu
Demonstraţie: roman realist balzacian

În perioada interbelică, G. Călinescu creează prin „Enigma Otiliei” un roman realist de factură
balzaciană, considerând că totul e fundamental la acest scriitor francez şi că pentru literatura română a
vremii tipul firesc de roman este cel obiectiv.
„Enigma Otiliei” este un roman balzacian prin accentul pus asupra laturii morale şi a temei sociale
(familia, moştenirea, paternitatea), prin personajele tip (avarul, arivistul, orfanul, fata bătrână), prin
naratorul omniscient, care îl zugrăveşte prin tehnica detaliilor, prin realizarea veridică a imaginii
Bucureştiului de odinioară în toate dimensiunile lui, naratorul urmărind medii sociale diverse. Este publicat
în 1938.
Viziunea despre lume a scriitorului este una realistă deoarece se prezintă veridic o societate cu toate
trăsăturile ei de epocă, accentuîndu-se defectele acesteia şi falsitatea relaţiilor interumane. În plus, viziunea
capătă slabe accente moralizatoare, fiind mai puternică senzaţia de veridicitate, căci în viaţa de toate zilele
nu se aplică mereu proverbul „După faptă şi răsplată”, ceea ce face ca personajele mai puţin merituoase să
iasă învingătoare în detrimentul celorlalte.
Scriitorul porneşte de la datele realităţii pentru a înfăţişa imaginea societăţii româneşti de la începutul
secolului al XX-lea, în care valoarea este una materială - banul, ca şi la Balzac, aceasta fiind şi tema
romanului. Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii în
romanul realist, sunt înfăţişate aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii, relaţia dintre soţi,
căsătoria, orfanul. Prin temă, este un roman al unei familii şi istorie a unei moşteniri şi se încadrează în
categoria prozei realist-balzaciene prin motivul moştenirii şi al paternităţii. Tematica citadină şi tema
intelectualului se înscriu în direcţia modernistă a vremii
Titlul iniţial, „Părinţii Otiliei,” reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje
determină cumva soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi". Autorul schimbă titlul din motive editoriale şi
deplasează astfel accentul de la tema specific realistă a paternităţii la misterul prin care se caracterizează
comportamentul protagonistei.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care
urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor
clanului Tulea, al lui Stanică etc. Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii
lui Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix
Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia Medicina, locuieşte în casa tutorelui său, Costache
Giurgiuveanu, şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes şi planului secundar,
monografic, pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal, în stilul metodei balzaciene, prin
acumularea detaliilor („într-o seară de la începutul lui iulie 1909") şi spaţial (descrierea străzii Antim, din
Bucureşti, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioarelor), prezintă principalele personaje, sugerează
conflictul şi trasează principalele planuri epice.
Descrierea oferă imaginea detaliată a mediului, personajele fiind caracterizate şi prin intermediul
acestuia. Căutarea casei lui Costache Giurgiuveanu prilejuieşte crearea imaginii străzii bucureştene de la
începutul secolului trecut: case scunde cu ferestre prea mari, stiluri arhitectonice diferite, combinate fără
metodă şi realizate din materiale improprii anticipează caracterul locatarilor, oameni prosperi, dar fără
cultură solidă, fineţe sau rafinament artistic, preocupaţi de bani şi de aparenţe. Este o perspectivă ironică a
iniţiatului în domeniul arhitecturii şi al decoraţiunilor interioare.
Finalul este închis deoarece aduce rezolvarea conflictului (deznodământul) şi este urmat de un
epilog, în care sunt prezentate succint destinele unora dintre personaje: Felix, Otilia, Stănică, Pascalopol..
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din
perspectiva lui Felix, intrusul / străinul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite, ale existenţei sale
(adolescenţă şi aproximativ zece ani mai târziu: „după război"). Simetria este susţinută şi de replica pe care
moş Costache i-o adresează lui Felix, în momentul în care tânărul apare în poarta casei sale şi pe care
doctorul Sima de mai târziu şi-o aminteşte în finalul romanului: „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc".
Expoziţiunea corespunde cu incipitul şi este realizată în metoda realist-balzaciană: situarea exactă a
acţiunii în timp şi spaţiu, veridicitatea susţinută prin detaliile topografice, descrierea străzii în manieră
realistă, fineţea observaţiei şi notarea detaliului semnificativ.
1
 Acţiunea debutează cu venirea lui Felix-Sima la Bucureşti pentru a urma medicina, asemenea tatălui
său, şi cu instalarea sa la tutorele său Costache Giurgiuveanu, rentier avar.
Pătruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care se teme de străini, pe
verişoara Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix (intrusul, străinul)
observarea obiectivă a personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele
fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice care sugerează, în manieră clasică, trăsături de
caracter şi sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elementele de biografie. Toate
aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi
prefigurează cele două planuri narative şi conflictul principal. Replicile Aglaei anticipează conflictul
succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix.
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: pe de o parte, în carte este prezentată istoria
moştenirii lui Costache Giurgiuveanu, iar pe de altă parte, romanul are în centru destinul tânărului Felix
Sima, maturizarea lui (caracterul de bildungsroman).
Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral,
ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi
nu pune în practică niciun proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui. Clanul Tulea
urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan periclitat ipotetic de înfierea Otiliei. Deşi are o afecţiune
sinceră pentru fată, bătrânul amână înfierea ei, de dragul banilor şi din teama de Aglae. El încearcă totuşi să
pună în aplicare nişte planuri pentru a o proteja pe Otilia, construndu-i o casă cu materiale provenite de la
demolări. Proiectele lui moş Costache nu se realizează, deoarece din cauza efortului depus la transportarea
materialelor, bătrânul este lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia Tulea, boala lui moş
Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în aşteptarea morţii bătrânului şi a obţinerii
moştenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui Pascalopol determină însănătoşirea bătrânului avar.
Moartea lui moş Costache este provocată, în cele din urmă, de Stanică Raţiu, ginerele coanei Aglae care
urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea, ceea ce constituie punctul culminant al operei.
Pretutindeni prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obţine ceva bani sau poate da
lovitura vieţii lui, Stanică susţine în fond intriga romanului, până la rezolvarea în deznodământ.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăite de acesta în casa
unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio
decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş
Costache îl părăseşte, considerând că reprezintă o piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se
căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. Din epilog, aflăm că
Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea Otiliei de a-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte
exotic şi căzând în platitudine. Otilia rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru
Pascalopol o enigmă.
Conflictul exterior al romanului se bazează pe relaţiile dintre cele două familii înrudite, care sugerează
universul social prin tipurile umane realizate şi este declanşat de moştenire. O familie este a lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă şi orfană, fiica celei de-a doua soţii
decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al
bătrânului. A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii
acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi
Titi. în această familie pătrunde Stanică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Istoria unei moşteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş
Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia Tulea
(interesul lui Stanică pentru averea bătrânului).
Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Mijloacele de caracterizare a personajelor. Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica
balzaciană a descrierii mediului şi fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter, iar prin tehnica
focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la exterior. În mod direct, naratorul
dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor. Caracterele dezvăluite iniţial nu
evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea
indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii între personaje).
Excepţie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici moderne: comportamentismul şi reflectarea
poliedrică, în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic
2
sugerează enigma, misterul feminităţii.
Romancierul depăşeşte însă estetica realistă şi pe cea clasică prin ambiguitatea personajelor. De
exemplu, Felix nu este ambiţiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a iubi dezinteresat, dar
hotărât să-şi facă o carieră, caracterizat prin luciditate şi profunzime intelectuală.
Alt aspect modern (naturalist) este interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate şi
mediu: alienarea şi senilitatea. Simion Tulea reprezintă categoria estetică a urâtului, grotescul. Titi, fiul
retardat care se îndreaptă spre demenţă, este o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână, invidioasă şi rea, este o
copie degradată a mamei. Ba mai mult, atât mama cât şi fiica au preocupări obsesive: moştenirea, căsătoria.
Autorul dispune personajele în planuri antitetice, prin reflectare inversată. Orfanii Felix şi Otilia au
corespondenţi, prin răsfrângere inversată, în zona urâtului, pe tinerii din clanul Tulea: inteligenţa lui Felix în
contrast cu imbecilitatea lui Titi, feminitatea misterioasă a Otiliei cu urâţenia Auricăi.
În concluzie, tehnica introducerii în scenă şi cea portretistică sunt de factură realistă, deoarece în
caracterizare sunt exploatate legătura cu mediul şi valorificate detaliile fizice (fizionomice, vestimentare).
Imaginea iniţială realizată din perspectiva naratorului omniscient dublată de cea a lui Felix Sima (ca
personaj-reflector) va fi demonstrată şi completată pe parcursul cărţii, realismul reluând şi îmbogăţind
caracterele specifice clasicismului.
Personaje sunt tipice: moş Costache - avarul, Aglae - „baba absolută fără cusur în rău", Aurica - fata
bătrână, Simion - dementul senil, Titi - debil mintal, infantil şi apatic, Stanică Raţiu - arivistul, Otilia -
cocheta, Felix - ambiţiosul, Pascalopol - aristocratul rafinat.
Costache Giurgiuveanu ilustrează în roman tipul avarului. Costache Giurgiuveanu provine dintr-o
familie de macedoneni stabiliţi întâi la Giurgiu (de unde şi numele), apoi în Bucureşti şi este posesorul unei
averi ale cărei dimensiuni le ştie doar el, ceilalţi putând doar să le presupună, cel mai interesat şi curios fiind
Stănică. în ceea ce priveşte relaţiile de rudenie, este fratele Aglaei, Tulea, tatăl adoptiv al Otiliei Mărculescu,
unchiul şi tutorele lui Felix. În ceea ce priveşte rolul său în cadrul acţiunii, unul dintre planurile romanului îl
are în centru pentru averea lui.
Arhitectura are o strânsă legătură cu viaţa personajului şi cu profilul caracterologic, oferind primele
informaţii asupra acestuia: casa lui Costache Giurgiuveanu este un indiciu al condiţiei sociale - burghezia
bucureşteană - şi al încadrării lui în tipologia avarului.
Fizionomia, descrisă prin acelaşi artificiu - ochiul „străin" al lui Felix - dezvăluie de la început vârsta,
detaliile unei fizionomii bizare şi gesturile stereotipe: „Tânărul văzu mirat un omuleţ subţire şi puţin
încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată.
Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili ca nişte
aşchii de os. Omul a cărui vârstă desigur înaintată rămânea totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar
şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă.” Comportamentul bizar, anxietatea legată de
posibilitatea de a fi deposedat de bani, teama faţă de lăcomia Aglaei sunt dublate de dragostea sinceră faţă de
Otilia, căreia vrea din toată inima să-i asigure viitorul, deşi avariţia îl împiedică să facă singurul lucru decent
şi de competenţa sa: înfierea. Bătrânul se dovedeşte slab, vulnerabil, nesigur, incapabil să o protejeze de
răutatea celor din jur. Avarul îşi vinde proprietăţile, ascunde banii în casă, act imprudent pentru că Stănică
are obiceiul să cotrobăie aşteptând înfrigurat să dea o lovitură, face presiuni pentru a afla unde are banii
ascunşi, speriindu-1. Când are primul atac cerebral, Giurgiuveanu refuză să dea din mână cheile dulapurilor
din casă şi când le dă, are încredere doar în Felix, care cu această ocazie descoperă că este furat de bătrân, dă
greu banii din mână, chiar dacă sunt în beneficiul lui şi apoi asistă neputincios la risipa făcută de membrii
familiei Tulea. La sosirea doctorului Strătulat, adus de Pascalopol, cei prezenţi observă că moş Costache ţine
strâns cutia cu bani şi inelul cu chei. Neliniştea şi îngrijorarea îi caracterizează numai pe Otilia şi Felix,
pentru că celelalte rude nu au sentimente de compasiune faţă de bolnav. Costache nu este un om comunicativ
şi nu are încredere în oameni, presupunând că aproape toţi vor să îl fure; este suspicios şi discret, preferând
singurătatea, însă în timpul bolii devine comunicativ cu Felix şi Weissmann, povestindu-le despre
longevitatea familiei lui, originea ei, despre soţiile sale şi intenţiile de a construi o casă Otiliei.
Cu Aglae, care îl somează să îi spună unde ţine actele, bătrânul acţionează impulsiv, strigă şi refuză
să îi dea informaţii. Atacul îl face să mediteze la moarte şi să se teamă de ea asociind-o cu furtul: Astfel se
înfăţişă moartea lui moş Costache: ca un furt total agravat cu paralizie integrală şi eternă. O mai mare
pedeapsă decât să vezi asta şi să nu poţi face nimic nu i se părea că poate fi. Frica îl face să consulte un
doctor, să se bucure în tăcere de candela aprinsă de Otilia pentru a-i da încredere, dar fidel realităţii
existenţei, continuă să facă planuri de viitor şi să încerce să-1 escrocheze pe Felix ajuns la majorat. În timpul
3
ultimei crize starea de anxietate este amplificată: se teme de zgomotele din casă, de ochii ce-1 urmăresc, iar
când Stănică se pregăteşte să îi ia comoara de sub saltea, îl supraveghează duşmăneşte şi încearcă să o apere
cu un efort ce îl costă viaţa, dovedindu-şi pasiunea pentru bani până în clipa morţii.
Costache este însă capabil de căldură, de sentimente de dragoste faţă de Otilia pe care o priveşte cu
devotament, o ascultă şi doreşte sincer să îi rezolve situaţia, deşi amână mereu, reuşind astfel să îi
încredinţeze lui Pascalopol doar o parte din banii ce i se cuvin. Dragostea pentru fată şi avariţia îl fac să
accepte ca moşierul să o protejeze şi să îi satisfacă dorinţele şi capriciile, în ciuda mentalităţii vremii.
Moşierul este singurul lui prieten, iar în Felix are încredere dovedind că are nu numai discernământ, ci şi o
bună intuiţie a caracterului oamenilor.
Pe de altă parte, moş Costache este un personaj comic care capătă o dimensiune caricaturală.din
cauza trăsăturilor evidenţiate de către narator: avariţia ostentativă şi grotescă în descrierea vestimentaţiei,
comportarea mereu secretoasă a bătrânului, felul în care îl trage pe sfoară pe nepotul.
Aglae, femeia vârstnică, îmbrăcată preţios şi pedant, se remarcă prin „faţa gălbicioasă, gura cu buzele
subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari.” Descrierea cu funcţie de
simbolizare evidenţiază încadrarea ei în tipologie - baba absolută, fără cusur în rău. Aglae este suspicioasă,
maliţioasă, egoistă, limitată, autoritară, dovedind prin comportament instinctul matern şi pe cel al posesiunii.
Aurica este fata bătrână, tipologie pe care o ilustrează atât prin detaliile fizionomice: „faţa prelungă,
sfârşind într-o bărbie ca un ac”, cât şi prin comportament. Obsesia căsătoriei este dominantă şi îi orientează
toate sentimentele şi atitudinile: invidia, răutatea şi instabilitatea emoţională.
Leonida Pascalopol se deosebeşte de lumea personajelor instinctuale, dominate de o manie, deoarece el
se defineşte prin complexitatea sentimentelor şi dimensiunea morală. Portretul fizic iniţial surprinde vârsta,
eleganţa, rafinamentul: „Era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând
impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura
englezească a mustăţii cărunte. Părul rar, dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la
ceafa, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de
tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei”. Pascalopol
este un bărbat singur, fin, delicat, devotat Otiliei, înţelegător, generos şi discret, care o iubeşte pe fată, dar nu
poate discerne între latura paternă şi cea virilă a sentimentului său. Devotamentul, responsabilitatea şi
luciditatea în ceea ce priveşte condiţia ei îl fac să fie mereu în preajma Otiliei, să îi asigure viitorul, pentru ca
fata să poată alege liber şi să se căsătorească cu ea pentru o vreme, dar îi redă libertatea când constată că
această legătură este constrângătoare pentru tânără.
Intre personajele cărţii, un rol important îl are Stănică Raţiu, chiar dacă nu apare de la începutul
romanului. El reprezintă arivistul care îşi urmăreşte constant şi obstinat scopul, dar şi demagogul, tema lui
preferată fiind cea a familiei, datorită, poate, condiţiei de orfan. Stănică este un avocat fără procese,
deoarece atenţia sa este canalizată asupra îmbogăţirii şi acest fapt implică omniprezenţa în casa Aglaei sau a
lui moş Costache. Personajul este un bun cunoscător al psihologiei umane, subtil în comparaţie cu rudele
sale prin alianţă, indiscret, teatral, demagogic, inteligent şi fantezist, construind mental scenarii în care se
iluzionează sau se înduioşează asupra propriei personalităţi. Lipsit de moralitate şi de onestitate, soţul
Olimpiei cunoaşte pe toată lumea, exagerează realitatea după bunul său plac şi îl terorizează pe bătrânul
avar. Este jovial, melancolic sau cinic, după împrejurări, dar îşi atinge ţelul şi devine bogat prin furt, el
provocând moartea lui Costache.
Aproape toate aceste personaje au o dimensiune comică datorită reluării de către prozator a formulei
balzaciene într-o perioadă istorică ce marchează declinul ei. Comicul relevă contaminarea cu elementele
moderne şi conferă personajelor aspectul unor măşti de carnaval în descendenţă caragialiană, exemplificativ
fiind cazul lui Stănică Raţiu, un încurcă-lume ale cărui fapte sunt îngroşate, caricaturizate: ascultă pe la uşi,
împrăştie ştiri pe care le exagerează, cere bani cu nonşalanţă tuturor şi ameninţând cu sinuciderea pentru a fi
mai credibil.
Ca şi alţi prozatori interbelici, G. Călinescu este interesat de psihologiile tulburi, reprezentate de Simion
Tulea, fiul său, Titi, şi de Aurica, într-o oarecare măsură, datorită obsesiei măritişului. Simion este un
bărbat retras, nebăgat în seamă de membrii familiei şi evoluează discret spre nebunie, comportamentul său
agasând-o pe Aglae, care îl părăseşte într-un azil. Titi, mereu în criză erotică, are mania de a confecţiona
obiecte ce presupun migală, copiază cărţi poştale ilustrate, este ilogic (scena când îi povesteşte un film lui
Costache) şi posomorât, dependent de mamă, se leagănă.
In această lume a maniilor şi a goanei după posesiune, Felix şi Otilia reprezintă cuplul de inocenţi.
4
 Felix Sima întruchipează tânărul surprins în procesul maturizării, dar şi tipul ambiţiosului. El este un
personaj complex, dinamic, surprins în evoluţie. Personajul este un cerebral şi un om caracterizat prin
voinţă, care, în casa tutorelui parcurge etapele şi probele maturizării: cunoaşterea lumii, a iubirii, a profesiei.
Portretul fizic iniţial anticipează încadrarea eroului în tipologie: „Uniforma neagră îi era strânsă bine pe
talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era
însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar
culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie.”
Acestui procedeu de caracterizare balzacian i se adaugă fişa biografică, portretul direct făcut de alte
personaje, portretul indirect realizat prin gesturi, fapte, relaţiile cu cei din jur. însingurat, visător, inteligent,
fin, Felix are capacitate de reflecţie, comentariul auctorial notând conştiincios gândurile, frământările,
îndoielile în stilul indirect liber sau prin intermediul jurnalului tânărului, formă de autocaracterizare: „Nu
trebuie să fiu aşa de orgolios de averea mea, pe care n-am meritat-o şi să scot ochii lumii cu ea. Trebuie să
mă port modest, discret, spre a nu scoate în evidenţă situaţia critică a Otiliei. Trebuie să-i spun adevărul, că
am nevoie de prezenţa ei.”
Felix Sima este personajul reflector al romanului, prin intermediul căruia în anumite momente ale
acţiunii sunt redate opiniile naratorului. Trăsăturile lui Felix se conturează treptat, el fiind un tânăr sensibil,
timid, impulsiv, imatur şi oarecum naiv, chiar dacă din punct de vedere profesional îl caracterizează ambiţia
de a-şi face o carieră.
Felix reprezintă tipul intelectualului ambiţios, care nu suportă ideea de a nu însemna nimic în viaţă.
Statutul de orfan îl ambiţionează şi mai mult şi îl determină să-şi dorească, înainte de orice, să se realizeze
profesional. El vrea să facă o carieră în medicină şi cercetare, motiv pentru care după ce termină Liceul
Internat din Iaşi, vine la Bucureşti, în casa tutorelui său legal, moş Costache Giurgiuveanu. Felix este însă, în
egală măsură, „tânărul îndrăgostit naiv care ezită să ia o decizie fermă şi, astfel, îşi pierde iubita." (Gheorghe
Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic).
Felix este fiul doctorului Sima din Iaşi, orfan din copilărie de mamă şi apoi de tată, care, prevăzător, îi
asigură din punct de vedere financiar viitorul. Crescut într-o atmosferă lipsită de o prezenţă caldă, tandră,
feminină, Felix este timid, sensibil, dornic să aibă afecţiunea şi protecţia unei familii. Fără experienţă,
obişnuit cu viaţa de internat, Felix vede în moş Costache imaginea autorităţii parentale, însă comportamentul
acestuia este departe de acela al unui tată preocupat de educaţia fiului său, lăsându-i tânărului său nepot
libertatea absolută. Felix se obişnuieşte repede cu această libertate, lipsa de supraveghere oferindu-i prilejul
de a-şi construi personalitatea în absenţa oricăror constrângeri.
Ego-centrist, dominat de pasiunea banilor, Costache îl escrochează pe Felix, deşi îl simpatizează şi îl
consideră demn de încrederea lui. Când bătrânul se îmbolnăveşte şi îl trimite după caseta cu bani, acesta
găseşte caietul în care moş Costache îi notase conştiincios cheltuielile reale şi imaginare care demonstrează
că bătrânul îl înşală. Cu toate acestea se fereşte să dezvăluie adevărul în prezenţa lui Stănică, protejându-1
pe avar şi demonstrând că este prudent şi mai puţin naiv, experienţa maturizându-1. Aceeaşi atitudine o are
Costache şi atunci când vrea să-i construiască o casă Otiliei şi, marcat de sentimentul culpei, îi propune lui
Felix să contribuie la afacere. Tânărul are sentimente contradictorii faţă de mania lui Costache: revoltă şi
milă, dar energia lui sufletească este îndreptată spre educaţia sentimentală. O iubeşte din ce în ce mai mult
pe Otilia, atras de frumuseţea, rafinamentul, spontaneitatea şi fineţea ei, este gelos pe Pascalopol, dar îl şi
admiră, pentru că tinereţea are nevoie de modele şi Pascalopol este un om rasat. În domeniul carierei, Felix
este un om inteligent şi tenace, preocupat de domeniul în care se pregăteşte şi trăieşte experienţa invidiei şi a
neîncrederii celorlalţi. Voinţa îl face să nu renunţe, mai ales că este susţinut de profesorul vârstnic şi trăieşte
bucuria succesului. în timp ce Felix parcurge treptele maturizării, afirmându-se profesional şi cunoscând
meandrele iubirii.
Otilia pare a testa voinţa lui şi capacitatea tânărului de a se vindeca de o iubire pe care o consideră
nepotrivită pentru marele lui viitor, mai ales că ea veghează la realizarea ambiţiei profesionale a lui Felix.
Ultima întâlnire tainică din camera băiatului îi dă acestuia sentimentul certitudinii, fiind încredinţat de
dragostea Otiliei şi trăind bucuria unică a iubirii împărtăşite, în timp ce fata ia hotărârea ce îi va determina
viitorul - căsătoria cu Pascalopol, care îi poate oferi sentimentul că este protejată, siguranţă şi dragoste. De
altfel, moşierul o cunoaşte mult mai bine decât Felix, care e bântuit de sentimente contradictorii şi are accese
de posesivitate, însă nu are răbdarea şi maturitatea de a o înţelege. Clipa de fericire este urmată pentru Felix
de marea dezamăgire a pierderii iubirii, însă, aşa cum prevede fata, are tăria de a trece peste suferinţa iubirii
neîmplinite şi se realizează în domeniul medicinei.
5
 Iubirea juvenilă a lui Felix este sortită eşecului datorită nepotrivirii dintre el şi Otilia, tinereţii şi
aspiraţiilor diferite, idealul lui fiind clar şi precis, în timp ce fata este indecisă, aventuroasă. Tânărul rămâne
cu nostalgia misterului din comportamentul fetei, dar din punct de vedere profesional şi social, el se
realizează atingându-şi ţelul propus încă de la începerea cursurilor universitare. Felix ajunge un savant
cunoscut în domeniul medicinei, se căsătoreşte strălucit şi intră prin mariaj într-un cerc de persoane
influente.
Otilia Mărculescu este personajul eponim al romanului şi reprezintă misterul feminităţii
adolescentine. Ea este fiica adoptivă a lui Costache, dar are un statut incert din cauza avariţiei acestuia şi a
respingerii de către clanul Tulea, pentru care este o rivală la moştenire. Mijloacele balzaciene introduc
imaginea contradictorie prin descrierea camerei şi a portretului fizic. Interiorul dezvăluie preocupările
artistice, naturaleţea, cochetăria (parţial Otilia se încadrează în tipologia cochetei), curiozitatea, atracţia spre
nou, neliniştea, nerăbdarea specifică tinereţii. Otilia este cocheta care consideră că rostul femeii este să
placă, în afară de asta nu poate fi fericire. Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de
artistă, Otilia studiază cu plăcere pianul, citeşte cărţi şi reviste franţuzeşti şi este indiferentă în ceea ce
priveşte averea lui moş Costache. Fata îi va purta de grijă lui Felix, încă din seara sosirii tânărului în casa lui
moş Costache. Neavând unde să-1 găzduiască, Otilia îi va oferi cu generozitate tânărului cameră ei, prilej
pentru Felix de a descoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră şi
parfumuri, o parte din personalitatea volubilă şi exuberantă a Otiliei.
Portretul fizic surprinde vârsta, frumuseţea, eleganţa, delicateţea, trăsături ce o opun Auricăi, dar şi
fragilitatea, vulnerabilitatea ei. „Fata părea să aibă vreo optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu
nasul mic şi ochi foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. însă în
trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil petfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei,
era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”
Tehnicile moderne, pluriperspectivismul şi comportamentismul relativizează imaginea Otiliei,
contribuind la aura de mister a personajului şi la limitarea omniscienţei. Personalitate în formare, chiar dacă
are deja o stăpânire de femeie, Otilia îi farmecă pe bărbaţii din jurul ei, dar trebuie să îndure invidia şi ura
Auricăi şi a Aglaei, astfel încât este percepută în mod diferit, chiar contradictoriu. Pentru femeile clanului
Tulea este o destrăbălată, ele neputând înţelege spontaneitatea, nonconformismul ei, pentru Giurgiuveanu
este o fetiţă, pe care crede că o poate proteja şi pe care o iubeşte sincer, pentru Felix şi Pascalopol rămâne o
enigmă. Tânăr, Felix o consideră un ideal feminin şi soţia dorită, deşi are momente când se îndoieşte de
sinceritatea dragostei fetei şi de onestitatea ei, neînţelegând relaţia specială pe care ea o are cu Pascalopol,
iar moşierul o vede ca pe o fată deosebită, mândră, liberă, vulnerabilă, care necesită protecţie şi devotament,
pe care i le oferă necondiţionat, fie ca înlocuitor patern, fie ca soţ, în final el reprezentând alegerea Otiliei.
Amestecul de cochetărie şi profunzime din personalitatea ei poate surprinde, cu toate că acesta
reprezintă însăşi esenţa feminităţii. Otilia, care nu poartă prea mult timp doliu după moş Costache, pentru că
negrul o învineţeşte la faţă şi care, în vreme ce Felix îi vorbeşte despre idealurile lui, se gândeşte că n-a şters
praful de pe pian, este aceeaşi cu Otilia care îşi dă seama de nepotrivirea dintre ea şi Felix ca ideal de viaţă,
alegând în final să sacrifice iubirea lor adolescentină pentru viitorul profesional strălucit al lui Felix.
Studentă la Conservator, susţinută financiar de un protector filantrop şi luminat cum este moşierul
Leonida Pascalopol, Otilia are acces la deschiderea culturală asigurată de educaţie. Totuşi face alegerea
partenerului pentru căsătorie cu luciditate şi simţ al realităţii.
Dacă Felix este intelectualul ambiţios, care nu suportă ideea de a nu însemna nimic în viaţă şi pentru
care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta, care consideră că „rostul femeii este să placă,
în afară de asta nu poate fi fericire." Deşi are o personalitate în formare şi un comportament derutant pentru
bărbaţii din jurul ei, ea este singurul personaj feminin rafinat din roman şi de o feminitate conştientă.
Autorul transmite astfel, prin replica personajului feminin, propria concepţie despre condiţia femeii în
contextul societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
Tânăra concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix
are despre dragoste păreri romantice, el fiind gata să aştepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment
dat, se va căsători cu Otilia. Dându-şi seama de această diferenţă, dar şi de faptul că ar putea reprezenta o
piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl părăseşte pe tânăr şi alege siguranţa căsătoriei cu
Pascalopol.
In contrast cu alte ipostaze ale feminităţii înfăţişate în roman, (baba absolută fără cusur în rău - Aglae,
fata bătrână - Aurica, femeia plată - Olimpia, curtezana – Georgeta) Otilia reprezintă pentru Felix o imagine
6
a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Misterul personajului pare a se ascunde în replica
aparent de neînţeles de la începutul romanului: Noi nu trăim decât patru-cinci ani.
Întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-a. Viziunea „dindărăt", focalizare „0”,
perspectivă narativă obiectivă, presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele
prezentate, dar condiţia impersonalităţii este încălcată prin comentariul unui estet. Naratorul omniscient ştie
mai mult decât personajele sale şi, omniprezent, controlează evoluţia lor ca un regizor universal.
Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator şi
comentator al comediei umane reprezentate, cu instanţele narative. Naratorul se ascunde în spatele
diverselor măşti (un exemplu în acest sens este personajul reflector, Felix Sima, prin intermediul căruia sunt
prezentate alte personaje), fapt dovedit şi de limbajul uniformizat.
Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor),
completată prin inserţia unor micronaraţiuni în structura romanului. Unele secvenţe narative se
realizează scenic (de exemplu: capitolul I şi al XVIII-lea), prin dispunerea personajelor, prin
spontaneitatea dialogului sau elocvenţa discursului, notarea gesturilor şi vestimentaţiei, ca în
didascalii.
Aşadar, „Enigma Otiliei” are ingredientele romanului balzacian prin accentul pus asupra laturii morale
şi a socialului, scrutat atent de ochiul vigilent al naratorului omniscient, care îl zugrăveşte prin tehnica
detaliilor, prin crearea unor tipologii, prin realizarea scrupuloasă a imaginii Bucureştiului de odinioară în
toate dimensiunile lui, naratorul urmărind medii sociale diverse.
Pe de altă parte, este evidentă depăşirea balzacianismului datorită elementelor modeme care apar în
roman. Interesul pentru patologii, comicul, limitarea omniscienţei şi a obiectivităţii, pluriperspectivismul în
realizarea portretelor, aerul caragialian al unora dintre personaje fac din cartea lui G. Călinescu un roman la
formulei balzaciene preluate de un scriitor al secolului al XX-lea.

ENIGMA OTILIEI - subiectul

Capitolul I: Primul capitol prezinta sosirea tanarului Felix Sima in casa tutorelui sau, Costache
Giurgiuveanu, unchiul sau. Intr-o seara la inceputul lui iulie 1909, Felix ajunge in casa unchiului sau si este
intampinat cel putin ciudat de acesta. Verisoara lui, Otilia, o tanara de aceeasi varsta cu el il primeste cu
multa caldura si il conduce pe baiat intr-o camera unde restul familiei juca table. Astfel, Felix ii cunoaste pe
Pascalopol, un mosier bogat, prieten de familie (cu care Otilia isi permite multe familiaritati, spre
nemultumirea baiatului), pe Aglae Tulea, sora lui Costache, Simon Tulea, sotul acesteia si Aurica Tulea,
fiica de 30 ani a Aglaei. In timp ce ceilalti jucau table si mai apoi carti, tanarul Felix, viitor medicinist isi
aduce aminte de felul in care a ajuns orfan, cum murise mama sa si cum tatal lui fusese distant de copil,
trimitandu-l mai mult prin internate. Dupa un timp, Otilia isi aduce aminte de Felix si ii aduce doua prajituri
(considerand ca ii este foame) si il trimite sa doarma chiar in camera ei, unde Felix observa o dezordine
generala.
Capitolul II: Cand se trezeste, Felix o aude pe Otilia cantand la pian si incepe sa studieze unele parti
ale casei. Pe holuri o intalneste pe Marina, servitoarea casei si Costache ii cere cu imprumut niste bani, dar
intervine Otilia care nu admite ca tatal ei sa ceara bani de la “varul ei”. Fata ii canta lui Felix si cuprinsa de
ceea ce Marina numea “nebunie”, incepe sa alerge prin gradina. Otilia isi marturiseste dorinta ca Felix sa
ajunga un mare doctor si incepe sa ii prezinte familia, ilustrand calitatile si defectele membrilor familiei
Tulea. Totodata, incep sa rascoleasca amintirile, uitandu-se prin fotografiile vechi. Dupa amiaza, Pascalopol
ii scoate pe Felix si pe Otilia la plimbare, spre invidia Aureliei si a Aglaei. Acestea insista pe langa Felix sa
il mediteze pe Titi, baiatul matusei sale.
Capitolul III: Capitolul incepe printr-o scurta prezentare a lui Simion Tulea, Otilia avertizandu-l
discret asupra manierelor celor din familia Tulea. Aurelia il invita pe Felix la ei acasa si in timpul vizitei, o
ponegreste pe Otilia, cu invidie ascunsa. Il cunoaste pe Simion, care ii prezinta tablourile sale, Felix
observand ca si Titi si tatal lui au un oarecare talent in ale picturii, desi afla ca toate tablourile facute de cei
doi sunt simple copii dupa ilustrate sau carti. Titi nu se doveste a fi foarte interesat de meditatii, plictisindu-
se foarte repede. Capitolul prezinta aspiratiile familiei Tulea si dorinta arzatoare a Aureliei de a se marita.
Aurica incepe sa se familiarizeze din ce in ce mai mult cu Felix cu dorinta ascunsa de a-l face pe acesta sa o
ia de nevasta; sperantele pe care si le face Aurica speriindu-l pe tanar, acesta care incepe sa o e evite.
Capitolul IV: Cu timpul, Felix se obisnui in casa lui Costache, acomodandu-se cu ciudateniile locului.
7
Avand nevoie de bani, ii cere tutorelui insa acesta isi dovedeste avaritia fara sa ii dea vreun ban, cea care ii
da bani fiind Otilia. Capitolul prezinta vizita celor doi la casa lui Pascalopol, unde Felix observa un rafinat
gust in decoratiuni interioare. Desi la inceput Felix nu il agreeaza pe Pascalopol, considerand ca Otilia nu ar
trebui sa se poarte asa familiar cu un barbat mai in varsta ca ea, mosierul ii devine treptat simpatic.
Capitolul V: In august, este anuntata sosirea lui Stanica si a Olimpiei, cealalta fata a Aglaei. Otilia ii
explica scandalul produs de relatia dintre cei doi, care nu erau casatoriti, fiindca Stanica nu dorea sa faca
nunta daca Olimpia nu primea zestre, aceasta fiindu-i refuzata de Simion. Ajunsi la momentul cinei, cei doi
incearca sa il induplece pe Simion sa le dea casa, acesta insa refuza motivand ca Olimpia nu e fata lui, desi
Felix observa o asemanare izbitoare intre tata si fiica. Dupa plecare, Stanica ii cere Otiliei imprumut 20
franci. De asemenea, Pascalopol primeste un bilet de la Stanica Ratiu prin care acesta ii cere 100 franci. De
dragul Otiliei, mosierul ii da avocatului banii ceruti. Capitolul prezinta modul in care Stanica incearca sa il
convinga pe Simion si modalitatea de ai pacali pe ceilalti, simuland o boala de inima.
Capitolul VI: In acest capitol este prezentata vizita lui Felix si a Otiliei la mosia lui Pascalopol, mosie
situata la jumatatea distantei intre Calarasi si Fetesti. La mosie, Felix observa acelasi rafinament, de aceeasta
data mai rustic si Pascalopol ii devine din ce in ce mai familiar, ajungand sa il considere un prieten. In
timpul vizitei, Otilia si Felix invata sa calareasca, se urca pe capitele de fan, petrecand doua saptamani de
vis. Totodata, din ziar, cei trei afla de cununia dintre Olimpia si Stanica dar si de moartea copilului lor de 2
luni (moarte cauzata de neglijenta parintilor).
Capitolul VII: Acum Felix era student in anul I la Medicina, spre nemultumirea Aglaei care il indemna
sa “isi gaseasca un rost” in acest fel incercind sa il jigneasca pe tanar. Stanica incearca sa creeze intrigi intre
Otilia si Pascalopol, dovedind un caracter infect. Otilia ii propune tatalui ei sa se mute intr-o alta casa din
Stirbey-Voda, insa Aglae se opune, aratand felul in care Costache era manipulat de sora sa. Totodata, Titi
incepe sa se simta atras de Otilia, fata de care incepe sa aiba un comportament necuviincios, Otilia
indepartandu-l de ea, facand-o pe Aglae sa se planga lui Costache, rostind cuvinte grele la adresa fetei. Otilia
il pune pe Costache sa alega intre ea si Aglae, si astfel matusa sa nu mai calca in casa fratelui sau. Stanica
aduce un fals doctor la Costache cu scopul ascuns de a-l face pe acesta sa creada ca este bolnav. Pascalopol,
Otilia si Felix hotarasc sa fie mai atenti la comportamentul avocatului.
Capitolul VIII: Felix isi da seama ca o iubeste pe Otilia si incearca sa fie din ce in ce mai aproape de
fata, considerand chiar si unele gesturi marunte (cum ar fi coaserea unui nasture) un adevarat deliciu. Ii scrie
o scrisoare de dragoste, pe care i-o lasa pe pat, insa fata pare sa nu o fi citit. Dupa un timp ii marturiseste
dragostea si Otilia ii spune ca si ea il iubeste, insa trebuie sa astepte. La rugamintea lui, Otilia nu il mai primi
un timp pe Pascalopol, acesta purtand o discutie cu studentul. In timpul acestei discutii, Felix isi da seama de
caracterul minunat al mosierului, rugand-o pe Otilia sa il primeasca din nou pe Pascalopol. In acelasi timp,
Titi face cunostinta cu Ana, sora unui coleg si se casatoreste cu aceasta, casnicia esuand in mod lamentabil.
Capitolul IX: In martie, Felix incepe sa –si faca planuri mari, dorind sa aiba cat mai multi bani, pentru
a-i putea oferi Otiliei placeri ca plimbatul cu trasura. Avand nevoie de bani , completeaza batranului o polita
cu scadenta in alb de 1000 franci. Pascalopol incearca sa il convinga pe Costache sa o adopte legal pe Otilia,
oferindu-se sa plateasca el cheltuielile, batranul acceptand. Dar Stanica afla de acest lucru, si dupa cateva
saptamani de discretie, lanseaza stirea si Aglae jura ca Otilia nu va fii adoptata cat timp ea traieste. Stanica ii
face avansuri Otiliei care il da afara, manioasa. Otilia ii povesteste cum Aglae si Aurica au incercat mereu sa
o umileasca, spunandu-i cuvinte grele la o varsta frageda. Afland de vorbele care s-au zis despre ea cand
Aglae a aflat de intentia lui Costache de a o adopta, Otilia incuviinteaza.
Capitolul X: Dupa cateva zile de la acest incident, Costache primeste un bilet anonim, prin care este
sfatuit sa nu o adopteze pe Otilia, folosind imaginea Aglaei (care avea o inraurire asupra batranului) ,
anonima reusind sa il sperie pe batran. Otilia, afland de bilet si citindu-l, il linisteste pe Costache si arata ca
ea nu doreste neaparat sa fife adoptata, iubirea ei pentru batran fiind la fel de mare cu sau fara acte. Felix de
intalneste pe strada cu Aurica, aceasta incepand sa-l elogieze pe Titi, spre disperarea medicinistului. Ajuns
acasa, afla ca Otilia plecase cu Pascalopol la mosie. Stanica i-o prezinta pe Georgeta, o prostituata de lux,
care ii atrage atentia tanarului, el primind invitatia de a o vizita pe fata oricand.
Capitolul XI: Starea de sanatate a lui Simion se inrautateste, batranul acuzand tulburari psihice, insa
doctorul adus de Stanica nu ii gaseste nimic, familia crezand ca are doar o criza de glicozurie. Stanica atrage
atentia asupta pericolului pe care il reprezinta Otilia pentru mostenirea lui Costache si le impinge pe cele
doua femei si mai mult impotriva tinerei. Felix incepe sa se remarce la Universitate, si datorita interesului
sau, primeste permisiunea de a intra in orice sectie a spitalului, pentru a face observatii. Desi unii interni
8
incearca sa il descurajeze, Felix realizeaza o lucrare pe care profesorul sau i-o publica intr-o revista de mare
interes in Franta, reusind sa ii mareasca ambitia lui Felix. Stanica reuseste sa il manipuleze pe Costache,
manevrand lucrurile in asa fel incat Costache sa nu faca testament. Felix se duce sa o viziteze pe Georgeta,
care ii povesteste drama vietii sale. Felix simte pentru fata o afectiune de frate si intre cei doi incepe sa se
infiripe o relatie,desi Felix o iubea foarte mult pe Otilia.
Capitolul XII: Felix primeste o carte postala de la Otilia, tocmai din Paris, dandu-i tanarului o stare de
tristete. Georgeta ii roaga sa treaca pe la Iorgu, chiriasul lui Costache. Ii scrie inainte de aceasta vizita
Otiliei, unde isi exprima dezamagirea. Felix afla de la Iorgu de manevrele lui Stanica, acesta planuind sa –i
strice afacerile lui Costache pentru ca acesta sa nu vanda imobilele. Costache si Felix pornesc spre
restaurantul lui Iorgu unde cei doi incheie afacerea, spre ciuda lui Stanica. Simion este din ce in ce mai
bolnav, insa Aglae si Olimpia sunt cat se poate de nepasatoare, starnind chiar repulsia lui Stanica. Felix
devine din ce in ce mai convins de tulburarile psihice ale lui Simion.
Capitolul XIII: La inceputul capitolului este prezentata o scena din viata maritala a cuplului Stanica-
Olimpia, ilustrandu-se lipsa de suflet a celor din familia Tulea. Felix afla de la Georgeta ca Titi se
indragostise de ea, dorind sa o ia de sotie., aceasta avand o obsesie maritala. Cand pleaca de la Georgeta, se
intalnesc cu generalul, scena care i se pare lui Felix, foarte penibila. Costache vrea sa isi vanda proprietatile
pentru a-i da Otiliei ce i se cuvine. Alarmati de asa o posibilitate, Stanica are ideea sa-i trimita Otiliei o carte
postala si sa se prefaca a-i fi prieteni.
Capitolul XIV: Felix, un pic suparat din cauza indiferentei colegilor de la Universitate, isi aduce
aminte de discutiile pe care le avea cu colegii de la internat in Iasi. Se intalneste cu Weissmann, un prieten si
coleg care ii tine o prelegere despre poezie si dragoste, atatandu-i curiozitatea pentru un roman de
Weininger. Costache il roaga pe Felix sa nu iasa din camera sa, fiindca avea de facut niste presupuse
reparatii, insa Felix isi da seama ca batranul avea de fapt ascuns in podeaua casei o adevarata comoara,
desigur nu acorda multa atentie acestui amanunt. Costache, Felix,Weissmann, Stanica, Olimpia, Georgeta si
generalul, Iorgu si sotia acestuia iau cina impreuna la restaurantul celor din urma, unde Stanica incearca sa
manevreze pe batran, povestindu-i o intamplare cu un avar care isi ingropase toti banii in subsol si care la un
incendiu, i-a pierdut pe toti. Felix este condus acasa de general si Georgeta, simtindu-se foarte penibil.
Capitolul XV: Aglae decide sa il interneze pe Simion, desi considera ca acesta nu are nici o avere, cu
toate ca batranul fusese privat de pensia sa si de orice alte placeri. Weissmann vine si il face pe simion sa
vina cu el, spunandu-i ca oamenii asteapta invataturile sale (Simion se credea de un timp Iisus Hristos).
Stanica incearca sa il faca pe Costache sa o primeasca din nou pe Aglae, insa acesta este impotriva ideii,
Felix gasindu-l cotrobaind prin casa. Avocatul ii aduce acasa niste studenti pe care nu ii cunoaste, purtandu-
se foarte familiar, starnind indignarea tanarului si a unchiului sau.
Capitolul XVI: Capitolul incepe cu prezentare lui Stanica si a familiei acestuia, ilustrandu-se unitatea si
legaturile stranse care uneau pe membrii familiei, fie ei de conditii sociale diferite. Cu ocazia aniversarii
matusii Agripina, Stanica ii face acesteia o vizita, gasind in modesta ei camera o multime de rude venite in
vizita. Ii cumpara batranei alune si covrigi ,si “imprumuta” de la aceasta patru cesti chinezesti. Varul sau
Toader il duce acasa si cu aceasta ocazie, Stanica observa frumusetea nepoatei sale Lili, caruia ii promite ca
o va prezenta unui baiat “fain”, Felix. Acasa, ii spune Olimpiei ca ii cumparase patru cesti de la un anticar,
aducandu-i si prajituri, spre deliciul femeii. Cu toate acestea, Stanica nu primeste dovezi de iubire din partea
nevestei sale, fapt care ii intareste o decizie de mult luata, si aceea ca va divorta cat mai repede si cum se va
ivi imprejurarea prielnica.
Capitolul XVII: Trezindu-se, Felix aude pe cineva cantand la pian si isi da seama ca Otilia se intorsese.
Fata ii da cadou cravate, insa pe data se afiseaza Stanica. Acesta o aduce cu sine pe Aurelia, careia Otilia ii
face cadou o sticluta de parfum, un guler scrobit de broderie, uitand parca toate faptele urate ale verisoarei
sale. Pascalopol vine sa ii viziteze, cu aceasta ocazie, intre el si Felix ivindu-se un usor conflict, rezolvat
ulterior. Pascalopol il cheama pe Felix sa discute “despre o persoana importanta pentru amandoi” si il invita
pe tanar la el acasa. Ii aduce la cunostinta ca Stanica creeaza zvonuri care mai care mai incredibile si mai
defaimatoare, avocatul spunandu-i lui Felix ca motivul calatoriei la Paris fusese de fapt un avort. Costache
incepe sa construiasca o casa pentru Otilia. Felix ii este prezentat lui Lili, care devine foarte interesat de
student, spre invidia celor din familia Tulea.
Capitolul XVIII: Intr-o zi foarte calduroasa, Costache se impletici din mers si cazu moale jos. Afland
de subitul atac al fratelui ei, Aglae, sperand intr-o apropiata moarte a acestuia se grabeste sa cheme doctorul
si merge la Costache acasa. Desi batranul nu avea nimic, Aglae si Stanica fac tot ceea ce pot pentru a-l aduce
9
intr-o stare grava, mancand de fata cu el toate bunatatile stranse cu greu de batran, spre durerea acestuia.
Felix il roaga pe Pascalopol sa ii ajute, iar acesta aduce un doctor de renume, Stratulat si acesta observa ca
batranul nu are nimic, insa un la un alt atac nu ar mai supravietui. Costache ii zice in secret lui Pascalopol ca
ii va da trei sute de mii de lei pentru Otilia, sa ii puna intr-un cont, banii fiind ascunsi sub pat. Desi isi anunta
aceasta dorinta, amana momentul in care ii va da banii mosierului si Pascalopol deschide un cont in care ii
vireaza Otiliei o suta de mii de lei.
Capitolul XIX: Aglae vine si ii povesteste batranului de moarte ceea ce il dispera pe acesta, Costache
incepand sa mearga la doctori, sa ia medicamente si sa aduca parintele in casa pentru a binecuvanta casa si
pentru a alunga spiritele rele. In acest scop este chemat popa Tuica (interesat mai mult de tuica decat de
treburile bisericesti). Weissmann vine sa ii faca un control lui Costache, cu aceasta ocazie cunoscand-o pe
Aurica, fata incepand sa aiba o pasiune pentru tanar. Cum Weissmann era evreu, fata se duce la popa Tuica
care ii da dezlegare. Aurica ii sugereaza tanarului o legatura, pe care acesta ghicind-o, o inlatura, spunand ca
“nu profeseaza decat amorul liber”.
Capitolul XX: Cum Lili se arata foarte incantata de Felix, si cum acesta nu afisa nici un interes pentru
fata, Stanica ii spune Otiliei despre o presupusa idila intre ei, rugand-o sa il convinga pe medicinist sa o ia pe
lili de nevasta. Felix ii marturiseste ca Lili ii este indiferenta, declarandu-i din nou iubirea sa. Costache se
simte din nou rau, Aglae si Stanica crezand ca est mortsi considerand ca nu mai trebuie chemat doctorul.
Felix si Otilia insa il cheama pe Pascalopol si pe doctor. Cel din urma considera ca batranul va scapa si de
data aceasta, iar Costache ii da o suta de mii de lei pentru contul Otiliei. Stanica incepe sa caute
ascunzatoarea banilor, iar Aglae, Aurica si ceilalti membri incep sa mute lucrurile din casa, Aurica atentand
chiar la pianul Otiliei. Cum Otilia nu pleca niciodata de acasa, Stanica recurge la un siretlic ce se va dovedi
mortal. Ii spune fetei ca Pascalopol ii va face o vizita si aceasta fuge pentru jumatate de ora pentru a-si
cumpara o pudriera, in acest timp, avocatul intra in camera batranului si ii ia banii de sub saltea, sub privirile
acestuia, care disperat, isi da duhul. Batranul este inmormantat si toate proprietatile trec in posesia Aglaei.
Banii gasiti sub saltea de Stanica nu sunt niciodata inapoiat de acesta, care divorteaza de Olimpia. Otilia
merge in camera lui Felix si o roaga sa o lase sa doarma in patul lui, propunandu-i sa traiasca impreuna ca
barbat si sotie, fara insa sa se casatoreasca. Felix insa nu profita de fata. La trezire, Otilia disparuse, si Felix
afla ca tanara plecase la Paris impreuna cu Pascalopol, ulterior tanarul afland ca cei doi se casatorisera. Anii
au trecut si Felix devenise un doctor de renume, avand multe carti publicate, multe tratate si toata lumea
stiind cine este. Se intalneste cu Pascalopol intr-o zi pe strada si acesta ii arata o poza facuta cu Otilia, Felix
nemaiputand sa o recunoasca pe fata nebunatica in spatele femeii mature ce devenise.

4. „ENIGMA OTILIEI”, George Călinescu

1. Scena nr. 1 reprezentativă pentru zgârcenia personajului:
 Casa avea un singur cat, asezat pe un parter scund, ale carui geamuri patrate erau acoperite cu hartie
translucida, imitand un vitraliu de catedrala. Partea de sus privea spre strada, cu patru ferestre de o
inaltime absurda, formand in varful lor cate o rozeta gotica, desi deasupra lor zidaria scotea tot atatea mici
frontoane clasice, sprijinite pe cate doua mensole. La fatada, acoperisul cadea cu o streasina lata,
rezemandu-se pe mensole despartite de casetoane, totul in cel mai antic stil, dar mensole, frontoane si
casetoane erau vopsite cu un ulei cafeniu. Zidaria era crapata si scorojita in foarte multe locuri, si din
crapaturile dintre fatada casei si trotuar ieseau indraznet buruienile. Un grilaj inalt si greoi de fier, ruginit si
cazut putin pe spate, dovedea, pe dreapta, existenta unei curti, in care se zarea prin intuneric atata frunzis
si atatea trunchiuri, incat intinderea ei, deocamdata, nu se putea calcula, impresia trecatorului fiind totusi de
padure fara fund. Grilajul avusese o poarta mare cu doua aripi, legata acum cu un lant. O portita mai mica
numai era deschisa, si pe aceea, luandu-si sacul in mana, intra tanarul, dupa oarecare chibzuiala. Intr-
adevar, usa, de forma unei enorme ferestre gotice de lemn umflat si descleiat de caldura sau ploaie si
bubos de vopsea cafenie, se intindea de la cele doua trepte de piatra, tocite in modul convexitatii, pana
aproape sub streasina. Nici o perdea nu acoperea ochiurile de geam, pline de un praf stravechi, pe care se
vedeau bine urmele picaturilor de ploaie si ale melcilor fara casa. Neavand alt chip de ales, tanarul apasa
clanta moale si dadu sa traga usa. Dar spre spaima lui, usa cea uriasa se misca aproape de la sine,
cazand spre el cu un scartait ingrozitor. Intimidat, astepta ca lumea din casa, intrigata de zgomot, sa
navaleasca jos, dar nu se intampla nimic. Tanarul intra atunci, incercand sa inchida cat mai bine infernala
usa, si abia inauntru facu uimitoarea descoperire ca manerul de os al unui probabil clopotel interior atarna
in sala. Dar nu indrazni sa sune numaidecat, intr-atat il mira anticamera. Ea era de o inaltime considerabila,
10
ocupand spatiul celor doua caturi laolalta. O scara de lemn cu doua suisuri laterale forma un soi de
piramida, in varful careia un Hermes de ipsos, destul de gratios, o copie dupa un model clasic, dar vopsit
detestabil cu vopsea cafenie, tinea in locul caduceului o lampa cu petrol cu glob de sticla in chipul unui
astru. Lampa era stinsa, in schimb o alta lampa plina de ciucuri de cristal, atarnata de inaltul tavan, lumina
tulbure incaperea. Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intentia de a executa grandiosul clasic in
materiale atat de nepotrivite. Peretii, care, spre a corespunde intentiei clasice a scarii de lemn, ale carei
capete de jos erau sprijinite pe doi copii de stejar, adulterari donatelliene, ar fi trebuit sa fie de marmura sau
cel putin de stuc, erau grosolan tencuiti si zugraviti cu sablonul si cu mana, imitand picturile pompeiene, si
indeosebi porfirul, prin naive stropituri verzi si rosii. Insa sistemul de perspective si festoane in loc sa fie
tratat pe intregul camp al anticamerei, printr-o optica falsa de zugrav, era taiat in doua sectiuni
corespunzand fiecarui cat, indicand astfel in chip suparator lipsa de coeziune a planurilor. In sfarsit, tavanul
imita prin zugraveli casetoanele unui plafon roman. Acest sistem de decoratie, precum si crapaturile lungi si
neregulate ale peretilor dadeau incaperii un aer de ruina si raceala. Tanarul, hotarandu-se in fine, trase de
manerul clopotelului. Atunci un fel de schelalait metalic rasuna de sus ca-n niste spatii mari si goale cu
ecou rau. Trecu un timp chinuitor pentru necunoscutul de jos, apoi scara incepu sa scartaie ca apasata de
o greutate extraordinara si cu o iritanta incetineala. Cand provocatorul acestor grozave paraituri fu jos,
tanarul vazu mirat un omulet subtire si putin incovoiat. Capul ii era atins de o calvitie totala, si fata parea
aproape spana si, din cauza aceasta, patrata. Buzele ii erau intoarse in afara si galbene de prea mult
fumat, acoperind numai doi dinti vizibili, ca niste aschii de os. Omul, a carui varsta desigur inaintata
ramanea totusi incerta, zambea cu cei doi dinti, clipind rar si moale, intocmai ca bufnitele suparate de o
lumina brusca, dar privind intrebator si vadit contrariat.
- Unchiul Costache? indrazni sa deschida gura tanarul, pe urma, intimidat, refacu intrebarea: Aici sade
domnul Constantin Giurgiuveanu?
Batranul clipi din ochi, ca si cand n-ar fi inteles intrebarea, misca buzele, dar nu raspunse nimic.
- Eu sunt Felix, adauga tanarul, uimit de aceasta primire, nepotul dumnealui.
Omul span paru tot asa de plictisit de intrebare, clipi de cateva ori din ochi, bolborosi ceva, apoi cu un glas
neasteptat de ragusit, aproape soptit, duhnind a tutun, raspunse repede:
- Nu-nu-nu stiu nu-nu sta nimeni aici, nu cunosc.
2. Scena 2 reprezentativă pentru avariţia personajului şi pentru relaţia dintre personaje (?):
Cu ochii intredeschisi, tulburi privea prosteste in jurul lui, si cu mainile se silea sa gaseasca ceva in jurul
mijlocului. Sn sfarsit, izbuti sa-si aduca aminte:
- Che-che
- Cheile? intelese Otilia. Sunt aici cheile, papa, si-i intinse un inel incarcat cu chei, cazut jos de-a lungul
pantalonilor, dar tinut inca de mijloc printr-o curea.
Batranul puse mana avid pe ele, le vari greu sub perna, facand sfortari de a inlatura ajutorul altuia, apoi, ca
si cand misiunea lui ar fi fost indeplinita, se lasa in voia gemetelor si somnolentei.
- Ce-i cu tine, Costache? intreba mai mult arogant decat comiserativ Aglae. Te-a pus dracul sa cari
caramida, sa faci casa, parca n-aveai casa. Asa e cand te iei dupa copii!
- Poate de caldura, c-a fost un zaduf groaznic! Ar trebui sa te sui in pat, ce stai aici, pe canapeaua asta?
Batranul gemu putin si facu doar din cap semn ca nu vrea sa se miste de acolo.
- Trebuie sa te dezbraci macar, ca te sufoca hainele!
Fara sa mai astepte aprobarea, Aglae il rasuci ca pe un copil si trase surtucul. Otilia se repezi sa-i scoata
ghetele cu gumilastic, uscate si incovoiate de vechime, ca niste iminei turcesti. Picioarele lui mos Costache
aparura infasurate in niste ciorapi de lana, de o grosime fabuloasa. Degetele mari taiasera cu unghia
varfurile si iesisera ca doua ghemuri de ceara. Sn alte imprejurari Otilia ar fi ras, dar acum nu vedea si nu
auzea nimic, nimic. Dupa surtuc Aglae ii trase pantalonii, de la capatul de jos, cum ai scutura un sac, si
batranul aparu in niste nadragi largi de stamba colorata, legati jos, in lipsa sireturilor rupte, cu bucati de
sfoara.
- Poftim, observa Aglae, cu repros, uite ce-nseamna sa n-ai o femeie de isprava in casa! Asa te imbracai tu
altadata?
Otilia dibuise in dormitor si gasise o camasa de noapte, de panza taraneasca grea, afara din cale de lunga,
in care, varat, chelul mos Costache semana cu un faraon infasurat in panze de in. I se aduse si o plapuma,
si Aglae ridicase perna s-o scuture si s-o umfle mai bine, cand batranul scoase un tipat:
- Che che-i-le!
- Cheile, uite-ti cheile, aici (mos Costache intinse o mana spre ele). Ar fi bine sa mi le dai mie, sa nu ti le
fure cineva!
- Ei? Vasiliade, ce zici? intreba, sugrumat de curiozitate, Stanica.
- Deocamdata n-am ce sa zic. Sa stea linistit si daca se poate sa i se puna o punga de gheata la cap.
Atacul n-a fost violent, de vreme ce nu si-a pierdut cunostinta.
11
În sfarsit, Aglae se gandi sa execute ordonanta doctorului si, fiindca Otilia insista sa se cumpere punga si
gheata, intreba tare pe batran:
- Costache, unde tii tu banii? Sa-ti cumparam gheata! Da-mi cheile!
Mos Costache holba ochii si-si musca buzele, fara sunet. Cu mana stranse si mai tere cheile. Aglae intinse
mana si dadu sa i le apuce.
Atunci, cu sfortare eroica, batranul se trase mai spre fundul canapelei, bombanind:
- Nu-nu-nu v-vrreau gheata!
- Vorbeste! observa Vasiliad.
Stanica facu un gest de admiratie si de ciuda:
- E pezevenghi rau mosul! Sl stiu eu. E tare de tot.
- Dar, Costache, se rasti de-a binelea Aglae, trebuie bani de cheltuiala, de platit Domnul doctor, ce, vrei sa
platesc eu?
Batranul, atunci, dupa indelunga nemiscare, facu semn cu mana spre Felix, care se apropiase de pat,
ridica cheile si cu mare dificultate alese una pe care o arata acestuia si, cum Felix voia sa ia tot ghemul de
chei, se impotrivi, de unde tanarul intelese ca trebuie sa scoata cheia de pe inel. Batranul incerca sa-i
explice:
- Si-sifonier în sa-salon e o cutie!
Dupa o scurta meditatie, Felix intoarse cheia in broasca si zise hotarat:
- N-are nimic decat cutia asta cu bani marunti. Sncolo, tot cutii de chibrituri.
Batranul lua cutia cu mana stanga. Dreapta nu putea s-o ridice decat cu greutate, si atunci cei din odaie
observara ca o usoara paralizie ii tinea acest brat. Chiar si un colt al gurii avea muschiulatura putin rupta,
cazuta in jos, tragand putin si o pleoapa. Cu mana tremuratoare, mos Costache cauta orbeste in cutie, gasi
o moneda de cinci lei, o lasa repede din mana si scoase o bancuta pe care o intinse.
- Ce vrei sa fac cu bancuta ta? se rasti Aglae. Trebuie parale pentru doctorii, pentru Domnul doctor.
Stanica se repezi langa bolnav.
- Lasa, mos Costache, ca iau cat trebuie. Uite atat, ajunge pentru gheata si punga (si scoase cateva piese
de cinci leI). Uite, Vasiliad, iti dau zece lei, ca doar esti doctor de casa, nu vrei sa jupoi lumea (Stanica mai
scoase inca patru piese, dand numai doua doctoruluI).
Bolnavul, vazand ca cutia se usureaza, gemu si incepu s-o traga, izbutind s-o vare sub plapuma. Stanica
scoase zece bani si-i intinse Marinei, careia ii spusese mai incet:
- Du-te la farmacistul din Rahova, il stii dumneata, si spune-i ca l-a rugat Domnul Ratiu sa-i imprumute, ai
auzit? sa-i imprumute o punga pentru gheata. Si uite zece bani sa iei gheata.
Marina aduse gheata si o punga, si in curand chelia batranului primi o scufie rasucita, capatand o
demnitate ridicola.
3. Scena 1 reprezentativă pentru relaţia dintre personaje:
Otilia şedea acum cu o coapsa pe marginea fotoliului batranului, jucandu-si ca o pendula piciorul, in vreme
ce cu mana stanga imbratisase capul vadit multumit al aceluia.
- Asa?! se mira Aglae. N-am stiut: faci azil de orfani.
- Dar Felix are venitul lui, protesta Otilia, nu-i asa, papa?
- A-a-are! bolborosi mos Costache, privind ca un protejat in ochii Otiliei, care ii scutura un fulg de pe haina.
- Atuncea faceti pensiune, continua implacabil Aglae. O sa aiba Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?
Pascalopol isi musca putin buza de sus, cam schimbat la fata, dar, lovind zarurile, raspunse conciliant:
- Asa esti dumneata, cocoana Aglae, malitioasa.
Otilia sarise acum de pe scaunul lui mos Costache pe acela al lui Pascalopol, pendulandu-si si aici piciorul.
Aceasta prezenta avu efecte tonice asupra jucatorului, fiindca incepu sa manevreze cu mai multa vigoare.
Deodata, privind spre mainile albe si incarcate de inele ale lui Pascalopol, se entuziasma:
- Vai, ce inel frumos! Nu l-am mai vazut.
Inelul in chestiune era petrecut pe degetul mic al mainii stangi, cam spre varful lui, desi degetul era destul
de fin.
S-ar fi parut ca bijuteria nu era pe masura proprietarului si era pusa acolo numai spre pastrare. Era un inel
simplu, insa un foarte frumos safir incadrat intr-un numar de mici perle, ca un miez de floare intre corole, si
apoi elegant strans in cateva foi de aur. Pascalopol il scoase cu o graba extraordinara si-l intinse Otiliei,
rugand-o cu toata afectiunea teatrala pe care un om matur e in stare s-o puna in glas:
- Te rog sa-l iei!
Otilia il aseza pe inelarul mainii drepte si, ridicandu-si bratul subtire in dreptul lampii, zise exaltata:
- E superb!
Apoi trecu langa batran, sub ochii caruia il puse imbra- tisandu-i umarul cu mana stinga.
- Nu e asa, papa?
Batranul il privi avid cu ochii lui bulbucati, si din buzele sale groase emise invitatia soptita:
12
- Ia-l! Ţi-l da tie.
Prin ochii Aglaei si ai Aurichii trecura fulgere scurte.
- Nu ti-e rusine, Costache, lasati omului inelul. Poate e vreo amintire.
In loc de orice protest, Otilia intinse inelul lui Pascalopol.
Acesta insa ii prinse mana.
- Te rog sa-l iei. Pentru dumneata l-am si adus, dar am uitat.
4. Scena 2 reprezentativă pentru relaţia dintre personaje:
Daca cineva ar fi palmuit pe mos Costache, el n-ar fi fost mai zguduit decat de aceasta banala anonima. Se
ingalbeni, si fruntea i se acoperi de sudori reci. Incepu sa se plimbe pierdut prin odaie, bolborosind vorbe
fara inteles. Arunca scrisoarea, o ridica din nou si o citi iar, intorcand-o pe toate partile. Facu gestul de a
iesi din odaie, apoi se intoarse iarasi si incepu sa-si crispeze obrazul ca un chinuit de o durere mare care
cauta prin simularea plansului sa-si descarce nervii iritati. O frica nebuna il cuprinse. Temator de opinia
altora si mai ales de a Aglaei, cu o repulsie bolnavicioasa pentru orice contact cu autoritatile publice, se
vedea arestat, dus la politie, aratat cu degetul de lume. Scrisoarea i se parea un document teribil, de o
autenticitate indiscutabila. Acum Costache tresarea la orice scartaitura a portii, la orice huruit de trasura, ca
si cand scrisoarea trebuia sa aiba o urmare teribila numaidecat. O singura clipa nu trecu prin capul lui
intrebarea asupra provenientei anonimei si nici vreo cat de mica banuiala asupra adevaratului autor.
Scrisoarea in sine era o realitate care-l inspaimanta ca o sentinta de moarte si se intreba zbuciumat ce sa
faca. Un prim instinct de conservare il indemna s-o ascunda si o indesa bine in buzunar. Indepartand-o
astfel, avea sentimentul ca inlatura si primejdia. In orice caz, era hotarat in sinea lui sa n-o arate la nimeni.
Totusi nu se simtea sigur. Zapacit, mos Costache apela mintal la Pascalopol. Pe el avea sa-l implore sa-l
scape din incurcatura, fiindca totul, de altfel, ii venea pe cap din pricina lui, fiindca el il indemnase sa faca
adoptiunea. Insa ar fi trebuit sa-i arate scrisoarea. Lui Costache ii era in acelasi timp rusine, si sentimentele
lui fata de Otilia le vedea crunt profanate. A releva cuiva scrisoarea era totuna pentru el cu faptul in sine de
care vorbea scrisoarea. O impinse si mai tare in fundul buzunarului, cu intentia da a cauta un mijloc sa se
scape de ea. Costache statu atat de mult in salon, incat Otilia, plictisita ca nu vine la masa, il descoperi
invaluit intr-un nor des de fum de tigara.
- Papa, striga ea, cu un repros ce lui Costache, cu gandul la alt lucru, i se paru grozav, dar ce faci? Ai
umplut de miros toata odaia. Haide la masa.
Otilia merse si deschise o fereastra dinspre strada. Mos Costache se inspaimanta de aceasta comunicare
cu strada.
- Nu-nu-nu deschide geamul, Otilio, nu trebuie!
- Dar ce ai, papa, azi, de ce esti asa palid? De ce te-ai inchis sa fumezi tocmai aici? Ia te uita, ti-a cazut
ceva pe jos, o scrisoare. Asta e scrisoarea pe care ai primit-o azi?
Otilia vorbea cu siguranta ei obisnuita, fara vreo intentie, dar cuvintele ei fura pumnale pentru Costache,
care, privind aiurit dusumeaua, scotoci repede buzunarul si baga de seama ca fundul captuselii era rupt si
ca plicul cazuse jos. Otilia lua scrisoarea, o rasuci, o scoase din plic si-si arunca distrat ochii deasupra. Era
in obiceiul ei de a-si satisface fara impotrivire din partea lui Costache orice curiozitate. Mos Costache
scoase un apel gutural:
- Nu-nu-nu citi, e ceva care nu trebuie.
- Cum, papa? Tu ai inceput sa ai taine fata de mine? Ma faci curioasa! Cine e asta care scrie asa intepat?
Costache cazu scaldat in sudori, iar Otilia sorbi repede intaile randuri. Deodata se facu serioasa, apoi liniile
fetei se lasara obosite.
- Nici nu mi-as fi inchipuit altfel, papa.
Costache sopti umilit:
- Ticalosi mari! Auzi, tu, fetita mea.
- Si cine crezi tu ca ti-a trimis scrisoarea asta?
Costache privi nedumerit, fara raspuns.
- Papa, ma prind ca asta e opera lui Stanica. Asta e scrisul lui, mai mult, stilul lui. Toate astea vin de la tanti
Aglae.
- Nu se poate! protesta Costache.
- Ba da, ba da; insa nu trebuie sa-ti faci sange rau. Ce i-a venit in cap lui Pascalopol ideea asta cu
adoptiunea? La ce folosesc formalitatile astea stupide si fara scop? Crede-ma, papa, asa sau altfel, pentru
mine esti acelasi. Nu mai te obosi cu nimicurile astea. Poate ca asa, tanti Aglae si compania ne vor lasa in
pace.
Mos Costache asculta aceste vorbe cu o smerenie crescanda.
Fata, ochii, buzele i se inviorara treptat, un zambet fericit ii aparu pe obraz, si trasaturile fetei lui aprobau
tremurand. Teroarea disparuse, totul se incheiase in chipul cel mai fericit.
- Fetita mea, zise el, Otilica mea, tu stii ca numai pe tine te am. Ţie iti las tot. Ai sa fii ca o printesa. Stiam
13
eu ca tu intelegi toate. Situatia mea e grea, foarte grea. Aglae imi bate capul mereu, dar eu nu ma uit la ce
spune ea. Sa fim cu tact, cu foarte mult tact! Nu-i asa? Ce-ti trebuie tie alt nume? Nu esti tu Otilica mea
scumpa, nu-ti las eu tie tot ce am?
- Fireste, papa, continua Otilia rolul lui Costache, enigmatic de serioasa, sa raman mai departe Marculescu,
in fond fiind fata lui papa Giurgiuveanu.
- Asa, asa, aproba Costache, neprinzand bine sensul.
- Papa, hai la masa, schimba tonul Otilia, hai, ca se raceste supa.
- Otilica, starui Costache, vesel, ce-ai vrea sa-ti cumpere taticu, hai, o rochie frumoasa, o palarie? Vrei sa-ti
dau o suta de franci?
- Da-mi, papa, daca vrei tu, raspunse Otilia mai mult curioasa decat vesela.
Costache vari mana in buzunarul de la piept al hainei si o tinu acolo indefinit.
- Fetito, n-ar fi mai bine sa te duci intai sa vezi ce-ti place? Iti alegi, si pe urma iti dau cat vrei. Otilia il lua de
brat si-l scoase din salon.
- Cum vrei tu, papa!
- Otilica, reveni Costache, ajuns in sufragerie, asupra ideii, tu fixeaza-te asupra lucrului si spune sa ti-l
opreasca.
Daca ai, plateste tu, si pe urma te despagubesc eu. Stii, pana la sfarsitul lunii nu sunt asa inlesnit.

14