Biserica creștină în timpul Sf.

ÎMPĂRAȚI CONSTANTIN ȘI ELENA

“Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi; Dumnezeul lui Israel, El va da poporului Său
putere și tărie” (PSALM 67, 35).
Biserica în timpul Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Împăratul Constantin cel
Mare este una dintre personalitățile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat
grele persecuții din partea împăraților romani. Convertirea lui la creștinism a însemnat o mare
cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea Edictului de toleranță religioasă de la Milan, din
ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman. Biserica
intră, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire și propășire, în ,,secolul ei de aur”.
Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311, la
Sardica, un Edict de toleranță pentru creștini, de acord cu Constantin și cu Liciniu, care cuprinde
permisiunea existenței creștinilor – ,,ut denuo sint christiani et conventicula eorum = să existe
din nou creștini și să țină adunările lor”. Galeriu a murit curând, la 5 mai 311, iar edictul său s-a
aplicat doar parțial.
E greu de cunoscut în intimitatea ei evoluția religioasă a împăratului Constantin cel
Mare, dar, o dată declarat pentru creștinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu
lupta dintre el și Maxențiu de la Ponce Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28
octombrie 312, până la Botezul lui din mai 337.
Conform cercetărilor făcute de istoricii creștini, Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu, în
ajunul luptei cu Maxențiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o cruce luminoasă
deasupra soarelui cu inscripția: ,,en touto nika – in hoc signo vinces” (prima în limba greacă și a
doua în limba latină), care înseamnă ,,prin acest semn vei învinge”. Noaptea, în timpul somnului,
i s-a arătat Iisus Hristos cu Semnul Crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe
steagurile soldaților, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Acesta este monogramul lui
Hristos, XP sau X pe care l-a pus pe un steag numit laborum.
Că împăratul Constantin a fost convins de apariția minunată a Sfintei Cruci, ne-o confirmă faptul
că pe arcul de triumf al lui Constantin, care se păstrează până azi la Roma, el afirmă că a câștigat
victoria asupra lui Maxențiu ,,instinctu divinitatis – prin inspirație divină”.
La câteva luni de la victoria asupra lui Maxențiu, Constantin, împreună cu Liciniu,
devenit prin căsătoria cu una din surorile sale cumnatul său, au publicat Edictul de la Milan din
ianuarie 313, prin care se acorda libertate religioasă deplină creștinismului, care devine religia
licita = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare luate contra
creștinilor și se retrocedau Bisericii locașurile de cult și averile confiscate de împărații
precedenți.
Edictul de la Milan are o importanță epocală prin hotărârile și urmările lui. Din religie interzisă și
persecutată, creștinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare
ale împăratului Constantin.
Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a
împăratului Constantin, s-a îndepărtat de acesta, devenit în anul 316 reprezentantul declarat al
păgânismului în Orient, unde erau mulți creștini și a început persecutarea lor, între anii 320-323.
Pe vremea lui au pătimit Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei. În urma înfrângerii
suferite de Liciniu în lupta cu Constantin în 18 septembrie 324,la Chrysopolis, azi Scutari –
lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în fața Constantinopolului, și a unor uneltiri
contra lui Constantin, Liciniu a fost condamnat la moarte și executat la Tesalonic în anul 324. De
la această dată, Constantin a rămas singurul împărat al vastului Imperiu Roman până la moartea
sa în 22 mai 337.
Rămas singurul stăpânitor, Constantin al luat față de creștinism o atitudine binevoitoare,
fără a jigni, însă, păgânismul greco-roman,care avea numeroase și puternice rădăcini. Împăratul
însuși păstră aproape tot timpul domniei demnitatea supremă păgână de pontifex maximus și nu
s-a lepădat de păgânism decât prin Botezul săvârșit cu câteva zile înainte de moarte, în anul 337.
Trebuie să recunoaștem, însă, că păstrarea titlului păgân de pontifex maximus îi dădea dreptul și
posibilitatea de a supraveghea și ține în frâu păgânismul în interesul creștinismului însuși. Dacă
împăratul ar fi enunțat atunci la păgânism, și-ar fi ridicat un rival periculos, care ar fiputut să
restabilească situația de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul adepților lui, prin
influența și situația înaltă a senatorilor, a aristocraților și funcționarilor superiori.
În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin a procedat treptat și cu mult tact.
Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanță majoră:
- actul de libertate de la Milan din ianuarie 313;
- alegerea noii reședințe imperiale;
- convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325.
Imediat după Edictul de la Milan din anul 313, împăratul scutește pe clericii creștini de
obligația grea și costisitoare a funcțiunilor municipale. Scutește Biserica de dări, drept de care nu
se bucurau templele păgâne și-i înapoiază tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i dreptul de a
primi donații. Totodată, el acordă ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului,
pentru ridicarea de biserici și întreținerea clerului. [Cu tristețe constatăm astăzi că mari
reprezentanți ai mass-media, care se erijează în mari analiști economici, cer în modul cel mai
insistent impozitarea veniturilor bisericilor și mânăstirilor, de parcă prin această măsură țara
noastră ar înregitra un progres economic remarcabil.Iată, împăratul Constantin cel Mare prin
măsurile luate în favoarea Bisericii, a înregistrat în Imperiu progres economic, prosperitate și
pace, de care s-au putut bucura, atât păgânii, cât și creștinii. Conducătorii noștri, indiferent de
culoarea politică, pot învăța multe din istorie]. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor
și dădu episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecați după legile statului.
Constantin cel Mare a intervenit și în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând
din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștinismului, ca:
- răstignirea;
- zdrobirea picioarelor;
- stigmatizarea (arderea cu fierul roșu);
- îmbunătățirea tratamentului din închisori.
De asemenea s-au adus restricții luptelor de gladiatori și s-au trimis condamnații la
mine, în loc să lupte. S-a modificat în spirit creștin, legislația referitoare la Căsătorie, la părinți
fără copii, s-a îngreunat divorțul, s-a pedepsit mai aspru adulterul și siluirea sau violul, s-a
interzis aruncarea copiilor și vinderea lor, prin ajutoare acordate părinților săraci, orfanilor,
văduvelor și bolnavilor.
Prin legea din anul 321, Constantin cel Mare a generalizat, ca zi de repaus în Imperiu, Duminica.
[Aici există o problemă serioasă de dezbătut. O sectă pe nume ADVENTIȘTII DE ZIUA A
ȘAPTEA, care țin Sâmbăta în locul Duminicii ca și evreii, afirmă în rătăcirea lor că până la
Împăratul Constantin cel Mare, toți creștinii țineau ca zi de odihnă Sâmbăta. Afirmația este falsă.
Biserica Creștină care a fost întemeiată în baza adevărului Învierii Domnului care a avut loc în
prima zi a săptămânii - Duminica, după cum reiese din toate Sfintele Evanghelii, a ținut ca zi de
sărbătoare săptămânală Duminica, numai că până la Constantin cel Mare, ceilalți împărați nu au
acordat acest drept creștinilor, exact cum au procedat și comuniștii în ultimii ani de dictatură,
când puneau oamenii să meargă la servici Duminica și primeau o altă zi de odihnă, în locul
Duminicii (sub pretextul că făceau economie de curent electric), dar ei erau satisfăcuți că o parte
din credincioșii Bisericii nu puteau participa la Sfânta Liturghie Duminica; Constantin cel Mare,
practic a reparat o stare de fapt].
Încă din anul 317, împăratul a început să bată monede cu monogramul creștin.
În funcțiile înalte, el numea de preferință creștini, dar a păstrat și păgâni. Funcționarilor păgâni li
s-a interzis să aducă sacrificii.
Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrând mai mult semnificația lui politică, astfel:
- cinstirea autoriății împăratului ca exponent a puterii Imperiului Roman;
- templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui și fără sacrificii;
- în unele locuri, unde creștinii erau în majoritate, ei au luat templele păgâne și le-au transformat
în biserici, sau le-au închis.
Împăratul și membrii familiei sale – mama sa Elena, soția sa, Fausta,sora sa Anastasia,
fiica sa, Constantina, au dăruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a
construi altele noi. La Ierusalim, în Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma și Constantinopol s-au
ridicat biserici mărețe. La Constantinopol, s-a ridicat catedrala Sfinții Apostoli, care a devenit
necropola împăraților bizantini. În cadrul unor festivități mărețe s-a sfințit la 14 septembrie 335,
catedrala Sfântului Mormânt – ANASTASIS – ÎNVIEREA, ridicată prin râvna și cheltuiala sa.
Cultul creștin și pelerinajul la Locurile Sfinte au luat o mare dezvoltare. Mama împăratului,
Sfânta Elena, a descoperit la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul.
La Roma, împăratul a cedat episcopului fostul palat imperial – Lateranul.
Voința lui Constatin cel Mare de a susține creștinismul s-a văzut și în alegerea unei noi capitale
pe țărmurile încântătoare ale Bosforului. Încă din timpul lui Dioclețian (284-305), Roma nu mai
era capitala unică a Imperiului Roman, căci acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mică. Roma
rămăsese încă un oraș păgân, în care templele, monumentele, senatul roman, aristocrația
aminteau și păstrau vechea religie păgână.
Constantin s-a hotărât să părăsească Roma păgână, spre marea nemulțumire a episcopilor Romei,
și să întemeieze un nou oraș, ca reședință imperială. Acesta a fost Bizanțul, pe Bosfor, care a
primit numele de Constantinopol = orașul lui Constantin, început în anul 324 și inaugurat la 11
mai 330. Constantin a făcut din Bizanț capitala unui Imperiu creștin, care trebuia să arate aceasta
prin bisericile, monumentele și atmosfera sa.
Mutarea capitalei la Constantinopol a avut consecințe importante în istoria Imperiului Roman și
a Bisericii. Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului Roman de Răsărit, care a durat până
la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-
lea Cuceritorul (1451-1481).
În Constantinopol, numit ,,ROMA cea NOUĂ”, se ridică un oraș cu mare viitor politic și
bisericesc. Episcopii de la Constantinopol devin egali în rang cu episcopii Romei.
Convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325 constituie unul din meritele
deosebite ale Împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă promovată de erezia lui Arie
din Alexandria, Constatin s-a decis să convoace pe episcopii Imperiului într-un Sinod general sau
Ecumenic spre a defini împreună adevărurile de credință și a asigura unitatea creștinismului. Ca
un om de stat experimentat, Constatin și-a dat seama că unitatea creștinismului și pacea și
liniștea Bisericii constituie elementul de viață și de rezistență al Imperiului Roman universal. În
locul pluralității zeilor păgâni era preferată existența unei singure credințe în Imperiu, cea
creștină, căci ea asigura și unitatea lui politică.
Este adevărat de constatat căci Constantin însuși, deși nu primise încă Botezul, a deschis lucrările
Sinodului I Ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se
consideră ,,împreună slujitor cu ei”. Cu alt prilej, după mărturia istoricului bisericesc Eusebiu de
Cezareea, el a spus că se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale
Bisericii).
Este adevărat că politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut și unele urmări
defavorabile. Biserica a avut în persoana împăratului un ocrotitor, dar, în același timp, și un
stăpân. Împărații (după Constantin cel Mare) s-au amestecat și în problemele religioase
impunându-și voința. Unii au susținut arianismul, monofizismul, monotelismul (erezii
antitrinitare și hristologice), au persecutat pe ierarhii ortodocși, au înlăturat din scaune ierarhi
buni, trimițându-i în exil.
Desigur, ca om de stat, Constantin a făcut și unelegreșeli, pe care istoria nu le va trece cu
vederea. În unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sângeros, pentru motive de infidelitate
politică și acte de trădare de stat. Astfel, fiul său, Crispus, moștenitorul de drept al tronului
imperial, pe care Constantin și-l asociase la domnie în anul 317, cu titlul de <>, fiind implicat
într-un complot de stat, a fost ucis în anul 325; la puțin timp, soția sa cea de a doua, Fausta, a fost
ucisă în baia de la Roma.
În materie de politică bisericească, după Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325 s-a lăsat
influențat de curtezani lingușitori și de arieni, ceea ce a provocat o confuzie în rândul
credincioșilor.
Cu toate aceste scăderi, este în general admis că Constantin cel Mare a fost bine
intenționat în acțiunile sale și el a făcut creștinismului, ca primul împărat creștin, cel mai mare
serviciu dintre împărații romani, asigurându-i libertatea prin Edictul de la Milan din anul 313.
Convertirea sa la creștinism a dat un nou curs istoriei universale prin încercarea de a se armoniza
interesele superioare ale Imperiului Roman cu interesele Bisericii.
Îmbolnăvindu-se grav, Constantin a fost botezat la vila sa din Ancyrona, la margine
Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia și alți clerici, cu câteva zile înainte de
Rusalii, în luna mai 337. El a murit curând după aceea, la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor și a
fost îngropat cu mare fast în biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.
Pentru meritele sale deosebite și mai ales pentru marile servicii aduse creștinismului, după lunga
perioadă de persecuții, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul sfinților și
numindu-l ,,Cel întocmai cu Apostolii”.
Politica lui religioasă, în general, a fost urmată de fiii și succesorii lui, cu excepția împăratului
Iulian Apostatul (361-363), nepotul său, care a reintrodus pentru scurt timp păgânismul în
situația lui de religie favorizată în Imperiul Roman, persecutând creștinismul. Spre sfârșitul
secolului al IV-lea, sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395), creștinismul a ajuns din religie
tolerată – religio licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficială a Imperiului. Din
timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul Roman devine imperiu creștin.
Sfânta Împărăteasă Elena. Biserica Ortodoxă a recunoscut dintotdeauna beneficiile venite asupra
Creștinismului în timpul împărăției lui Constantin cel Mare și a alcătuit un cult special de cinstire
a acestuia împreună cu cea care l-a îndrumat și i-a fost mereu aproape, Sfânta Împărăteasă Elena,
mama sa. Din păcate, sinaxarele românești notează pentru ziua de 21 mai foarte puține date
despre Sfânta Elena, cea mai mare atenție acordându-i-se fiului acesteia.
La polul opus, occidentul refuză să-i recunoască împăratului Constantin statutul de sfânt
pe motiv că a amânat Botezul până aproape de ziua morții și a avut o viață personală
controversată, astfel încât ziua de 21 mai este dedicată în totalitate cinstirii Sfintei Elena,
venerată pentru viața creștină autentică dusă din tinerețe până în ceasul morții. Unii teologi
catolici contemporani, amintind de practica Bisericii Ortodoxe de a cinsti împreună pe marele
împărat și pe preacredincioasa sa maică, tind să dea dreptate Bisericii Ortodoxe, cu mențiunea
că, în cazul lui Constantin, se cuvinte să amintim acținuile sale mărețe, însă nu neapărat să-l
considerăm sfânt.
Biserica Ortodoxă socotește de-a dreptul eronată această practică occidentală și cu totul străină
tradiției ortodoxe care a socotit din cele mai vechi timpuri că binefacerile primite de Biserica lui
Hristos în vremea lui Constatin se datorează purtării de grijă a lui Dumnezeu, Care a lucrat atât
prin faptele providențiale ale împăratului Constantin, cât și prin influența benefică a mamei sale.
Nu se știe de ce Viețile Sfinților și Sinaxarele Ortodoxe nu oferă un tablou complet al Sfintei
Elena și se limitează doar la câteva fapte pentru care a rămas în istorie. Probabil, cărțile noastre
de cult au preluat metoda didactică a lui Eusebiu de Cezareea, biograful lui Constantin, care a
realizat cronicile având în centrul atenției persoana împăratului. Nu este exclus ca actuala
structură a sinaxarului din 21 mai să fie o reacție la practica romano-catolică de a o cinsti doar pe
Sfânta Elena.
Flavia Iulia Helena, cunoscută sub numele de Helena Augusta sau Sfânta Elena (248-329) s-a
născut, după datele furnizate de Procopie, în orașul Drepanon (azi Karamiisel) îm Bytinia (în
nord-estul Asiei Mici), căruia mai târziu Constantin i-a schimbat numele în Helenopolis, în
onoarea mamei sale.
Elena este un nume foarte vechi și răspândit, mai ales, în lumea greacă. Se pare a fost
numele unei divinități a luminii și se aseamănă cu cuvintele grecești:
- Helane = făclie, torță;
- Hele = strălucirea soarelui ( a se compara cu helioterapia = tratament cu raze solare).
Acest nume poate avea și formele: Ileana, Leana, Lina, Alina, Lenus, Ela, Lili, Elen, Ilona și
altele asemănătoare.
Majoritatea datelor istorice converg spre ipoteza că Elena a avut un statut social umil. Sfântul
Ambrozie al Milanului afirmă că era o <>, adică o servitoare într-un han sau tavernă. O legendă
ulterioară, foarte puțin credibilă, menționată de Geoffrey de Monmouth, pretinde că era fiica
regelui britan Coel, care a căsătorit-o cu Constanțiu Chlor pentru a evita escaladarea războaielor
dintre britani și Roma. Monmouth declara apoi că ea a fost prezentată ca o regină deoarece nu
avea frați care să moștenească tronul Britaniei. Aceasta este însă o legendă fără suport.
În realitate, tânăra Elena a avut din copilărie un mod de viețuire creștinesc. Din
copilărie s-a distins prin frumusețe deosebită și inteligență. Creștea în virtuțile creștine mai mult
decât ceilalți copii din vremea ei.
Pentru calitățile ei, pe când avea în jur de 20 de ani, a fost luată în căsătorie de către tribunul
Constanțiu Chlor, trecând peste cutuma de a-și lua soție dintre fetele sărace. La un an după
nuntă, în anul 272, se naște Constantin, viitorul împărat. Când Constanțiu Chlor ajunge Augustus
împreună cu Galeriu, este silit să o repudieze pe Elena, pentru a se căsători cu fiica vitregă a lui
Maximian, Teodora, femeie cu un statut social pe măsura lui.
Părăsită de Constanțiu, Elena nu și-a pierdut pacea sufletească și a continuat să trăiască departe
de lume, în tristețe și singurătate. Probabil, în această perioadă cunoaște și îndrăgește credința
creștină. Principala sa preocupare a fost educația fiului său, căruia s-a străduit să-i sădească în
inimă dragostea și gustul pentru virtute, pregătindu-l pentru a fi un merituos succesor al tatălui
său. Se ruga nopți întregi ca fiul ei să nufie corupt de slava deșeartă și de mândrie; știa că ,,cea
mai importantă calitate a unui viitor împărat este ca, înainte de a-i comanda pe alții, să fie stăpân
asupra propriilor patimi”.
Constantin conduce armatele romane în Britania și, când tatăl său moare, în anul 306,
legiunile britanice îl proclamă pe tânărul comantant – Augustus. Acesta o aduce lângă el pe
mama sa, Elena, căreia îi dă titlul de ,,NOBILISSIMA FEMINA = DOAMNA PREANOBILA”.
După ce Constantin va deveni ,,totius orbis imperator = împărat al întregului pământ”, Elena va
primi cea mai înaltă onoare la care putea aspira o femeie, titlul de AUGUSTA.
Analizând viața împăratului Constantin cel Mare, tradiția ortodoxă a văzut dintotdeauna
în faptele mărețe ale acestuia amprenta influenței Sfintei Elena asupra lui, pentru că ea
îmbrățișase din tinerețe învățătura creștină.
Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea susține altă variantă. După el, credința Sfintei Elena ar fi
rodit în sufletul ei datorită strădaniei fiului său, întrucât, ,,mai înainte ea nu fusese credincioasă”
(Viața lui Constantin, p. 144). Cuvioșia Sfintei Elena s-ar datora respectului și prețuirii cu care a
cinstit-o credinciosul ei fiu, care ar fi descoperit credința prin intervenție divină și a transmis-o
mai departe și mamei sale. Sfânta Elena se bucura de toate onorurile împărătești, în toate
provinciile era aclamată ca împărăteasa augusta, avea drepturi depline asupra vistieriei
împărătești, iar împăratul a poruncit ca pe unelemonede să fie gravat chipul celeia ce i-a dat
viață. Această atitudine favorabilă față de mama sa ar fi determinat-o pe aceasta, după părerea lui
Eusebiu, să respecte și ea Evanghelia lui Hristos.
O altă variantă reiese din cărțile de cult. Astfel, sinaxarul zilei de 21 mai lasă să se
înțeleagă că aplecarea împăratului spre credința creștină este o moștenire de la tatăl său,
Constanțiu Chlor, care, deși a împărățit împreună cu marii prigonitori Dioclețian și Maximian, s-
a arătat plin de blândețe față de creștini, întrebuințându-i pe cei ce luptau pentru credința în
Hristos ca seftnici și slujbași la curtea împărătească. ,,Constanțiu – scrie însinaxar – învățând
buna cinstire pe Constantin, fiul său cel iubit, l-a lăsat diadoh al împărăției sale în ostroavele
Britaniei” (Mineiul lunii mai, p.177). Deși închinător la idoli, Constanțiu nu dădea prea multă
importanță slujbei idolești, ci își punea nădejdea în Dumnezeu Cel Preaînalt. În această concepție
și-ar fi crescut și fiul: ,,El învăța pe fiul său, Constantin, să caute și să ceară ajutor de la cea de
sus purtare de grijă, nu de la idoli” (Viețile Sfinților, p. 216). Analizând aceste date, ajungem la
concluzia că ortodoxia credinței lui Constantin ar fi rodul unei educații alese predate de tatăl său,
iar după descoperirile divine primite de fiu, acesta ar fi contribuit și la creștinarea mamei, ceea ce
este cu totul străin învățăturii transmise de Biserica Ortodoxă de-a lungul timpului, care o
considera pe Elena izvorul desăvârșirii spirituale a fiului ei. Este posibil ca istoricii care au
transmis aceste date să fie influențați de obiceiul specific perioadei vechi de a scoate în evidență
faptele oamenilor doar pe linie paternă.
Rezolvarea dilemei vine din scrierile aghiografilor greci, care sunt de părere
că ,,atitudinea indulgentă a lui Constanțiu Chlor față de creștini se datorează influenței pe care a
avut-o în viața lui prima soție. Luând în calcul și această ultimă informație, vedem că Sfânta
Elena este cea care a promovat viețuirea în spirit creștin atât în fața soțului, dar mai ales înaintea
fiului lor. Indiferent dacă s-a botezat la 60 de ani cum zic unele izvoare sau s-a botezat de tânără,
împărăteasa Elena a fost sursa principală a dezvoltării Ortodoxiei în cadrul familiei sale
împărătești.
În timp ce împăratul Constantin dădea noi speranțe creștinilor pe plan legislativ, mama sa, Elena
se ocupa de organizarea operelor de binefacere și de împodobire a locașurilor sfinte. Ea merge în
Palestina, unde inițiază săpături pentru descoperirea lemnului Sfintei Cruci și a Sfântului
Mormânt al Domnului. Încurajată de buna reușită, continuă această căutare și la Betleem, unde
identifică locul nașterii lui Iisus și pe Muntele Măslinilor – locul de unde Iisus S-a înălțat la cer.
Peste tot sunt îndepărtate construcțiile păgâne și s-au înălțat biserici, rămase celebre.
Împodobirea Țării Sfinte cu locașuri de cult s-a dorit să fie semn de mulțumire adusă lui
Dumnezeu ,,pentru binefacerile revărsate asupra marelui împărat Constantin, precum și asupra
fiilor lui, preacucernicii cezari, nepoții ei”.
Sfânta Împărăteasă Elena a participat la toate acțiunile de binefacere în folosul
creștinilor persecutați, mutilați, lipsiți de posibilități, înlăturați din serviciul public. Se spune că
ea era ,,bolta Imperiului”. Este prima femeie din lume care și-a eliberat toți sclavii și a desființat
de la curte suita de doamne și domnițe, care huzureau în lux, intrigi și lucruri nefolositoare, încât
un slujbaș a templelor păgâne a numit-o ,,molima ucigașă a zeilor”; de aici, ura păgânilor
împotriva celor doi.
Virtutea prin care s-a distins Sfânta Împărăteasă Elena a fost MILOSTENIA și această virtute i-a
adus SFINȚENIA. Ca să devenim SFINȚI, în primul rând trebuie să fim MILOSTIVI.
Structura ei impresionantă, popularitatea de care se bucura, smerenia care o caracteriza o făceau
un APOSTOL încoronat al Împărăției lui Hristos. În tinerețe se avânta în bătălii alături de soțul
ei, fie în Asia, fie în părțile Dunării; de aceea i s-a oferit dreptul de a purta VIRTUTEA
MILITARĂ. Am putea spune că, din punct de vedere creștinesc, ea este OCROTITOAREA
FEMEILOR CREȘTINE CE LUCREAZĂ ÎN SITEMUL NAȚIONAL DE APĂRARE al
României și al tuturor statelor creștine în general și ortodoxe în special, lucru pe care al trebui să-
l scoată în evidență cele două mari isntituții românești: BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ și
ARMATA ROMÂNĂ. Era în mijlocul maselor necăjite, înțelegea durerea de mamă, simțea
glasul pruncilor și oftatul orfanilor și neputincioșilor. Cunoștea regulile de instrucție militară, se
orienta după mersul stelelor fiind comandant destoinic al corăbiilor de pe mare. Sufletul ei era
larg deschis oricui care, cu sinceritate, îi spunea păsul și necazul; dar ceea ce o frământa deosebit
era PACEA în Imperiu și LIBERTATEA RELIGIOASĂ.
Ajunsă la vârsta de 80 de ani și simțindu-și sfârșitul aproape, Sfânta Elena și-a luat
rămas bun de la cei apropiați și a împărțit averea ei răspândită pe suprafața pământului
împăratului Constantin, unicul ei fiu și nepoților, iar după ce a lăsat lucrurile în ordine și-a dat
sufletul în mâna lui Dumnezeu de față fiind unicul ei fiu care o veghea și îi purta de grijă.
Istoricul Eusebiu de Cezareea consideră că sfârșitul creștinesc al Sfintei Împărătese Elena a fost
răsplata binemeritată a credinței sale și a faptelor bune izvorâte din Dreapta Credință. Din
această cauză ceasul morții o găsește pe Sfânta Elena împăcată cu sine însăși și cu cei din jur,
pregătită să lase în urmă viața pământească spre a o căpăta pe cea cerească. Trupul împărătesei a
fost dus sub escortă militară din Nicomidia la Constantinopol și a fost depus în biserica Sfinții
Apostoli, ctitoria Sfinților Împărați, apoi a fost adus la Roma. Tronul ei și o parte din sicriu se
află în mare cinste în Muzeul Vaticanului.
După trei secole de suferințe și sacrificii, lumea creștină trăiește o primăvară a vieții spirituale și
materiale, pentru care aduce mulțumire lui Dumnezeu și laudă Sfintei Elena Augusta și fiului ei,
Constantin, pe care îi numește ,,cei întocmai cu Apostolii”. Un rol important în această răsturnare
de situație a istoriei creștinismului îl deține, fără îndoială, Sfânta Împărăteasă
Elena, ,,instrumentul de care S-a folosit Dumnezeu pentru a face să strălucească în inimile
romanilor luminile credinței”.
AMIN.