V. DUMNEZEU ÎNTREIT ÎN PERSOANE.

DOGMA SFINTEI TREIMI

Dumnezeu cel Unul este cunoscut ca Treime în Unitate în Treime. Dogma despre
Dumnezeu este dogma despre Sfânta Treime sau despre Dumnezeu cel Unul în trei
ipostasuri: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Revelația creștină culminează cu afirmația ioaneică „Dumnezeu este iubire” (I
Ioan 4, 8), adică iubire în sens de viață în comuniune a Persoanelor Treimice. Iubirea
dumnezeiască implică treimea persoanelor și invers.
Biserica a rezumat învățătura despre Dumnezeu în formula: Dumnezeu este Unul
în ființă dar subzistând în trei fețe sau trei persoane (față = in sens originar „persoană”,
în greacă prosopon = mască de teatru). Prin aceasta se evidențiază:
- Caracterul personal al lui Dumnezeu;
- Unitatea și unicitatea ființei divine.
Ființa nu există abstract de Sine,înaintea persoanelor, ci numai în concretul
persoanelor treimice. Ființa și Persoana, deși distincte sunt nedespărțite, ființa fiind
conținutul ontologic al persoanelor, iar persoanele fiind modul de subzistență concret al
ființei divine.
Vladimir Lossky: „În tradiția răsăriteană nu e loc pentru o teologie sau mistică a
ființei dumnezeiești. Pentru mistica răsăriteană, țelul nu este vederea ființei divine, ci
participarea la viața de comuniune a Sfintei Treimi”.
Sf. Grigorie de Nazianz: „Eu când spun Dumnezeu înțeleg Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh. Când cântăm pe Dumnezeu, cântăm de fapt Treimea; când ne unim cu Dumnezeu,
ne unim de fapt cu întreaga Sf. Treime”.
În primele secole, explicarea dogmei Sf. Treimi s-a făcut în contextul filosofiei
elenice și religiei monoteiste iudaice. Astfel, teologia a precizat că Treimea nu înseamnă
acceptarea a trei principii primordiale. În Treime, Dumnezeu-Tatăl este principiul uni,
născător al Fiului și purcezător al Duhului.

1. Prefigurarea Sfintei Treimi în religiile păgâne

- În starea primordială, Dumnezeu s-a făcut cunoscut protopărinților prin Revelație
directă în trei persoane („Elohim” e pluralul la „Eloh” = Dumnezeu);
- La hinduism, budism, babilonieni, chinezi, egipteni, greci, la Platon s-ar putea
considera că Treimea creștină este vag prefigurată și anume unitatea divină
concretizată într-o trinitate, dar fără p afirmație clară.

1
 2. Descoperirea Sfintei Treimi în Vechiul Testament
- e doar pregătită, indicată vag, deoarece iudeii fiind înconjurați de popoare păgâne
ar fi căzut în politeism.
- Oamenii încă nu erau capabili să înțeleagă sau să experieze comuniunea
perihoretică a lui Dumnezeu, datorită stării de păcătoșenie (excepție: proorocii).
- Mărturiile cu privire la Sf. Treime pot fi împărțite în două categorii:
a) Texte trinitare cu caracter nederminat: „și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul
și asemănarea Noastră...” (Facere 1, 26); „Haide sa ne pogorâm și să amestecăm
limbile lor, ca să nu se mai înțeleagă unul cu altul” (Facere 11, 7). Aici, Dumnezeu
apare ca sfătuindu-Se cu Sine, adică Persoanele trimice întreolaltă, fără să se
precizeze numprul lor.
b) Texte trinitare cu caracter determinat: teofania de la stejarul Mamvri, unde Avraam
vede trei oameni, dar li se adresează la singular (Facere 18, 2-3); cântarea serafimică
„sfânt, sfânt. Sfânt este Domnul Savaot” (Isaia 6, 3); binecuvântarea levitică:
„Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Să caute Domnul asupra ta cu față
veselă și să te miluiască! Să-și întoarcă Domnul fața către tine și să-ți dăruiască
pace!” (Numeri 6, 24-26).
● Apar și numele Persoanlor treimice separat: „Fiul meu ești Tu, Eu astăzi Te-am
născut” (Psalm 2,7); „nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tau cel Sfânt nu-L lua de
la mine” (Psalm 50, 12); „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să
binevestesc săracilor” (Psalm 61, 1).

3. Descoperirea Sfintei Treimi în Noul Testament

- Este descoperită clar și fără echivoc dogma Sf. Treimi, de către Fiul lui
Dumnezeu Întrupat:
a) Texte în care este mărturisită clar Treimea Persoanlor:
- Matei 28, 19 (expresia „în numele” se folosește numai pentru persoane)
- la Bunavestire: „Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine și puterea Celui Preaînalt te va
umbri; pentru aceea li sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema”(Luca 1, 35)
- Teofania de la Borezul Domnului (Matei 3, 16-17)
- cuvântarea lui Iisus de rămas bun către Apostoli: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt
Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului”(In 14,16-17)
- binecuvântarea apostolică: „harul Domnului nostru Iisus Hristos li dragostea...” (II
Corinteni 13, 13) – aici apare distincția și între lucrările Persoanelor;
- „Aleși după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu Tatăl și prin sfințirea de către
Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Iisus Hristos...” (I Petru 1, 2).
2
 b) Texte în care este indicată câte o singură Persoană treimică
1. Persoana Tatălui: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să
vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei
5, 16); „Tatăl nostru, Care ești în ceruri” (Matei 6, 9), etc.
2. Persoana Fiului: „Acesta este Fiul Meu cel iubit...” (Matei 3, 17); „Răspunzând
Simon-Petru a zis: Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu...” (Matei 16, 16),
„A răspuns Toma și I-a zis: Domnul Meu și Dumnezeul Meu” (Ioan 20, 18), „Și
Iisus le-a zis: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20, 21).
3. Persoana Sfântului Duh: „Dar Mângăietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite
Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate” (Ioan 14, 26).
● Texte în care este mărturisită unitatea de ființă, voință și lucrări a Persoanelor
treimice:
- unitatea de ființă a Fiului cu Tatăl: „Iar Eu și Tatăl Una suntem” (Ioan 10, 30), Ioan
10, 38.
- unitatea de ființă a Sf. Duh cu Tatăl: I Corinteni 2, 10-11.
*** Așadar, în NT avem descoperite atât Treimea Persoanelor, cât și unitatea ființei, a
voinței și a lucrărilor. Dogma Sf. Treimi are o importanță fundamentală: Dumnezeu nu
mai este înțeles ca o simplă individualitate, ci ca Unul în Care există o comuniune de
persoane divine.

VI. MĂRTURISIREA ȘI FORMULAREA DOGMEI SFINTEI TREIMI ÎN

BISERICA PRIMARĂ

- Învățătura despre Sf. Treime a fost mărturisită și propovăduită neîncetat;

- Datorită ereziilor antitrinitare și nevoii de întărire a unității de credință, Biserica a
formulat solemn învățătura despre Sf. Treime la Sin. I și II Ecumenic.
- Tradiția, cultul și practica Bisericii înainte de Sin. I Ecumenic:
1. La început a existat o mărturisire trinitară baptismală (cf. Matei 28, 19), amplificată
în scurte simboale de credință: ierusalimitea, antiohian, alexandrin.
2. Biserica a botezat întotdeauna rostind formula: „Se botează robul lui Dumnezeu ...
în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.
3. În cult, avem doxologia mică, anterioară sec. IV, imnul „Lumină lină”.
4. Mărturisirile de credință ale martirilor. Ex: Sf. Policarpm înainte de moartea sa
martirică.
5. Părinții Apostolici, apologeții învață unanim credința în Sf. Treime într-o formă
simplă. Ex: Clement Romanul scrie: „Nu avem noi oare un singur Dumnezeu, un
singur Hristos și un singur Duh al harului?”.
3
- Părinții apostolici, apologeții și Sf. Părinți precum Tertulian, Irineu, Origen,
Grigorie Taumaturgul, combătând pe ereticii sabelieni și subprdinaționiști, au
aprofundat relațiile între Persoanle treimice. Au dezvoltat teoria Logosului divin
care există din veci, transcendent în ființă și imanent prin lucrările Sale.
- Există însă unele imprecizii și expresii subordinaționiste în învățătura Apologeților,
punându-se nașterea Logosului în legătură cu creația lumii.

Formularea dogmei Sfintei Treimi la Sinoadele I și II Ecumenice

- Combătând pe Arie, sinodul I ecumenic, în articolul II din simbolul de credință,
învață că Fiul S-a născut din veci din Tatăl, că este Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut iar nu creat, deoființă (omousios) cu Tatăl, prin care
toate s-au făcut.
- Sin condamnă erezia ariană și pe toți care învață că: a fost un timp când Fiul n-a
existat; că Tatăl a existat înainte de Fiul; Că Fiul a fost creat din nimic sau dintr-o
substanță strină de cea a Tatălui.
- Sinodul II Ecumenic, combătând erezia lui Macedonie, învață deoființimea,
dumnezeirea și egalitatea Sf. Duh cu Tatăl și cu Fiul.
- Sinodul II Ecumenic nu folosește termenul „omousios”, din cauza disputelor cu
ereticii, dar exprimă aceeași idee prin folosirea termenului „purcede din veci din
Tatăl”, prin care se arată că Duhul își are ființa și ipostasul din Tatăl din veci prin
purcedere și că are aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul.
- Sfinții Părinți au dedicat lucrări sau scrisori speciale despre unitatea de ființă și
Treimea Persoanelor: Sf. Atanasie: trei tratate împotriva arienilor și „Către
Serapion”, Sf. Vasile cel Mare: „Contra lui Eunomie”, „Despre Sfântul Duh”; Sf.
Grigorie de Nazianz „Cele cinci cuvântări teologice” etc.
- Unii Sf. Părinți au recurs la analogii: Sf. Spiridon s-a slujit de o cărămidă, care deși
e una, e alcătuită din trei elemente:pământ, apă și foc. Alte analogii: râul, apa și
izvorul; soarele, raza și lumina; rădăcina, trunchiul și coroana pomului; trecutul,
prezentul și viitorul.
- Teologia apuseană, in frunte cu Fericitul Augustin, folosesc ca analogie; sufletul
omenesc și facultățile sale: rațiune, voință, sentiment. Teologii răsăriteni folosesc
familia. Cea dintâi are o înțelegere mai individualistă, iar cea de-a doua evidenția
aspectul de comuniune.

4
Terminologia trinitară
- Unitatea ființei nu desființează Treimea și nici Treimea nu desființează
deoființimea.
- Primul care folosește termenul „treime” (gr. Trias) a fost Sf. Teofil al Antiohiei în
răsărit și Tertulian în Apus.
- Sf. Părinți au preluat termeni din filosofia antică; ființă, ipostas, persoană.
- Definiție concisă: „Dumnezeu este Unul în Ființă și lucrările Sale și întreit în
Persoane”

1. Termeni care se referă la unitatea Ființei divine:

a) Ființă (ousia) – fondul sau baza unei realități (Ex: ființa omului are 2 elemente: trup
și suflet). Sf. Vasile cel Mare: „Ființa, esența este fondul naturii comune a mai
multor indivizi sin aceeași specie”.
- La Aristotel avea 2 sensuri: esență sau ființă concretă (proutousia) și esența sau ființa
abstractă (deuterousia). Hristu Andrutsos afirmă că dacă ar fi aplicat primul înțeles,
s-ar fi ajuns la triteism, dacă ar fi aplicat al doilea înțeles, trebuie să se admită că
cele trei Persoane divine participă la esența divină parțial sau concret, și atunci ființa
divină s-ar împărți între Persoane.
- Sfinții Părinți învață următoarele:
 Fiecare Persoană divină e Dumnezeu adevărat pentru că are aceeași ființă divină
întreagă și deodată, nu succesiv.
 Ființa comună a lui Dumnezeu se înțelege în concret, în realitate, din cauza
identității și eternității ființei.
 Ființa divină nu se împarte între Persoanle treimice.
- Un timp, Sf. Părinți au folosit termenii „ousia” și „ipostasis” ca echivalente, ceea ce
a dsu la confuzii și neînțelegeri (inclusiv Sf. Atanasie și Sin. I Ecumenic). Apusenii
învățau că în Dumnezeu există un singur ipostas sau substanță în trei Persoane și
acuzau pe greci că învățau trei esențe, substanțe sau ipostasuri. Sf. Vasile cel Mare
a explicat deosebirea dintre ființă și ipostas.
b) Substanță – sinonim cu ființa, având în plus alte două sensuri: subiect sau substrat
al însușirilor și ființa ce subzistă într-un lucru existent în sine.
c) Natură sau fire (gr. Fisis) – sinonim cu ființa.

5
2. Termenii care se referă la treimea Persoanelor
a) Ipostas – modul de subzistență concretă a unei ființe (ousia). Ipostasul e subiectul
purtător al naturii. Se deosebesc datorită modului în care ipostaziază concret ființa.
b) Subzistența – modul de a exista al substanței (sinonim cu ipostasul).
c) Persoana (lat. Persona, gr. Prosopon) – în antichitate însemna „față”, „mască”; s-
a înțeles o ființă umană concretă, o persoana.
- Sf. Vasile cel Mare observă o tentință a apusenilor de a defini persoana doar ca
modalități de manifestare a ființei divine.
- Pesoana implică pe lângă individ, individualitate și unicitate și spiritualitate,
caracterizată prin rațiune și libertate.
- Sf. Ioan Damaschin: „Persoana este subiectul ce se manifestă el însuși prin
lucrările și proprietățile sale ca distinct de alte ființe de aceeași natură”.
- Persoana are conștiință de sine și puterea de a se determina liber, ca și
intenționalitate spre comuniune cu alte persoane.
- Pr. Stăniloae: „Persoana e fața deschisă, orientată ontologic spre o altă față, spre
comuniune cu altul, în care își descoperă fiecare identitatea, fidelitatea și vocația
de persoană și se împlinesc reciproc în comuniune”.
*** Toți acești termeni enumerați se aplică lui Dumnezeu numai prin analogie.

Distincții și antinomii în Sfânta Treime

- Distincțiile din dogma Sf. Treimi se referă la Persoane și la modul în care Ele posedă
ființa divină: Tătăl posedă ființa în Sine, Fiul de la Tatăl prin naștere iar Duhul prin
purcedere.
- Între naștere și purcedere e o deosebire, dar această deosebire e o taină.
- Afirmând că antinomia înseamnă contradicție nu trebuie să înțelegem o contradicție
în care două lucruri se exclud. Antinomia în teologie nu vrea să spună că o afirmație
este adevărată și alta falsă, ci prin ea se exprimă ideea că ambele afirmații sunt
adevărate și doar împreună reușesc să reflecte realitatea în complexitatea ei.
- Principalele antinomii referitoare la Sf. Treime sunt:
a) În fiecare Persoană divină se află întreaga ființă, fără ca aceasta să se împartî după
Persoane și fără ca Persoanele sa-și piardă identitatea.
b) Cu toate că nașterea și purcederea ar presupune o oarecare prioritate a Tatălui, cele
Trei Persoane sunt veșnice, fără început și existând deodată.
c) Veșnicia exclude orice raportate la timp, ea fiind un prezent continuu, deci Fiul Se
naște continuu iar Duhul Sfânt purcede continuu.
- Dogma Sfintei Treimi nu are la bază ncio contradicție, aceasta se produce d.p.d.v
uman.
6
- Pentru a-l cunoaște și înțelege pe Dumnezezu este nevoie de o dilatare a logicii
noastre într-o logică supranaturală, în care contradicțiile sunt reconciliate într-un
mod tainic.

VII. PERSOANELE SFINTEI TREIMI

- Biserica mărturisește că Dumnezeu e Unul în Ființă, voință, lucrări și întreit în

Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Dumnezeu ca Persoana presupune relația de
comuniune cu alte persoane. Relația a două persoane nu e desăvârșită, relația de
comuniune interpersonală fiind desăvârșită numai în trei.
- Sf. Vasile cel Mare: „Binele e pururea în Dumnezeu și aceasta îl face pe Dumnezeu
să se dăruiască altuia, să nască pe Fiul și să purceadă pe Sfântul Duh din veci și apoi
să creeze lumea”.
- Existența persoanelor treimice este dedusă din bunătatea și iubirea lui Dumnezeu.
Bunătatea ființei divine se arată în actul nașterii Fiului și purcederii Duhului Sfânt
din Tatăl.
- Dacă ipostasul e modul de subzisteță de sine al ființelor spirituale, înseamnă că
Persoanele nu se deosebesc după ființă, ci numai după ipostas, adică după modul în
care posedă fiecare ipostas ființa divină: Tatăl nenăscut, Fiul prin naștere și Duhul
Sfânt prin purcedere, de unde rezultă însușirile personale proprii: Tatăl – nenăscut,
Fiul – născut, Sf. Duh – purces.
-
A. Despre Tatăl: posedă ființa divină în Sine, și dăruiește ființa Sa Fiului și Duhului,
fără să o piardă: „Căci precum Tatăl are viață în Sine așa I-a dat și Fiului să aibă
viață în Sine” (Ioan 5, 26).
- Sf. Părinți îl numesc pe Tatăl „fără început, fără cauză sau neprincipiat, necauzat,
având însușirea personală de nenăscut” (Sf. Grigorie de Nazianz).
- În Sf. Treime există un singur pricipiu: monarhia Tatălui, în sensul că principiul
existenței lui Dumnezeu, ca Treime în persoane este Tatăl și nu ființa divină
abstractă.
- Sf. Grigorie de Nazianz explică termenul de monarhie: „Iar noi cinstim pe unicul
princpiu – monarhia. Nu e principiu mărginit într-o persoană, fiindcă aceasta nu
e persoană unică, ci este o monarhie, un principiu, care se arată în aceeași cinste
a firii, în acordul voinței”.

7
 - Sf. Grigorie face aici 2 precizări: izvorul întregii dumnezeiti e monarhia, monada
sau Persoana Tatălui, și că Aceasta nu există ca o singură persoană, pentru că de
la început, din veci, el se mișcă spre Doime și se oprește.

B. Despre Fiul: are proprietatea de a fi născut din veci din Tatăl (Ioan 1, 14).
- Își primește ființa din veci din Tatăl prin naștere: „din pântece mai înainte de
luceafăr Te-am născut” (Psalm 109, 3). DE când există Tatăl există și Fiul.
- Nu primește doar o parte din ființa divină, ci întreaga ființă, fără ca Tatăl să o
piardă.
- Sf. Ioan Damaschin: „Fiul a fost dintotdeauna cu Tatăl și în Tatăl, născut din El
din veșnicie și fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci o
dată cu Tatăl și Fiul, Care S-a născut din El.Căci Dumenzeu nu s-ar putea numi
Tată fără de Fiu...”

C. Duhul Sfânt: are însușirea personală de a fi purces din Tatăl: „Iar când va veni
Mângăietorul, pe Care Eu îl voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la
Tatăl purcede, Avela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).
- Își primește ființa și ipostasul din veci din Tatăl prin purcedere, având toate câte
au Tatăl și Fiul, afară de naștere și purcedere.
- Pr. Stăniloae a încercat să explice taina treimii persoanelor divine, plecând de la
afirmația Sf. Grigorie Palama că „Duhul Sfânt e bucuria din veci a Tatălui de
Fiul”. Relația interpersonală „eu-tu” nu e deplină decât raportată la a treia
persoană, la „el”. Treimea Persoanelor e o condiție a deplinătății caracterului lor
personal și a comuniunii lor.
- Fiul și Duhul Sfânt nu sunt subordonați Tatălui din 3 motive:
a) Prin naștere și purcedere, Tatăl comunică întreaga Ființă.
b) Aceste acte sunt simultane și necesare lui Dumnezeu din veci.
c) Monarhie asigură și afirmă egalitatea și deoființimea și deplinătatea comuniunii.
- Ordinea în care sunt enumerate Persoanele nu indică o superioritate a uneia față de
celelalte.
- Persoanele Sfintei Treimi se mai disting prin predicare – însușirile în lucrarea
externă: creație, mântuire, sfinire, judecată: Tatăl – Creator, Fiul – Mântuitor, Sf.
Duh – Sfințitor. Aceste lucrări sunt totuși comune, fiecare Persoană având o
contribuție proprie.

8
 Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi
- Dumnezeirea e Una și neîmpărțită, că e un singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt, sau că fiecare este Dumnezeu adevărat, fără să zicem că există trei dumnezei.

1. Dumnezeirea Tatălui – adevăr necontestat de eretici.

- Toate simbolurile de credință încep cu mărturisirea credinței în Dumnezeu-Tatăl.
- E numit Tată pt că naște pe Fiul și e părintele Creator a toate. Mântuitorul ne învață
să I ne adresăm cu cuvintele „Tatăl nostru” (Matei 6, 9).
- Creștinii sunt daotir sa „slăvească pe Tatăl cel din ceruri” (Matei 5, 16). El e
„singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17, 3). Sf. Apostoli îl numesc Dumnezeu
(Romani 1, 7).
- Dumnezeu-Tatăl are întăietate în calitate de cauză sau principiu, dar prin aceasta e
afirmată deoființimea și egalitatea Persoanelor, nu subordonarea.

2. Dumnezeirea Fiului: numele de Fiul indică o persoană distinctă de Tatăl. Fiul

este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (art. 3 din Crez).
- A fost contestată de: arieni, monarhianiști, socinieni, raționaliști.
- Este confirmat atât în VT (Psalm 2,7: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut”;
109, 3: „Din pântece mai înainte de Luceafăr Te-am născut”), cât și în NT (Matei 3,
17; 17, 5).
- Sunt anumite texte biblice din care ar rezulta că Fiul nu este egal cu Tatăl: „Tatăl
este mai mare decât Mine” (Ioan 14, 28), însă aici vorbește în calitate de om.
- Unii eretici susțin că dumnezeirea Fiului a fost afirmată în secolul IV. Combatere:
Simboalele (:D) de credință, Sf. Părinți, martiri bisericii: Sf. Clement Romanul, Sf.
Policarp, Sf. Muc. Donata.
- D.p.d.v. dogmatic, dumnezeirea Fiului rezultă din faptul că El deține aceeși ființă
divină.

3. Dumnezeirea Duhului Sfânt: este mai puțin evidențiată în VT, dar mai mult în
NT.
- A fost contestată de Macedonie și Eunomie, iar azi de unitarieni, Martorii lui Iehova.
- Din Sf. Scriptură rezultă: este atotștiutor (Ioan 14, 26), atotputernic (Facere 1, 2),
prin El vine mântuirea oamenilor (Ioan 3, 5). Sf. Apostoli confirmă: „Anania, de ce
a umplut satana inima ta, sa să minți tu Duhului Sfânt?N-ai mințit oamenilor, ci lui
Dumnezeu”(Fapte 5, 3-4)

9
- Texte care pun la îndoială dumnezeirea Sf. Duh: „Duhul Sfânt nu va vorbi de la
Sine, ci ceea ce I s-a spus” (Ioan 16, 19) – explicașie: după Înalțare, Duhul va
continua opera de mântuire; „nimeni nu cunoaște pe Fiul, fără Tatăl, nici pe Tatăl
fără numai Fiul” (Matei 11, 27) – pt că nu se face mențiune de Duhul Sfânt se
consideră că El nu este atotștiutor.
- E confirmată de: simboale de credință, doxologia mică, Taina Botezului, operele Sf.
Părinți: SF. Iustin Martirul, Tertulian, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare,
etc.
- În teologia românească, s-a evidențiat în sens patristic și palamit legătura interioară
dintre Fiul Și Duhul Sfânt, atât în Treimea imanentă, cât și în cea iconomică.

Perihoreza și aproprierea în dogma Sfintei Treimi

- Persoanele treimice, deși se deosebesc prin proprietăți, nu sunt separate sau izolate.
Datorită deoființimii, Persoanele divine locuiesc una în alta, se întrepătrund
reciproc, fiecare dintre Ele fiind întreagă în celelalte două.
- Termenul „perihoreză” (gr, perihoresis) înseamnă întrepătrundere, înconjurare
reciprocă. Primul care a folosit acest termen a fost Sf. Ioan Damaschin.
- „Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine?” (Ioan 14, 10), „Precum Tu,
Părinte întru Mine și Eu întru Tine, ca ei să fie una în Noi” (Ioan 17, 21).
- Sf Atanasie cel mare folosește enosis (unire), sinafia (împreună-petrecere).
- Oamenii nu sunt sunt deoființă, de aceea nu pot sălăjlui unele în altele. Biserica
cheamă credincioșii la o perihoreză spirituală tot mai adâncă.
- Pr. Stăniloae folosește termenul de „intersubiectivitate treimică” sau expresia
„putința locuirii reciproce a Eurilor sau Subiectelor”.
- Sf. Atanasie cel Mare: „În această unire de sine a fiecărei persoane pentru alta, se
manifestp iubirea despvârșită intratrinitară, care are la bază perihoreza și relațiile de
comuniune intratreimică, care decurg din nașterea Fiului și purcederea Duhului din
ființa atotbună a Tatălui, Care fiind veșnic bun prin fire a născut și purces din veci
pe Fiul și Sf. Duh”.

Aproprierea treimică
În Dumnezeu există o singură ființă, voință și lucrare externă. Când o activitate
referitoare la toate cele trei Persoane se atribuie uneia singure, se folosește termenul
„apropriere” („approprier” – a-și însuși). Această atribuire nu se face cu excluderea
celorlalte Persoane divine.
10
 Lucrările externe sunt atribuite astfel: Tatăl hotărăște, Fiul împlinește iar Duhul
Sfânt desăvârșește. „Tatăl face totul prin Fiul în Duhul Sfânt” (Romani 13, 26). În
raport cu lumea, Tatăl o crează, Fiul o mântuiește iar Duhul Sfânt o sfințește.
S-a dezvoltat teologia Logosului creator: prin participarea Cuvântului la actul
creației se explică mai ușor raționalitatea creației și posibilitatea Întrupării. Fiul „întru
ale Sale a venit” Ioan 1, 11. De asemenea Hristos devine Pantocrator (Atotțiitor), fapt
exprimat prin pictură. Se reliefează și lucrarea Sa proniatoare. Pr. Stăniloae afirmă
centralitatea lui Hristos în teologia, spiritualitatea și viața Bisericii.

VIII. EREZIILE ANTITRINITARE

Adaosul Filioque și combaterea lui

Ereziile trinitare analizate aparțin istoriei, dar învățătura trinitară eronată Filioque
persistă. Biserica Ortodoxă a învățat, prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, că Duhul
Sfânt purcede ființial și ipostatic din veci din Tatăl, fiind trimis în timp, în lume, de
Tatăl și de Fiul.
Biserica Apuseană, prin Fericitul Augustin, învață din sec. V că Duhul Sfânt
purcede și de la Fiul, anulând monarhia Tatălui; rezultă existența a două principii în
Dumnezeu: Tatăl și Fiul.
Filioque este o dogmă nouă, inadmisibil din punct de vedere al tradiției
dogmatice. Inovația dogmatică încalcă hotărârea sinodului III Ecumenic (să nu se
adauge nimic la Simbolul de credință) și afirmă două principii în Dumnezeu. Învățătura
slăbește caracterul personal al lui Dumnezeu, socotind Persoanele treimice drept relații.
Filioque a fost introdus oficial în Crez la sinodul local de la Toledo, în 589, prin
canonul 3. Introducerea s-a făcut din motive istorice, pentru a atrage vizigoții arieni din
Spania la ortodoxie.
Învățătura s-a răspândit în Franța și Germania, apoi aprobată la Sinodul din
Aachen în 809. Papa Leon III nu acceptă introducerea lui Filioque, aceasta având loc
abia în 1014, prin decizia papei Benedict VIII. Fotie al Constantinopolului a arătat
pericolul în „Enciclică către patriarhii orientali” din 867. Mitropolitul Marcu al Efesului
a formulat argumente împotriva Filioque la Sinodul unionist de la Florența.

Respingem Filioque pentru că:

1. Nu are temei în Revelația supranaturală. Textele invocate „Luați Duh Sfânt”
(Ioan 20,20); „Pe care-L voi trimite de la Tatăl” (Ioan 15, 26) se referă la trimiterea în
lume a Duhului Sfânt, confundată de catolici cu purcederea din veșnicie. La catolici
purcederea Duhului Sfânt e însușire ființială.
11
 La ortodocși, purcederea reprezintă o însușire personală. La Ioan 15, 26, se face
referire la persoana Tatălui și nu la substanța divină. La Ioan 16, 14, „Toate câte are
Tatăl sunt ale Mele”, Sf. Ioan Gură de Aur explică: „Tatăl va lua din știința pe care o
are Fiul, deci e vorba de știință, nu de ființă”.
2. Catolicii susțin purcederea și de la Fiul pentru că a fost trimis în lume de Tatăl
și de Fiul. Ei fac confuzia între purcederea Duhului (caracter veșnic) și trimiterea în
lume (caracter temporal). Purcederea veșnică a Duhului nu poate depinde de trimiterea
temporară în lume, pentru că Dumnezeu este veșnic, iar lumea există în timp. „Prin Fiul”
(prepoziția „prin” = „dia” în lb greacă) înseamnă doar activitatea externă a Sf. Duh de a
fi trimis în lume, nu și la viața interioară a Sfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschin:
„Duhul purcede numai de la Tatăl și rămâne, se odihnește sau strălucește în Fiul”.
3. Catolicii alterează relația dintre Duhul Sfânt și Fiul, făcându-L extensia Fiului,
lipsind o relație directă între iconomiile lor.
Dacă indirect rezultă că Duhul rămâne exterior Tatălui și Fiului (purcede din
amândoi), se dizolvă comuniunea trinitară personală și cade în individualism. La catolici
primează unitatea naturii divine în loc de comuniunea perihoretică trinitară.
Părerea ortodoxă: Duhul Sfânt rămâne legătura internă dintre Tatăl și Fiul;
purcederea de la Tatăl întemeiază comuniunea din interiorul Sfintei Treimi, reflectată
în comuniunea Bisericii.

Atitudini teologice mai noi față de adaosul Filioque

Apusenii consideră că purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl lasă pe planul doi
relația Fiului cu Duhul. Jurgen Moltmann propune înlocuirea Filioque cu: „Duhul Sfânt
purcede de la Tatăl Fiului și își primește forma de la Tatăl și de la Fiul”. Aici Fiul devine
centrul de gravitație al Sfintei Treimi. În Filioque Duhul Sfânt este acest centru. Ambele
cazuri contrazic monarhia Tatălui, izvorul Sfintei Treimi (naște pe Fiul și purcede pe
Duhul). Apusenii consideră Duhul Sfânt o ființă impersonală.
La ortodocși, Tatăl își revarsă viața și iubirea Fiului prin Duhul Sfânt, iar Fiul o
întoarce Tatălui tot prin Duhul Sfânt, desăvârșindu-se o mișcare perihoretică veșnică.
Catolicii contemporani identifică iubirea dintre Tatăl și Fiul cu persoana Duhului
Sfânt. Părintele Stăniloae consideră că ortodocșii au primit pe Fiul și pe Duhul Sfânt ca
persoane date în mod real prin naștere și prin purcedere, fără a explica în alt fel modul
originii lor. Sfinții Părinți au accentuat că în Dumnezeu există un singur principiu, el
fiind Tatăl, deci o persoană care asigură caracterul personal al tuturor Persoanelor, nu
ființa comună.

12
 IX. DUMNEZEU CREATORUL. ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ DESPRE
CREAREA LUMII (COSMOLOGIA ORTODOXĂ)

Dumnezeu a creat lumea din nimic, nu din Sine, nici din vreo materie preexistentă, ci
prin voința Sa. Religiile și filosofiile păgâne au concepții eronate:
a. Dualismul: lumea este creată de Dumnezeu dintr-o materie preexistentă,
veșnică. Dumnezeu este un arhitect ce modelează. Se întâlnește la Platon, gnostici și în
parsism.
b. Panteism: lumea e o emanație directă din ființa lui Dumnezeu, având o
substanță divină identică cu Dumnezeu. Se întâlnește în brahmanism, credințele
orientale, filosofii Giordano Bruno, Spinoza, Hegel
c. Materialismul: lumea e un rezultat al combinațiilor atomilor. Lumea e veșnică
ca materie dar forma este rezultatul unei evoluții, conform unor legi inerente materiei.
Concepția este atee pentru că nu admite existența lui Dumnezeu și a spiritului.
Simon Magul și Menandru învățau că substanța lumii este veșnică iar lumea a
fost formată de către îngeri din substanță. Maniheii și priscilienii învățau că lumea este
opera diavolului, rea în sine.

1. Crearea lumii din nimic:

a. Autorul este Dumnezeu, lumea nu există de la sine, nici din veci sau din
întâmplare. Are început și va avea un sfârșit.
b. Dumnezeu a creat lumea din nimic (ex nihilo). Dogma creației este exprimată
negativ (din nimic) sau pozitiv (prin voința lui Dumnezeu, prin cuvânt).
Revelația divină: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1, 1),
„Cel ce a făcut cerul și pământul” (Palm 145,6), „Domnul care a făcut cerurile,
Dumnezeu care a întocmit pământul” (Isaia 45, 18).
Termenul „din nimic” apare la: II Macabei 7, 28: „privind la cer și la pământ și văzând
toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că din cele ce n-au fost le-a făcut pe ele
Dumnezeu și pe neamul omenesc asemenea l-a făcut”. Evrei 11, 3: „Prin credință
înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, că din cele neapărute
s-au făcut cele ce se văd”.
Dogma creației este confirmată de Sfânta Tradiție. Crezul – „Tatăl Atotțiitorul,
Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute” (art. 1). Sf. Irineu:
„Dumnezeu a creat lumea nu prin îngeri sau prin alte puteri deosebite … putând face
toate prin cuvântul Său”. Sf. Atanasie cel Mare: „Dacă Dumnezeu nu este și cauza
materiei … atunci e un Dumnezeu slab, deoarece nu a putut fără materie să producă
ceva”.
13
2. Crearea lumii odată cu timpul
Lumea are un început și a fost creată odată cu timpul. Înainte de timp nu exista
lumea. Fericitul Augustin: „Lumea a fost creată nu în timp, ci odată cu timpul ... Timpul
a fost creat odată cu lumea, întrucât prin producerea ei s-a născut mișcarea sau
schimbarea creaturilor în timp.” Argumente: „Mai înainte de ce s-au făcut munții și s-a
zidit pământul și lumea, din veac și până în veac ești Tu” (Psalm 92, 2). „Și acum Mă
preaslăvește Tu, Părinte, la Tine însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte
de a fi lumea” (Ioan 17, 5).
Dumnezeu e fără început și fără sfârșit, dar prin actul creației El se unește cu
timpul, imprimând făpturilor mișcarea de întoarcere spre el. „La început a făcut
Dumnezeu…” înseamnă începutul timpului, creat odată cu lumea, și începutul coborârii
lui Dumnezeu în timp prin energiile Sale. Sf. Vasile cel Mare și Sf. Grigorie de Nyssa
consideră că „la început” este acel „deodată” platonic, în care se întâlnește eternitatea și
timpul.
D. Stăniloae consideră că „începutul” nu e deja timp, pentru că ar avea început,
mijloc și sfârșit, și nu se poate vorbi despre un început al începutului. „Deodată al lumii
este deodată al voirii divine ca lumea să fie”.
Începutul lumii este executarea planului din veci al lui Dumnezeu cu privire la
lume. Se face diferență între „ideea” lumii, aflată din veci în gândul lui Dumnezeu și
realizarea acesteia, în timp. Sf. Damaschin: „Dumnezeu a văzut pe toate înainte de
facerea lor, avându-le în minte din veșnicie”.
Învățătura patristică despre paradigmele divine:
- lumea nu există din veci, are un început, ideile veșnice ale lui Dumnezeu au fost aduse
la existență și se realizează în timp;
- în ideile din veci ale lui Dumnezeu e înscris destinul sau predestinarea fiecăruia de a
se realiza în conformitate cu gândul lui Dumnezeu;
- Timpul și lumea sunt corelative, implicând realizarea fiecăruia în timp potrivit ideilor
veșnice ale lui Dumnezeu.
Viața de aici și timpul sunt mijloace de realizare și întâlnire a noastră cu
Dumnezeu, participând la eternitate.
Obiecția 1 – odată cu crearea lumii din nimic, ar putea interveni o schimbare în
Dumnezeu, sau lumea ar fi veșnică dacă Dumnezeu își manifestă puterea din veci. Răsp:
Crearea lumii nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu. Nu intervine nicio
schimbare în Dumnezeu, pentru că lumea n-a fost creată din substanța lui Dumnezeu, ci
din voința Sa.
Obiecția 2 (Origen și tomiștii) – Dumnezeu nu e Atotputernic în Sine, doar față
de creaturi. R: N-ar mai fi Atotputernic în mod absolut sau deplin.
14
3. Lumea, operă a Sfintei Treimi
În Crez, Tatăl este făcător al cerului și al pământului, dar toate Persoanele au
contribuit la creație. Sf. Vasile cel Mare: Tatăl este cauza îndeplinătoare (din voia Lui),
sunt aduse la existență prin lucrarea Fiului și se împlinesc prin lucrarea Sf. Duh.
Argumente: Facere 1, 26: „să facem om după chipul și asemănarea Noastră”,
„Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 3-4). Dumnezeu a creat
lumea prin cuvântul Său (să fie lumină!). Cuvântul este a doua persoană a Sfintei Treimi,
Logosul prin care s-au făcut toate. Sfinții Părinți arată că spiritul nu este exterior
materiei, ci fundamentul materiei (Logosul crează lumea). Știința a descoperit că lumea
se întemeiază pe particule nevăzute și microcosmosul este temelia Universului dar
oamenii de știință tind spre panteism. Teologia răsăriteană, prin doctrina energiilor
necreate, poate indica relația dintre raționalitatea creației și Logosul sau Rațiunea
divină, depășind panteismul științific.

4.Motivul și scopul creației

Dumnezeu a creat lumea în mod liber și nu dintr-o necesitate internă sau externă.
Toate s-au făcut de El și pentru El. Sfinții Părinți consideră ca motiv al creației bunătatea
lui Dumnezeu. Sf. Grigorie de Nyssa afirmă că Dumnezeu a creat omul din dragoste
pentru el, pentru ca omul să fie martor al slavei și bunătății Lui. Dumnezeu a creat lumea
din bunătate, fiindcă bunătatea nu e pentru sine, ci pentru altul, pentru a face și alte ființe
părtașe la bucuria intratrinitară. Maxim Mărturisitorul – Făptura a fost creată ca „să se
bucure împărtășindu-se de El”. Ioan Damaschin – „Dumnezeu nu s-a mulțumit cu
contemplarea Lui proprie și … a binevoit a face ceva care să primească binefacerile
Sale”. Dionisie Areopagitul: „bunătatea și dragostea divină pe toate le întoarce spre Sine
ca spre cel care e singurul Bine”.
Caracterul teocentric al creației reiese din cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul:
„Toate au fost aduse la existență ca să dobândească existența fericită și prin aceasta
odihna veșnică și fericită în Dumnezeu”. Unirea cu Dumnezeu implică fericirea
oamenilor și preamărirea lui Dumnezeu.
Dumnezeu a creat lumea bună, din punct de vedere fizic (ordine și armonie) și
spiritual (omul progresează duhovnicește și se mântuiește). Răul din lume se datorează
omului și libertății sale de voință. Izvorul răului stă în căderea îngerilor și în omul care
s-a abătut de la izvorul binelui. Răul fizic și moral apar ca lipsa binelui, nu au o existență
proprie; el progresează când se deschide voința omului.
Teologia ortodoxă este împotriva viziunii pesimiste despre lume (lumea este
răul). Gnosticii și maniheii considerau că răul este ființial lumii. Dar răul nu poate afecta
scopul creației, lumea rămâne bună pentru că este creată de Dumnezeu.
15
 Ortodoxia este și împotriva optimismului absolut (filosoful Leibnitz): Dumnezeu
este liber să creeze sau să nu creeze lumea; dacă s-a hotărât să o facă atunci trebuia să o
facă perfectă. Prin această concepție se mărginește libertatea lui Dumnezeu.
Biserica învață că Dumnezeu a creat lumea bună, nu perfectă. Omul trebuie să
stăruiască în bine pe calea asemănării cu Dumnezeu. Dacă lumea ar fi rea sau perfectă,
Dumnezeu n-ar mai avea de ce să o mântuiască.

5.Lumea ca dar al lui Dumnezeu, implicând crucea

Pr. Stăniloae: Lumea a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru oameni, inclusiv
toate din ea. Înțelepciunea, știința, bucuria, sunt daruri ale lui Dumnezeu (Ecclesiast 1,
26). Prin acest dar Dumnezeu vrea să câștige dragostea noastră față de El. Dacă cineva
primește darul și uită semnificația lui, nu a înțeles nimic și nu răspunde iubirii
dăruitorului. În orice dar este implicată Crucea și Jertfa. Crucea face lumea și pe noi
transparenți, ca să-L vedem pe Dumnezeu în ea. Persoana lui Dumnezeu este mai
neprețuită decât darurile făcute. Dacă uităm de darurile primite, Dumnezeu ni le poate
lua înapoi, ca să ne dăruim Lui. Avem ca exemplu pe Iov, care îl iubea pe Dumnezeu
mai mult decât toate darurile („Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului
binecuvântat” Iov 1, 21).
Uitarea de daruri, preferând persoana lui Dumnezeu, e o cruce, o jertfă, o
răstignire a lumii în mine. „Lumea e răstignită (moartă) pentru mine și eu pentru lume”
(Galateni 6, 14).
Prin dezlipirea de lume, omul dă de Dumnezeu. Crucea prin care credinciosul se
dezlipește îl duc pe om la înviere. Lumea și toate ale lumii trebuie să le facem daruri și
între noi, întărind iubirea între noi.

6. Rațiunile lucrurilor și sensurile lor

Sf. Atanasie cel Mare, Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul: Toate
lucrurile își au rațiunea existenței lor în Dumnezeu. Rațiunile eterne ale lucrurilor
(„logoi”) sunt identice cu paradigmele divine. „Paradigme sunt acei Logoi, care
preexistă în Dumnezeu și fac să existe cele ce sunt. Ele sunt numite predeterminări,
predestinări și voințe dumnezeiești”. „Logoi” sunt și sensurile mai înainte, puse în
lucruri, care trebuie descoperite de către rațiunea umană. Se distinge sensul unui lucru
de rațiunea personală a omului care cercetează lucrul. Rațiunile lucrurilor (logoi) se
deosebesc de cunoașterea și înțelegerea acestora de către om într-un proces de
contemplare.

16
 Cunoașterea se face prin rațiunea analitică, iar înțelegerea prin dreapta judecată,
intuitivă, un dar dumnezeiesc. Sensul comun al tuturor lucrurilor este Logosul divin, în
El găsește omul propriul sens al existenței sale. Omul duhovnicesc este singurul care
vede adevăratul sens, pur, al fiecărui lucru, persoane, în Hristos.
Datorită rațiunii pătimașe, viziunea lumii suferă deformări:
a. Rațiunea spirituală se estompează, văzându-se în lucruri doar latura materială,
utilitară; transformă totul într-un obiect de plăcere personală.
b. Rațiunea pătimașă se convinge singură cu false argumente, înlocuind rațiunile
obiective cu cele subiective. Se produce o deformare a realității și o cădere din adevăr.
Adevărul obiectiv e înlocuit de fiecare cu adevărul său subiectiv.
Toate opiniile sunt iluzii, iar adevărul obiectiv există în el însuși și se referă la
lucruri existente. Pr. Stăniloae: „În omul pătimaș, rațiunea este întotdeauna în slujba
patimilor și judecățile ei strâmbă adevărul și deformează realitatea”.
Maxim Mărturisitorul: trebuie să ducem un război împotriva patimilor noastre,
care întunecă mintea, care ne fac să ne folosim de obiecte și lucruri ca de simple obiecte
de plăcere.

X. DUMNEZEU PRONIATORUL

Pronia divină – o altă lucrare în afară a lui Dumnezeu-Sf. Treime, nedespărțită

de lucrarea Sa creatoare. Când se zice după creație că S-a odihnit (Fc 2,2), nu trebuie să
înțelegem că El a încetat orice activitate față de lume, ci nu mai creează ființe din nimic.
După căderea omului S-a îngrjit mai departe de mântuirea lui și a lumii. Pronia = modul
In care Dumnezeu chivernisește și conduce lumea spre scopul final pt care a fost create,
acțiunea proniatoare este neîntreruptă și concomitentă cu cea creatoare și judecătoare.

Pronia divină este confirmată de Mântuitorul Hristos :”Tatăl Meu până acum
lucrează și Eu lucrez”(In 5,17), este atribuită tot lui Dumnezeu Tatăl :”Deci nu vă
îngrijiți zicând ce vom bea sau ce vom mânca sau cu ce ne vom îmbrăca, căci știe Tatăl
vostru cel ceresc că aveți trebuință de acestea”(Mt 6,31-32). În același timp Sf. Duh
participă la pronia divină :”Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața
pământului”(Ps 103,31) și Mântuitorul Hristos, atât înainte cât și după Întrupare :”Toate
prin El s-au făcut si fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut…În lume era și lumea
prin El s-a făcut,dar lumea nu L-a cunoscut” (In1,3-5;10).

17
 Din motivul și scopul creației rezultă și necesitatea proniei astfel încât creând
lumea Dumnezeu nu o putea părăsi, idee redată de atributul divin „Atotțiitor”. În
mărturisirea Ortodoxă a lui Dositei : ”Credem că toate lucrurile fie văzute, fie nevăzute
sunt guvernate de pronia divină: pe cele rele le preștie și le îngăduie Dumnezeu, nu se
îngrijește de ele deoarece nu le-a făcut, iar pe cele bune le preștie și le predetermine”.
Pronia se referă atât la legile generale ale creației cât și la ființele individuale în care
există aceste legi, ea dă orientare creației și ajutor, e „palma lui Dumnezeu”(Ps 139,5),
ia forma unui dialog continuu, a unei sinergii libere.
Există o providență universală care are în vedere întreaga creației, cât și una
particulară(ființele individuale). Dumnezeu poartă de grijă față de întreaga omenire, dar
și de popoare și de cei ce aparțin acestora. Omul reprezintă obiectul proniei
particulare :”Când privesccerurile, lucrul mâinilor tale, luna și stelele pe care Tu le-ai
întemeiat zic: ce este omul câ-ti amintești de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?”(Ps
8,3-4). Nici nașterea și nici moartea fiecăruia dintre noi nu sunt ocazionale, sunt conduse
de pronie (Ps 30,16), toate întâmplările din viața omului,triste sau vesele, sunt sub
pronia lui Dumnezeu :”cele bune și cele rele, viața și moartea, sărăcia și avuția de la
Domnul sunt”(Înțelep lui I Sirah 11,16), Dumnezeu îndreaptă pașii omului și-l conduce
toată viața :”de Domnul sunt hotărâți pașii omului și cum poate omul să priceapă cale
lui?” (Pilde 20,24).

Aspectele proniei:

1. Conservarea
– grija pe care o are Dumnezeu pentru păstrarea în existență a făpturilor Sale, prin
ea menține lumea și fiecare făptură în forma lor originară. Nu e numai o simplă apărare
ci o activitate pozitivă manifestată printr-o influență continuă a lui Dumnezeu asupra
făpturilor, Mântuitorul ne învață că Dumnezeu poartă de grijă de păsările cerului și de
crinii câmpului (Mt 6,26), iar Sf Ap Pavel :”în El acem viață, în El ne mișcăm și
suntem”(Fa 17,28). Mărturii despre conservare a proniei divine: „toate către Tine
așteaptă să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna; deschizând Tu
mâna Ta, toate se vor umple de bunătăți. Dar întorcându-Ți fața Ta se vor tulbura…”(Ps
103,28-30), iar Sf Ioan Gură de Aur afirmă :”Conservarea lumii nu este o faptă
inferioară creării ei,ci chiar superioară.A conserva lucrurile care tind spre inexistență și
a le ține laolaltă când vor să se împrăștie, este o faptă mare și minunată și un semn de
multă putere”.(Omilia II la Evrei).

18
 2. Cooperarea sau conlucrarea
– acțiunea prin care Dumnezeu oferă ajutor creaturilor Sale pt ca ele să-și
realizeze scopul. Asta înseamnă că Dumnezeu așteaptă ca și făptura să lucreze la
destinul ei.
Deși Dumnezeu este Atotprezent, totuși conlucrarea Lui cu creaturile este
diversă : într-un fel se manifestă lucrarea lui în făpturile fără viață, altfel în plante,
animale, și cu totul altfel în oameni.
Sfinții Părinți discern mai multe forme ale harului divin sau energii necreate, prin
care Dumnezeu sprijină diferitele regnuri : vegetal,mineral, animal, uman. Sf Maxim
Mărturisitorul stabilește o ordine : harul de existență dătător, cel de viață factor, cel de
rațiune dătător, și cel îndumnezeitor.
Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul este înscrisă în noțiunea de chip și asemănare
a lui Dumnezeu după care a fost creat omul. L a colaborarea cu El nu răspund însă toți,
ci numai cei care vor, libertatea umană regăsindu-se în apelul pe care Dumnezeu îl
adresează tuturor. Dumnezeu conlucrează cu fiecare om care-I cere ajutorul Său pt
săvârșirea faptelor bune, nu și pt cele rele, iar aceasta are loc numai în comuniunea de
iubire la care este chemat omul prin însuși chipul său dumnezeiesc și mai apoi prin Iisus
Hristos.
Mărturii: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca voi să voiți și să
săvârșiți după a lui bunăvoință” (Filip 2,13) ; „Căci noi suntem împreună lucrători cu
Dumnezeu” (I Cor 3,9); Sf Ioan Gură de Aur: să știi că Dumnezeu toate le întocmește,
de toate poartă grijă, că noi suntem liberi, că Dumnezeu conlucrează cu noi într-una. Că
El nu voiește nici un rău, că nu numai prin voința lui se întâmplă toate, ci și prin voința
noastră și totodată prin conlucrarea cu El” (Omilia III la Ep II Timotei).

3. Guvernarea sau conducerea – strâns legat de celelalte două, formând o

unitate.
Lumea fizică este condusă de Dumnezeu spre scopul ei prin legile fizice, chimice,
biologice imprimate la creație. Acestea ajută oamenii să evolueze, de a ajunge fiecare
la arhetipul fixat de Dumnezeu.
Omenirea e condusă prin diferite mijloace, diferiți oameni, diferite concursuri de
împrejurări. Omul care are voință proprie este condus de Dumnezeu printr-o influență
binefăcătoare aceste voințe, printr-un imbold și o întărire spre a face binele și a se feri
de rău.
Conducerea poate fi socotită sensul dinamic al proniei divine deoarece se
activează pe planul istoriei ființelor umane conștiente, pe planul dezvoltării umanității.
19
 Ea ajută aici nu numai forțele binelui să se mențină pe ele, ci și să contracareze
formele noi de acțiune ale răului.
Nici în conducere Dumnezeu nu lucrează singur, ci în colaborare cu acțiunea
omului. Revelația supranaturală pune în evidență inițiativa și roulul lui Dumnezeu în
înaintarea creației pe noi trepte. Sfânta Scriptură ne învață că Dumnezeu îndrumă și
conduce viața oamenilor, a îngerilor, a popoarelor (Fa 17, 26-27 ; Iov 12, 23-25 ; Înțelep
lui I Sirah 17,14 ; Daniel 4,14 ; Pilde 8,15). Mântuitorul numește pe Dumnezeu : „Domn
(ocârmuitor) al cerului și pământului”(Mt 25,11). Sf Efrem Sirul :”Văd creaturile și trag
concluzia despre Creatorul lor. Văd lumea și cunosc providența. Văd cum se îneacă
corabia dacă lipsește cârmuitorul…”
Părintele Stăniloae : „Dumnezeu(proniatorul) nu este un Dumnezeu pur
conservator al lumii, ci un Dumnezeu al unei lumi chemate la perfecțiunea vieții în unire
cu El. Dumnezeu a lucrat în vremuri trecute, dar care au dus lumea înainte. De aceea
trebuie să credem că El și acum în moduri adecvate timpului nostru lucrează și va lucre
și în viitor, descoperindu-se tot mai mult”.

Obiecții împotriva proniei divine

a. S-a afirmat ca pronia ar anula libertatea omului, omul trebuie să

facă ce hotărăște Domnezeu. Realitatea e alta : omul face în general ceea ce vrea el și
mai puțin din ce ar trebui să facă. Prin pronie Dumnezeu ne indică numai ținta vieții și
ne arată cum putem ajunge la aceasta; ne arată binele ce urmează dacă Îl ascultăm dar
nu ne obligă sau forțează. Noi putem să ne îndreptăm pe orice drum decât cel indicat în
orice moment. Dacă ar desființa libertatea atunci cum ar mai exista păcatele oamenilor,
căci nu putem spune că ele sunt voite de Dumnezeu.

b. Existența răului în lume contrazice pronia divină. Dacă Dumnezeu

poartă de grijă lumii, de ce mai există răul? Nu cumva El este cauza răului? Răul există :
răul moral care este păcatul și cel fizic constituie urmarea lui. Păcatul își are originea în
libertatea duhurilor netrupești care s-au răzvrătit contra lui Dumnezeu și în libertatea
omului. Existența proniei nu este împiedicată de existența răului, Dumnezeu îngăduie
păcatul deoarece respectă libertatea noastră, dar El rânduiește lucrurile astfel încât răul
să nu fie și să nu devină atotputernic. Răul stă în voința omului care se abate de la
cuvântul lui Dumnezeu, răul există pt că există libertatea libertatea umană, iar pronia
divină rescpectă până la capăt libertatea noastră.

20
 c. Disproporția dintre merit și răsplată
Dacă există pronie de ce lasă Dumnezeu pe cei buni de multe ori nefericiți și pe
cei răi fericiți?
Judecata noastră despre oameni buni sau răi poate fi subiectivă, adesea judecând
după aparențe iar astfel ne putem și înșela. Nu este corectă nici judecata noastră despre
fericirea sau nefericirea cuiva pt că de multe ori suntem tentați să-i credem fericiți pe
cei ce au tot ce le trebuie pt viața lor și nefericiți pe cei săraci. Realitatea a demostrat de
multe ori contrariu : bogații sunt mai nefericiți decât săracii deoarece în casele lor există
certuri, conflicte.
Dacă Dumnezeu permite uneori ca drepții să sufere, exemplul lui Iov, o face pt
binele lor. Suferința este o încercare a virtuții și are un rol pedagogic. Și cu toate că
„multe sunt nenorocirile care lovesc pe cel drept, dar din toate îl scapă Domnul” (Ps
34,20).
Sf Ioan Damaschinul : „Dumnezeu îngăduie ca cel cuvios să sufere ca să nu cadă
din conștiința lui cea dreaptă sau ca să nu alunece în mândrie, cum a fost cazul cu
Pavel(II Cor 12,7). Este părăsit cineva pt o bucată de vreme pt îndreptarea altuia, ca să
capete învățătură ceilalți, cum a fost cu Lazăr și bogatul(Lc 16,19)
Nimeni nu poate să spună că este fără păcat (I Ioan 1,8) și că suferă pe nedrept.
Din iubire Dumnezeu îi dă necazuri și pt păcatele mai mici ca să ducă o viață cât mai
virtuoasă. Dumnezeu oferă uneori și celor răi anumite bunuri tocmai ca să-i îndrepte și
să-i determine la pocăință (Rm 2,4)

Deismul și pronia divină

Concepția deistă respinge pronia divină. Deismul e un system filozofic și a apărut
in sec. XVIII. Idei deiste găsim în antichitate la Lucretiu și la Epicur care considera că
zeii nu se preocupă de lume deoarece aceasta le-ar tulbura fericirea. Inițiatorul modern
a fost Herbert of Cherbury în Anglia, în Franța reprezentanți : Voltaire, Rousseau,
Diderot, d’Alembert.
Deismul – există un Dumnezeu personal care a creat lumea. La creației i-au fost
fixate anumite legi după care să se conducă totdeauna. După creației Dumnezeu s-a
retras din lume și numai intervine în ea, nici nu mai are vreo influență asupra ei.
Afirmația că Dumnezeu „S-a odihnit a șaptea zi”(Fc 2,2) ei o consideră ca și cum El a
întrerupt orice activitate, că a rupt orice legătură cu lumea și se află într-un repaos
veșnic. Între Dumnezeu și lume este un abis de netrecut, providența este imposibilă și
nici nu este necesară căci lumea se conduce după legile fixate ei.

21
 Răspunsul : dacă Dumnezeu nu poartă de grijă lumii sau omului este ori pt că nu
poate, ori pt că nu vrea. Dacă nu poate înseamnă că este o ființă slabă și mărginită și de
aceea nu poate intervene. Dacă nu vrea înseamnă că este o ființă rea, că se dezinteresează
de lume și de om. Dar experiența ne arată că atunci când cineva face un lucru bun se
interesează de el.
În acest sens Sf Ioan Damaschinul : „Singur Dumnezeu este prin fire bun și
înțelept. Pentru că este bun poartă de grijă, căci cel care nu poartă nu este bun. Căci și
oamenii și cele neraționale, în chip firesc poartă de grijă de odraslele lor, iar cel ce nu
poartă este hulit”.

XI. CREAREA LUMII NEVĂZUTE

1. Originea îngerilor
– aceștia sunt făpturi create de Dumnezeu din nimic, ca și oamenii, doar că au
fost toți creați deodată ; nu au apărut din ceva preexistent și nici nu sunt emanții din
Dumnezeu. Referatul biblic nu precizează momentul concret dar exprimă acest adevăr
la Fc 1,1 unde „cerul” are sens de lume spiritual, nevăzută, „lumea îngerilor”, nu se
poate înțelege cerul văzut care a fost creat de altfel a-2-a zi, ci cerul cu locuitorii săi ,
îngerii.
După Atanasie cel Mare și Teodoret de Cyr, motivul pt care nu se menționează
précis la Facere crearea îngerilor este acela ca evreii să nu fi căzut în idolatrie față de
îngeri. Ioan Gură de Aur afirmă că în referatul biblic s-a descries numai lumea văzută
și omul tocmai ca din acestă expunere omul să cunoască pe Creatorul lui.
Îngerii au fost creați de Dumnezeu : „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele
din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri , fie domnii, fie
începătorii fie stăpâniri”(Col 1,16). „Care, după ce S-a suit la ceruri, este de-a dreapta
lui Dumnezeu și se supun Lui îngerii și stăpânirile și puterile”(I Petru3,22). Apoi
articolul 1 din Crez : „Creatorul cerului și al pământului,…”
Timpul creării lor nu se știe sigur dar este plasat de revelație înainte lumii văzute,
deoarece în momentul căderii protopărinților existau duhuri cerești, ba mai mult o parte
din acestea chiar căzuseră din starea lor de început. Îngerii existau și în a-4-a zi a creației
când s-au făcut stelele: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii
Mei”(Iov 38,7). După Ghenadie de Marsilia au fost creați în intervalul prima
creației(material informă) – organizarea materiei în 6 zile, Fericitul Augsutin spune că
au fost creați în prima zi cu lumea materială, Sf Ioan Damaschinul : „ Sunt de părerea
lui Grigorie Taumaturgul : trebuie să fie zidită întâi ființa spirituală și apoi cea sensibilă,
și din cele două omul”.
22
 2.Existența îngerilor
– ca ființe spirituale ei sunt în afara experinețelor noastre obișnuite,
anghelofaniile pot fi confundate cu teofaniile, iar în plus în Sf Scriptură sunt numiți
îngeri și ființe umane.
În antichitate existența lor a fost tăgăduită de saduchei (Fc 23,8), iar mult mai
târziu de socinieni și unii protestanți care-I considerau ființe fictive sau personificări ale
însușirilor lui Dumnezeu.
Sf Scriptură confirmă existența îngerilor : după cădere îngerii păzeau drumul
către pomul vieții (Fc 3,24) ; lui Avraam I se arată la stejarul Mamvri 3 îngeri (Fc 18,2) ;
Iacov vede îngerii lui Dumnezeu pogorându-se pe o scară din cer (Fc 28,12) ; îngerul
Domnului I se arată lui Valaam (Num 22,22).
Numai că s-a emis idea că evreii au împrumutat credința în îngeri de la păgâni,
babilonieni, numai că între concepția biblical și cea păgână sunt deosebiri
fundamentale : în primul caz îngerii sunt creaturi ale lui Dumnezeu, în al doilea caz sunt
simple emații.
În N.T. anghelofanii : îngerul Gavriil vestește Sfintei Fecioare nașterea lui Iisus
(Lc 1,11-20) ; un înger se arată păstorilor la nașterea Domnului (Lc2,9-12) ; un înger Îl
întărește pe Iisus în noaptea Patimilor (Lc 22,43) ; un înger scoate pe Apostoli din
temniță (Fa 5,19).

3. Natura și starea morală a îngerilor buni

– după natural or sunt duhuri sau spirite pure, nemateriale, nevăzute, personale,
raționale, libere, nemuritoare.
Sf Scriptură îi numește duhuri (penevma) ; spirite pure, imateriale, sunt nevăzuți
(Col 1,16), dar pot lua și forme omenești (bărbat, tânăr Fc 32,25) ; îngerii pot vorbi
omenește (Lc 24,4) ; „duhuri slujitoare” (Evr 1,14) așa cum se spune că Dumnezeu este
duh (Ioan 4,24).
Sf Ioan Damaschinul : „Îngerul are o fire rațională, spiritual, liberă și
schimbătoare în felul de a gândi și a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. Pt
că îngerul are o fire rațională și spirituală este liber, iar pt că este creat și schimbător are
facultatea de a rămâne și a progresa în bines au de a se îndrepta spre rău”.
Sf Vasile cel Mare afirmă după „ Cel ce face pe îngerii Săi pară de foc” (Ps
103,5) :”Probabil că ființa îngerilor este un duh aerian sau foc immaterial”. Îngerii „sunt
circumscriși, căci atunci când sunt în cer, nu sunt pe pământ și când sunt trimiși de
Dumnezeu pe pământ, nu rămân în cer(Ioan Damaschinul).

23
 Îngerii sunt superiori în cunoaștere, înțelegere, au ajuns la nepătimire, adică s-au
fixat pt totdeauna în bine. Starea lor morală e una de sfințenie, dar nu prin natural or, ci
prin harul lui Dumnezeu, după ce au rezistat ispitei lui Lucifer.
Îngerii sunt sfinți și rămân sfinți în veac (Mt 25,31), se află într-o comuniune
nesfârșită cu Dumnezeu. Ei vor și cu oamenii să fie înt-o comuniune, prin sfințenie,
lucru care se întâmplă în biserică, la Sf Liturghie.

4. Numărul și ierarhia cerească

– nu este precizat doar că ar fi foarte mare, oștiri îngerești, de mii și zeci de mii
(Dn 7,10), legiuni de îngeri (Mt 26,53), iar Sfinții Părinți spun că numărul lor e infinit
de mare.
În lumea îngerilor există o ierarhie bazată pe puterile și slujirile lor deosebite la
fel ca și în lumea văzută. Urmând lui Dionisie Areopagitul (Despre ierarhia cerească),
Biserica împarte această ierarhie în 9 cete, grupate pe 3 trepte : Serafimi,Heruvimi și
Tronuri; Domnii, Puteri și Stăpâniri; Începătorii, Arhangheli și Îngeri.
Treapta Serafimilor este cea mai aproape de Dumnezeu, acestea sunt nume de
cete, nu personale, se cunosc 3 nume de Arhangheli : Mihaiil, Gavriil și Rafail.
Deosebirea dintre trepte nu se știe în c constă, dar se înțelege că e o creștere
permanent a tuturor cetelor în cunoaștere și iluminare. Cele mai apropiate de Dumnezeu
împărtășesc celor următoare din cunoașterea și dragostea lui Dumnezeu, între ele
existând o comuniune.
Sfinții Părinți (Ignatie Teoforul, Clement Alexandrinul, Chiril al Ierusalimului,
Vasile cel Mare, etc) și Sinodul V Ec prin canoanele 2 și 14 au condamnat concepția
origenistă după care ierarhia cerească s-a făcut mai târziu, drept consecință a căderii
unora în păcat. Starea primordial a îngerilor nu era definitive, așa cum nici a oamenilor
nu a fost.

5. Motivul și scopul creării îngerilor

– să se împărtășească de bunătatea și viața lui Dumnezeu, să fie în comuniune de
iubire cu El, să-L preamărească pe Dumnezeu.
Sf Scriptură întărește acest lucru și afirmă că îngerii „văd fața lui Dumnezeu” (Mt
18,10), Îl preamăresc (Is 6,2), Îi împlinesc voia (Mt 6,10), slujesc împreună la iconomia
mântuirii noastre (Evr 1,14). În raport cu lumea I sunt organelle proniei divine, cu
menirea de a contribui la lucrarea de Intemeiere și desăvârșire a împărăției lui
Dumnezeu pe pământ. Îngerii vestec nașterea Domnului, L-au slujit la naștere, în pustie,
în Ghetsimani, la Înviere și Îl vor însoți la a-2-a venire (Mt 25).

24
 Ei anunță și nașterea Sf Ioan Botezătorul, ajută pe Apostoli, îi ocrotesc pe drepții
V.T., se bucură de întoarcerea păcătoșilor (Lc 15,10).
De la Botez fiecare om are un înger păzitor și slujitor, se menționează în Sf
Scriptură de îngerul copiilor și de îngerul bun al lui Petru. Chiar și sufletele celor
adormiți le însoțesc : „Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam”
(Lc 16,22).
Îngerii ocrotesc biserici, mânăstiri, popare și state (Dn 10,13), comunități (I Cor
11,10).

6. Duhurile rele sau diavolii

– au făcut parte de la început din lumea îngerilor creați buni de Dumnezeu, dar
răzvrătindu-se au fost aruncați din cer.
Sf Scriptură îi numește : duhuri rele (Lc 7,21) ; duhuri necurate (Mt 10,1) ;
diavoli, draci, demoni (Lc 8,30) ; îngerii diavolului (Mt 25,41)stăpânitorii întunericului
(Efes 6,12).
Principala preocupare a diavolului este prin definiție de a dezbina, cel care
desparte cele unite. Numărul lor este nespus de mare (Lc 8,30) și compun o adevărată
împărăție a răului (Lc 11,18). Există și o ierarhie : începătorii, domnii ale întunericului
(Efes 6,12; Col 2,15), satana sau Belzebul (Mt 12,24).
Existența lor a fost contestată dar Sf Scriptură îi prezintă ca ființe reale : diavolul
produce nenorociri lui Iov (Iov 1,6), chinuiește pe Saul (I Regi 16,15), ispitește pe
protopărinții noștrii și pe David, moartea apre în lume prin lucrarea diavoului (Înțelep
lui Solomon 2 ,24).
Demonii nu sunt personificări ale răului, ci ființe reale, spiritual,raționale care
„cred și se cutremură” (Iacov 2,19), au voință proprie și au păcătuit liber de la început
(I Ioan 3,8).
Biserica învață că toți îngerii au fost creați de Dumnezeuca făpturi raționale
libere, dar că unii au devenit răi prin voința lor liberă, prin folosirea greșită a libertății
lor. Rezultă :
- Îngerii răi nu constituie un principiu al răului în sine și de sine, iar existența
lor nu implică un dualism ontologic (bine-rău).
- Ingerii răi sunt și ei creature ale lui Dumnezeu, ei nu au fost creați răi, ci au
devenit prin voința lor liberă (Maxim Mărturisitorul).
A avut loc căderea lor tocmai datorită naturii lor spiritual, create, rațională și
liberă, și deci și schimbătoare, având posibilitatea de a rămâne și a progresa in bines au
de a se îndrepta spre rău.

25
 „Diavolul are răutatea prin alegere liberă, dar firea lui nu e opusă Binelui” (Sf
Vasile cel Mare). Diavolul a căzut din mândrie sau orgoliu, din dorința de asemănare cu
Dumnezeu, de neaccepatere a dependenței de Acesta, de a fi fără Dumnezeu (Is 14,13).
„El de la început a fost ucigător de oamnei și nu a stat întru adevăr pt că adevăr
nu este în el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este tatăl
minciunii”(Ioan 8,44).
Sfintii Părinți – mai întâi a căzut căpetenia primei cete a îngerilor, din cele zece
inițiale și odată cu ea toți din această ceată : „dintre aceste puteri îngerești, înainte-
stătătorul cetei terestre, căruia Dumnezeu i-a încredințat păzirea pământului,…prin
voința lui liberă s-a îndrepatat de la starea naturală la o stare contară naturii sale și s-a
ridicat împotriva lui Dumnezeu” (Ioan Damaschinul0.
Pedeapsa diavolilor este osânda veșnică în iad : „ Dumnezeu n-a cruțat pe îngerii
care au păcătuit, ci legându-I cu legăturile intunericului în iad, i-a dat să fie păziți spre
judecată (II Petru 2,4). Căderea lor a avut loc înaintea istoriei umane, iar Sfinții Părinți
o consideră radical, definitive și ireversibilă, fără a se mai putea mântui : „După cădere,
ei nu mai au posibilitatea pocăinței, cum nici oamenii nu o au după moarte: (Ioan
Damaschinul).
Maxim Mărturisitorul descrie modul în care diavolul ispitește pe oameni : „Ațâță
puterea poftitoare a noastră ca să dovedească cele potrivnice firii; apoi răscolește
iuțimea să lupte pt lucrul ales de poftă; învață rațiunea să născocească diferite moduri
ale plăcerilor. Diavolul se ascunde nevăzut în înfățișările văzute ale lucrurilor și cheamă
amăgitor prin fiecare simț al nostru dorințele sufletului. Fața diavolului este poleiala
plăcerii, prin care se pune stăpânire pe orice suflet, care vrăjește simțurile” (Filocalia,
Răspunsuri către Talasie, vol III).

XII. CREAREA LUMII VĂZUTE

Lumea văzută este lumea materială și fenomenală, ce este supusă simțurilor și

cuprinde universul material și omul. Omul dă sens lumii cosmice revelând sensurile
divine ale lumii materiale. Lumea văzută nu este simplă materialitate ci materie
impregnată de energia și sensurile spiritului, fiind plină de Duhul care a creat-o. Duhul
Sfânt cu energia Sa necreată constituie forța de coeziune a întregului cosmos ca expresie
a comuniunii treimice.
Legătura indisolubilă între om și lumea materială înseamnă solidaritatea cosmică
a omului, umanizarea naturii și caracterul antropocentric al naturii care se împlinește
numai prin om.
26
 Revelația divină arată prin cuvintele „La început” primul contact al lui Dumnezeu
cu timpul, facerea timpului și a lumii, crearea lumii din nimic.
Motivul creării este iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu care se manifestă veșnic
prin energiilr necreate.
Lumea nu este o creație statică, automată sau fixă. Unii teologi vorbesc de două
faze ale creației: A. creația primară – prin care a apărut materia; B. creația secundară –
prin care materia a evoluat până la formele existente astăzi.

Învățătura ortodoxă despre crearea omului

(Antropologia ortodoxă)
Omul este punctul de întâlnire dintre lumea spirituală și cea materială, unindu-l
pe ambele în sine. Această sinteză reprezintă un microcosmos în macrocosmos. Sf.
Grigorie Teologul consideră că „trebuie să se realizeze o unire a celor două lunmi, să
fie un fel de reunire între lumea văzută și cea nevăzută”.
Ca singura făptură creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, prin sufletul
care animă trupul său material, dar îl și transcede, omul e o ființă spirituală unică, cu
conștiința de sine, rațiune și libertate.
Modelul concret al realizării îndumnezeirii omului este Iisus Hristos, Care S-a
înomenit pentru ca noi să ne îndumnezeim întru El. Astfel, antropologia a fost înțeleasă
totdeauna în lumina hristologiei.

1. Originea omului
Biserica Ortodoxă învață că asemenea tuturor celorlalte făpturi, și omul își are
originea de la Dumnezeu prin creație. În capitolul II din Facere este descrisă creația
specială a lui Adam și Eva. Învățătura revelată despre om poate fi sistematizată astfel:
a. omul a fost creat de Dumnezeu, trup și suflet, după chipul lui Dumnezeu, bărbat și
femeie; b. crearea femeii din coasta lui Adam, ca ajutor pe potriva lui, exprimă unitatea
lor de ființă și natura bipolară; c. omul trebuie să se înmulțească, să crească din toate
punctele de vedere, să stăpânească și să conducă întrg pământul.
Omul nu a fost creat în două acte, ci a fost un singur act creator sau o creație
simultană a sufletului și a trupului. Ceea ce vrea Scriptura să exprime nu este o
succesiune, ci amintește mai întâi trupul ca element constitutiv al ființei umane, ca bază
a vieții spirituale umane.
„Trupul și sufletul au fost făcute simultan și nu întâi unul și apoi celălalt, după
cum în chip prostesc afirmă Origen”. Sf. Ioan Damaschin.

27
 2. Natura dihotomică a omului

Omul este alcătuit din două elemente deosebite: trup și suflet spiritual (cf.
Ecclesiast 12, 7).
Trupul luat din țărână, din pământ, este compus din materie, este muritor, supus
devenirii, limitării și afectelor.
Sufletul fiind spirit, adică simplu, nematerial, indivizibil și nemuritor este creat
de Dumnezeu din nimic. În Sf. Scriptură are mai multe numiri: suflet, spirit și duh.
Mântuitorul însuși a folosit suflet și spirit.
Sf.Ap. Pavel vorbește despre: „duhul, sufletul și trupul” omului (I Tesaloniceni
5, 23).
Ereticii (apolinariștii) afirmă că omul e compus din trei părți: trup, suflet și spirit
(duh), concepție numită trihotomism. În antichitate erau platonicii, în zilele noastre sunt
spiritiștii, teosofii și antroposofii, dar și de unii protestanții care au ca bază versetul I
Tes. 5, 23.
Sufletul nu se divide, nu se descompune, nu moare, la despărțirea sa de trup își
păstrează intacte însușirile, identitatea, amintirea și conștiința responsabilității. Sufletul
nu este supus nici unei legi materiale.
Trupul nu este un reflex sau o umbră a sufletului nici o închisoare așa cum
credeau păgânii, filosofii antici și unii protestanți. Trupul este componentă reală,
esenșială a persoanei umane și organul de manifestare a sufletului. Viața trupului face
parte intim din viața sufletului.
Omul prin suflet și trup este o persoană unică și irepetabilă în Univers.

3. Omul ca protopărinte. Originea neamului omenesc

Biserica creștină întemeiată pe revelația divină învață că neamul omenesc provine

dintr-o singură pereche umană Adam și Eva. Astfel, având un strămoș unic, omenirea
este unitară (cf. Înțelepciunea lui Somon 10,1; Tobit 8,6), iar această concepție se
numește monogenism.
Unitatea ființială și originară este o condiție absolut necesară pentru înțelegerea
universalității păcatului strămoșesc și a universalității mântuirii prin Iisus Hristos. Dacă
mântuirea n-ar fi unitară, păcatul strămoșesc n-ar fi universal, iar lucrarea Mântuitorului
n-ar părea atotcuprinzătoare asupra neamului omenesc.
Monogenismul respinge rasismul, arătând egalitatea oamenilor.

28
 4. Originea sufletelor urmașilor lui Adam
Rămâne un mister pentru minte pentru că este legată nemijlocit de misterul
omului ca persoană, care este inepuizabilă. Pentru rațiunea umană, crearea sufletelor
rămâne un mister cunoscut numai de Dumnezeu. Persistența acestui mister nu este o
înjosire a rațiunii umane ci dimpotrivă subliniază demnitatea excepțională a omului ca
spirit și persoană valoroasă în veșnicie.
a. Teoria preexistențialistă
Formulată de Origen a fost susținută de mai mulți eretici. Afirmă că sufletele au
fost create de la început toate deodată și nașterea unui om înseamnă trimiterea sufletului,
preexistent de la facerea lumii, într-un trup nou. Teoria aceasta este identică cu teoria
reîncarnării. Este condamnată de Biserică prin sinodul V Ecumenic.
b. Teoria traducianistă
Numele vine de la cuvântul latin „tradux, traducis – răsad”. Teoria susținea că
sufletele oamenilor se nasc din sufletele părinților ca și răsadurile sufletele copiilor se
nasc direct din sufletele părinților, ei având puterea de a naște suflete. Are avantajul de
a explica transmiterea păcatului strămoșesc. Biserica îl respinge pentru că contrazice
esența sufletului prin care sufletul este indivizibil și nu naște nimic din el, nu se
înmulțește ca trupul. Dacă teoria ar fi valabilă, ar însemna că părinții ar transmite și
păcatele lor personale, ceea ce este inacceptabil.
c. Teoria creaționistă
Este concepția cea mai răspândită în Biserică și susținută de mulți Sf. Părinți.
Vine în consonanță cu învățătura Bisericii. Afirmă că Dumnezeu creează direct și
personal fiecare suflet nou în clipa n care are loc fecundarea. Nu este satisfăcător pentru
că nu poate explica transmiterea păcatului strămoșesc.

5. Motivul și scopul creării omului

Omul a fost creat printr-un act direct, personal și intim al lui Dumnezeu. Temei:
„Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Facere 1, 26).
a. În raport cu Dumnezeu
De a-l cunoaște și iubi, de a se împărtășii de viața dumnezeiască (cf. Isus Sirah
17,7; Matei 5, 16; I Corinteni 6, 20; I Corinteni 10, 31)
b. În raport cu sine
Desăvârșirea ființială, personală până la asemănarea cu Dumnezeu, prin
dezvoltarea virtuților sale.
c. În raport cu natura și întreaga creație.
De a-l umaniza ca mijlocitor, ca profet al voii lui Dumnezeu și ca preot rațional,
jertfitor în cununile acestei lumi materiale.
29
 XIII. STAREA PRIMORDIALĂ A OMULUI

Biserica ortodoxă ne învață că primii oameni au fost creați cu toate puterile fizice
și spirituale necesare atingerii scopului pentru care i-a creat Dumnezeu. Starea
primordială sau paradisiacă a omului, care a ținut de la creație și până la căderea în păcat
a fost o stare de perfecțiune relativă, în sensul că omul trebuia să-și pună în lucrare
voința liberă, să se consolideze în săvârșirea binelui și să adâncească relația de
comuniune cu Dumnezeu. În rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inimă
curată și voință liberă.
Învățătura despre chipul lui Dumnezeu în om constituie pentru teologia ortodoxă
centrul și cheia întregii antropoligii creștine.

1. Omul, chip și asemănare a lui Dumnezeu

Sfânta Tradiție explică „chipul lui Dumnezeu” din om ca referindu-se la natura
spirituală a omului – rațiunea, voința și simțirea lui. El nu se referă la trup (pentru că
Dumnezeu este numai spirit), dar nici nu e total de trup ci privește omul întreg ca
persoană.
Sfinții Părinți întemeiați pe citatul de la Facere 1, 27 „Și-a făcut Dumnezeu pe
om după chipul Său” fac deosebire între „chipul” și „asemănarea” cu Dumnezeu.
„Chipul” se referă la însușirile omului ca spirit, rațiune, libertate, conștiință morală și
sete spre absolut. „Asemănarea” este starea finală, starea de sfințenie și dreptate atinsă
de om prin harul divin și practicarea virtuților.
Raportul „chip” – „asemănare” poate fi exprimat astfel: „Chipul este asemănarea
în potență, iar asemănarea este chipul în actualitate” (cf. Sf. Vasile cel Mare).
Argumente patristice privind chip-asemănare:
Sf. Ioan Damaschin: „Cuvintele după chip indică rațiunea și libertatea, iar
cuvintele după asemănare arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute atât cât este
posibil”.
Sf. Grigorie de Nyssa: „Suntem după chip prin creație iar după asemănare
ajungem prin noi înșine, prin voința noastră liberp. Dumnezeu ne-a făcut pe noi înșine
lucrătorii asemănării noastre cu El, spre a ne dărui răsplata pentru activitatea noastră.

2. Perfecțiunea relativă a protopărinților în rai

Omul trebuia să câștige cu ajutorul harului, deci al lui Dumnezeu, perfecțiunea
absolută în timp prin dezvoltarea tuturor darurilor așezate în el de Creator. Starea fericită
a lui Adam și Eva nu era desăvârșită moral și ființial, pentru că aceasta ar fi exclus orice
proces.
30
 P. Stăniloae: „Omul a fost curat de pornirile rele și cu o tendință spre binele
comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, dar nu era întărit în această curățenie și în acest
bine... Nu era păcătos dar nici împodobit cu virtuți dobândite și cu gânduri curate
consolidate.. Avea nevinovăția celui ce nu a gustat păcatul”.
Mântuirea constituie reabilitarea vieții primordiale și refacerea chipului în
special, prin învierea și viața nouă în Hristos, astfel ne ridicăm deasupra stării
paradisiace. În Hristos a, căștigat mai mult decât am pierdut în Adam.

3. Deosebiri confesionale cu privire la starea primordială

a. Doctrina romano-catolică despre starea primordială
Concepția romano-catolică afirmă că starea paradisiacă este perfectă, nu relativă.
Perfecțiunea s-ar datora harului divin supraadăugat peste ființa omului. Aceasta face o
împărțire forțată neadevărată între ființa omului și harul divin. Această împărțire duce
la o separare în Dumnezeu Însuși, adică omul ar fi fost creat întâi de Dumnezeu
Creatorul, această lucrare fiind corectată sau completată de Dumnezeu Proniatorul prin
adăugarea harului divin, rămas exterior omului.

Critica ortodoxă
Dacă desăvârșirea paradisiacă s-ar datora numai harului supraadăugat și n-ar ține
de ființa omului, atunci căderea în păcatul strămoșesc ar apare imposibilă pentru că este
inexplicabilă deraierea omului de la harul divin.
Dacă desăvârșirea paradisiacă ar privi numai harul paradisiac supraadăugat ar
însemna că omul paradisiac de la început, dinaintea adăugirii harului, nu se deosebește
de omul căzut în păcat. Această concepție însușită de ereticii pelagieni a fost combătută
din primele secole de Biserica creștină.
Dacă harul divin este supraadăugat simplu adaus, atunci ar rămâne ceva extern și
mecanic, iar desăvârșirea, formarea omului rămâne externă.
Dacă harul e extern, supraadăugat, căderea în păcatul strămoșesc ar însemna că
nu afectează firea umană și practic, omul căzut în păcat ar fi tot una cu omul necăzut în
păcat, dar fără harul divin.
Învățătura ortodoxă afirmă că actul creării omului a fost unitar și complet.
Dumnezeu nu l-a făcut pe om în două etape: I în care i-a creat ființa; II în care i-a adăugat
harul divin. Harul divin a fost înserat ființial în om, printr-un act creațional, unic și
unitar. Adăugarea harului divin ar însemna necomunicarea reală a lui Dumnezeu,
distanțarea de om și incapacitatea lui Dumnezeu de a comunica real și ființial cu omul.

31
 b. Doctrina protestantă despre starea primordială
Concepția protestanță afirmă că desăvârșirea paradisiacă se datora chiar firii
umane, dar în sine și exclusiv, în chip natural, autonom și fără harul divin.
Protestanții identifică „chipul” și „asemănarea” le confundă, nefăcând o distincție
între ele. Concepția protestantă este inadmisibilă pentru că autonomizează ființa umană
considerându-o o realitate și o existență în sine și pentru sine.
Critica Ortodoxă
Învățătura ortodoxă arată că autonomizarea oricărei existențe în afară de
Dumnezeu (deci și a omului) este imposibilă și absurdă. Nici o existență, nici măcar un
obiect nu există de la sine, decât numai în raport cu izvorul vieții, cu Dumnezeu. Omul
este ființă spirituală, personalitate morală, vie și capabilă de progres, nu numai prin
activitatea proprie ci mai ales prin harul divin, absolut necesar. Lucru arătat de însuși
Iisus Hristos, omul perfect, care a cunoscut ca om un progres, o desăvârșire prin harul
lui Dumnezeu. Cf. Luca 1, 80.

XIV. PĂCATUL STRĂMOȘESC ȘI CONSECINȚELE LUI

Prin păcat strămoșesc înțelegem atât fapta personală, istorică a strămoșilor Adam
și Eva cât și starea de păcătoșenie a firii umane decăzute cu care se naște fiecare om, ca
urmaș al lui Dumnezeu.
Prin creație Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu capacitățile fizice și sufletești
necesare progresului pentru desăvârșirea personală.
Pentru atingerea acestei desăvârșiri era necesară o încercare, o probă precisă,
intenționată prin care omul să-li afirme liber și conștient dorința de a viețui numai în și
prin creatorul său care l-a adus din neființă la ființă, din iubire nesfârșită.
Necesitatea acestei încercări este argumentată biblic de Isus Sirah 34, 10: „Cel
neispitit și neîncercat nu este vrednic de nimic”.
Argumente patristice
Sf. Ioan Damaschin: „Nu era folositor ca omul să dobândească fără să fie ispitit
și încercat, ca să nu cadă în mândria și osânda diavolului”.
Sf. Grigorie Teologul afirmă că Dumnezeu a dat „spre a procura materie voinței
lui libere”.
După săvârșirea păcatului, conștiința vinovăției se trezește în protopărinți, aceștia
„cunoscând că erau goi”. Atunci când Dumnezeu arată lui Adam vina păcatului, acesta
încearcă să o atribuie exclusiv femeii și chiar lui Dumnezeu. La fel și Eva, aruncând
vina pe șarpe. Fără dorirea de mărire omul n-ar fi căzut. Păcatul primul oameni este
nesupunerea, neascultarea, neîncrederea și nerecunoștința.
32
 Urmările păcatului strămoșesc
Urmările păcatului strămoșesc se referă la sufletul omului, trupul și universul
material.
Sufletul și-a pierdut dreptatea, sfințenia relativă paradisiacă și a cunoscut moartea
sufletească. Rațiunea s-a întunecat putând să ajungă la absurdul și nonsensul lumii.
Omul a pierdut sentimentul de solidaritate cu lumea spirituală, prin faptul că sentimentul
omului s-a răcit, cunoaște ura față de Dumnezeu și față de celelalte existențe. Acest
sentiment a fost pervertit de o sub forma egoismului, a disprețului de sine care duce la
disperare (chiar sinuciere) sentiment cultivat de filosofia existențialistă. Voința a slăbit,
înclinând spre rău. Sf. Ap. Pavel spune: „Nu binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-
l voiesc pe acela-l săvârșesc.
Păcatul strămoșesc a adus trupului moartea fizică, suferința, bolile și afectele,
slăbiciunile omenești în general.
Păcatul strămoșesc a dus universul material la alterarea, poluarea lui morală și
fizică. Față de lumea materială omul a pierdut sentimentul de ambianță familială, de
casă și grădina rânduită de Dumnezeu, ajungând să o considere un teritoriu de cucerit și
chiar de distrus. Această realitate este evidențiată în mitologia populară.

Transmiterea păcatului strămoșesc

Pentru mintea umană, modul în care se transmite păcatul originar este cunoscut
numai de Dumnezeu. În Răsărit s-a înțeles această transmitere a păcatului originar, nu
atât în sens juridic, ci mai mult prin prisma legăturii ontologice a fiinelor umane. Păcatul
lui Adam se răsfrânge asupra tuturor urmașilor lui, în virtutea acestei comuniuni și prin
aceasta umanitatea rămâne permanent solidară în fața lui Dumnezeu.
Antropologia ortodoxă își află împlinirea în opera de restaurare și transfigurare a
firii umane, împlinită de Mântuitorul Iisus Hristos în Persoana Sa.

Concepția romano-catolică despre păcatul originar și consecințele lui

Teologia romano-catolică înțelege păcatul originar doar ca o lipsire a omului de
darurile supranaturale ale dreptății originare, căreia îi urmează pedeapsa divină și
moartea. Din acest motiv păcatul ereditar în concepția romano-catolică privește mai
puțin raportul omului cu Dumnezeu și mai mult raportul omului cu legea divină.
Dacă în starea primordială omul poseda dreptatea originară, reprezentată de
darurile supranaturale, dar fără a fi părtaș la ea, ci rămânând oarecum exterioară firii
sale, tot astfel, prin păcat omul nu suferă nici o alterare în natura sa, consecința păcatului
constând doar în lipsirea de darurile supranaturale.

33
 Astfel, după romano-catolici prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu vine să
restaureze firea omenească, ci doar să ofere satisfacție lui Dumnezeu – Tatăl, ceea ce dă
o viziune strict juridică răscumpărării.

Concepția protestantă despre păcatul strămoșesc și consecințele lui

Protestantismul susține că prin păcatul strămoșesc s-a distrus total chipul lui
Dumnezeu din om. Puterile spirituale ale omului au fost nimicite complet, locul chipului
divin din om fiind luat de concupiscență. Din punct de vedere religios-moral omul este
ca o piatră sau ca un buștean, incapabil de a face binele spiritual. Tot ce rămâne omului
după cădere este o oarecare libertate, prin care se face posibilă viața socială.
Exagerările și erorile lor doctrinare sunt respinse de teologia ortodoxă deoarece
vin în contradicție cu Revelația, rațiunea și datele evidente din Istoria lui Achimescu:
1. Prin cădere, oamenii nu au pierdut cu totul cunoștința de Dumnezeu, chiar
păgânii pot cunoaște într-o anumită măsură pe Dumnezeu cf. Romani 1, 19-
20.
2. Păcatul originar n-a anulat libertatea, ci doar a diminuat-o.
3. Păcatul n-a distrus total chipul lui Dumnezeu din om cf. Facere 9,6.
4. Faptele bune ale omului natural, căzut, ale păgânilor sunt bune cu adevărat,
chiar dacă prin ele nu se poate ajunge la mântuire, lipsind harulcf. Ieșire 1, 20;
Luca 18, 14 (vameșul și fariseul).
Concepția protestantă despre căderea iremediabilă a omului prin păcatul originar
și despre pierderea totală a chipului divin din om, va determina conceperea mântuirii,
săvârșită de Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca având valoare declarativă, omul rămânând
în sine, la fel de păcătos ca și înainte.

34