Pr. prof. univ. dr.

Mihail - Simion Săsăujan

Rolul Bisericii Ortodoxe Române în primul război mondial (1916-1918)

și la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918

Introducere
Intrarea României în primul război mondial, la 14/27 august 1916, după
semnarea, la București, a Tratatului de Alianță cu Puterile Antantei (Franța,
Anglia, Rusia și Italia) a avut semnificații politice și naționale.
Convenția politică semnată de către Ion I. C. Brătianu din partea
României și de către șefii misiunilor diplomatice ale Antantei la București,
prevedea că „Puterile semnatare garantau integritatea teritorială a
României și îi recunoșteau drepturile asupra teritoriilor locuite de
românii din Austro-Ungaria”1. Interesul primar al României prin intrarea în
război fost întregirea neamului și făurirea statului național unitar român,
consfințite prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918.
Drumul parcurs de Armata Română a fost marcat de primele victorii
obţinute mai ales în Transilvania (august-septembrie 1916), de calvarul
retragerii în Moldova (trupele germane au intrat în București, la 23
noiembrie/6 decembrie 1916), de dificila şi formidabila încordare de voinţă
a poporului român în iarna şi primăvara anului 1917, soldată cu renaşterea
armatei, cu refacerea moralului ei şi cu pregătirea pentru reluarea eforturilor
pentru eliberarea teritoriului ocupat de inamic.
La acestea se adaugă eroicele bătălii din vara anului 1917 de la
Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, situaţia dramatică a României, generată de
„defecţiunea rusă” (căderea țarismului la 2/15 martie 1917, instaurarea
regimului comunist-bolșevic la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, și ieșirea
Rusiei din război la 20 martie/3 aprilie 1918), care a condus la încheierea
Păcii de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918), capitularea necondiționată a
1
Gheorghe IACOB, „Românii în perioada edificării statelor naționale (1859-1918)”, în: Ioan-Aurel
POP și Ioan BOLOVAN (coord.), Istoria României. Compendiu, Cluj-Napoca, Institutul Cultural
Român – Centrul de Studii Transilvane, 2004, p. 521.
Puterilor Centrale în fața Antantei victorioase (29 0ctombrie/11
noiembrie 1918), reintrarea în campanie (28 0ctombrie/10 noiembrie 1918)
şi luptele purtate de Armata Română pentru apărarea actelor de voinţă liber
exprimate de către românii care trăiau pe teritoriile româneşti care s-au unit cu
Regatul României în acelaşi an, 1918.

I. Rolul Bisericii Ortodoxe Române în primul război mondial

(1916-1918)

I.1. Organizarea Serviciului Religios al Armatei Române

În şedinţa din 15 mai 1915, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a
ales ca protopop al preoţilor de armată pe preotul iconom Constantin Nazarie
(1865 - 1926), profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie
Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, învestindu-l cu răspunderea de a
organiza Serviciul Religios al Armatei Române în cel mai scurt timp
posibil. 
În cadrul aceleiași ședințe a fost făcută o propunere privitoare la
organizarea preoţilor de armată, care, aprobată cu unanimitate de voturi, a
devenit decizie sinodală. Episcopilor şi mitropoliților ţării li se cerea să dea
Armatei, „după cererea Ministerului de Război, preoţii trebuincioși în timp de
pace şi în timp de război” 2. Cei care urmau să fie mobilizați trebuiau să aibă
vârsta cuprinsă între 30 și 45 de ani.
Preotul Constantin Nazarie a elaborat proiectul instrucţiunilor
pentru preoţi în campanie și le-a înaintat, atât preşedintelui Sfântului Sinod,
cât şi şefului Marelui Stat Major, pentru completare şi aprobare. Și-a ales ca
ajutor pe iconomul Vasile Pocitan, fost superior al Capelei Române din
Paris, profesor şi paroh al Bisericii Sfinţii Voievozi din Bucureşti. A elaborat, de
asemenea, broşura “Cuvântări pentru ostaşi şi rugăciuni pentru Oaste, Rege şi
Popor în vreme de război”3, care a fost aprobată ulterior de Sfântul Sinod,
2
Gheorghe NICOLESCU, Gheorghe DOBRESCU și Andrei NICOLESCU, Preoți în lupta pentru făurirea
României Mari, 1916 - 1919, Bucureşti, Ed. Europa Nova, 2000, p. 1.
3
Preot Constantin NAZARIE, Activitatea preoților de armată în campania din 1916-1918, București,
Ed. Basilica, 2018, pp. 24-25: Ce înseamnă a fi soldat?; Drapelul; De ce trebuie să ascultăm
superiorii?; La ce foloseşte omului şi ostaşului ajutorul lui Dumnezeu?; Trezvia şi militarul;
tipărită şi difuzată în unităţile militare.
Instrucţiunile cu privire la atribuţiile preoţilor în armată stabileau
modalitățile de recrutare a preoţilor pentru armată, activitatea acestora în
campanie în perioada mobilizării şi cea a operaţiunilor.
„În perioada mobilizării, preotul trebuia să asigure spoveditul, și
împărtăşitul oamenilor şi binecuvântarea trupei la plecarea din
garnizoană către locul destinat prin planul de acţiune operativă.
Spoveditul se efectua, de regulă, individual, dar, dacă activităţile
desfăşurate pe timpul mobilizării nu permiteau acest lucru, el se putea
face şi pe grupe de oameni. Dacă timpul nu permitea desfăşurarea
spovedaniei până la părăsirea garnizoanei, acesta se continua ori de câte
ori împrejurările o permiteau.
La fel se proceda şi în cazul în care împărtăşirea nu se putea
încheia până la punerea unităţii în mişcare pentru deplasarea în
dispozitivul de luptă. În acest caz, preotul împărtăşea trupa pe rând, cu
ocazia oficierii Sfintei Liturghii, iar pe cei aflaţi pe patul de moarte îi
împărtăşea în orice moment.
Binecuvântarea trupei la părăsirea garnizoanei trebuia să
devină un moment înălţător, o slujbă religioasă mişcătoare care să facă
auzit cuvântul mângâietor şi întăritor al lui Dumnezeu. Binecuvântarea
se organiza la ora stabilită de comandant. În cadrul ceremoniei preotul
săvârşea mai întâi sfinţirea apei, unită cu ectenii de război, cu Tedeum şi
cu o rugăciune anexată la Instrucţiunile Marelui Stat Major.
Activitatea pastorală pe timpul mobilizării se desfăşura
printr-o permanentă prezenţă a preotului în mijlocul ostaşilor,
căutând să-i îmbărbăteze, să le arate măreţia jertfei ce se cere de la ei
precum şi preţuirea de care se bucură în conştiinţa neamului cei ce se
jertfesc pentru ţară.
În timpul operaţiunilor militare preotul îşi organiza activitatea în
raport de loc şi de timp. El se putea găsi cu unitatea în prima linie, la
Vorbire la declararea de război; Vorbire înainte de a începe lupta; Vorbire la câştigare de victorie;
Vorbire la încurajare în caz de pierdere de luptă; Vorbire la înmormântarea unui ostaş în vreme
de război.
 locul de prim ajutor pentru răniţi, în rezervă cu unitatea sa la
unităţile rămase în zona interioară ori în spitale. În ceea ce priveşte
timpul, el se putea afla înaintea atacului, după executarea acestuia, în
apărare sau cu trupa în deplasare sau staţionare. În toate aceste situaţii el
trebuia să desfăşoare atât activitatea religioasă cât şi pe cea pastorală.
În plan religios trebuiau săvârşite Sfânta Liturghie, slujbele
religioase ocazionale, înmormântarea celor morţi şi pomenirea lor.
Activitatea pastorală a preotului se desfăşura în timpul marşurilor, pe
timpul luptei şi după aceea.
Instrucţiunile conţineau referiri la obiectele necesare preotului
pentru săvârşirea diferitelor servicii religioase în timp de război, la ținuta
preoţilor în campanie, la disciplina acestora. Prin conţinutul lor, acestea
au constituit îndreptarul permanent pentru preoţi în campanie şi, în
acelaşi timp, o sursă de inspiraţie pentru alte reglementări în domeniu, ce
vor fi elaborate în perioada interbelică” 4.

I.2. Activitatea de pe front a preoților români ortodocși

În cei doi ani de război (1916-1918), o parte a clerului român ortodox din
vechea Românie a însoțit trupele române pe câmpurile de luptă, o parte a
rămas alături de credincioșii din teritoriile ocupate de trupele germane și
bulgare iar monahii și monahiile din mănăstiri s-au angajat voluntari în
serviciile sanitare ale Armatei.
Potrivit referatului preotului Constantin Nazarie despre activitatea
preoților de armată în Campania din anii 1916-1918, „au fost mobilizaţi în
total 252 preoţi, dintre care doi n-au funcţionat efectiv. Dintre aceştia, 46 au
fost demobilizaţi, pentru diferite motive; 25 au fost daţi ca dispăruţi şi prizonieri,
dintre care 5 morţi. Au fost 6 răniţi.”5.
Protopopul Constantin Nazarie a funcţionat în tot acest timp ca şef al
Serviciului Religios al Armatei în gradul de colonel asimilat, iar preotul Vasile

4
Gh. NICOLESCU, Gh. DOBRESCU și A. NICOLESCU, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari,
1916 – 1919, pp. 8-19.
5
Gh. NICOLESCU, Gh. DOBRESCU și A. NICOLESCU, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari,
1916 – 1919, pp. 323-324.
Pocitan (din 1929, arhiereul Veniamin Pocitan), în gradul de maior asimilat.
Activitatea de pe front a preoților români ortodocși a fost exemplară și
de un eroism copleșitor, fiind unanim apreciați de comandanții armatei
române. Aceștia au dat dovadă de înalt patriotism și dragoste de țară, au
preluat uneori comanda batalioanelor de soldați în contextul rănirii sau
morții comandanților militari, au ținut cuvântări înălțătoare și
încurajatoare în fața soldaților români, au ajutat pe medici în postul de
prim ajutor dând îngrijiri sanitare răniților și muribunzilor, au
împărtășit pe soldații răniți și au îngropat pe soldații uciși în război, au
suportat rigorile pribegiei în munți, au căzut prizonieri, au stat în
captivitate în diferite lagăre ale armatelor inamice în Germania, Ungaria
și Bulgaria, etc.
În rândul numeroșilor preoți militari de mare vrednicie din timpul
războiului se numără și protosinghelul Justin Șerbănescu de la mănăstirea
Cernica, confesor al Regimentului 4 Infanterie Ilfov, nr 21, care, pentru faptele
sale eroice a fost decorat, în anul 1918, cu cel mai înalt ordin militar românesc
„Mihai Viteazul”, clasa a III-a:
„A dat dovadă de un înalt patriotism şi dragoste de ţară. Cu toată vârsta
sa înaintată, a suportat timp de 8 luni rigorile vieţii de pribegie în munţi, a
înfruntat cu curaj primejdia expunându-şi viaţa, a reuşit să treacă în
rândurile noastre. Mihai Viteazul i s-a dat pentru vitejia, destoinicia şi
iubirea de patrie ce a arătat pe câmpul de onoare în 1916. Pe lângă că şi-a
îndeplinit cu mare devotament îndatoririle ce avea ca (!) confesor al
regimentului, a mai luat parte la toate luptele, mergând cu Sf. Cruce în
mână în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 21 octombrie 1916,
văzând că Regimentul Feldioara a pierdut în lupte aproape pe toţi ofiţerii
şi că comandantul căzuse rănit pe muntele Clăbucetul Taurului, a luat
comanda acestui corp şi, luptând ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe
inamic până pe muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de
pe muntele Dihamului a condus un batalion din dispensaţi, iar la 17
noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe muntele Sorica, în timpul
 unui atac al Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de vitejii
regimentului”6.
Aprecierile la adresa prezenței și rolului clerului Bisericii
Ortodoxe Române în timpului primului război mondial sunt numeroase și
convingătoare.
Potrivit Protoiereului Constantin Nazarie, Şeful Serviciului Religios al
Armatei Române din timpul războiului:
„Preoțimea noastră, nedeprinsă cu rigorile armatei și neîncetățenită în
cadrele ei, a știut să-și facă repede loc printre ostași și mai marii lor, dând
dovadă de curaj și devotament cu adevărat creștinesc, și a izbutit astfel să
scrie una dintre paginile cele mai frumoase ale istoriei Neamului și
Bisericii, la a căror recunoștință cred că și-a câștigat dreptul”7.
La 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin
Prezan, fost Şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei
Române, aflat în vizită la Serviciul Religios al Armatei Române, menționa că:
„Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care
alături de ostaşi, a făcut mai mult decât i-am cerut noi pentru țară şi
neam… Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca să ne dea cât mai mulţi patrioţi de
care ţara are mare nevoie. Transmiteţi tuturor preoţilor de armată
mulţumirile calde pentru inimosul lor concurs ce mi-aţi dat pentru
apărarea țării“8.
La 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, ministrul de Război,
generalul Ioan Răşcanu, în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea
clerului militar a afirmat următoarele:
„Armata noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute
îndeajuns de domniile noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti a putut să
înfrunte cele mai grele timpuri şi să treacă neatinsă pe lângă flagelul
teribil al bolşevismului care a prins în focul său şi a mistuit formidabila

6
Gh. NICOLESCU, Gh. DOBRESCU și A. NICOLESCU, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari,
1916 – 1919, p. 347.
7
Pr. C. NAZARIE, Activitatea preoților de armată în campania din 1916-1918, p. 68.
8
Gh. NICOLESCU, Gh. DOBRESCU și A. NICOLESCU, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari,
1916 – 1919, p. 198.
 armată rusească. Această pregătire sufletească în mare parte îşi are
obârşia în sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate
timpurile şi care l-a ajutat şi salvat în timpurile de restrişte. Sentimentul
religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoţimea
militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de
orice laudă şi ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un moment
postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie
trupele noastre.“9
În cea dintâi Scrisoare pastorală către preoţii militari din subordine,
aflați pe tot cuprinsul țării, datată 20 noiembrie 1937, Partenie Ciopron,
episcopul Armatei Române sublinia:
„Ca fost ostaș, îmi dau seama ce influență are cuvântul preotului, mai ales
în împrejurări grele. Şi astăzi, după douăzeci de ani, am înaintea ochilor,
figura preotului militar de pe front la care mă uitam ca la un trimis al lui
Dumnezeu şi îmi amintesc cu emoţie de cuvintele ce ni le spunea înainte
de începerea luptelor, oțelindu-ne sufletele: Viața unui om – spunea el –
oricât de lungă ar fi, nu reprezintă aproape nimic față cu veşnicia; deci, a-
ți încheia viața mai târziu sau mai devreme, n-are importanță, însă foarte
important este felul cum ți-ai încheiat viaţa şi ce moştenire ai lăsat
urmașilor tăi. Acel om se poate socoti pe deplin fericit pe care sfârșitul
vieţii l-a găsit făcându-și datoria“10.
Ca recunoaştere a meritelor lor deosebite, numai în perioada 15 iunie
1917 - 1 mai 1918, 147 preoţi mobilizaţi au fost înaintaţi la gradul de căpitan
asimilat.
În teritoriile ocupate vremelnic (Oltenia, Muntenia, Dobrogea),
aproximativ 20 de preoți și-au pierdut viața, fie împușcați de soldați din
armata germană, fie morți în urma bătăilor îndurate, fie în lagărele din

9
Conf. dr. Aurel PENTELESCU, Conf. dr. Gavriil PREDA, „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul
pentru întregirea Neamului (1916–1919)”, în: dr. Cătălin FUDULU (coord.), Eroi şi Morminte,
Bucureşti, Ed. Alpha MDN, 2007, p. 8.
10
Conf. dr. A. PENTELESCU, Conf. dr. G. PREDA „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru
întregirea Neamului (1916–1919)”, pp. 13-14.
Germania și Bulgaria11.

I.3. Rolul monahilor și al monahiilor din vechea Românie în

timpul primului război mondial
Monahii și monahiile din mănăstirile românești au avut un rol esențial
în timpul războiului. Chiar înaintea începerii conflagrației militare au avut loc
pregătiri în rândul cinului monahal pentru serviciile Societății „Crucea Roșie”,
monahii primind și anumite instrucțiuni cu privire la modul de acțiune pe
câmpul de luptă.
În multe mănăstiri au fost amenajate orfelinate și spitale, pentru
cei în suferință, un rol considerabil avându-l mitropolitul Pimen Georgescu al
Moldovei, care a stăruit pentru pregătirea sanitară a peste 200 de călugări și
călugărițe care au lucrat cu abnegație la îngrijirea bolnavilor și a răniților.
Mitropolitul Pimen Georgescu a fost, poate, singurul om neimplicat
politic, însă implicat efectiv în evenimentele Primului Război Mondial, un
război de pe urma căruia ţara noastră a suferit foarte mult. Pe front nu a mers,
dar a fost primul care a desemnat preoţi pentru însoţirea armatei, a organizat
spitale de campanie, a trimis la cursuri de specializare medicală părinţi şi maici
din mănăstirile Moldovei, a scris continuu scrisori de încurajare armatei,
soţiilor de ofiţeri rămase văduve, a organizat un orfelinat pentru orfanii
războiului. Acestea şi multe altele i-au adus numirea de „Mitropolitul
Războiului”.
Șeful Misiunii călugărilor infirmieri a fost arhimandritul Teoctist
Stupcanu. Mai mulți călugări și călugărițe s-au îmbolnăvit și au murit la
datorie12. În mănăstirile Bistrița, Râșca și Slatina au fost organizate spitale și
orfelinate care au fost întreținute cu alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte,
așternuturi la care au lucrat ca infirmieri sau îngrijitori diferiți călugări.

I.4. Preoții români din Transilvania în timpul primului război

mondial
11
Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 361.
12
Pr. prof. dr. M. PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 361.
 După intrarea României în război la 14/27 august 1916, autoritățile
ungare au pornit o puternică acțiune de reprimare a oricăror manifestări
cu caracter național din Transilvania. Atenția lor s-a îndreptat în special
asupra intelectualilor români, între care se numărau și preoții parohi și
învățătorii școlilor confesionale ale Bisericii. Aproape 150 de preoți români
ortodocși și greco-catolici au fost aruncați în închisorile din Cluj, Târgu
Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara, etc. Unii dintre ei au fost condamnați la
moarte sau la ani grei de închisoare pentru trădare de patrie sau pentru spionaj
în favoarea României13.
Alți peste 200 preoți și aproximativ 15 preotese, unele având și copii
mici au fost deportați în județul Șopron, regiunea cea mai îndepărtată din
Ungaria de vest, trăind în cea mai neagră mizerie, având domiciliu forțat, fie în
orașul Șopron, fie în satele județului. Aproape 20 de preoți au murit la
câteva luni după eliberarea din închisoare sau din deportare14.
Peste 100 de preoți, în special din județele Brașov, Făgăraș și Sibiu,
au fost nevoiți să-și părăsească parohiile și să se retragă în vechea
Românie, o dată cu trupele care intraseră în Transilvania în august 1916. Unii
dintre ei, au fost încadrați preoți în diferite parohii în Moldova, alții au fost
nevoiți să pribegească prin Ucraina, de unde s-au reîntors la sfârșitul anului
1918. Mulți preoți au slujit în calitate confesori militari, aducând cuvânt de
mângâiere și învățătură soldaților români din armata austro-ungară. Unii dintre
ei au avut un rol însemnat în organizarea unităților de voluntari români din
Italia, Austria și Rusia15.

II. Rolul Bisericii Ortodoxe Române la înfăptuirea Marii Unirii de

la 1918

II.1. Unirea Basarabiei cu România

13
Pr. prof. dr. M. PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 380.
14
Pr. prof. dr. M. PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 381.
15
Pr. prof. dr. M. PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 381.
 Acțiunile românilor basarabeni au fost influențate de etapele Revoluției
ruse, de evoluția războiului pe frontul de est și de atitudinea guvernului de la
Iași.
La 3/16 aprilie 1917, a fost constituit la Chișinău, Partidul Național
Moldovenesc, care prevedea o largă autonomie pentru Basarabia.
La 20 octombrie/2 noiembrie 1917, s-a desfășurat la Chișinău, Congresul
Soldaților Moldoveni, la care au participat 800 de delegați și care a decis
constituirea Sfatului Țării care trebuia să preia conducerea administrației
provinciei.
La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Țării a adoptat Declarația prin care se
proclama Republica Democratică Moldovenească Autonomă. Puterea
executivă era încredințată unui Consiliu al Directorilor Generali, condus de
Pantelimon Erhan.
Pe fondul agravării situației din Basarabia determinate de anarhia
bolșevică, la solicitările repetate ale oficialităților din Chișinău, la 10/23
ianuarie 1918, armata română a intrat în Basarabia cu scopul declarat de
a restabili și apăra ordinea.
Ca urmare, guvernul sovietic a rupt relațiile diplomatice cu
România și a confiscat tezaurul Băncii Naționale a României, aflat la
Moscova, de la sfârșitul anului 1916, odată cu retragerea autorităților de
stat din București la Iași16.
În condițiile interesului Rusiei și Ucrainei asupra unor părți din
Basarabia și ale consolidării sprijinului guvernului de la Iași, dezbaterile politice
din Chișinău convergeau spre ideea independenței.
La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării a adoptat cu unanimitate
de voturi Declarația prin care se proclama independența Republicii
Democratice Moldovenești.
La 27 martie/9 aprilie 1918, la Chişinău, Sfatul Țării a hotărât cu
majoritate de voturi, Unirea Basarabiei cu România 17.
În cuvântul regelui Ferdinand, rostit în cadrul dejunului oficial de la
16
Florin CONSTANTINIU, O istorie sinceră a poporului român, București, Ed. Univers
Enciclopedic, 1997, p. 284.
17
Gh. IACOB, Românii în perioada edificării statelor naționale (1859-1918), pp. 527-528.
Palatul regal din Iași, dat în cinstea delegației basarabene, se preciza importanța
momentului:
„V-ați alipit în timpuri grele pentru Țara Mamă, ca un copil tânăr, însă cu
inima adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis
care niciodată nu se va șterge... Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel
mai voinic, al României Mari”18.
În pofida existenței unei arhiepiscopii ortodoxe la Chișinău aflată în
secolul al XIX-lea sub jurisdicția Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din
Petersburg și condusă de numeroși ierarhi ruși, care, adeseori, au încurajat
procesul de rusificare în Basarabia, au existat legături statornice ale românilor
basarabeni cu românii din teritoriile vechiului Regat al României, la nivelul
clerului, la nivelul unor asociații și societăți culturale și la nivel monahal, care
au întreținut în acest secol, ideea unității naționale.
În rândul cărturarilor mireni militanți pentru unire s-au numărat:
Pantelimon Halipa, Pantelimon Erhan, Ion Inculeț, Ion Pelivan, Daniel
Ciugureanu, Ștefan Ciobanu, Iustin Frățiman, Nicolae Popovschi, Vasile
Stroescu, etc. În rândul preoților care au militat pentru unirea Basarabiei
cu România s-au numărat ieromonahii Gurie Grosu și Dionisie Erhan, preoții
Alexandru Baltaga și Andrei Murafa, etc. 19.

II.2. Unirea Bucovinei cu România

Ca urmare a politicii de deznaționalizare a românilor și a încurajării
imigrării, în preajma declanșării primului război mondial, în Bucovina istorică
trăiau aprox. 300.000 români, alături de un număr puțin mai mare de ruteni,
de 200.000 germani, polonezi, maghiari, armeni, etc.
Teritoriul a fost ocupat de trei ori, de trupele țariste și recucerit tot de
trei ori, de trupele austro-ungare. Elita politică românească era divizată între

18
„Basarabenii în Iași și toastul Sfatului Țării la palatul Regal”, în: Mișcarea, 1 aprilie 1918, apud
Ion AGRIGOROAIEI, „Marea Unire”, în: Academia Română, Istoria Românilor, volumul VII, tom
II, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 496.
19
Pr. prof. dr. M. PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 212.
adepții unirii cu România și cei foarte puțini care propuneau o înțelegere cu
ucrainienii în vederea împărțirii provinciei între România și Ucraina.
Revoluția din Rusia, tratativele pentru pacea separată a Rusiei cu
Puterile Centrale, evoluția războiului din vestul și centrul Europei au
determinat proiecte de reorganizare a Imperiului Austro-Ungar. Ucraina a
pretins ca teritoriile Galiției, Bucovinei și Carpatorusiei să fie incluse în Ucraina
de Vest.
Puterile Centrale au făcut unele concesii teritoriale Ucrainei în schimbul
unei mari cantități de grâu (a apărut zvonul că „Bucovina a fost vândută pe
mâncare”). Manifestul împăratului Carol I: „Către popoarele mele
credincioase” din 3/16 oct. 1918, proclama federalizarea Imperiului
Austro-Ungar prin crearea a șase state: austriac, maghiar, ceh, iugoslav,
polonez și ucrainean. Nu se spunea nimic despre românii din Transilvania și
Bucovina.
În acest context politic intern și internațional, lupta românilor din
Bucovina s-a intensificat în vara și toamna anului 1918.
La 14/27 octombrie 1918, s-a desfășurat la Cernăuți, o Adunare
Națională a românilor din Bucovina, unde s-a hotărât alegerea unui Consiliu
Național Român cu un Comitet Executiv (guvern) condus de Iancu Flondor, care
a hotărât „unirea Bucovinei integrale cu celelalte Țări românești într-un stat
național independent”.
În replică, la 3/16 noiembrie 1918, s-a desfășurat, tot la Cernăuți o
Adunare Națională a ucrainienilor care a hotărât încorporarea celei mai mari
părți a Bucovinei la Ucraina. Formațiunile militare ucrainiene au devenit tot
mai violente.
În acest context, Consiliul Național Român a solicitat Guvernului
României de la Iași, sprijin militar. La 11/24 noiembrie 1918, armata română a
intrat în Cernăuți și a restabilit ordinea.
La 15/28 noiembrie 1918, s-au desfășurat lucrările Congresului
General al Bucovinei, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din
Cernăuți, care a hotărât:
„Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei
 hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”20.
Motivarea moțiunii a fost făcută de Ion Nistor, care a insistat asupra
unității națiunii române „una și nedespărțită de la Nistru până la Tisa”.
În rândul luptătorilor pentru unitatea națională, alături de Iancu
Flondor, s-au numărat și Dionisie Bejan, Dimitrie Marmeliuc și Sextil Pușcariu
(directorul ziarului „Glasul Bucovinei”).
O delegație condusă de Iancu Flondor s-a deplasat la Iași pentru a
prezenta regelui Ferdinand, actul de unire. În audiența festivă, Iancu Flondor a
declarat:
„Aducem Majestății Voastre, Rege al tuturor românilor, Unirea
unei țări întregi, a Țării Bucovina. … Nu e o cucerire a armelor, ci
întoarcerea la vatră a fraților despărțiți, care în Majestatea
Voastră regăsesc pe părintele demult pierdut și mult dorit”.21

II.3. Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu

România
Acțiunea de unificare a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și
Maramureșului cu Regatul României s-a derulat pe fundalul dreptului de
autodeterminare și independență națională a popoarelor din monarhia austro-
ungară, dizolvată în urma înfrângerii suferite în primul război mondial. În
Transilvania, mișcarea națională română a fost cea mai puternică dintre toate
teritoriile locuite de români și aflate sub stăpânire străină 22.
Inflexibilitatea guvernului de la Budapesta față de revendicările
românilor exprimate în anii 1916-1918, a radicalizat programul fruntașilor
Partidului Național Român din Transilvania, care au exprimat cu hotărâre
obiectivul unirii cu România în noul context politic-militar național și
internațional.
În contextul capitulării Puterilor Centrale în fața Antantei (29
oct./11 nov. 1918), regele Ferdinand, printr-un decret contrasemnat de

20
1918 la români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Documente externe.
1916-1918, vol. 2, București, 1983, p. 1240,
21
Gh. IACOB, „Românii în perioada edificării statelor naționale (1859-1918)”, p. 530.
22
F. CONSTANTINIU, O istorie sinceră a poporului român, p. 295.
ministrul de război, generalul Eremia Grigorescu, ordona pentru a doua oară,
la 28 oct./10 nov. 1918, mobilizarea armatei, adresând ostașilor următorul
apel emoționant:
„Ora mult așteptată de toată suflarea românească și îndeosebi de voi,
vitejii mei ostași, a sunat în sfârșit după lungă și dureroasă așteptare.
Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne impune ca o sfântă și patriotică
datorie să luăm iarăși arma în mână ca să izgonim împreună cu ele pe
vrăjmașul cotropitor din țară și să aducem liniște populației asuprite.
Regele vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiți visul nostru de
atâtea veacuri: Unirea tuturor românilor pentru care în anii 1916-1917 ați
luptat cu atâta vitejie. Sufletele celor căzuți pe câmpul de onoare vă
binecuvintează pentru această ultimă sforțare. Privirile credincioșilor
noștri aliați sunt îndreptate cu dragoste și încredere spre țara noastră și
fiii ei; camarazii voștri de arme din biruitoarele armate franceză și
engleză, care vin în ajutorul nostru, cunosc vitejia voastră de la Oituz,
Mărăști și Mărășești; arătați-le că timpul de așteptare n-a putut să
slăbească brațul ostașului roman. Frații noștri din Bucovina și din Ardeal
vă cheamă pentru această ultimă luptă, ca prin avântul vostru să le
aduceți eliberarea din jugul străin. Biruința este a noastră și viitorul va
asigura întregului neam românesc viață pașnică și fericită. Înainte, deci,
cu vitejia strămoșească! Dumnezeu este cu noi. Ferdinand”23.
La 7/20 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central (numit
ulterior Sfatul Național), format inițial la Budapesta la 18/31 octombrie 1918,
condus de Ștefan Cicio-Pop și compus din șase reprezentanți ai Partidului
Național Român și șase reprezentanți ai Partidului Social-Democrat, mutat apoi
la Arad, a convocat, în mod oficial, Adunarea Națională a Națiunii Române
din Ungaria și Transilvania la Alba Iulia, „cetatea istorică a neamului
nostru, în ziua de duminică în 18 noiembrie v. (1 decembrie st.n) a.c. la
orele 10. a.m”24.

23
Niculae ȘERBĂNESCU, „1 Decembrie – sărbătoarea națională a României”, în: Biserica Ortodoxă
Română și Marea Unire, vol. II, București, Ed. Basilica, 2018, p. 288.
24
Foaia oficioasă, V (1918), 28, p. 79.
 La Adunarea Națională de la Alba Iulia urmau să participe: episcopii
români din Ungaria și Transilvania, toți protopopii celor două confesiuni
românești, câte un delegat al fiecărui consistoriu și capitlu, câte doi delegați ai
societăților culturale, două delegate din partea fiecărei reuniuni de femei, un
reprezentant din partea fiecărei școli medii (gimnaziu, școală reală), a fiecărui
institut teologic, pedagogic și școală civilă, doi delegați ai fiecărei reuniuni
învățătorești, un ofițer și un soldat din partea gărzilor naționale din fiecare
secțiune comitatensă, doi delegați ai fiecărei reuniuni de meseriași, delegații
partidului social democrat, ca reprezentanți ai muncitorimii, doi delegați ai
studenților universitari și cinci delegați ai fiecărui cerc electoral, în care locuiau
români. Alături de delegații oficiali, erau chemați la Alba Iulia, cât mai mulți
locuitori ai Transilvaniei ca să consfințească, prin prezența lor, deciziile ce
urmau a fi luate. Consiliul Național Român Central anunța, de asemenea,
săvârșirea Sfintei Liturghii în cele două biserici din Alba Iulia, cea ortodoxă
răsăriteană și cea greco-catolică, care să preceadă deschiderea lucrărilor
Adunării Naționale.
Cele două Biserici românești din Transilvania, ortodoxă și greco-
catolică, dincolo de anumite suspiciuni și neînțelegeri între ele, au dat
un sprijin semnificativ efortului de emancipare națională. Revistele
bisericești ortodoxe: „Biserica și Școala” din Arad, „Telegraful Român” din Sibiu,
„Foia diecezană” și „Lumina” din Caransebeș și unite: „Unirea” și „Cultura
creștină” din Blaj, „Sionul românesc” și „Foaia oficioasă” din Lugoj, „Vestitorul”
din Oradea, au fost adevărate tribune de popularizare a informațiilor, apelurilor
și circularelor venite din partea forurilor naționale și bisericești pentru
realizarea unirii naționale a românilor.
Preoții români transilvăneni de ambele confesiuni, în frunte cu ierarhii
lor, s-au aflat alături de păstoriții lor. Preoții ortodocși care au luptat pentru
păstrarea
„în deplină curăție românească a limbii, legii și moșiei strămoșești, care
cu sufletul lor cald de însuflețire curată au uscat umezeala temnițelor de
 stat, porneau acum, cu crucea în fruntea oastei lor creștine, pentru a pune
umărul la înfăptuirea idealului întregii suflări românești”25.
La 8/21 noiembrie 1918, ierarhii români ortodocși Ioan I. Papp al
Aradului, care era și locțiitor de mitropolit, și Dr. Elie Miron Cristea al
Caransebeșului și cei greco-catolici Dr. Demetriu Radu al Oradiei, Dr.
Valeriu Traian Frențiu al Lugojului și Dr. Iuliu Hossu al Gherlei și-au
exprimat în scris adeziunea la Consiliul Național Român Central (Marele Sfat al
Națiunii Române din Ungaria și Transilvania):
„Noi subsemnații episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române și Greco-Catolice
Române avem ferma convingere că interesele de viață ale neamului
românesc, ai cărui păstori sufletești suntem, pretind ca un categoric
imperativ, înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere și față de neamul
nostru”26.
În continuarea adeziunii lor, recunoșteau Marele Consiliu Național
Român ca reprezentant și conducător politic al națiunii române din Ungaria și
Transilvania, exprimându-și sprijinul pentru întruparea aspirațiilor naționale.
Cele două Biserici românești din Transilvania au fost reprezentate la
Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor
ortodoxe și ai capitlurilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant
al Institutelor teologice-pedagogice și câte doi reprezentanți ai studenților.
În dimineața zilei de 1 decembrie 1918, s-a săvârșit Sf. Liturghie în
cele două biserici ortodoxă și greco-catolică din Alba Iulia. Slujba
ortodoxă a fost săvârșită de episcopul Aradului, Ioan I Papp. La sfârșitul Sf.
Liturghii, episcopul Miron Cristea al Caransebeșului a citit rugăciunea
pentru dezrobirea neamului românesc. Cuprinsul profund al rugăciunii
rostite a creat o emoție foarte puternică în rândul celor prezenți, încât întreaga
biserică a intonat apoi imnul „Deșteaptă-te române”.
”Nu era nici un ochiu uscat. Din ochii tuturor curgeau sfintele
lacrimi ale învierii noastre naționale”27.

25
Lumina, I (1918), 45, p. 1.
26
Cultura creștină, VII (1919), 1, p. 1-2.
27
Biserica și Școala, XLII (1918), 47, p. 2.
 În biserica greco-catolică Sf. Liturghie a fost săvârșită, de asemenea, cu
mare fast, de episcopul Valeriu Traian Frențiu.
Adunarea Națională Constituantă a celor 1228 de delegați și-a
început lucrările la ora 10.00. A fost deschisă prin cuvântul rostit de Ștefan
Cicio-Pop, care a salutat reprezentanții poporului român din Transilvania,
Banat, Ungaria, România, Basarabia și Bucovina.
Ședința s-a încheiat cu un cuvânt festiv al episcopului ortodox
Ioan I. Papp, care accentua ideea potrivit căreia, clerul și poporul sunt:
"una în cugete și simțiri, sunt una în dorințele și aspirațiunile naționale de
la vlădică până la opincă și de la opincă până la vlădică. Participă cu
același sentiment al unității și legăturii de simțire cu credincioșii la acest
eveniment, care este garanția constituirii poporului român ca națiune
românească liberă și unica îndreptățită a dispune de soarta sa prezentă și
viitoare"28.
La ora 14, toți delegații s-au dus pe câmpul lui Horea în fața celor
100.000 de români. Între alții au vorbit și episcopul ortodox Miron Cristea
al Caransebeșului și episcopul greco-catolic Iuliu Hossu al Gherlei.
Episcopul Miron Cristea, arăta că prin politica lor reacționară și
exclusivistă, maghiarii au cultivat ideea de stat național maghiar, urmărind cu
orice preț maghiarizarea românilor. Deviza "Macht geht vor Recht" (puterea
merge înaintea dreptății) a fost deviza prin care au dorit să rezolve problema
naționalităților într-un viitor stat național maghiar. În acest context foarte
dificil pentru românii din Transilvania, altarele bisericuțelor românești și
vetrele familiilor au fost singurele instituții care au salvat ființa etnică a
neamului caracterizată prin legea, limba și datinile strămoșești. Singura
tendință firească a unui popor ce locuiește pe un teritoriu compact trebuia să
fie unitatea națională și politică, la care au aderat și românii din Basarabia și
Bucovina:
"Oricât de tare ar fi gardul Carpaților, care până acum ne-a despărțit de
frații noștri - considera Miron Cristea - totuși, astăzi și aici, în atmosfera
tradițiilor lui Mihaiu Vodă Viteazul nu pot decât să esclam împreună cu
28
Biserica și Școala, XLII (1918), 49, p. 1.
 poetul Rădulescu-Niger: Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare de
care timpul râde, Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare, când ele s-or
deschide"29.
A urmat cuvântarea episcopului greco-catolic al Gherlei, Iuliu Hossu,
care a dat citire hotărârii de unire a Marii Adunări Naționale.
"La fine, luându-să amândoi episcopii de mână, episcopul Miron imploară
în fața poporului, adunat sub cerul liber, pe câmpul, unde au fost trași
pe roată Horia și Cloșca, ajutorul lui Dumnezeu asupra României
Mari"30.

Concluzii
Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la războiul pentru întregirea
României (1916-1918) și la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, a avut urmări
pozitive pentru noul stat întregit și pentru Biserica Ortodoxă Română.
La 14 decembrie 1918, delegația ardelenilor, din care făceau parte
episcopul ortodox Miron Cristea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu,
Alexandru Vaida-Voievod și Vasile Goldiș, a înaintat regelui Ferdinand, la
București, actul unirii de la 1 decembrie 1918.
Regele i-a întâmpinat cu următorul discurs:
„În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și din Bucovina,
astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de
peste Carpați de a săvârși unitatea națională a tuturor românilor și declar
pe veci unite la Regatul Român toate ținuturile locuite de români de la
Tisa până la Nistru. Cu dragoste nețărmurită mi-am închinat viața
scumpului meu popor, plin de credință în menirea lui istorică. Prin lupte și
prin jertfe, Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim astăzi aspirațiile noastre cele
mai sfinte. Mulțumindu-i din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile
către cei care cu sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre
naționale…31.

29
Biserica și Școala, XLII (1918), 51, p. 2.
30
Biserica și Școala, XLII (1918), 51, p. 3.
31
N. ȘERBĂNESCU, „1 Decembrie – sărbătoarea națională a României”, p. 296.
 La 18/31 decembrie 1919, în scaunul vacant de mitropolit primat al
României a fost ales episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, care, în anul 1925,
a devenit primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, urmând apoi începerea
procesului de organizare unitară bisericească din întreaga Românie.
La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Catedrala
Reîntregirii Neamului din Alba Iulia, regele Ferdinand I și regina Maria au fost
încoronați ca suverani ai României Mari, act ce simboliza unirea tuturor
românilor „de la Nistru până la Tisa” sub același sceptru.
Clerul român ortodox din toate provinciile istorice românești a avut o
contribuție esențială în primul război mondial și s-a numărat în rândul
făuritorilor Marii Uniri de la 1918, având o contribuție istorică majoră la
îndeplinirea idealului național.