Formularea dogmei Sfintei Treimi:

istoria și procesul dogmei - erezii

antitrinitare. Terminologia trinitară:
fiinţă, ipostas, natură, persoană şi
perihoreză

Key: Dumnezeu cel Unul în ființă și Treime de Persoane -

recepția Sa în istorie.

I.FORMULAREA ÎNVĂȚĂTURII TREIMICE ÎN TRADIȚIA PRIMELOR SECOLE

CREȘTINE

a. Definirea elementară a învățăturii despre Sfânta Treime în epoca

apostolică

 Adevă rul revelat biblic despre Sfâ nta Treime intră în

conștiința creștină și este mă rturisit de cei dintâ i creștini
după desă vâ rșirea lucră rii iconomice mâ ntuitoare a
Domnului Hristos.
 Sf. Treime în conștiința primilor creștini era o taină ce
ținea de viață și de moarte, nu o simplă informație
teoretică .
 Adevă rul Dumnezeului cel Unul și întreit în Persoane, a
generat după sine multe neînțelegeri. Nu era ușor de
primit adevă rul nou și suprarațional al Evangheliei:
Dumnezeu este Unul în ființă și întreit în Persoane; Unul
și unic, într-o unitate fă ră asemă nare în trei Persoane.
 Propovă duirea învă ță turii treimice de că tre Apostoli a
adus după sine, dincolo de convertiri și întă rire în
credință , și apariția a multe învă ță turi greșite și erezii
trinitare.
 Definirea trinitară vine din nevoia de precizare,
formulare și dezvoltare a credinței în Dumnezeu Treime,
 în vederea pă stră rii unită ții de credință pusă în pericol de
ereziile primelor veacuri creștine, dar și din nevoia
explicită rii temeiului revelat al trinită ții dumnezeiești.
 Pentru a pă stra unitatea credinței primii creștini au
recurs la formule de credință sau simboale de credință.
 Acestea trebuiau cunoscute și rostite de cei care doreau
să devină creștini la Botez și de toți creștinii în vederea
mă rturisirii credinței.
 Aceste simboluri în perioada apostolică au fost mai multe,
fondul tuturor fiind: egalitatea și consubstanțialitatea
celor trei Persoane dumnezeiești; unitatea ființei
dumnezeiești; numele Tată lui, al Fiului și al Sfâ ntului Duh.
 Cel mai vechi simbol de credință Simbolul Apostolic:”
Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic…și în Iisus Hristos,
unicul, Fiul Lui, Domnul nostru. Cred și în Duhul Sfânt”
 Mă rturisirea și propovă duirea Sf. Treimi s-a realizat în
perioada post-apostolică nu numai prin simboluri de
credință , ci și prin: mă rturisiri de credință , lucră ri
sfințitoare, laude, liturghii, rugă ciuni, câ ntă ri, ecfonisuri.

b. Învățătura treimică în primele veacuri creștine

 Formula botezului: de la începutul creștinismului și

pâ nă astă zi o mă rturisire de credință și act de cult. Este
menționată prima dată în Didahia (cap. VII). Întreita
cufundare, temei treimic și hristologic.
 Exprimarea doxologică a rugăciunilor vechi: Slavă
Tatălui și Fiului și Sfântului Duh; Lumină lină…, Lăudăm pe
Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh…
 Mărturiile martirilor. Ex. Sf. Policarp al Smirnei (cap.
XIV): „ Adevăratule Dumnezeu…Te laud, Te binecuvintez,
Te slăvesc prin veșnicul și cerescul Arhiereu Iisus Hristos,
iubitul Tău Fiu, prin care Ție, împreună cu El și cu Sfântul
Duh fie slavă acum și în veacurile ce vor să fie. Amin”
 Printre primele formule ce exprimă mai pe larg învă ță tura
despre Sf. Treime, este mărturisirea de credință pe care
o face episcopul în timpul hirotoniei:
„Cred într-Unul Dumnezeu osebit în fețe: Tatăl, Fiul și
Duhul Sfânt; osebit, zic, după cuvântul însușirii, dar
neosebit după ființă, și întreaga Treime și întreaga unime
aceeași fiind unime. Unime după ființă și fire și chip, Treime
după însușire și numire; pentru că se numește Unul Tatăl,
 altul Fiul și celălalt Duhul Sfânt. Tatăl nenăscut și fără
început; pentru că nu este ceva mai dinainte de Dânsul;
căci Acela dintotdeauna a fost Dumnezeu; fără de început,
pentru că nu își are ființa din cineva, ci din Sine Însuși”.

 Crezul athanasian:
„Aceasta este credința creștină: Să-L cinstim pe
unicul  Dumnezeu în  Treime, și Treimea în Unime, nici
amestecând persoanele, nici separând ființa (substanța). Căci
alta este persoana Tatălui, alta cea a Fiului, alta cea a Duhului
Sfânt. Căci dumnezeirea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt
este una, aceeași slavă, aceeași deopotrivă veșnică mărire.
Precum e Tatăl, tot așa și Fiul, tot așa și Duhul Sfânt…. Astfel
Tatăl e Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, și Duhul Sfânt Dumnezeu.
Și totuși nu sunt trei dumnezei, ci unul Dumnezeu. Astfel Tatăl
e Domn, Fiul Domn, și Duhul Sfânt e Domn. Și totuși nu trei
domni, ci unul e Domnul. Adevărul creștin ne silește a
mărturisi pe fiecare Persoană în parte Dumnezeu și Domn…
Tatăl de nimeni nu S-a făcut, nici zidit, nici născut. Fiul este
din Tatăl: nu făcut, nici zidit, ci născut. Duhul Sfânt din Tatăl
nu făcut, nici zidit, nici născut, ci purces...
 Părinții apostolici, Apologeți și Sfinții Părinți:
 Sf. Clement Romanul: ”Nu avem oare noi un singur Dumnezeu, un
singur Hristos și un singur Duh al Harului, revărsat peste noi?”
 Apologeții: folosesc însușirea Logosului, pentru a explica relația
dintre Tată l și Fiul; Dumnezeu este și transcendent și imanent,
unitatea de ființă este transcendentă și trinitatea asemenea, numai că
Fiul este și imanent ca om prin întrupare; Duhul Sfâ nt este de
asemenea și transcendent și imanent.
 Părinții ante-niceeni: dorind să stabilească adevă rul unită ții Ființei
dumnezeiești, folosesc unei expresii subordinaționiste. Încercâ nd să
combată pe cei care exagerau unitatea de Ființă , cad în
subordinaționism separâ nd destul de pronunțat persoanele Treimii;
deasemeni dorind să explice nașterea Fiului, sunt influențați profund
de noțiunea Logosului din filosofia pă gâ nă (Ideea de Logos: Heraclid,
Platon, Filo-stoici).
 Folosind ideile filozofie despre Logos, apologeții îl
identificau pe acesta cu Fiul lui Dumnezeu. În filosofia
pă gâ nă însă Logosul era o punte de legă tură între
Dumnezeu și lume, avea menirea de a fi mijlocitor, între
absolut și materie pentru a crea lumea.
  Astfel unii apologeți conducâ ndu-se după ideile filosofiei
pă gâ ne stabilesc o legă tură intrinsecă între nașterea
Logosului și crearea lumii. Logosul odată nă scut nu mai
există în interiorul divinită ții= Dacă Dumnezeu nu ar fi
dorit să creeze lumea, nici Logosul nu s-ar fi
nă scut=Logosul ar fi o însușire internă a ființei
dumnezeiești, iar nu o Persoană =nașterea Fiului în timp,
fiind inferior Tată lui.
 Tațian afirmă : după cum omul care exprimă o gâ ndire nu
ră mâ ne fă ră gâ ndire, tot astfel și Dumnezeu prin nașterea
Fiului nu ră mâ ne lipsit de ființa Fiului= nu este stabilită
identitatea unică și personală a Fiului, care ră mâ ne
distinct la lucrare și expresie, nu ca ipostas.
 Apologeții au încercat să explice taina dumnezeirii mai
mult prin aproprieri reflexive: au avut și exprimă ri
teologice greșite, nu au clarificat relația între Persoanele
Sfintei Treimi.
 Alți pă rinți: propun terminologie trinitară bine precizată :
οὐ σία, φύ σις, ὑ πό στασις.
 Sf. Simeon al Trimitundei: că ră midă =apă , foc și lut = o
ființă în trei Persoane
 Alți pă rinți analogii: râul, apa și izvorul; soarele, raza și
lumina, rădăcina, trunchiul și coroana; trecutul, prezentul
și viitorul.

c. Formularea dogmatică a învățăturii trinitare la Sinoadele I şi II

ecumenice.
 Formularea oficială , autoritară și definitivă , la primele două sinoade
ecumenice.
 Sinodul I:
 Tată și Fiul deoființă (ὀ μοού σιος): „Cel care din Tatăl S-a
mai înainte de toți vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut. Cel ce
este de o ființă cu Tatăl (ὀμοούσιος) prin care toate s-au
făcut.”
 Condamnată erezia ariană = subordonarea Fiului care era
creat, Tată lui. A fost un timp câ nd Fiul nu a existat și a fost
creat din nimic dintr-o substanță stră ină Tată lui.
 Unitatea de ființă și trinitatea Persoanelor= „Cred într-
Unul Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul...Cred în Unul Domn
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu...cred în Duhul Sfânt, Domn
de viață făcătorul”
  Însușirile Persoanelor treimice: Tătăl făcătorul… Fiul
Unul-Născut…Duhul Sfânt care purcede…
 Sinodul al II-lea:
 Duhul Sfâ nt= Dumnezeu (Macedonie-Duhul Sfâ nt creatură
a Fiului, este inferior Tată lui și Fiului)
 Duhul Sfâ nt purcede (ἐκπορεύ εται) de la Tată l=are ființa
de la Tată l, prin urmare este de-o-ființă și cu Fiul, cu care
”împreună este închinat și slăvit”
 Tradiția primelor patru veacuri creștine
 Dumnezeu: Unul în ființă și întreit în Persoane.
 Dumnezeu: Tată l nenăscut, Fiul născut, Duhul purces.
 Dumnezeu: Treime de Persoane: monarhia, deoființa și
trinitatea
 Dumnezeu: Treimea cea de-o-ființă și nedespărțită.

II. TERMINOLOGIA TRINITARĂ : TREIME, FIINŢĂ, IPOSTAS, NATURĂ, PERSOANĂ

ŞI PERIHOREZĂ

a. Termenii trinitari în general

 Există o dinamică a terminologiei treimice: Hristos-Apostolii-
Apologeții- Sfinții Pă rinți ante-niceeni- Sinoadele I-II ecumenice,
Sfinții Părinți
 Dumnezeirea Fiului și a Sfâ ntului Duh = nașterea din Tată l și
purcedere Duhului Sfâ nt.
 Termenul de Treime (τριά ς, trinitas): Teofil din Antiohia (185) și
Tertulian (220)
 Termeni care se referă la unitatea de ființă , iar alți termeni care se
referă la Treime

b. Termenii care se referă la fiinţă

 Termeni care se referă la unitatea dumnezeirii: esență, ființă,
substanță, natură/fire.
 Esență (oὐ σία, esse)
 fondul sau baza realită ții: „Esența este fondul naturii
comune a mai multor indivizi: om, umanitatea, omenitate”
Sf. Vasile cel Mare.
 Aristotel:
 esența concretă-existență individuală :
persoana umană concretă , imediată =
esența primă
  esența abstractă – ”natura specifică
realizabilă în mai mulți indivizi din
aceeași specie” = esența secundară
 Sfinții Părinți: οὐ σία -ὑ πό στασις = Sf. Epifanie și uneori Sf.
Atanasie cel Mare îi consideră echivalenți; Sinodul I Ec
consideră echivalenți: „anatema cei care învață că fiul este de alt
ipostas sau esență decât cea a Tatălui”; orientalii
ipostas=persoană , occidentalii ipostas=substanță .
 Lă murirea celor doi termeni s-a fă cut la Sinodul din 362 –
Alexandria= deși de folosesc termeni diferiți, credința este
aceeași: în Dumnezeu este o esență (ousia) și trei ipostasuri
(orient) - Dumnezeu este un ipostas în trei Persoane (occident)
 Sf. Vasile cel Mare spune că esența/ousia se referă la unitatea
Fiului cu Tată l, iar ipostasis la dogma trinitară : ”Esența este
fondul naturii comune pentru toți indivizii speciei noastre.
Ipostasul este individul subzistent”; dogma de la Niceea: trei
subzistenți în natura divină. Există o deosebire între οὐσία
ὑπόστασις.
 Substanța e considerată uneori ca fiind = esența. Substanța (lat. sub-
jacere=ce stă la bază ) este mai degrabă sinonim cu ὑ πό στασις – stau
sub. Substanța = esența ce există într-un lucru subzistent; ceea ce nu
are existența în alt subiect. Substanța este opusă accidenților și
însușirilor, care au nevoie de o ființă ca subiect pentru a se manifesta.
 Natura (φύ σις) = esența. Natura, esența, substanța – materialul din
care constă o realitate: lemnul materia din care e făcută masa=masa
este de natură lemnoasă. Natura este ceea ce este comun tuturor
indivizilor din aceeași specie. Natura (lat. nasci, gr. φύομαι) este
principiul mișcării și al repaosului fiecăruia din cele ce sunt. Sf. Ioan
Damaschin
 Firea (esse= a fi / φύ σις)- ceea ce există , ființează . Procesul de a fi.
Porcesul de naștere, creștere și existență dinamica.
 Ființa= esență, substanță, natură, fire. În limba româ nă toți acești
termeni sunt sinonimi suferind nuanțe prin analiză etimologică sau
semantică . Astfel pentru a exprima unitatea dumnezeirii treimice este
folosit termenul de-o-ființă (ομοουσίος): ”toate câ te există sub aceeași
specie”. Sf. Ioan Damaschin
 Ființă, natură și formă (οὐ σία, φύ σις, μορφή ) sunt același lucru.
 Substanță și natură, există o mică distincție: ființa sau substanța
faptul de a fi pur și simplu, natura ființa specificată în diferențele
substanțiale. Ființa arată existența, iar natura specia de maximă
specificitate. Sf. Ioan Damaschin
 c. Termenii care se referă la trinitate:
 Termeni cere se referă la Dumnezeu ca Treime: persoană, ipostas,
subzistență.
 Ipostasul:
 este substanța care nu este parte dintr-un tot, o
substanță individuală completă , existâ nd în sine și
pentru sine.
 Este felul de a fi al naturii, în forma individuală de
sine stă tă toare. Ipostasul este deosebit de natură ,
dar se identifică cu natura în modul existenței. Orice
ipostas uman, nu se poate manifesta decâ t ca natură
umană .
 Este forma concretă de a fi a naturii, subiectul și
proprietarul sau purtă torul naturii.
 Sf. Vasile: ipostasul este individul determinat,
existâ nd aparte, ceea ce e propriu din comun sau
particular din general.
 Subzistența: este felul de a exista al substanței=ipostas
 Persoana (πρό σωπον):
 este un ipostas de natură rațională , sau o
substanță individuală de natură rațională .
 Ipostasul este numele pentru toate
existențele, fie raționale, fie neraționale;
persoana este doar ipostasul rațional.
 ”Persoana este subiectul ce se manifestă el
însuși prin lucrările și proprietățile sale ca
distinct de alte ființe de aceeași natură” Sf.
Ioan Damaschin
 Persoană este ceea ce prin acțiunile și
proprietățile proprii ne oferă o manifestare
clară a cuiva, delimitată de cele de aceeași
natură cu ea. Sf. Ioan Dmaschin
 Ipostas = persoana=individ=subiect
 Perihoreză trinitară (περιχωρῶ )= a se cuprinde de jur împrejur.
Persoanele treimice se cuprind desă vâ rșit de jur împrejur una pe
cealaltă , astfel încâ t putem vorbi de o identitate absoluta și distincție
simultană între Ele. Perihoreza este comuniunea desă vâ rșită între
cele trei Persoanei. Astfel se înțelege unitatea și simplitatea
desă vâ rșită , și alteritatea personală specifică fiecă rui Ipostas treimic
în parte.
Concluzii:
 Dumnezeu nu este natură , nici persoană în sens creat,
analog persoanei și naturi, dar în mod absolut.
 Ființa dumnezeiască , nu este o substanță generală , ce
poate fi realizată în mai multe ființe individuale.
 Dumnezeirea este o esență ce nu există decâ t o singură
dată în trei ipostase diferite.
 Natura dumnezeiască nu suportă accidenți=pă timitoare
 Ființa este întreagă celor trei Persoane, fă ră a se
multiplica. 3 nu este multiplul lui 1.
 Ființa este aceeași, dar este posedată în mod întreit.

III. EREZII ANTITRINITARE

 Sfâ nta Treime este cea mai adâ ncă taină a creștinismului fapt pentru
care ea nu a putut fi înțeleasă exclusiv cu rațiunea.
 Abordarea stric reflexivă a adus cu sine consecințe contrare
revelației: erezii trinitare
 În generala ereticii trinitari contestă realitate Persoanelor treimice,
alții le subordonează , alții multiplică ființa.

1.Monarhianismul.
 Accentuau unitatea lui Dumnezeu: Dumnezeu este unul singur,
și î El nu poate exista pluralitatea
 Vorbesc de Tată l, Fiul și Duhul Sfâ nt= puteri ale uneia și
aceleiași Persoane dumnezeiești.
 Numirea de monarhianiști este data de Tertulian, Logosul nu
este o persoană particulară , ci pe față a lui Dumnezeu. (Au fost
condamnați de Biserică , adepți considerați nebotezați. Primirea
lor în Biserică se face prin botez).
 Monarhianismul neagă caracterul teofaniilor și distincția dintre
teologie și iconomie, între Dumnezeu și manifestarea lui în
istorie.
 Monarhianiști dinamici (Paul de Samosata):Fiul lui Dumnezeu
nu este o persoană aparte de Dumnezeu Tată l. Logosul face
parte din ființa Tată lui. Fiul este o putere (δύ ναμη) a lui
Dumnezeu și nu o persoană .
 Monarhianiști modaliștii /sabelieni (Sabelie)
o Πρό σωπον – mască , chip, mod de înfă țișare.
 o exagerau prezența lui Dumnezeu în lume,
manifestată în trei moduri.
o Persoana este modul de înfă țișare, de apariție și de
manifestare exterioară .
o Există o singură persoană care a creat lumea, aceea
s-a și întrupat, a pă timit și a murit pe Cruce.
(patripasieni)
2.Subordinaţionismul
 Accentuau faptul că Dumnezeu este mai presus de lume; este
absolut transcendent, fapt pentru care creează Logosul, că ruia îi
lasă sarcina de a crea lumea. Logosul și Duhul Sfâ nt sunt numai
niște puteri dumnezeiești prin care Dumnezeu se manifestă
 De subordinaționism au fost acuzați: Ipolit, Origen, Atenagora,
Teofil, Tertulian.
 Ca erezie: arianism și macedonianism.
 Subordinaționiști: semiarieni, acacieni (Fiul icoană a Tată lui).

4.Antitrinitarienii moderni
 Protestanți-Fiul (Iisus Hristos) este om simplu nă scut în
chip supranatural; Duhul Sfâ nt este o putere a lui
Dumnezeu care sfințește pe om.
 Adepții se numesc unitarieni sau socinieni (Faust Socinus
1604). Există numai un singur Dumnezeu, adică
persoana Tată lui. După ei Sfâ nta Treime nu este
menționată în Sfâ nta Scriptură .
 Protestantismul liberal este antitrinitarian, Iisus Hristos
este conceput ca Fiu al lui Dumnezeu în sens etic și
adopțianist.
5.Triteismul
 Existența a trei Dumnezei. Separă persoanele și concepe
ființa reprezentată separat în cele trei Persoane.
 După cum oamenii au aceeași ființă și e repetată în
indivizi, astfel și ființa umană este repetată în indivizii
umani despă rțiți între ei.
 Cele trei Persoane au o unitate specifică și morală și nu o
unitate numerică a ființei.
 După alții mai există și ființa care are propria ei
existență :tetrateism

B: TDS,1,304-309/ DBO, 257