DOGMA SFINTEI TREIMI

Descoperirea Sfintei Treimi în Sfânta Scriptură

Dogma Sfintei Treimi este adevărul de temelie al religiei creştine, fiind proprie,
caracteristică creştinismului.
Cuprinsul pe scurt al dogmei Sfintei Treimi este acesta: Dumnezeu este unul în fiinţă
şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Fiecare dintre cele trei Persoane sau ipostase ale
Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul
Sfânt. Fiecare dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi are întreaga fiinţă dumnezeiască şi toate
atributele dumnezeieşti, fără să fie trei Dumnezei şi fără să se amestece sau să se contopească
Persoanele dumnezeieşti între ele.
Sfânta Treime nu s-a descoperit deodată şi în întregime, ci în decurs de multe veacuri, în
grade şi forme diferite.
1. Descoperirea Sfintei Treimi ca preînchipuire în unele religii păgâne
Învăţătura despre Sfânta Treime s-a descoperit ca preînchipuire, ca prefigurare în unele
religii păgâne. Aşa, de exemplu, în unele religii păgâne se găseşte credinţa în trei zeităţi. Dar
acestea, în afară de numărul de trei, nu au nimic în comun cu credinţa creştină în Sfânta Treime.
Totuşi, nu este exclusă posibilitatea ca aceste preînchipuiri trinitare să fie reminiscenţe din Revelaţia
primordială (revelaţia făcută primilor oameni în rai).
2. Descoperirea Sfintei Treimi în Vechiul Testament
Vechiul Testament conţine numeroase texte care pregătesc şi indică adevărul Sfintei
Treimi. Totuşi, în Vechiul Testament, adevărul despre Dumnezeu unul în fiinţă şi întreit în Persoane
este descoperit numai în chip umbrit, iar nu deplin.
Textele din revelaţia Vechiului Testament care fac referire la Sfânta Treime se pot împărţi
astfel:
a. TEXTE CU CARACTER NEDETERMINAT . Se numesc astfel deoarece, deşi se vorbeşte de
o pluralitate de Persoane în Dumnezeu, totuşi nu se precizează numărul de trei.
- Facere 1,1: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. În limba ebraică, cuvântul
Elohim (Dumnezeu) este un substantiv la numărul plural, ceea ce indică pluralitate de
persoane, în timp ce verbul „a făcut” este la singular.
- Facere 1,26: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră.”
Cuvintele acestea arată că e vorba de un sfat între Persoanele dumnezeieşti înainte de a-l crea
pe om.
 - Facere 11,7: „Veniţi să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor”, iar apoi se spune că „i-a
împrăştiat pe ei Dumnezeu de acolo”.
Aşadar, în toate aceste locuri se face aluzie la pluralitatea persoanelor divine în unica fiinţă
dumnezeiască.

B. TEXTE ÎN CARE SUNT PRECIZATE NUME ALE PERSOANELOR SFINTEI TREIMI.

În Vechiul Testament se vorbeşte despre Înţelepciunea lui Dumnezeu şi Cuvântul lui
Dumnezeu ca Persoane dumnezeieşti deosebite de Dumnezeu Tatăl. Prin aceste numiri Sfinţii
Părinţi înţeleg pe Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, Duhul Sfânt este numit Duhul lui Dumnezeu,
duhul gurii Lui, Duhul înţelepciunii. De exemplu:
- „Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-au întemeiat cerurile şi prin Duhul gurii Lui toată
podoaba lor.” (Psalm 32,6)
- „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1,2)
De asemenea , apar nume ca Mesia, Emanuel, care se referă tot la Fiul lui Dumnezeu.
c. TEXTE CU CARACTER TRINITAR – sunt acele texte care arată treimea Persoanelor
dumnezeieşti:
- Facere 18,1-3: În teofania de la stejarul Mamvri, Avraam vede trei oameni, dar, inspirat de
Duhul Sfânt, li se adresează ca unuia singur: „Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe
robul Tău.” Prin aceasta el mărturiseşte un Dumnezeu în trei persoane.
- Isaia 6,3: În vedenia pe care a avut-o profetul Isaia Dumnezeu i S-a atătat ca Sfântă Treime.
În viziunea profetului, serafimii strigau:”Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot.”
- Numeri 6,24-26, binecuvântarea levitică: „Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească,
Domnul să lumineze faţa sa peste tine şi să te miluiască, Domnul să întoarcă faţa Sa spre tine şi
să-ţi dea pace.”
Sfinţii Părinţi explică pentru ce în Vechiul Testament nu s-a descoperit clar şi deplin Taina Sfintei
Treimi. Evreii erau înconjuraţi de popoare politeiste şi fiind înclinaţi într-o oarecare măsură spre
politeism, s-ar fi abătut uşor de la monoteism şi ar fi căzut în politeism dacă li s-ar fi descoperit că
în Dumnezeu sunt trei Persoane. Din acest motiv, în Vechiul Testament se accentuează cu putere că
Dumnezeu este unul singur, treimea persoanelor fiind lăsată oarecum în umbră.
3. Descoperirea Sfintei Treimi în Noul Testament
În Noul Testament, adevărul Sfintei Treimi s-a descoperit clar şi deplin, adică atât cât,
potrivit socotinţei dumnezeieşti, ne este necesar spre mântuire. Textele sunt foarte limpezi:
 - Matei 29,19: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh.”
- Luca 1,35: cuvintele rostite de înger la Bunavestire: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi
puterea Celui Preaînalt te va umbri iar Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu
Se va chema.”
- IICorinteni 13,3, binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi.”
 Unitatea de fiinţă (adică aceeaşi fiinţă sau deofiinţimea) o arată Mântuitorul atunci când
spune: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10,30)
 Faptul că cele trei Persoane dumnezeieşti au aceeaşi fiinţă şi aceleaşi lucrări dumnezeieşti se
vede din cuvintele Mântuitorului: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt.” (Ioan 6,16)
Dogma Sfintei Treimi este adevărul cel mai plin de mister din învăţătura creştină, ea nu
poate fi pătrunsă de cugetarea omenească, se întemeiază pe Revelaţie şi se însuşeşte prin
credinţă.

FORMULAREA DOGMEI SFINTEI TREIMI

ŞI PRECIZAREA TERMINOLOGIEI TRINITARE

Învăţătura despre Sfânta Treime a constituit, încă din timpul Sfinţilor Apostoli, esenţialul
credinţei creştine.
Cu timpul, ereziile antitrinitare şi nevoia de întărire a unităţii de credinţă au determinat
Biserica să formuleze în chip autoritar învăţătura despre Sfânta Treime.
Formularea şi proclamarea solemnă a învăţăturii despre Sfânta Treime s-a făcut la sinoadele
I şi II ecumenice. Aceste sinoade nu au creat dogma Sfintei Treimi, ci au formulat, au definit în
mod solemn învăţătura despre Sfânta Treime, care a fost revelată limpede în Noul Testament prin
Domnul nostru Iisus Hristos.
Cu privire la faptul că exista credinţa în Sfânta Treime încă înainte de sinoadele I-II
ecumenice aducem următoarele argumente:
1. Potrivit Poruncii Mântuitorului „Mergând…” (Matei 28,19), încă de la Cincizecime
exista o mărturisire de credinţă trinitară baptismală. Cu timpul, aceasta a fost
amplificată în scurte simboale de credinţă.
2. Formula rostită de preot la Botez: „Botează-se robul lui Dumnezeu… în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh”, precum şi practica întreitei cufundări în apă a celui botezat
exprimă clar credinţa în Sfânta Treime, anterior sinoadelor ecumenice.
3. În cult, Sfânta Treime era mărturisită înainte de sinoadele ecumenice prin doxologia
mică: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, precum şi prin cântarea Lumină lină, în
care lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh Dumnezeu. Această cântare este
anterioară sinoadelor ecumenice.
4. Unii martiri, în pragul morţii, îşi mărturiseau credinţa în Sfânta Treime. (Perioada
persecuţiilor este anterioară sinoadelor ecumenice).
5. Părinţii apostolici, apologeţii şi Sfinţii Părinţi anterior sinoadelor ecumenice învaţă unitar
despre Sfânta Treime, chiar dacă în scrierile lor mai apar unele greşeli sau neclarităţi.
Acestea se datorează faptului că la acea vreme nu era limpede precizată terminologia
trinitară.

Formularea dogmei Sfintei Treimi la sinoadele I şi II ecumenice

LIPSĂ !
Precizarea terminologiei trinitare

Sfinţii Părinţi din timpul primelor două sinoade ecumenice şi de după aceea au adus o
contribuţie importantă la formularea dogmei Sfintei Treimi şi precizarea terminologiei trinitare.
Aşa, de exemplu, Sfântul Atanasie cel Mare a stăruit pentru introducerea termenului deofiinţă.

Pentru a exprima dogma despre Dumnezeu unul în fiinţă şi întreit în Persoane, Sfinţii
Părinţi s-au folosit de o serie de termeni luaţi din filozofia greacă sau latină, al căror sens l-au
precizat mult mai bine decât în uzul lor din filozofia antică. Astfel de termeni sunt: unitate, treime,
fiinţă, esenţă, natură, fire, substanţă, ipostas, persoană. Termenii aceştia nu s-au impus de la
început în sensul în care îi avem astăzi şi au fost multe controverse în Biserică până ce s-a stabilit
definitiv ce anume trebuie să se înţeleagă prin fiecare dintre ei. Aceiaşi termeni erau folosiţi de unii
pentru a exprima fiinţa divină, iar de alţii pentru Persoanele dumnezeieşti.

(Aşa, de exemplu, apusenii au tradus cuvântul ipostas prin substantia şi învăţau că

Dumnezeu este un ipostas sau substanţă în trei Persoane şi îi acuzau pe greci că învaţă că în
Dumnezeu sunt trei ipostasuri sau substanţe.)

Termenii care se referă la unitatea fiinţei divine sunt: ousia (gr.), fiinţă, esenţă, substanţă,
natură, fire, fisis (gr.)

Termenii care se referă la Treime sunt: ipostas, prosopon (gr.), persoană (lat. persona). În
antichitate, termenul prosopon / persona însemna faţă, mască sau rol jucat la teatru. Întrucât faţă are
numai omul, termenul prosopon / persoană s-a folosit numai pentru ipostasele raţionale, spirituale.
(Dumnezeu, îngerii, oamenii sunt persoane, celelalte existenţe individuale sunt ipostase, indivizi ai
speciei.)

Sfinţii Părinţi învaţă că cele trei Persoane dumnezeieşti au aceeaşi fiinţă, întreagă şi
deodată, şi de aceea este un singur Dumnezeu şi nu trei. Oamenii au toţi aceeaşi fiinţă umană, dar
nu întreagă şi deodată, ci succesiv.

Despre modul în care cele trei Persoane dumnezeieşti posedă fiinţa divină întreagă şi
deodată ştim doar atât: Fiul are fiinţa divină prin naştere din Tatăl, iar Duhul Sfânt are fiinţa
divină prin purcedere din Tatăl. Iar Tatăl este nenăscut şi nepurces.
 PERSOANELE SFINTEI TREIMI

Însuşiri speciale, distincţii şi antinomii

Persoanele Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) sunt persoane reale, deosebite una de
alta, neputându-se confunda întreolaltă.

Fiecare dintre Persoanele dumnezeieşti are întreaga fiinţă dumnezeiască, precum şi toate
atributele dumnezeieşti, de aceea spunem că persoanele Sfintei Treimi sunt egale. Fiind egale, li se
cuvine aceeaşi cinstire, anume adorare.

Egalitatea celor trei Persoane dumnezeieşti se vede din următoarele texte scripturistice:

 Dumnezeu Fiul zice către Dumnezeu Tatăl: Toate1 ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale
sunt ale Mele. (Ioan 17,10)
 Ca toţi să mărească pe Fiul precum măresc pe Tatăl.2 (Ioan 5,23)
 Cele ce Tatăl le face, acestea şi Fiul le face întocmai.3 (Ioan 5,19)
Persoanele Sfintei Treimi se deosebesc numai prin modul în care au (sau posedă) fiinţa
divină întreagă, astfel:
Fiul are fiinţa divină întreagă prin naştere din veci din Tatăl.
Duhul Sfânt are fiinţa divină întreagă prin purcedere din veci din Tatăl.

Altfel spus: Tatăl este nenăscut şi nepurces, Fiul este născut, iar Duhul Sfânt este purces.

Aceste însuşiri (nenăscut şi nepurces / născut / purces) se numesc însuşiri personale sau
proprietăţi personale interne.4

Persoanele Sfintei Treimi se disting prin ceea ce li se atribuie personal în activitatea

dumnezeiască externă, adică în lume. Aceste lucrări în extern, numite predicate, sunt: creaţia,
mântuirea, sfinţirea.

Astfel: Tatălui I se atribuie creaţia, Fiului I se atribuie mântuirea, iar Duhului Sfânt I se
atribuie sfinţirea.

Lucrările în extern (predicatele) sunt comune tuturor Persoanelor dumnezeieşti, dar în

fiecare dintre lucrări se distinge o

Persoană, Care are o pondere mai mare în lucrarea respectivă. Tatăl este Creatorul, Fiul este
Mântuitorul, iar Duhul Sfânt este Desăvârşitorul.

1
Cuvântul toate se referă la toată fiinţa şi toate atributele dumnezeieşti.
2
Textul acesta arată că Fiului I se cuvine aceeaşi închinare ca şi Tatălui, anume adorare.
3
Textul acesta arată că Fiul are aceleaşi lucrări ca şi Tatăl.
4
Se numesc interne deoarece privesc raporturile dintre Persoanele Sfintei Treimi între ele, în sânul Sfintei Treimi, iar nu în
exterior, faţă de lume.
Antinomii în Sfânta Treime

Termenul antinomie denumeşte o contradicţie aparent insolubilă dintre două teze care se
exclud reciproc, dar fiecare în parte poate fi demonstrată.

Referitor la raportul dintre fiinţa lui Dumnezeu şi Persoanele dumnezeieşti, în dogma Sfintei
Treimi sunt trei antinomii:

1. În fiecare Persoană divină (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) se află întreaga fiinţă divină, fără ca
fiinţa să se împartă între Persoane şi fără ca persoanele să se confunde între ele. (Persoanele
rămân distincte una faţă de celelalte)

2. Cele trei Persoane dumnezeieşti sunt veşnice, fără început şi fără sfârşit, existând deodată,
cu toate că Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. 5

Pentru această antinomie, Sf. Ioan Damaschin încearcă o explicaţie printr-o comparaţie:

„După cum focul există deodată cu lumina din el şi nu e mai întâi focul şi apoi lumina, ci
deodată, şi după cum lumina se naşte totdeauna din foc fără să se despartă de el, tot astfel
Fiul Se naşte din Tatăl fără să se despartă de El, ci este pururea cu El.”

3. Cele trei Persoane sunt veşnice, fără început şi fără sfârşit, veşnicia fiind un prezent
continuu. De aici rezultă ci Fiul Se naşte mereu iar Duhul Sfânt purcede mereu.

Antinomiile acestea nu sunt contradicţii reale în ceea ce priveşte pe Dumnezeu, ci

contradicţiile apar numai din perspectiva omenească asupra adevărului revelat şi ele se datorează
bogăţiei nepătrunse a adevărului revelat, pe care mintea noastră omenească nu poate să-l cuprindă.

De fapt, câtă vreme trăim în această viaţă antinomiile dogmatice ne sunt inevitabile, lucru
pe care Sf. Pavel îl exprimă astfel: „atâta vreme cât sălăşluim în trup suntem departe de Domnul”
(II Corinteni 5,6) şi noi acum vedem ca în oglindă, nedesluşit, şi abia în viaţa cealaltă vom vedea
„faţă către faţă” (ICorinteni 3,12)

5
Din faptul că Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt s-ar părea că Tatăl ar avea o întâietate.