Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

“Despre iubirea aproapelui”

Recenzie la primul capitol al lucrării „Despre iubirea creștină” – Jean Claude Larchet

An III, sem. 1

Coordonator: Student:

Pr. Asist. Dr. Georgian Păunoiu Deliu (Catrina) Diana-Andreea

Anul III – Teologie Didactică

 Opera lui Jean-Claude Larche se intitulează Despre iubirea creștină. Această operă
cuprinde trei părți. În sinteza de față vom face referire la prima parte, intitulată Iubirea creștină
și iubirile unite cu ea. Această parte este împărțită în 5 capitole.

Primul capitol are 5 subcapitole:

1. Iubirea creștină – iubire de aproapele: Iubirea de aproapele este iubirea de oameni, a

tuturor, fără deosebire. Porunca de a ne iubi vrajmașii ( Matei 5,43-44; Luca 6, 27-
36) arată cu adevărat că se cuvine să-i iubim pe toți, până la unul. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune: Dacă pe unii îi urăști, pe alții nici nu-i iubești, nici nu-i urăștii,
pe alții, iarăși, îi iubești, dar puțin, și, în sfârșit, pe alții îi iubești foarte tare, din
această deosebire cunoaște că ești departe de dragostea desăvârșită, care cere să
iubești pe tot omul deopotrivă.
2. Iubirea de Dumnezeu – prima verigă a iubirii de aproapele: De vreme ce iubirea de
aproapele e atât de strâns legată de iubirea de Dumnezeu, se cere să știm bine ce este
și cum se arată dragostea de Dumnezeu. Că este așa, o arată limpede Hristos spunând:
Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu tot sufletul și cu tot
cugetul tău ( Matei 22, 37; Luca 20,27).
3. Iubirea curată de sine – a doua verigă a iubirii de aproapele: Iubirea creștină implică,
așadar, iubirea de sine sau „ filautia ” . Iubirea duhovnicească de sine , sau philautia
virtuoasă, se arată aici împlinitoare a celei dintâi porunci – aceea de a – L iubi pe
Dumnezeu -, pentru că a se iubi pe sine în chip duhovnicesc ânseamnă a se iubi în
Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Căci, așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul,
având „iubirea cea bună și spirituală, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin
această iubire bună de noi înșine„.
4. Iubirea – rod ala viețuirii celei duhovnicești: Iubirea sporește pe măsura curăției și
nepatimirii sale, și atunci ajunge omul la iubirea desăvârșită când s-a făcut pe sine
curat și nepătimitor. Sfântul Ioan Scărarul spune că: Dragostea e mai întâi de toate
lepădarea a tot cugetul rău, căci dragostea nu gândește răul ( 1 Corinteni 13, 5).
5. Roadele duhovnicești ale iubirii: Iubirea îl îndumnezeiește pe om mai mult ca oricare
altă virtute, pentru că Dumnezeu este iubire. După cum spune Sântul Maxim
Mărturisistorul, nimic nu e atât de mult după chipul dumnezeiesc ca dumnezeiasca
iubire (...), nimic mai înalt lucrător spre îndumnezeirea oamenilor ; ea desăvârșește
până într – atât firea omenească , încât o face să se arate una și aceeași, prin har, cu
firea dumnezeiască.

Al doilea capitol al primei părți se numește Practicile caritabile în Biserica

Ortodoxă: în acest capitol se vorbește despre faptul că multe dintre Bisericile
Ortodoxe au trăit o mare parteal secolului al XX-lea su regimuri comuniste, care toate
urmăreau să reducă locul și, prin urmare, și influența și acțiunea Bisericii în sânul
societății.

Dar putem observa că, în țările care n-au avut astfel de regimuri, acțiunea
caritabilă a fost întotdeauna foarte prezentă și manifestată pe plan exterior, social și
instituțional, și că ea a revenit în țările eliberate în prezent de sub jugul comunist, în
care renasc și se dezvoltă sub egida Bisericii, și cu participarean a numeroși clerici și
laici, spitale, orfelinate, creșe, adăposturi,centre de educare, instituții de ajutorare a
celor lipsiți de cămin și de venituri, a vârstnicilor, copilor bolnavi, a tinerilor rupți de
familia lor, a drogaților a prizonierilor și a tuturor persoanelor defavorizate, excluse
din societate sau care au avut nevoie de ajutor.

O astfel de acțiune caritabilă, manifestată pe plan social și organizată

instituțional, corespunde unei vechi și îndelungate tradiții în Răsăritul creștin. Sfântul
Vasile cel Mare, care a atrăit în secolul al IV- lea, este îndeosebi cunoscut drept un
organizator neobosit al unor asfel de instituții de ajutorare a săracilor și fondator al
primelor spitale.

Iubirea de aproapele, caritatea, socotită în spirirtualitatea ortodoxă drept suma

tuturor virtuților, implică o multitudine de simțiri și purtări duhovnicești care trebuie
să se manifeste în practicile caritabile potrivit oglinzii pe care ne-o pune înainte
Apostolul Pavel, spunând: Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare,
dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu
necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu nu gândește răul. Nu se
bucură de nedreptate, , ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate
le nădăjduiește, toate le rabdă ( 1 Corinteni 13, 4-7 ). Caritatea, potrivit Părinților, se
arată mai ales prin bunăvoință, bunătate, blândețe, răbdare, compătimire, binefacere...
 Al treilea capitol se numește Iubirea de vrăjmași: în acest capitol se vorbește
despre multe religii care propovăduiesc iubirea de vrăjmașii. Acest capitol cuprinde 6
subcapitole:

1. Cine sunt vrăjmașii noștri: Mai întâi de toate este important să știm cine sunt
acești vrăjmași ai noștri.
a) Vrăjmașii noștri sunt, în primul rând, oamenii, mai mult sau mai puțin
apropiați nouă, care ne urăsc, ne voiesc răul, vor să ne vatăme, care ne
prigonesc ( cf. Matei 5, 11 ), ne chinuiesc, ne blesteamă (cf. Luca 6, 28;
Romani 12, 14), ne vorbesc de rău (cf. Matei 5, 11; I Petru 3, 16) , ne
nedreptățesc sau se pornesc în tot chipul împotriva noastră.
b) În al doilea rând, dușmanii noștri sunt cei care vrăjmășesc pe Dumnezeu,
pe Hristos, dreapta credință și Sfânta Biserică.
2. Felul, chipurile și treptele iubirii de vrăjmași: Iubirea e o simșire a sufletului,
și nu sunt cuvinte să o arate precum e. Putem să știm doar ce o naște și în ce
chip se arată. Și așa, luând aminte la cuvîntul Părințlor, pot fi înfățișate
treptele iubirii de vrăjmași, de la cele de jos la cele de sus:
a) Prima treaptă, după Sfântul Ioan Gură de Aur, e să nu facem noi cei dintâi
ceva rău.
b) A doua treaptă, după același sfânt, este să nu răsplătim răul îndurat cu un rău
de aceeași măsură.
c) A treia treaptă este să nu te răzbuni defel, lăsând pedeapsa răului în grija lui
Dumnezeu, după cuvântul Apostolului: Nu răsplătiți nimănui cu rău pentru
rău (Romani 12, 17); Nu vă răzbunați singuri, ci lăsați loc mâniei lui
Dumnezeu, căci scris este: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice
Domnul (Romani 12, 19).
d) A patra treaptă este să nu te împotrivești celui ce îți vrea răul, după cuvântul
Mântuitorului, Care spune: Eu însă vă spun vouă: Să nu stați împotriva
celui rău (Matei 5, 39).
e) A cincea treaptă, să nu te mânii pentru cele ce îți face vrăjmașul, ci să înduri
dând dovadă de răbdare, suferind relele ce ni se fac, dipă pilda Apostolului,
care spune: prigoniți fiind, răbdăm (I Corinteni 4, 12).
f) A șasea treaptă este să nu te întristezi în sufletul tău pentru necinstirile,
batjocurile, ispitele și necazurile pricinuite de vrăjmași sau, după cum spune
Sfântul Simeon Noul Teolog, având omul la vremea ispitelor, în chip
neschimbat , aceeași bună simțire egală pentru cei ce îl batjocoresc în față,
îl clevetesc, îl judecă, îl osândesc, îl înjură, îl scuipă în obraz, ca și pentru
cei ce iau în afară înfățișarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceeași lucruri,
pe care nu le pot tăinui cu totul.
g) Treapta a șaptea este să socotești ocările binefacere, să te bucuri și să Îi
mulțumești lui Dumnezeu pentru ele.
h) A opta treaptă este să ne lăsăm de bunăvoie pradă ocărilor, după cuvântul
Domnului, care spune: De te lovește cineva pe obrazul drept, întoarcei și
obrazul celălalt (Matei 5,39).
i) A noua treaptă, să dorești să ai parte de și mai multă necăjire.
j) Treapta a zecea: să nu urăști pe cei care îți pricinuiesc suferință.
k) A unsprezecea treaptă este să nu ții minte răul, să nu păstrezi în suflet mânie
și supărare față de vrăjmași.
l) Treapta a douăsprezecea este să nu îi învinuim pe vrăjmașii noștri, să nu îi
osândim, să nu îi vorbim de rău și să nu dăm pe față greșeala cu care ne-au
greșit.
m) A treisprezecea treaptă, să nu îi disprețuiești.
n) A paisprezecea treaptă , să nu ne scârbim de eiși să nu îi respingem.
o) A cinsprezecea treaptă, gândul la ei și la relele pe care ni le-au făcut să nu
trezească în noi nici cea mai mică amărăciune ori tristețe.
p) Treapta a șaisprezecea este să nu îi judecăm defel, ci să ne vedem greșelile
noastre, după cuvântul Domnului, Care zice: Nu judecați, ca să nu fiți
judecați. (...) Pentru ce vezi paiul din ochiul fratelui tău și nu vezi bârna din
ochiul tău? (Matei 7, 1,3).
q) A șaptesprezecea treaptă: să îi iertăm din toată inima, ca să putem cere în
rugăciune, după vrednicie, iertarea greșelilor noastre de la Dumnezeu, după
cum Însuși Domnul ne-a învățat:Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și
noi iertăm greșiților noștri (Matei 6, 12).
 r) A optsprezecea treaptă, așadar, este să ne dăm toată silința să ne împăcăm cu
aceia care ne vrăjmășesc, după cum poruncește Domnul: mergi întâi și
împacă-te cu fratele tău (Matei 5, 24), împacă-te cu pârâșul tău degrabă,
până ești cu el pe cale(Matei 5, 25).
s) Treapta a nouăsprezecea este a milei față de semeni și a împreună-pătimirii
cu ei, urmând astfel îndemnul lui Hristos, dat odată cu porunca iubirii de
vrăjmași: Fiți milostivi, precum Tatăl vostru milostiv este (Luca 6, 36).
t) Ajuns pe a douăzecea treaptă, omul nu mai așteaptă să fie răzbunat de
Dumnezeu, ci se roagă ca să nu fie pedepsiți de cei care i-au făcut rău.
u) A douăzeci și una treaptă este să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei,
împlinind astfel cuvântul Domnului, care spune: (...) rugați-vă pentru cei ce
vă vatămă și vă prigonesc (Matei 5, 44; Luca 6, 28).
v) A douăzeci și doua treaptă este să îi iubești.
w) A douăzeci și treia treaptă este să le dorești și să le faci binele.
x) A douăzeci și patra treaptă este să îi socotim pe cei care ne fac rău
deopotrivă cu cei care ne fac bine și să le arătăm aceiași iubire.
y) A douăzeci si cincea treaptă este să ne ourtăm cu vrăjmașii noștri ca și cu
niște prieteni.
z) Treapta a douăzeci și șasea este să îi iubim pe vrăjmași mai mult chiar decât
ne iubim pe noi înșine.
Treptele acestea nu sunt, firește, înțepenite în rânduiala lor.
3. Temeiurile iubirii de vrăjmași: Iubirea de vrăjmași răspunde une porunci a lui
Hristos (cf. Matei 5, 44; Luca 6, 27, 35). Dar, pe deasupra, Dumnezeu Însuși
dă pildă de o astfel de iubire, iar noi trebuiem să ne străduim să-I urmăm și să
ne asemănăm Lui.
4. Cum se câștigă iubirea de vrăjmași: Iubire de Dumnezeu ne conduce la
împlinirea voii Saleși la urmarea Sa, pe cât ne stă în putință, și așa ajungem
să–i iubim, ca și El, pe vrăjmași. Iubirea de vrăjmași vine din smerenie.
5. Rodirile duhovnicești ale iubirii de vrăjmași: Iubirea de vrăjmași aduce
sufletului multă roadă. Cel ce iubește pe cei care-l vorbesc de rău sau îl
 nedreptățesc sau îl urăsc și îl păgibesc și se roagă pentru ei ajunge în scurtă
vreme la o mare sporire, spune Sfântul Simeon Noul Teolog.
6. Iubirea de vrăjmași, semnul și măsura desăvârșirii duhovnicești: Luând aminte
la porunca Domnului: Fiți , dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel
ceresc desăvârșit este (Matei 5, 48), legată de iubirea vrăjmașilor, mulți
Părinți socotescaceastă iubire drept semn al desăvârșirii duhovnicești.

În capitolul al patrulea este vorba despre Judecarea aproapelui și judecarea de sine.

Despre judecarea aproapelui se vorbește adeseori în scrierile ascetice. Părinții o socotes
un mare păcat; ferirea de orice judecare a celuilalte pentru ei cale sigură de mântuire,
înaintemergătoare a iubirii duhovnicești și semn al ei. Pentru că e rea și pricinuitoare de
rele, judecarea aproapelui și poate fi numărată printre marile boli sufletești , chiar dacă nu
a fost pusă de Părinți în rândul patimilor de căpeteni. Judecarea aproapelui nu înseamnă
doar osândirea lui cu vorba, înaintea altora, ci și cea lăuntrică, cu gândul și cu inima.

Purtarea sfinților, care ne este dată spre pildă, ca și învățătura Părinților arată că lucrul
cuvenit pentru om este să se judece pe sine și pe nimeni altcineva. Omule, nu este treaba
ta să îi judeci pe alții, ci să iei seama la tine, spune Sfântul Ioan Gură de Aur; și iarăși, în
altă parte, zice: Vrei să judeci? Judecă-te pe tine!

Prin judecarea de sine vine la vederea păcatului său, la cunoașterea patimilor sălășluite în
el, a căderii și a depărtării de Hristos, Care îi măsura desăvârșirii finței sale, arhetipul adevăratei
sale firi. Și văzând marea înstrăinare de Dumnezeu în care petrece și râvnind să se întoarcă la El,
strigă după Cel care poate să-l mântuiască și se deschide harului dumnezeiesc.

Omul este făptură a lui Dumnezeu, fiu al Său prin înfiere, supus, așadar, numai judecății
lui Dumnezeu. Grija de sine se arată a fi, așadar, virtute de căpetenie și cale de mântuire. Cale
ușoară spre mântuire – fără de care cred că nici un bine nu îl poate păstra neștirbit cel ce îl are
- este grija de sine, spune Sfăntul Maxim Mărturisitorul.

Capitolul 5 al primei părți este intitulat Iubirea soților-iubire creștină. În acest capitol se
vorbește despre iubirea dintre soți.

Sunt multe chipurile dragostei ce îi leagă între ei pe bărbat și pe femeie.

1. Unul e cu totul trupesc; îi mână unul spre altul instinctul, sădit în fire spre înmulțire, care
nu alege, spre unire, o persoană anume, ci bărbătescul din fire merge de către ce este din
fire femeiesc. Pe aceștia îi leagă plăcerea trupească iscat din întâlnirea trupului cu trup.
2. Alt chip al legăturii dintre bărbat și femeie e dragostea pătimașă. Aici, patima se arată în
adorarea cu care e râvnită, din toate puterile și cu toată tăria , posedarea și păstrarea
ființei dorite. Patima prețuiește peste măsură de mult ființa dorită, născocește însușiri pe
care nu le are, o socotește a fi desăvârșită în toate. Aceasta este ceea ce Stendhal , în
Despre iubire, numește metaforic cristalizare.

Nu este lucru rău că îndrăgostitul își socotește iubita o ființă minunată și o prețuiește
nemăsurat de mult – Părinții doar îndeamnă la astfel de purtări cand vorbesc de iubirea
creștină; rău e că o măsoară cu o măsură rea, care este iubirea de sine.

Pentru Ortodoxie, căsătoria este o sfântă taină, iar iar preotul, un slujitor prin car li se
împărtășește harul Sfântului Duh celor ce se însoțesc , pentru ca dragostea lor să se
înduhovnicească, legătura dintre ei să își afle temei în ceea ce este mai presus de fire, viața
lor și ei însiși să se transfigureze, ca să se mântuiască și să se îndumnezeiască amândoi.
Harul dumnezeiesc primit în Sfânta Taină a Nunții e începătură și hrană pentru un alt soi de
viețuire în doi, duhovnicesc – tot așa cum Botezul dăruiește o nouă naștere, duhovnicească,
și o nouă viețuire, duhovnicească și ea, deosebită de viețuirea cea după trup. Din ceasul
acela, iubirea nu mai este un simplu sentiment firesc, ci o stare duhovnicească a sufletului în
care iubirea de aproapele capătă chipul potrivit rânduielii și rostului vieții conjugale; unirea
soților nu mai este nici ea simplă unire naturală, ci o comuniune duhovnicească, pe care
Sfântul Ioan Gură de Aur o socotește drept o mică Biserică.

Iubirea soților, de – acum duhovnicească, e înălțată la o treaptă pe care nu poate sui

sentimentul firesc – fie el pornire a inimii, fie lucrare a vionței; iubirea are a se supune de
acum poruncii iubiri de aproapele care cere din partea celor doi ostenelile nevoinței, adică
curațirea de patimile care pun stavilă iubirii, și o viață potrivită virtuților, care sunt
deopotrivă temelii și fețe ale iubirii celei duhovnicești.

Căsnicia ceștină e nevoință, osteneală și trudă înjugată a clor doi, care una țintesc
duhovnicește: să fie uniți împreună în Hristos, și cu Hristos uniți să fie împreună, pe
veșnicie.
i