În al doilea semestru al anului 2020, va fi tratată tema: „Anul comemorativ al

filantropilor ortodocşi români”, care va fi prezentată astfel:

I. Filantropia creştină - coordonată esenţială a activităţii Bisericii:
…………………………………………………………………..……….2
Repere scripturistice şi patristice privind rolul filantropiei în viaţa creştină………..2
Filantropia creştină exemplificată de Sfinţii Părinţi…………………………..………..6
II. Filantropia în Biserica Ortodoxă Română

I. De la Iosif I Mușat la Iosif Naniescu......................................................................9

II. Filantropia în perioada Regilor...........................................................................36

III. Filantropia în timpul comuniștilor……………………………………………..51

IV. Filantropia de după ’89 până în zilele noastre...........................55

În al doilea semestru al anului 2020, va fi tratată tema: „Anul comemorativ al filantropilor

ortodocşi români”, care va fi prezentată astfel:
III. Filantropia creştină - coordonată esenţială a activităţii Bisericii:
Repere scripturistice şi patristice privind rolul filantropiei în viaţa creştină
Filantropia creştină exemplificată de Sfinţii Părinţi
Aspectele sociale, medicale şi educaţionale ale filantropiei creştine
Acte de filantropie creştină în istoria Bisericii Ortodoxe Române: bolniţele, şcolile şi centrele
bisericeşti de asistenţă socială
IV. Chipuri de clerici, monahi şi mireni români care s-au implicat activ în proiectele
filantropice desfăşurate în eparhiile sau în parohiile Bisericii Ortodoxe Române:
Evidenţierea de chipuri de clerici, monahi şi mireni români care s-au evidenţiat de-a lungul
timpului prin iniţierea, susţinerea sau participarea în proiectele filantropice desfăşurate în
Biserica Ortodoxă Română;

1
Exemple ale ierarhilor şi demnitarilor români care s-au remarcat ca filantropi creştini:
Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei (1560-1629), spătarul Mihai Cantacuzino (1640-
1716), Emanuel Gojdu (1802-1870) şi alţii care au înfiinţat aşezăminte social-filantropice
Prezentarea principalelor activităţi filantropice desfăşurate la nivel de eparhie şi de parohie în
Biserica Ortodoxă Română

Repere scripturistice şi patristice privind rolul filantropiei în viaţa creştină

Filantropia în Vechiul Testament

Ideea de filantropie este prezentă în Vechiul Testament, dar fără o organizare deosebită.
Datorită unor precepte umanitare care se regăsesc la poporul biblic, sărăcia individuală ori cea
colectivă nu au cunoscut cote alarmante ca la celelalte popoare. Luând sub ocrotirea sa pe cei
săraci, Legea urmărea atât limitarea sărăciei, cât şi sensibilizarea celor mai înstăriţi. „La nicio
văduvă şi la niciun orfan să nu le faceţi rău! Iar de le veţi face rău şi vor striga către Mine, voi
auzi plângerea lorˮ (Ieşirea 22, 22-23). Legea lui Moise ne arată că Dumnezeu îi ştie pe cei
săraci şi doreşte ca aceştia să fie ocrotiţi de cei bogaţi: „Totdeauna vor fi săraci în ţară, şi
pentru aceasta, zice, îţi dau poruncă: să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău, faţă de cel sărac şi
faţă de cel lipsit din ţara taˮ (Deuteronomul 15, 11). În Vechiul Testament există o serie de
prescripţii, prin care atât slujitorii sanctuarului, cât şi credincioşii legământului sunt îndemnaţi
să se implice în ajutorarea celor străini şi săraci, a orfanilor şi a văduvelor, într-o vreme când
2
asistenţa socială nu era cunoscută ca atare. Filantropia putea îmbrăca diferite forme, începând
cu lăsarea unei părţi din recoltă pentru săraci: „Când veţi secera holdele voastre în pământul
vostru, să nu seceri tot, până la fir în ogorul tău, şi ceea ce rămâne după secerişul tău să nu
aduni; şi în via ta să nu culegi strugurii rămaşi, nici boabele ce cad în via ta să nu le aduni; lasă-
le pe acestea săracului şi străinului că Eu sunt Domnul Dumnezeul tăuˮ (Leviticul 19, 9-10; 23,
22), până la folosirea de către aceştia a ceea ce creştea spontan pe terenurile agricole în anii
sabatici ori în anii Jubileu (cf. Leviticul 15, 4-7, 11-12).
O grijă aparte se acorda văduvelor şi săracilor, „Dumnezeu fiind Tată al orfanilor şi
judecător al văduvelorˮ. Milostenia faţă de săraci şi faţă de cei în nevoie era o trăsătură
fundamentală, care nu trebuia să lipsească din Israel, pentru că Dumnezeul lui este „milostiv şi
blândˮ. „El ia asupra Sa toate nevoileˮ. Iov, ca întruchipare a dreptului din Vechiul Testament,
apare ca „Tată al săracilorˮ (Iov 29, 16). În antiteză, „inima celor fără de Dumnezeu este
nemilostivă ˮ (Pilde 12,10). Dumnezeu este prezentat ca fiind milostiv, blând şi bun, având inimă
de tată şi fiind plin de îndurare. De aceea, „cine se milostiveşte de cei săraci cinsteşte pe
Dumnezeuˮ (Pilde 14, 31). Dumnezeu cel bogat în dragoste cere din partea oamenilor dragoste,
fiindcă „ascultarea este mai bună decât jertfaˮ (1 Regi 15, 22), iar potrivit prorocului Isaia
„adevăratul post este acela care dezleagă lanţurile nedreptăţii” (Isaia 58, 6). Cu toate acestea,
milostenia în Vechiul Testament este limitată, îi lipseşte caracterul de universalitate. În Vechiul
Testament milostenia este fixată numai prin legi. O categorie aparte în Vechiul Testament o
formează prorocii. Atitudinea lor faţă de problemele sociale ale vremii nu este de neglijat. Ei
cunoşteau bine realităţile, dar şi firea umană, accentuând faptul că „dacă bunăstarea materială
depăşeşte necesarul unei vieţi decente, atrage după sine gustul pentru un trai în lux şi
extravaganţă”. Părintele profesor Petre Semen remarcă faptul că profeţii biblici pot fi foarte
actuali, dacă ştim să-i citim, căci ei „au arătat că atunci când o societate este prea ahtiată după
acumularea de bogăţii, bunurile nu numai că nu pot fi distribuite cu onestitate, dar devin de-a
dreptul restrictive pentru anumite categorii socialeˮ. Scopul prioritar al profeţilor este de a
stabili o relaţie justă între viaţa religioasă şi cea socială. De aceea, în demersul lor, „marcat de
un profund umanitarismˮ, ca şi Legea lui Moise, ei militau mai ales pentru „schimbarea
conştiinţelor şi a inimilor semenilor lor, militând de fapt pentru realizarea unor mutaţii
spiritualeˮ. Ei conştientizau că nu se puteau aplica prescripţiile Legii mozaice cu privire la
actele filantropice, fără o reală şi profundă schimbare de mentalitate în ceea ce priveşte
atitudinea faţă de bunurile material.

3
Filantropia în Noul Testament

Schimbarea reală a venit „odată cu plinirea vremiiˮ (Galatem'4, 4), odată cu întruparea Celui ce
n-a venit să strice Legea, ci s-o plinească (Matei 5, 17). Părintele Mihai Vizitiu afirmă, în lucrarea sa:
Filantropia divină şi filantropia Bisericii după Noul Testament, că filantropia îşi are originea în Sfânta
Treime, primul filantrop fiind Dumnezeu însuşi. Autorul lucrării amintite propune abordarea
filantropiei, mai întâi, din perspectivă divină şi abia în al doilea rând, ca relaţie între oameni,
originea filantropiei divine, spune Pr. Vizitiu, se află în coexistenţa veşnică, în iubire reciprocă, a
Persoanelor Preasfintei Treimi. Actul doveditor al filantropiei divine îl constituie crearea lumii, în
general, şi a omului, în special, iar explicitarea lucrărilor divine trebuie căutată în nesfârşita şi eterna
dragoste a lui Dumnezeu faţă de om. Sfântul Ioan Evanghelistul mărturiseşte: „întru aceasta s-a
arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în
lume, ca prin El viaţă să avem. In aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci
fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastreˮ (1 Ioan
4, 9-10).
Mântuitorul ne-a arătat, chiar de la începutul lucrării Sale în lume, că El însuşi este marele
dar oferit de Dumnezeu gratuit umanităţii. Hristos a iubit pe ucenicii Săi, dar şi lumea, în general (cf.
Ioan 17), fiindcă S-a identificat cu cei flămânzi şi însetaţi, cu cei în suferinţă şi în nevoi, cu cei
bolnavi, cu cei marginalizaţi şi fără de sprijin. După învierea Sa din morţi şi după înălţarea Sa la cer,
lucrarea aceasta a fost încredinţată ucenicilor şi tuturor celor ce cred în El. Astfel, filantropia divină
devine filantropia Bisericii, căci Biserica este „extindere a prezenţei şi lucrării mântuitoare a lui
Hristos în umanitateˮ.
Iubirea faţă de oameni este definită în Noul Testament prin mai mulţi termeni. Termenul
curent folosit pentru descrierea relaţiilor dintre oameni este agape, însă în decursul timpului acesta
pare să fi fost înlocuit cu philantropia (iubirea lui Dumnezeu către oameni). Un alt termen folosit des
în Noul Testament este diaconia, care are mai multe înţelesuri: slujirea la mese (cf. Luca 17, 8; Ioan
12, 2), slujirea în comunitate (cf. Faptele Apostolilor 19, 22), etc. Caritate este un alt termen ce
defineşte iubirea de aproapele. Însă, indiferent cum am defini dragostea faţă de semeni, afirmă
părintele Vicovan, ea îşi are fundamentul în întruparea lui Hristos. Mântuitorul este, aşadar,
începătorul ei, fiindcă toată viaţa Lui n-a fost decât slujire din dragoste: „Că şi Fiul Omului n-a venit
ca să I se slujească, ci ca El să slujească...ˮ (Marcu 10, 45). Dintru început creştinii au practicat
milostenia la nivelul întregii comunităţi. Biserica creştină nu poate fiinţa fără slujire prin făptuirea

4
binelui. Spălarea picioarelor poate fi socotită ca o sinteză a slujirii Mântuitorului în lume (cf. Ioan
13, 12-15). Un alt aspect al slujirii îl descoperim în pericopa evanghelică ajudecăţii din urmă (cf.
Matei 25,40-45), unde Hristos face din slujire unicul criteriu de mântuire.
Am putea afirma cu Mitropolitul Antonie Plămădeală că „slujirea a fost vocaţia dintotdeauna
a Bisericiiˮ, iar „Filantropia devine astfel o condiţie a existenţei noastre în Bisericăˮ. În acelaşi timp
însă, Biserica Ortodoxă este profund liturgică. Teologul român Ion Bria consideră că „Liturghia
euharistică rămâne izvor, model şi inspiraţie de viaţă socialăˮ. Cu toate că esenţa misiunii creştine
constă în propovăduirea Evangheliei iertării, învierii şi vieţii veşnice către toate fiinţele umane, o
astfel de propovăduire este validă, credibilă şi eficientă numai dacă ea nu este izolată de Evanghelia
iubirii, prin care creştinii sunt recunoscuţi ca ucenici ai lui Hristos prin faptele lor de compasiune şi
participarea la suferinţele semenilor, oriunde acestea s-ar ivi.
Unitatea dintre Euharistia liturgică şi filantropia socială se împlinește în Persoana şi lucrarea
lui Iisus Hristos: „înţelegând că iubirea lui Hristos faţă de oameni şi a oamenilor faţă de Hristos este
însăşi viaţa Bisericii, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au remarcat că Liturghia
euharistică şi filantropia socială sunt interioare una alteiaˮ. Astfel, „Liturghia eclesială inspiră
filantropia socială creştină, iar Filantropia socială confirmă Liturghia ca fiind eveniment misionar de
mărturisire a iubirii lui Dumnezeu pentru sfinţirea şi mântuirea oamenilor”. „Filantropia socială,
confirmă forţa spirituală a Liturghiei, când cuvântul rugăciunii din Biserică devine faptă de caritate
în societate...”, iar „Filantropia confirmă Liturghia când celebrarea liturgică inspiră comuniune şi
coresponsabilitate misionară creştinilor activi în societate...”.

Filantropia în perioada apostolică şi postapostolică

Prima comunitate creştină avea caracterul unei familii, după modul de viaţă iniţiat de
Mântuitorul. De la Cincizecime, filantropia divină devine filantropia Bisericii. În perioada de care
ne ocupăm, opera filantropică gravita în jurul agapei. Această formă de întrajutorare va dăinui
câteva secole. Formele prin care se strângea şi se făcea milostenia erau ofrandele, colectele şi
agapele, iar persoanele care contribuiau la distribuirea milosteniei erau diaconii şi diaconiţele, ajutaţi
de diferiţi fraţi şi surori. Cei care primeau milostenie, deci beneficiarii asistenţei sociale a Bisericii,
erau văduvele, orfanii, infirmii, bătrânii, prizonierii, bolnavii, săracii, naufragiaţii şi străinii.
În Biserica primară se organizau zilnic mese în cadrul cărora se săvârşea Euharistia. Darurile
care se aduceau la biserică aveau menirea să reducă diferenţa dintre surplus şi lipsă şi, astfel, să se

5
statornicească egalitatea originară, după cum învăţa Sfântul Apostol Pavel astfel: „Prisosinţa voastră
să împlinească lipsa acelora, pentru ca şi prisosinţa lor să împlinească lipsa voastră, spre a fi
potrivireˮ (2 Corinteni 8, 14). În Biserica primară nu era nevoie de nicio casă de oaspeţi, nici de case
de străini, nici de case pentru orfani sau bolnavi, atâta vreme cât fiecare casă de creştin era un
adăpost pentru fraţii călători. Fiecare membru al comunităţii era în slujba celorlalţi, mai ales prin
milostenie şi paritate. Viaţa de obşte a întărit comuniunea între creştini, ei recunoscându-se ca fraţi
şi surori. în acest sens, semnificativă este informaţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful: „Mai
departe, noi ne reamintim unii altora de toate acestea; cei ce avem bunuri materiale venim în ajutorul
celor lipsiţi şi ne găsim laolaltă cu ei întotdeauna. Şi pentru toate ce ni se oferă, noi binecuvântăm pe
Creatorul tuturor, prin Fiul Său lisus Hristos şi prin Duhul Sfânt... cei ce se găsesc cu dare de mână
şi vor da fiecăruia ceea ce voieşte, după intenţia lui, iar ceea ce se adună se depune la întâistătător,
iar el se îngrijeşte şi ajută pe orfani şi pe văduve, pe cei lipsiţi din vreo astfel de cauză, pe cei ce se
găsesc în închisori, pe străinii care se găsesc în trecere şi, într-un singur cuvânt, el devine purtătorul
de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoiˮ. Despre originea comună a oamenilor şi despre
relaţiile de frăţietate dintre oameni vorbeşte în cuvinte frumoase Tertulian. În lucrarea sa
Apologeticum, descrie amănunţit chiar şi organizarea interioară a comunităţii creştine din vremea sa:
„Fiecare aduce o modestă ofrandă fie într-o anumită zi a lunii, fie când vrea, dacă vrea şi dacă poate,
căci nimeni nu este constrâns ci oferă de bunăvoieˮ. Sumele colectate se cheltuiesc pentru hrănirea
celor flămânzi, pentru îngroparea acestora, pentru creşterea băieţilor şi fetelor fără părinţi şi lipsiţi
de mijloace de trai.
Despre originea comună şi implicit despre viaţa comună găsim informaţii şi în „Didahieˮ:
„Oricărui cere de la tine, dă-i şi nu cere înapoi, că Tatăl vrea să dea tuturor din darurile Sale. Fericit
cel ce dă potrivit poruncii, că este nevinovatˮ. Deosebită este însemnarea din „Didahieˮ prin care
creştinii sunt îndemnaţi să ia seama cum şi cui dau. Astfel, în capitolul I, 5 se spune: „Să asude
milostenia ta în mâinile tale până cunoşti cui dai”. Însă tot „Didahiaˮprescrie: „Să nu întorci spatele
celui lipsit; să faci parte din toate ale tale fratelui tău şi să nu zici că sunt ale taleˮ. Aceeaşi idee o
exprimă şi „Epistola iui Barnabasˮ: „Să faci parte din toate ale tale semenului tău şi să nu zici că
sunt ale tale; căci dacă suntem părtaşi la cele nestricăcioase, cu atât mai mult la cele stricăcioase...
Să nu fii la luat cu mâinile întinse, iar la dat cu ele strânseˮ. Şi Sfântul Clement Romanul vorbeşte
despre datoria creştinilor de a se ajuta reciproc: „Toţi trebuie să se îngrijească întreolaltă unul pe
celălalt, căci noi prin Iisus Hristos suntem strâns legaţi. Cei mari nu pot fără cei mici şi nici cei mici,
fără cei mari; este o legătură între toţi şi toţi sunt de folos unul altuia... Cel tare să se îngrijească de
cel slab, iar cel slab să respecte pe cel tare. Bogatul să ajute pe sărac, iar săracul să mulţumească lui
6
Dumnezeu pentru că i-a dat să-şi împlinească prin cel bogat lipsa luiˮ.
„Păstorul lui Hermaˮ arată pericolele ce se pot abate asupra celor bogaţi dacă nu se îngrijesc
de cele spirituale. Preocuparea excesivă faţă de cele materiale, chiar dacă nu înseamnă o întrerupere
totală a relaţiei cu Dumnezeu, face ca râvna şi puterea lui să scadă.

Filantropia la Sfinţii Părinţi din veacul al IV-lea

Marea faimă a epocii bizantine este desăvârșită de instituţiile de binefacere organizate de

Biserică pentru bolnavi, pentru săraci şi pentru bătrâni. Din punct de vedere teologic, veacul al IV-
lea este cunoscut ca „veacul de aur” însă foarte mulţi oameni trăiau la limita subzistenţei.
Campaniile militare, adesea îndelungate şi în locuri îndepărtate de locurile natale, determinau
părăginirea proprietăţii celor ce nu aveau sclavi care să le lucreze pământul, la întoarcere ei găsind
doar sărăcie şi lipsuri materiale. În această situaţie, unii acumulau datorii mari, care duceau uneori
chiar şi la expropriere. Din nefericire unii proprietari bogaţi acţionau despotic şi prin mijloace
necinstite îi păgubeau pe cei lipsiţi de apărare: „unii, arătând obligaţiuni false şi prezentând o listă
lungă de creanţe, în care pretindeau că le datorează de la părinţi şi bunici, făceau să li se dea casa
unuia, ogorul altuia, sclavul altuia”. În legătură cu tirania celor bogaţi, Sfântul Vasile cel Mare
spune: „Nimic nu poate să stea în calea silniciei bogătaşului! Toate se supun tiraniei lui, toate
tremură în faţa puterii lui. Cei nedreptăţiţi de bogat se gândesc cum să facă să nu mai sufere alte rele
de la bogat, decât să se răzbune pe nedreptăţile ce li s-au făcut. Bogatul înjugă boi străini, ară,
seamănă şi culege cele ce nu-i aparţin; dacă i te împotriveşti, te loveşte; dacă te plângi, te dă în
judecată, că l-ai insultat; dacă îl aduci în faţa judecătorului, tu eşti cel băgat la închisoare, că are
martori falşi, gata pregătiţi, care-ţi pun viaţa în primejdie. Ai fi mai bucuros să mai dai ceva, numai
ca să scapi de necazurile în care te bagăˮ.
În acest capitol ne vom referi în mod special la activitatea filantropică a Sfântului Vasile cel
Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur, care sunt reprezentativi, pentru aşa-numita „epocă de aur” a
Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare a fost autorul unei impresionante opere misionar-diaconice a
Bisericii. Chemarea la slujire prin filantropie şi-o va descoperi citind Scripturile: „Aşadar, citind
Evanghelia şi văzând din ea că cel mai mare prilej pentru desăvârşire este de a vinde averile şi de a
le împărţi fraţilor noştri săraci, de a avea cu totul lipsită de griji lumeşti în viaţa aceasta şi de a nu
avea niciun sentiment de simpatie faţă de cele de aici...ˮ. Grija de cei săraci, ajutorarea celor în
nevoi, uşurarea suferinţelor celor bolnavi şi îmbunătăţirea vieţii celor mutilaţi din naştere sau din

7
împrejurări nenorocite au fost preocuparea permanentă a întregii sale vieţi. Ca episcop şi-a
intensificat acţiunile filantropice: pe de o parte dând dispoziţie horepiscopilor săi să înfiinţeze în
eparhiile lor aşezăminte filantropice permanente, impunând şi conducătorilor poporului să aibă
dragoste şi mărinimie faţă de cei nenorociţi, pe de altă parte, creând în apropierea Cezareii un mare
complex filantropic. Acesta cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case pentru
străini. La acestea se adăugau clădirile necesare pentru buna funcţionare a celorlalte: bucătării,
ateliere de tot felul. Nu lipseau nici şcolile pentru copii şi pentru învăţarea diferitelor meserii. Într-un
cuvânt, Sfântul Vasile a creat lângă Cezareea încă un oraş, numit de popor „Vasiliada”.
Iată cum descrie Sfântul Grigorie de Nazianz, în „Apologiaˮ sa, această impresionantă operă
misionară: „Ieşi puţin afară din oraş şi priveşte acel nou oraş, monumentul evlaviei, tezaurul comun
al tuturor, în care se adună nu numai prisosurile bogaţilor... Priveşte locaşul în care boala se suferă
cu răbdare, nenorocirile sunt adesea binecuvântate. Iar milostenia se găseşte din belşug... Ochii
noştri sunt acum scutiţi de priveliştea tristă şi plină de înduioşare a oamenilor morţi înainte de
moarte, adică având multe din membrele corpului lor moarte, din care cauză erau alungaţi din oraşe,
din case, din piaţă, de la băi, din mijlocul celor mai iubiţi ai lor, bieţi oameni cunoscuţi mai degrabă
după nume, decât după figură; nu-i mai vedem în cete sau grupaţi în tabere, nu atât compătimiţi
pentru boală, cât mai degrabă urâţi, nişte bieţi artişti care cântă melodii ce-ţi sfâşie inima, dacă le-a
mai rămas măcar vocea! Dar ce să mai continui a vorbi despre aceste lucruri tragice, când nu există
cuvinte prin care să se poată exprima o aşa suferinţă? Şi Vasile este acela care ne-a convins pe toţi
că, fiind oameni, să nu dispreţuim pe oamenii aceştia şi să nu-L necinstim pe Hristos, singurul Cap
al nostru, al tuturor, prin neomenia ce-am arătat-o faţă de dânşii; ci, când vedem nenorociri străine,
să ne silim a plasa bine avuţiile noastre, să împrumutăm lui Dumnezeu mila, de care şi noi vom avea
nevoie cândvaˮ.
Sfântul Ioan Gură de Aur a ştiut să îmbine slujirea lui Dumnezeu cu slujirea oamenilor.
Astfel, în „Omilia LXVl-aˮ, Sfântul Ioan, referindu-se la milostenie, spune: „Mă ruşinez să vă mai
vorbesc despre milostenie. V-am vorbit de multe ori, dar n-am dobândit mare lucru de pe urma
sfaturilor ce vi le-am dat. Aţi făcut ceva, dar nu atât cât am voit. Vă văd că semănaţi, dar nu cu mâna
plină. De aceea mă şi tem să nu semănaţi cu zgârcenie. Ca să vă convingeţi că semănăm cu
zgârcenie, să cercetăm, dacă vreţi, cine sunt mai mulţi în oraş: săracii sau bogaţii? Şi cine nu sunt
nici săraci, nici bogaţi, ci ocupă locul de mijloc? Zece la sută din populaţia oraşului e formată din
bogaţi, iar zece la sută, din săraci, care n-au nici un fel de avere; restul populaţiei e formată din
oameni de mijloc. Să împărţim numărul locuitorilor oraşului la numărul săracilor şi veţi vedea ce
ruşine este pentru oraşul nostru. Cei foarte bogaţi sunt puţini, cei cu averi mijlocii, mulţi; săracii, cu
8
mult mai puţini decât aceştia. Cu toate acestea, deşi sunt atât de mulţi oameni în oraş care pot să
hrănească pe cei flămânzi, totuşi mulţi se culcă fără să fi mâncat ceva. Şi se culcă flămânzi nu
pentru că cei ce au nu pot să-i îndestuleze cu uşurinţă, ci pentru că mare e cruzimea şi neomenia lor.
Dacă cei bogaţi şi cei cu averi mijlocii ar împărţi între ei pe cei care au nevoie de pâine şi
îmbrăcăminte, abia dacă ar reveni un sărac la cincizeci sau la o sută de locuitori. Cu toate acestea,
deşi sunt atât de mulţi cei care pot hrăni pe cei nevoiaşi, totuşi săracii îşi plâng în fiecare zi sărăcia
lor. Şi ca să cunoşti neomenia lor, gândeşte-te pe câte văduve şi pe câte fecioare ajută în fiecare zi
Biserica! Şi Biserica are numai venitul unuia dintre cei mai bogaţi din oraşul nostru. Iar numărul
celor ajutaţi de Biserică se urcă la trei mii. În afară de aceste trei mii de suflete, Biserica mai ajută
zilnic pe cei din închisori, pe bolnavii din spitale, pe sănătoşi, pe cei străini, pe schilozi, pe cei care
stau la uşa bisericii pentru hrană şi îmbrăcăminte, pe scurt, pe toţi cei care cer ajutor în fiecare zi. Cu
toate acestea averea Bisericii nu se împuţinează. Deci dacă numai zece bogaţi ar vrea să ajute pe
săraci, aşa cum ajută Biserica, n-ar mai fi niciun sărac în oraşul nostruˮ.
Sfântul Ioan Gură de Aur este liturghisitorul prin definiţie. Pentru el Sfânta Liturghie nu este
altceva decât experierea teologhisirii celei mai înalte, experierea comuniunii cu Dumnezeu, dar şi cu
oamenii, în aceea ce noi astăzi numim „Liturghia după Liturghie”. Mergând într-o zi de iarnă prin
Antiohia spre catedrala oraşului, pentru a sluji, Sfântul a întâlnit o mulţime impresionantă de săraci
şi cerşetori, care l-a întristat atât de mult, încât la predica din cadrul Sfintei Liturghii a vorbit despre
acest spectacol sfâşietor ce tocmai se derulase sub ochii săi: „Venind aici, prin pieţele şi uliţele care
se învecinează cu biserica, am văzut gemând la răspântii o mulţime de nenorociţi: unii schilozi, alţii
lipsiţi de lumină, alţii acoperiţi de bube şi arătându-şi, goi, plăgi hidoase. Fiind martor al acestor
nenorociri, m-aş crede cel mai lipsit de omenie dacă nu vi le-aş expune, mai ales azi şi în această
perioadă a anului. Căci, dacă e bine ca în orice timp să ne aducem aminte că datorăm milă către
fraţii noştri noi, care avem nevoie în orice timp de mila lui Dumnezeu, niciodată însă predicarea
faptelor bune de milostenie nu e mai de folos ca în anotimpul aspru...ˮ.

Filantropia în Biserica Ortodoxă Română

V. De la Iosif I Mușat la Iosif Naniescu

Odată urcat pe scaunul muşatinilor, Alexandru cel Bun (1400-1432) a căutat să detensioneze
9
raporturile cu cea mai înaltă autoritate bisericească a Răsăritului ortodox, fie şi numai pentru faptul că
moldovenii simţeau ca o apăsare anatema aruncată asupra lor. În acelaşi timp, şi Patriarhia ecumenică
avea interesul să reglementeze raporturile cu Moldova, deoarece situaţia era exploatată de catolici. În
plan politic, Bizanţul avea nevoie de ajutorul tuturor creştinilor împotriva turcilor. Cel dintâi pas spre
normalitate a fost făcut de Alexandru cel Bun, care, în luna iunie 1401, a trimis o solie la Patriarhia
ecumenică, cu rugămintea de a recunoaşte pe Iosif ca mitropolit canonic al Moldovei. . Delegaţia,
formată din boieri şi ieromonahi, a înmânat patriarhului Matei I şi sinodului său mai multe scrisori şi au
răspuns prin viu grai tuturor întrebărilor cu privire la Iosif, la locul său de origine, la hirotonia sa. Deşi
scrisorile trimise de domnitorul moldovean nu s-au păstrat, cuprinsul lor poate fi cunoscut din „cartea
patriarhală – gramata” înmânată delegaţiei moldovene şi din scrisoarea adresată de patriarh lui
Alexandru cel Bun, amândouă având data de 26 iulie 1401.
Asupra reşedinţei primului mitropolit al Moldovei istoricii nu au avut, în decursul timpului, o
părere unitară. Unii, bazându-se pe declaraţia moldovenilor, făcută în faţa sinodului
constantinopolitan, din iulie 1401, că Iosif a fost hirotonit de mitropolitul Antonie al Haliciului, s-au
grăbit să fixeze reşedinţa acestuia la Cetatea Albă, după care ar fi fost mutată la Suceava. Credem că
este o influenţă prin simpatie sau paralelism cu cele întâmplate în Ţara Românească. Nicolae
Dobrescu şi, după el, Simion Reli au combătut această ipoteză şi au susţinut că Iosif şi-a avut
reşedinţa în capitala ţării cu titlul de vlădică, opinie împărtăşită şi de pr. prof. Mircea Păcurariu.
Regretatul prof. Petru Rezuş a susţinut că primul scaun vlădicesc ar fi fost la Rădăuţi. Dar faptul că
mitropolitul şi-a avut reşedinţa în capitala ţării este dovedit prin prezenţa sa în divanul domnesc,
încă din 2 iulie 1398, deci înainte de a fi recunoscut de Patriarhia ecumenică. În ceea ce priveşte
jurisdicţia, este cert că se întindea asupra întregii ţări a Moldovlahiei. Abia după Alexandru cel Bun,
jurisdicţia avea să se micşoreze prin înfiinţarea unei noi mitropolii pentru Ţara de Jos, cu reşedinţa
la Roman.
Aducerea moaştelor Sf. Ioan cel Nou la Suceava, în anul 1415, este o dovadă în plus că
reşedinţa mitropolitană se afla la Suceava. Gestul lui Alexandru cel Bun nu poate fi înţeles decât
izvorând din dorinţa sa de a consfinţi şi mai mult caracterul de scaun domnesc şi mitropolitan al
cetăţii Suceava. Moaştele Sf. Ioan au fost aduse de la Cetatea Albă, unde el pătimise pe la anul
1330. Sf. Ioan era grec de neam, negustor din Trebizonda, Asia Mică, şi refuzul său de a se lepăda
de Hristos i-a adus cununa muceniciei, fiind chinuit de conducătorul tătar al Cetăţii Albe şi în cele
din urmă decapitat. Moaştele au fost întâmpinate de domnitor, mitropolit, boieri, mulţime de preoţi
şi credincioşi la locul numit Poiana Vlădicăi şi însoţite până la Suceava, fiind aşezate în biserica
Mirăuţi. Un ieromonah, pe nume Grigore (care se pare că era fiul protopopului Petru, dichiul din
10
1395, şi nu Grigore Ţamblac, cum greşit s-a susţinut mult timp) a întocmit o frumoasă lucrare
aghiografică despre viaţa şi patimile Sf. mucenic Ioan, noul ocrotitor al ţării şi al Bisericii
moldoveneşti.
Însuși faptul că mucenicul de la Suceava era din Trapezunt, una dintre ultimile rămășițe ale
Imperiului Bizantin (de unde-și va lua și Ștefan Vodă doamnă pe Maria de Mangop) dă un caracter
oarecum simbolic prezenței sale în capitala Moldovei. Cu moaștele sfântului grec din Trapezunt,
devenit patron al Moldovei, Bizanțul se așeza la Suceava în ceea ce avea el mai etern – puterea fără
de moarte a spiritului, a credinței și jertfei.
Ştirile despre mitropolitul Iosif merg până la 16 septembrie 1408, când era menţionat într-un
document de danie a două sate către biserica Sf. Vineri, din Roman, de către Alexandru cel Bun.
Este însă, până atunci, prezent în mai multe documente domneşti sau vlădiceşti. El rămâne cel dintâi
mitropolit al Moldovei, o mare personalitate bisericească, vrednică de pomenire.

Biserica Ortodoxă Română, aflată sub influenţă şi sub jurisdicţie bizantină, s-a organizat
după modelul bizantin. Aşa se explică faptul că Biserica noastră, în decursul existenţei sale, a
desfăşurat o bogată lucrare filantropică, prin înfiinţarea de bolniţe, spitale, farmacii, frăţii, bresle,
etc. Mai întâi trebuie precizat faptul că mai toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au subliniat în
predicile lor virtutea milosteniei şi binefacerile filantropiei. Dintre aceştia amintim aici doar trei
dintre ei: Mitropolitul Varlaam, cu celebra sa lucrare Cazania, Mitropolitul Antim Ivireanul, cu
lucrarea sa Didahii, şi Mitropolitul Andrei Şaguna, cu predicile sale cu caracter filantropic, publicate
de Pr. Florea Mureşan în anul 1945, la Cluj.

Asistența publică a săracilor

(Vicovan) Potrivit unei afirmaţii a Prof. Dr. Simion Reli, cu privire la activitatea filantropică
la români, „îngrijirea de cei săraci şi bolnavi a fost lăsată în cursul vremurilor numai în seama
Bisericii şi a particularilor cu dare de mână şi cu sentimentul iubirii de oameni”.
Această afirmaţie o apreciem ca fiind valabilă numai într-un anumit caz, anume dacă prin
Biserică înţelegem pe toţi cei încorporaţi în ea prin Sfintele Taine. Dacă însă prin Biserică înţelegem
pe ierarhi, clerici, mănăstiri, afirmaţia făcută mai sus este parţial valabilă, pentru că atât în Ţara
Românească, a cărei istorie filantropică a Bisericii am prezentat-o, cât şi în Moldova, după cum vom
prezenta, în lucrarea filantropică un rol important l-au avut domnitorii, boierii şi alţi oameni cu o
anumită stare materială.
11
 Ca o caracteristică a lucrării filantropice la noi, aşezămintele de asistenţă socială au fost
fondate pe lângă mănăstiri, aceasta vrând să sugereze că binefăcătorii sau ctitorii lor au avut ferma
convingere că, inclusiv sănătatea fizică, se putea dobândi mai degrabă aici, sau, cel puţin, aici puteau
fi mai bine îngrijiţi. Şi dacă la cele afirmate mai amintim, ca şi în cazul Ţării Româneşti, că la
mănăstiri erau icoane făcătoare de minuni, moaşte de sfinţi şi chiar duhovnici cu darul vindecărilor,
putem înţelege mai bine de ce aşezămintele filantropice au fost ridicate pe lângă mănăstiri.
Primul domn din Moldova care s-a îngrijit în mod activ şi evident de lucrarea filantropică,
cel puţin după documentele care se păstrează, a fost Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504). El a fost
primul care „s-a gândit să aducă un doctor pentru nevoile mulţimii, pentru nevoile oraşului”.
Mai mult, din unele informaţii aflăm că acelaşi domnitor al Moldovei s-a îngrijit chiar şi de
sănătatea obştii Mănăstirii Zografu pe care a ajutat-o foarte mult. În acest sens, se menţionează că, la
10 mai 1466, Ştefan cel Mare a dăruit mănăstirii sus-numite „100 ducaţi ungureşti anual”. Pentru
aceeaşi mănăstire „marele voievod a zidit un spital înzestrat, începând cu 13 septembrie 1471, iar
ulterior a mai rânduit încă 500 aspri în fiecare an”.
Întrebarea cea mai firească care se pune este: e posibil ca Ştefan cel Mare, sensibil la
suferința umană, cel care „primul” s-a gândit să aducă un doctor, putea să înfiinţeze un spital în
Athos, pentru care să fixeze şi o anumită sumă pentru întreţinerea lui, să nu fi înfiinţat anterior
acestuia şi un spital în Moldova? Nu era posibil, cel puţin aşa credem.
Asistenţa săracilor era asigurată de Biserică, în acest sens ea lua anumite măsuri pentru a
avea o evidenţă cât se poate de precisă a acestora. De pildă, se consemnează că într-un uric din
1458, dat de acelaşi domn al Moldovei, se prevedea obligaţia pentru toţi săracii „târgului Roman”
care „trebuiau să asculte de Mitropolia noastră şi alt jude să nu aibă a-i judeca afară de mitropolit
sau protopopul lui, sau orânduitorul lui, sau pe târg, sau pe sate”. Această măsură era luată cu scopul
de a strânge săracii în jurul Bisericii pentru ca aceasta să-i cunoască pe toţi cu problemele lor, în
vederea ajutorării lor. Din acest document mai reiese că această activitate era organizată, după o
ierarhie: mitropolit, protopop şi „orânduitorul lui pe târg sau pe sate”.
În acelaşi scop, domnitorul porunceşte ca ei să se constituie în bresle, sub protecţia unui
sfânt, astfel putând primi şi anumite privilegii. Astfel, în 1480 este întărită constituirea breslei
calicilor din Iaşi, căreia i-au fost acordate unele privilegii. Cercetătorii afirmă că întemeierea sau
constituirea acestui tip de asociaţii a fost influenţat de Apus.
Nu contrazicem cu fermitate această afirmaţie, dar nici nu ne-o însuşim în grabă.
Considerăm, totuşi, că ea nu este susţinută de argumente prea convingătoare. Dimpotrivă, am putea
face afirmaţia că influenţa putea veni mai degrabă din Răsărit. Şi când ne exprimăm această ipoteză,
12
avem în vedere cel puţin două lucruri, anume: şi în Imperiu bizantin erau deja constituite anumite
bresle sau corporaţii, din care ne-am fi putut inspira, pentru că suntem în perioada în care relaţiile
noastre erau preponderent cu Constantinopolul (în perioada ulterioară constituirii Statului
moldovean şi recunoaşterii mitropoliei acestuia), iar în al doilea rând, pentru că poporul nostru, chiar
şi în perioade mai târzii, a avut o mare rezervă faţă de tot ce venea din Apus, chiar a opus o anumită
rezistenţă.
Un alt reper din istoria filantropiei din Moldova îl constituie anul 1525, când Petru Rareş a
împroprietărit cu pământ pe infirmii din războaiele purtate de Ştefan cel Mare şi urmaşii acestuia.
În această perioadă, asistenta săracilor s-a concretizat prin ajutorarea lor de către Biserică şi
creştinii mai bogaţi, dar în special la praznice şi hramuri, când se aşezau mese bogate pentru toţi
săracii. Aşa cum menţionam şi mai sus, de pildă sunt cunoscute celebrele praznice de la biserica
Sfântul Sava din Iaşi, unde „se dădeau mese mari atât în casă cât şi în ogradă [...] se împărţeau
atunci, cât şi la alte prilejuri, chiar şi periodic în fiecare lună, ajutoare în obiecte şi în bani, la mulţi
locuitori scăpătaţi sau nevolnici”.
Din anul 1666 se păstrează un document, prin care mişeii din Iaşi se plâng lui Iliaş Vodă
Alexandra (1666-1668), cerând să li se „hotărnicească” locul dăruit lor de Petru Rareş. Din
conţinutul acestui document înţelegem că mişeii aveau probleme cu pământul pe care breasla lor îl
primise odinioară de la Petru Rareş. De aceea, şi în documentul primit de ei urmare a cererii din
1666, se face amintire de dania lui Petru Rareş.
Într-un document, datând din 1 decembrie 1686, emis de Constantin Cantemir (1685-1683),
mişeii sunt numiţi, pentru prima oară, cu termenul de calici. Astfel, în document se spune: „[...]
pentru aceea şi Domnia Mea dimpreună cu tot sfatul Nostru, văzând acest adevărat zapis cu atâtea
mărturii, şi de Domnia Mea le-am dat, şi am întărit lui Mierău, staroste de mişăi, ca acest ioc,... în
capul Târguim din sus dinspre zid, care este lor danie de la Petru Rareş şi de Doamna sa Ileana, ca
să aibă a-1 ţine precum este hotărât, iar alt nimeni să nu se amestece, şi măcar de ar şi muri calicul
din bordei, nimeni să nu intre în bordei fără voia starostelui, ci, să puie ei pe cine ar voi, la bordeiul
de calici.
Mişăii s-au bucurat de mai multă grijă din partea lui Mihail Racoviţă. Acesta, în prima sa
domnie (1703-1705), prin hrisovul din 22 ianuarie 1704, a organizat pe mişăii din Roman la fel cum
erau organizaţi şi cei din Iaşi, fixându-le ca patron pe Sfânta Cuvioasa Parascheva (hramul
Catedralei din Roman), acordându-le şi anumite scutiri. în cea de-a treia domnie a sa, (1716-1726),
printr-un alt hrisov din 24 februarie 1722, le-a întărit „catastihul” breslei mişăilor din Iaşi puşi sub
ocrotirea Sfântului Arhanghel Mihail”900.
13
 Ceea ce li s-a întâmplat în 1666, încălcarea drepturilor lor, li se întâmplă şi mai târziu, prin
1742-1743. Şi de această dată se plâng la Domnie. într-o altă plângere din 1783, ei nu mai apar cu
termenul de mişăi, ci doar ca simpli calici care cer milă pentru a trăi.
Reformele iniţiate de Grigorie Ghica (1764-1767, 1774-1777) în 1775 nici nu mai pomenesc
de existenţa unei astfel de categorii de săraci, domnitorul lăsându-i numai în grija Bisericii.
O etapă nouă în activitatea filantropică are loc în anul 1775. Acest an marchează începutul
preocupărilor de organizare a asistenţei publice de către Stat. Până atunci, această activitate a fost
iniţiată şi efectuată în cea mai mare parte de Biserică, cu participarea domnitorilor, boierilor şi a
unor oameni mai înstăriţi. Subliniem însă că, după această dată, Statul va prelua această activitate,
iar Biserica va contribui şi ea după posibilităţi. Practic a fost o schimbare a conducerii acestei
activităţi, ca urmare a laicizării şi secularizării societăţii. Aceste influenţe se datorează desigur
Revoluţiei franceze (1789).
Modul în care Biserica se îngrijeşte de săraci, bolnavi şi de cei ce au nevoie de ajutor este
complex, pentru că, pe de o parte, ea vine cu mijloacele ei specifice - rugăciunea, dragostea,
jertfelnicia, iar pe de altă parte, ea angajează în această lucrare cât mai mulţi credincioşi, cultivându-
le sentimentul de frăţietate şi ajutorare a semenilor.
Un argument în acest sens este hrisovul din 10 decembrie 1775, prin care Alexandru Ipsilanti
(1774-1782 şi 1796-1797) înfiinţează Epitropia obştească. Punctul 4 al hrisovului se referă la Casa de
la Sfânta Mitropolie sau „lada de milostenie” care va constitui începutul fondului din care aveau să
se distribuie ajutoare celor săraci, văduvelor, invalizilor şi orfanilor. Dacă, teoretic, ajutorarea
săracilor era bine organizată, practic nu se întâmpla acest lucru, fiindcă boierii din Divan şi chiar
domnitorii foloseau aceşti bani şi în alte scopuri.
O măsură care modifică oarecum situaţia cutiei milelor o constituie hrisovul lui Alexandru
Moruzzi (1793-1796), din 12 martie 1793, care hotărăşte să fie ajutaţi atât săracii din părţile locului,
cât şi cei ai eparhiei de unde se strângeau banii, având în vedere faptul că cea mai mare parte a
banilor din cutia milelor proveneau de la preoţi. Astfel, el porunceşte „să se dea 250 de taleri
Episcopului Dositei al Buzăului, pentru obrazele sărace şi scăpătate ce se află în eparhie, căci
episcopul, ca un arhiereu de acolo, trebuie să ştie mai bine pe cei cu adevărat scăpătaţi şi vrednici de
ajutor.
Această măsură este semnificativă, deoarece arată că ajutorul Bisericii este mai eficient.
Acelaşi domnitor, în acelaşi an, hotărăşte ca toţi bolnavii să fie duşi „la spitalele aflate în grija
Bisericiiˮ. Acest domnitor va lua o serie întreagă de măsuri benefice în domeniul asistenţei sociale,
printre care şi aceea de a înfiinţa în fiecare biserică o cutie a milelor.
14
 Subliniem aici, încă o dată, rolul esenţial pe care l-a avut în continuare Biserica în activitatea
filantropică. Deşi după 1775 asistenţa socială a fost preluată în mod oficial de către Stat, în fapt tot
Biserica a fost aceea care a activat mai departe pe acest tărâm. Poate de aceea nu e de prisos să
evidenţiem încă o dată faptul că lucrarea filantropică este un aspect fundamental al misiunii
Bisericii, de la care aceasta nu se poate sustrage şi nici abate. Când Statul se ocupă de asistenţa
socială, cei care lucrează în acest domeniu îşi îndeplinesc mai mult sau mai puţin serviciul, exercită
o profesie la fel ca oricare alta, ceea ce nu are un impact adecvat asupra sufletului celui asistat
Alţi domnitori însă, le recunosc privilegiile şi chiar iau măsuri pentru ocrotirea lor. De pildă,
în martie 1783, Alexandru Mavrocordat (1782-1785) porunceşte ca breasla calicilor din Iaşi să
primească câte 10 lei pe lună din vama domnească. Măsura sa a fost întărită şi de domnii succesori,
până în vremea lui Ioan Sandu Sturza (1822-1828), inclusiv.
Cu vremea, ei au ajuns efectiv cerşetori. Şi pentru că numărul săracilor se înmulţise foarte
mult, în special al celor falşi, Biserica a fost nevoită să ia unele măsuri împotriva celor din urmă, şi
asupra cerşitului în general.
Astfel, se păstrează câteva sfaturi pe care un slujitor bisericesc le adresa celor ce cerşeau:
„[...] şi când vor umbla strângând milostenia, să se poarte cu toată liniştea, aducându-şi aminte că ei
cer cu numele lui Iisus Hristos, a celui mai smerit şi mai liniştit. Luând o dată, al doilea să nu-şi mai
întinză mâinile ca şi când n-ar fi luat, căci aceasta este furtişag. Numai când vrea dătătoriul să dea al
doilea, de bună voia sa. Să nu facă nicăieri gâlceavă, sfazi, bătăi, mai ales în pridvorul bisericii. Să
nu se facă bolnav nefiind, să nu-şi zădărească rănile sale ca să plece spre milă acei ce vor căuta la
dânşii, căci aceasta este înşelăciune. Să se ostenească care vor putea, cu lucrul mâinilor, căci mare
păcat iaste aceluia a cere milostenie, care poate însuşi să se hrănească, şi pe scurt, să se poarte cu
toată smerenia, liniştea şi cu bune moravuri, rugându-se pentru dătătoriul de milostenie şi silindu-se
ca în locul putrezii şi pământeştii bogăţii, care Dumnezeu nu li-au dat, să-i îmbogăţească cu cea
neputredă, duhovnicească şi veşnică comoară a credinţei şi a faptelor celor bune [...]”. Din luarea
acestei atitudini deducem nu numai că numărul cerşetorilor era destul de mare, ci şi faptul că unii
dintre ei profitau de dragostea celor ce săvârşeau milostenie.
Prin intrarea în vigoare a Regulamentul Organic în 1832 (la 1 ianuarie), asistenţa cerşetorilor
este preluată de către Stat, Biserica, fireşte, sprijinind în continuare pe săraci.
Un alt reper important în istoria filantropiei din Ţara Românească îl constituie cel inaugurat
de Regulamentul organic. Acesta prevedea, pentru asistenţa socială, înfiinţarea Casei făcătoare de bine
şi cele folositoare obştei. Ea era condusă, conform regulamentului, de un comitet alcătuit din trei
persoane, în fruntea căruia se afla mitropolitul ţării. Prima măsură luată de comitet a fost aceea de a
15
înfiinţa Institutul pentru cerşetori, în fruntea căruia era un preot.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost cel care, prin reformele implementate de el, a
imprimat un alt spirit şi o altă direcţie asistenţei sociale. Evident că Biserica, în ciuda dificultăţilor
financiare cu care se confrunta datorită reformelor lui Cuza, nu şi-a părăsit misiunea şi vocaţia de a
sluji aproapelui. în noul context, ea a căutat să găsească noi soluţii, care să permită o activitate
misionar-filantropică. După această dată, Biserica înfiinţează o serie de asociaţii din care făceau
parte clerici şi mireni, cu scopul de a continua tradiţia filantropică.
Înaintea constituirii statului român modem, ortopraxia era organizată în jurul bisericilor şi
mănăstirilor. Alături de proprietăţile bisericeşti, donaţiile boierilor şi ale clasei burgheziei asigurau
susţinerea materială a aşezămintelor sociale. Era vorba de bolniţe, azile, ospicii, orfelinate, instituţii
de adăpostire şi îngrijire a bolnavilor, străinilor şi orfanilor. în mod spontan, oamenii aflaţi în
suferinţă sau în lipsuri se adunau pe lângă bisericile şi mănăstirile care aveau moaşte sau icoane
făcătoare de minuni. „Filantropia mănăstirească era sprijinită prin donaţiile domnitorilor sau
boierilorˮ, scria Iuliana Conovici.
Începuturile modernizării ţărilor române, mai ales sub influenţă franceză, redefineşte raportul
statului cu Biserica. Cel dintâi îşi extinde funcţiile cât mai mult asupra spaţiului public, căutând să-i
de noi forme de organizare şi de control. îndeosebi, începând cu secolul XIX-lea, şi mai ales după
ocupaţia rusească şi Regulamentele Organice, autoritatea politică se angajează în stabilirea unor
norme clare şi a unui control permanent inclusiv a tipurilor de asistenţă socială.
După cum activitatea filantropică nu i-a fost impusă Bisericii de Stat, ci ea a desfaşurat-o cu
conştiinţa împlinirii misiunii ei, tot aşa şi acum, când asistenţa, în cazul nostru a săracilor, a fost
preluată de către Stat, acesta nu i-a impus încetarea oricărei lucrări filantropice.
În acelaşi mod şi scop în care a fost înfiinţată frăţia mişeilor, ulterior devenită a calicilor, tot
aşa au luat naştere şi breslele, organizate pe criterii profesionale. Scopul lor era de a se constitui într-
o asociaţie care să aibă preocupări şi interese comune, să se ajute reciproc şi să ajute şi pe alţii.
O frăţie foarte cunoscută a fost cea a cioclilor. Cel dintâi document care atestă . Existenţa
acestei frăţii datează din anul 1671, an în care Mitropolitul Dosoftei (n. 1671-1686; †1693) a dat un
privilegiu pentru cioclii din Focşani. Un alt document, feritor la aceeaşi frăţie, datează din 20 august
1676 şi a fost dat de domnitorul Antonie Ruset (1675-1678) cioclilor de la Mănăstirea Trisvetitele
(Trei Ierarhi) din Iaşi.
Al treilea document cu privire la cioclii din Moldova, o gramată patriarhală, datează din anul
1688. Acest document a fost dat de Patriarhia de Ierusalim şi din el reiese caracterul religios al
acestei asociaţii. După cum arată termenul însuşi, şi gramata recunoştea faptul că frăţia cioclilor era
16
o asociaţie creştină ce urmărea înmormântarea creştinilor săraci. Pentru că era o frăţie care aducea
(oarecum) importante servicii, cei mai mulţi dintre domni le dădeau anumite privilegii.
Cu vremea, apar şi alte frăţii, mai ales o dată cu dezvoltarea oraşelor, când mica industrie ia
amploare. în special domnitorii, pentru a încuraja pe meseriaşi, îi strângeau în frăţii profesionale, cu
caracter creştin, acordându-le drepturi şi privilegii.
Caracterul creştin al breslelor sau frăţiilor nu rezultă numai din aceea că se ajutau reciproc
sau îi ajutau şi pe alţii, creând aşa numita asistenţă mutuală, ci şi din alte elemente: se constituiau şi
funcţionau sub patronajul unui sfânt, de ziua căruia se adunau la biserică şi organizau mese pentru
cei săraci; unele bresle chiar ridicau biserici, se ocupau de întreţinerea celor pe care le aveau etc.
Modalitatea de colectare a fondurilor breslelor, necesar atât funcţionării cât mai ales
desfăşurării operelor de caritate, a fost, ca în cazul celor mai multe instituţii cu acelaşi caracter,
instituirea unei cutii a milelor, în care se strângeau contribuţiile membrilor, precum şi donaţiile
acestora.

Frățiile

Mănăstirile noastre, în decursul istoriei, n-au fost numai lăcaşuri de închinare pentru cei
ce doreau să aducă slavă şi rugă lui Dumnezeu, n-au fost numai focare de cultură unde s-a
învăţat buchia şi unde s-a tipărit cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost şi cetăţi de apărate în vremuri
de grele încercări, precum şi azil pentru cei săraci, străini şi bolnavi.
Dacă cei bolnavi îşi permiteau să aducă medici străini sau să meargă ei în alte ţări
pentru vindecare, la noi, cei mai mulţi fiind săraci, lipsiţi de mijloace, Biserica, prin instituţiile
ei medicale, bolniţe şi spitale, le-a oferit adăpost şi îngrijire.
Acest rol al mănăstirilor, al Bisericii în general, se datorează faptului că organizarea
instituţiilor de asistenţă socială era recomandat pentru cler prin canoane, Sfântul Vasile cel
Mare introducându-le ca obligatorii în disciplina monahală în secolul al IV-lea, el însuşi dând
exemplu prin înfiinţarea Vasiliadei.
Cum afirmam şi în capitolul precedent, referitor la organizarea lucrării filantropice în
Ungrovlahia, reamintim faptul că şi „în organizarea noastră de stat, noi am împrumutat, direct de la
Bizanţ, o serie de instituţii, nu mai vorbim de cea bisericească de la care ne-au rămas o mulţime de
denumiri greceşti”.
Din acest punct de vedere şi spitalele noastre, aşezate pe lângă mănăstiri sau biserici în Evul
Mediu, „sunt de drept şi de fapt o continuare a spitalelor bizantine”, în afară de afirmaţia lui Iorga,
17
acest lucru rezultă, fără putinţa de tăgadă, chiar din documentele destinate fundaţiilor religioase cum
sunt mănăstirile, spitalele, azilele şi altele, în care domnii Ţărilor Române îşi exprimă ideea
continuării tradiţiei bizantine.
Trecând peste faptul că în bolniţe se practica o medicină populară, amintim că acest tip de
instituţie filantropică în Moldova apare în secolul al XV-lea, o dată cu înfiinţarea primelor mănăstiri,
cunoscând o mai mare amploare în secolul al XVI-lea.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, botniţele apar ca instituţie generalizată,
datorită înfloririi vieţii mănăstireşti. însă, în vremea stăpânirii fanariote, activitate» for se va diminua
considerabil datorită închinării multor mănăstiri Locurilor Sfinte, ceea ce a făcut ca posibilităţile
economice, care le asigurau sursa existentă, să se reducă simţitor.
Odată cu venirea lui Paisie, bolniţele capătă din nou mare importanţă, ceea ce face ca
preocuparea faţă de ele să crească. Schimbări majore în viaţa lor apar în perioada Regulamentului
Organic şi în vremea lui Cuza, când bolniţele capătă un alt caracter. Acum, îngrijirea sănătăţii
publice trece sub oblăduirea Statului, iar bolniţele rămân doar cu scopul îngrijirii călugărilor bătrâni
şi bolnavi.

Bolnița de la Mănăstirea Putna

Potrivit unui mare istoric, specialist în perioada medievală, Alexandru I. Gonţa, cea mai
veche bolniţă cunoscută este cea de la ctitoria-necropolă a lui Ştefan cel Mare - Mănăstirea Putna.
Autorul insistă asupra faptului că deşi toate hrisoavele referitoare la această mănăstire nu
menţionează nici prezenţa ei, ea apărând în documente ceva mai târziu, nici a şcolii despre care se
ştie cu siguranţă că a funcţionat, ea chiar având un rol deosebit în cultura din Moldova în special,
asta nu înseamnă că ele nu sunt mai vechi decât data în care apar în documente.
Cu privire la bolniţă, autorul arată că după incendiul din 15 martie 1484, care a avut urmări
deosebit de grave asupra mănăstirii şi a anexelor sale, ea a fost refăcută în întregime, ctitorul
oferindu-i, ca şi înainte, multe danii. De subliniat că nici acum, ca şi în perioada anterioară, în nici
un document, nici măcar nu se face menţiunea bolniţei.
Deosebit de importantă este informaţia pe care autorul o găseşte pe un Minei din secolul al
XV-lea, anume o însemnare datată 8 martie 1536. În însemnarea, făcută probabil de un călugăr, în
orice caz vieţuitor ai Mănăstirii Putna, cum s-a întâmplat adesea în istorie, se spune că în acea zi
mănăstirea a mai suferit un incendiu la fel de mistuitor ca și cel din 1484.
Călugărul, considerat martor ocular al devastatorului incediu, deoarece relatează cu multe
18
amănunte cele petrecute, descrie, pe fila 187 a acestui Minei, tot ce a dispărut acum. Pentru
informaţia valoroasă pe care ne-o dă, redăm conţinutul ei integral: „în anul 1536, luna lui martie 8
zile, în zilele prea fericitului şi de Hristos iubitorului Io Petru voievod, domnul Ţării Moldovei, şi pe
timpul Arhimandritului Siloan, cu grija lui Dumnezeu sau pentru păcatele noastre a ars mănăstirea
de la Putna, mult rău a pricinuit şi au ars şi casele domneşti, amândouă trapezăriile (sufrageriile n.n.)
şi magherniţa (bucătăria n.n.) şi bolniţa (spitalul n.n.) şi maghipia (camara n.n.) şi împreună cu ea
toate alimentele caie erau în ea şi n-a rămas nimic. Au rămas doar foarte puţine alimente (faină) pe
care le-am scos de la foc”.
Evenimentul, deşi negativ în sine pentru că a distras destul de mult, provocând însemnate
pagube, este pozitiv pentru aceea că: o dată aduce o nouă informaţie despre Mănăstirea Putna, şi a
doua oară este foarte important pentru faptul că menţionează pentru prima oară prezenţa bolniţei de
la această mănăstire.
Mai mult, de la incendiul din 1536, în afară de acest Minei, a mai fost salvat şi un manuscris
de tratarea bolilor scris în limba latină, după care găsim o copie făcută la Mănăstirea Putna în anul
1543, intitulat Proemitatia quaedani ad Medicinam Spectantia. Autorul studiului nostru îşi exprimă
părerea, pe care o acceptăm, anume că acest fftotat de medicină va fi fost folosit încă din vremea lui
Ştefan cel Mare de învăţatul călugăr astronom, probabil şi medic al mănăstirii, cunoscut în
istoriografia noastră sub numele de Filip Popo, care apare în cronica lui Dlugosz, după bătălia de la
Baia, ca şef al oştirii moldovene.
Concluzia autorului, pe care ne-o însuşim şi noi, este aceea că la Putna n-a fost un osuar al
călugărilor decedaţi, care ar putea fi o altă variantă de interpretare a termenului de bolniţă, ci efectiv
o bolniţă, deoarece era menţionată în rândul aşezămintelor necesare comunităţii călugăreşti şi avea,
în copie, un tratat de medicină pentru îngrijirea bolnavilor.

Bolnița de la Mănăstirea Neamț

Nu există, cel puţin până în prezent, nici o informaţie, cu valoare documentară, cu privire la
începuturile ei. Cea dintâi ştire datează de prin anul 1735, când episcopul Romanului, Varlaam,
restaurează bolniţa de la Neamţ, înzestrând-o, între altele, cu şase vaci şi două prisăci. Este lesne de
închipuit că existenţa ei merge cel puţin câteva decenii mai departe, având în vedere vechimea
acestei mănăstiri pe de o parte, iar pe de alta importanţa ei.
Bolniţa refăcută de Varlaam a suferit în timp multe stricăciuni, ceea ce l-a determinat pe
Sfântul Paisie cel Mare să o restaureze pe la 1791. În timpul stăreţiei sale, conducător al bolniţei era
19
fratele Onorie, care avea sub ascultare un număr de monahi, a căror atribuţie principală era de „a
sluji bolnavilor ca Domnului”. Documentele existente mai consemnează că „în fiecare săptămână se
schimbau albiturile şi bolnavii erau spălaţi şi lăiaţi, li se curăţau hainele, paturile şi aşternuturile
[...]. Vara se aeriseau camerele cât mai des, scoţându-le la aer şi la soare toate. Stareţul cerea ca
în interiorul spitalului să se păstreze o curăţenie exemplară, iar în fiecare zi să se afume tămâie
sau cu alte materii mirositoare. Poruncea de asemenea să se dea bolnavilor o mâncare mai
hrănitoare, cea mai bună pâine şi vin”.
Cât priveşte locul unde era amplasată bolniţa, nu se ştie. Este posibil ca ea să fi fost zidită în
faţa mănăstirii, spre nord, căci în acest loc, la 1820, conducerea de atunci a mănăstirii „văzând că nu
mai poate fi folosită, făcu un nou corp de case, în formă dreptunghiulară, cu un mic paraclis în
cadrul acestei clădiri, închinat Sfântului Pantelimon”.
Inscripţia, acestui aşezământ arată că aceste clădiri, împreună cu paraclisul, s-au făcut de
către măria sa Scarlat Alexandru Calimach (1806, 1807-1810, 1812-1819) cu ajutorul mănăstirii, în
vremea Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi (1803-1842) şi cu osteneala Stareţului Ilarie. În
aceste clădiri a funcţionat bolniţa Mănăstirii Neamţ până în 1841 când a fost mistuită de un
incendiu.
După 1841 s-a început zidirea unei noi bolniţe pe locul unde se găseşte astăzi Seminarul,
clădire terminată doi ani mai târziu, când s-a pus o altă inscripţie, ce arata că noua bolniţa s-a ridicat
în vremea lui Mihail Grigorie Sturdza (1834-1849), cu cheltuiala mănăstirii şi a credincioşilor, în
timpul stareţului Neonil. Bolniţa Mănăstirii Neamţ a rămas în aceste clădiri până în anul 1846, când
a fost mutată în alte clădiri, zidite din nou, în partea de apus a mănăstirii, unde se găseşte şi astăzi.
Ulterior, în interiorul acestei clădiri, s-au făcut unele îmbunătăţiri pentru bolnavi.
În anul 1863, monahul Eremia Eni, cu mijloace proprii, a restaurat două secţii, a pus 10
paturi de fier, o maşină de fiert bucate, a dăruit mai multe vase de metal ş.a. Tot pe atunci, fostul
stareţ, Gheorghe Miron, a cumpărat pentru bolniţă 8 paturi mecanice. Sigur, nu se poate concepe
funcţionarea unei bolniţe, fără medicamente, fără o farmacie.
Privitor la farmacie sunt două ipoteze: una aparţinând lui Virgil Molin potrivit căruia, aceasta
exista pe la 1862 când s-a făcut unificarea administrativ-sanitară şi cealaltă, aparţinând lui Nestor
Vornicescu, actualmente mitropolit al Olteniei, pe atunci (când a scris acest studiu, 1962),
ieromonah, care afirmă că „în 1893 monahul Iov a organizat la bolniţă o farmacie, bine
aprovizionată”. Cele două ipoteze, aparent opuse, se împacă prin aceea că cel dintâi vorbeşte despre
înfiinţarea farmaciei, deşi nu aduce prea multe dovezi, el însuşi afirmând că „despre înfiinţarea şi
funcţionarea ei nu sunt date prea concludente”, pe când cel de-al doilea vorbeşte despre organizarea
20
ei. Pe lângă medicamente, se administrau şi tratamente pe bază de plante medicinale.
În bolniţa Mănăstirii Neamţ, ca şi în alte bolniţe vechi, bolnavii erau îngrijiţi de cei mai
pricepuţi şi evlavioşi monahi şi fraţi de mănăstire. Aşezământul mănăstirii din 1843 prevedea la
bolniţă, pe lângă monahii şi fraţii înzestraţi cu râvnă, răbdare şi dragoste, un spiţer şi un medic.
Bolniţa mănăstirii a luat fiinţă la început pentru călugării şi fraţii de mănăstire care se
îmbolnăveau, pentru cei infirmi şi pentru cei bătrâni. în acelaşi timp au început să se primească şi
bărbaţi care nu aveau nici un fel de sprijin. Mulţi străini, bolnavi, bătrâni, veneau de exemplu la
stareţul Paisie şi-l rugau cu lacrimi în ochi să-i adăpostească în numele Domnului. Stareţul aşeza pe
cine trebuia în spital şi poruncea fratelui Onorie „să le dea toată îngrijirea şi odihna şi să aibă pentru
ei neadormită purtare de grijă”.

Alte bolnițe

Potrivit unor informaţii, şi la Suceava, în apropierea Cetăţii de Scaun, Ştefan cel Mare a
întemeiat o mănăstire de maici, Pătrăuţi, în cadrul căreia ar fi organizat şi o bolniţă pentru ostaşii
răniţi în luptele pe care le purta. Surse similare amintesc de existenţa şi o altor bolniţe la Mănăstirea
Todireni din Burdujeni, iar între 1721-1734 la schitul Tărâţa (Piatra Sfântă), lângă Iaşi, la
Mănăstirea Adam şi la Târgu-Ocna.
Bolniţa de la Roman a fost înfiinţată către sfârşitul secolului al XVIII-lea, lângă biserica
Precista, precursoare a spitalului de mai târziu.
Această bolniţă se leagă de numele episcopului de Roman, Ioanichie. El a fondat, în oraşul
reşedinţă, un spital în 1753, pe lângă biserica ctitorită de Ruxandra Lăpuşneanu (în 1569). Potrivit
informaţiilor existente, Mănăstirea Precista „a primit de la bun început o destinaţie cu totul originală
[...]. Ea a devenit o instituţie de asistenţă socială, nedeclarată dar efectivă”.
Dr. Epifanie Cozărescu, cel care s-a ocupat în mod special de aşezămintele filantropice din
Roman, descrie şi contextul în care are loc transformarea azilului existent aici „la începutul verii
anului 1789ˮ în bolniţă.
Informaţii la fel de lapidare menţionează prezenţa bolniţelor şi la alte mănăstiri din Moldova:
Sfântul Prooroc Ilie din Focşani, Secu (1847), Văratec (1853), Horaiţa (1874), Râşca (1875),
Slatina (1881) şi Agapia (1891).
Importantă însă este bolniţa de la Dragomirna, la 12 km nord-est de Suceava. Diacul Ilea
Crâmcovici, viitorul Mitropolit Anastasie Crimea, la 12 aprilie 1587, a primit din partea
domnitorului Petru Şchiopul (1574-1579, 1582-1591) satul Dragomireşti, unde se afla în secolul al
21
XVI-lea o bisericuţă veche din lemn, cu hramul Sfântul Ioan Bogoslovul. La anul 1600, ales episcop
de Rădăuţi sub „efemera domnie a lui Mihai Viteazul” şi depus de Ieremia Movilă, se retrage la
Dragomireşti şi începe pe cheltuială proprie o nouă clădire în curtea bisericii, care va avea tot
hramul Sfântul Ioan Bogoslovul, pe care l-a avut şi vechea biserică din lemn, la care a mai adăugat
şi cel al Sfântului Ilie (nume pe care l-a purtat ca mirean) şi al Sfântului Enoh. În această clădire, în
1602, a ridicat şi o bolniţă.
Această afirmaţie este confirmată şi de un document al lui Ştefan Tomşa, emis la 26 martie
1612, din care reiese că în această curte existau două biserici, chiar după părăsirea bisericii din lemn.
Astfel, documentul precizează cu privire la existenţa celor două biserici şi a bolniţei: „[...]
mănăstirea nou zidită Dragomirna, unde este hramul Sfântul Duh şi bisericuţa bolniţă denumită
biserica cea mică, unde este hramul Sfântului şi Slăvitului Ioan Bogoslovul şi Sfântului Prooroc Ilie
şi Dreptul Enoh”.
Existenţa acestei bolniţe ridicate pe la 1602 (după cum afirmă şi Iorga) este întărită şi de
preocupările sale medicale. Fiind depus de Radu Mihnea (1616-1619, 1623-1626), nu şi-a putut
continua lucrarea medico-socială, însă după revenirea sa în scaun (în 1619), a zidit în Suceava un
spital, primul spital dintr-un oraş din ţara Noastră.

Ospicii

Şi în Moldova, ca şi în Ţara Românească, dat fiind numărul mare de bolnavi, precum şi

diversitatea afecţiunilor lor, au luat fiinţă, pe lângă mănăstiri, ospicii. Alături de bolniţa amintită,
până la începutul, veacului nostru a existat la Mănăstirea Neamţ şi un ospiciu de alienaţi. Exista deja
o practică mai veche ca mulţi bolnavi, în special demenţi, să fie aduşi la mănăstiri, pentru a li se citi
anumite molitve. Unii dinte ei stăteau la mănăstire mai multe zile, urmând ca pe lângă rugăciuni să li
se administreze şi diverse tratamente.
Aceşti bolnavi puteau să stea fie la arhondaricul mănăstirii, fie la chiliile duhovnicilor cu
renume, dar puteau fi primiţi şi în bolniţa obişnuită a mănăstirii. Cu timpul, aceşti bolnavi sunt
primiţi într-o bolniţa aparte. În Viaţa Stareţului Paisie, tipărită la Neamţ în 1817, se spune că acest
mare înnoitor al monahismului, după ce a organizat bolniţa veche „aşijderea şi din mireni, parte
bărbătească cu feluri de neputinţe şi de duhuri necurate pătimind şi neavând unde-şi pleca capul şi
într-o altă bolniţă, de la trapeza de obşte îl hrănea, şi şedea pe cât voia, unii şi până la moarte”.
Această bolniţă aparte este cunoscută mai târziu sub numele de Ospiciul de alienaţi din
Mănăstirea Neamţ. Acesta, mai întâi a funcţionat în nişte case de lângă podul Magherniţei, apoi în
22
alte case de lângă podul de la Odae, într-un corp de case zidite de stareţul Dionisie Romano (1855-
1857) la 1855, ca în cele de din urmă, în 1864, să se mute în clădirile zidite între 1841-1843, pe
locul actualului seminar, unde a funcţionat până la începutul secolului nostru, când s-a desfiinţat.
După Regulamentul Organic - care a intrat în vigoare în Moldova la 1 ianuarie 1832 când era
cazul, conducerea unui ţinut trimitea bolnavi la ospiciul Mănăstirii Neamţ cu acte speciale. Ospiciul
este din ce în ce tot mai solicitat, mai ales după Unirea Principatelor, deoarece acum şi judeţele din
Muntenia trimit aici bolnavi dezechilibraţi mintal, tulburători ai liniştei publice. Prin urmare,
numărul de paturi nu mai ajunge. Şi din acest motiv, în preajma anului 1860, conducerea ospiciului
este intens preocupată de necesitatea de a mări capacitatea de primire, precum şi de îmbunătăţirea
condiţiilor de cazare şi întreţinere.
Referatul întocmit de conducerea spitalului propune ridicarea numărului de paturi la 100,
precum şi numirea unui medic, pentru asistenţa de la ospiciu. Într-adevăr, numărul paturilor a
crescut, chiar dacă nu la 100, iar după îndelungi căutări a fost adus şi un medic.
Despre numărul bolnavilor din ospiciu şi despre felul cum erau îngrijiţi, ne putem face o
imagine după unele date ale inventarului care s-a întocmit la 26 aprilie 1863. După noua organizare
a Principatelor Române şi după arderea mănăstirii din 1862, la 1 ianuarie 1863, ospiciul a devenit
instituţie de Stat. Tot în vremea când se făcea o nouă organizare a ospiciului va fi fost numit preot şi
duhovnic aici ieromonahul Gudiil.
Până la 1 ianuarie 1863 ospiciul a fost sub grija directă a mănăstirii. Toate serviciile erau
făcute exclusiv de călugări. Starea aceasta s-a menţinut pentru o anumită perioadă de timp şi după
1863, când a intrat în grija Statului. Până la această dată, mănăstirea primea în ospiciu pe cei
recomandaţi de Ministerul Cultelor şi de alte autorităţi. Numărul bolnavilor care puteau fi primiţi în
ospiciu nu era fixat. De pildă, în 1863 erau internaţi 90 de bolnavi.
La 1 aprilie 1866, ospiciul trece sub grija directă a Epitropiei Generale a Casei Sfântul
Spiridon din Iaşi împreună cu spitalul din Târgu Neamţ. Ospiciul, dovedindu-şi o utilitate de
neînlăturat, forurile sanitare din Bucureşti au propus un plan de reorganizare al cărui deviz se ridica
la suma de 175.695 lei. Peste doi ani, în 1868, ospiciul răspunde Epitropiei că nu poate înfiinţa o
secţie pentru femei din cauză că „ograda ar trebui împărţită în două [...] trebuie să li se facă şi lor un
paraclis că s-ar putea întâmpla scandaluri”.
„Se poate afirma - spune Virgil Molin - că acest aşezământ, ridicat în preajma locaşului
mănăstiresc de a cărei grijă s-a bucurat tot timpul, n-a fost un simplu loc de adăpostire ocrotitoare,
un refugiu pentru cei ce caută alinare sufletească, sau un azil cu izolare pentru acei care, prin
dezechilibrul lor psihic, trebuiau separaţi de mersul şi starea firească a vieţii. A fost ceva mai mult.
23
Faptul că asistenţa medicală era încredinţată unui doctor curant, secondat de un subchirurg şi de
călugări infirmieri, şi mai cu seamă, faptul că un spiţer distribuia zilnic medicamente în cantităţi
însemnate dintr-o farmacie proprie, sunt dovezi că în acest aşezământ se practica un tratament
terapeutic în sensul deplin al cuvântului. Cu alte cuvinte, ospiciul era o instituţie spitalicească în
măsura în care vremurile şi împrejurările puteau înlesni o cură pentru bolile sistemului nervos”.
În acest ospiciu a fost îngrijit şi marele poet, Eminescu, vreo 5 luni de zile. În noiembrie
1886, pe când era în trecere prin Iaşi s-a îmbolnăvit din nou. Pe baza unui raport medical semnat de
medicii din Iaşi, Spiridonia l-a predat ospiciului din Mănăstirea Neamţ în ziua de 9 noiembrie, cu
următorul act: „în urma adresei Parchetului din Iaşi şi în baza alăturatului Certificat medical, prin
care se atestă că pacientul Mihai Eminescu suferă de alienaţie mintală, avem onoarea a vă face
cunoscut că Epitropia generală a admis internarea citatului pacient în acel ospiciu şi deci la
prezentarea lui să binevoiţi a-l internaˮ. În registrul ospiciului s-a trecut despre Eminescu: „34 de
ani(?), ortodox, român, profesiunea liberă, din urbea Iaşi, boala: manie furibundă, delirium tremens,
ieşit vindecat în ziua de 10 aprilie 887”.
Prin 1890 Alexandru Vlahuţă vizitează ospiciul şi spune că este o clădire veche, cu vreo 20
de încăperi, cu cerdac, curte împrejmuită cu zaplazuri. Pacienţii erau din toate etniile: români, evrei,
ţigani ş.a.

Ospiciul Galata

Ospiciul de la Galata a fost înfiinţat în anul 1853 de către Grigore Alexandru Ghica (1849-
1853, 1854-1856). În hrisovul de întemeiere a ospiciului se spune: „N-am socotit de prisos a
întoarce a noastră părintească luare aminte şi asupra amarelor suferinţe a celor săraci, ce au ajuns la
slăbiciunea bătrâneţilor şi nu mai sunt capabili a-şi agonisi zilnic hrana. Ne-am determinat dar, a
fonda şi un ospiciu pentru săraci, bătrâni şi infirmi, mai vârtos că prin asemine aşezământu să vor
înlesni şi măsuri pentru stârpirea necuviinţei cerşătorilor de prin uliţe”.
Deşi hrisovul datează din anul menţionat, funcţionarea lui efectivă începe din 1855, având o
capacitate, iniţial, de 60 de paturi, însă în curând capacitatea lui va creşte, depăşind 100 de persoane.
încă de la început, acest ospiciu a fost pus sub administraţia Epitropiei Generale a Casei Sfântul
Spiridon care a numit, pentru îngrijirea bătrânilor, „un doctor, un ipochirurg și un econom”.
În ospiciu, potrivit unor informaţii, erau internați, trimiși de către Spitalul Central din Iaşi
„bolnavi cu cancer uterin, paraplegie incurabilă, morbul incurabil a ochilor, slabi de bătrâneţe,
pătimaşi de picioaie, atacați de apoplexie, orbi și damblagiți, surpaţi, epileptici, idropică, fistula etc”
24
Ca și în alte opiscii, cei internați, dacă puteau desfăşura anumite activități, erau solicitați pentru
aceasta, pentru a nu fib o povară prea grea pentru ospiciu. Alte amănunte despre acest ospiciu nu se
cunosc.

Alte ospicii
Pe la mijlocul secolului al XVI-lea este menţionată prezenţa unui ospiciu la Mănăstiica
Golia, ctitoria marelui logofăt Ioan Golia (construită în primă formă la 1576 și transformată în
mănăstire la 1614. Lipsiţi de cele mai elementare îngrijiri medicale, „bolnavii erau vindecaţi - după
mărturia egumenului grec - doar de Maica Domnului”. Mănăstirea avea o icoană făcătoare de
minuni, a Maicii Domnului, pe care văduva logofătului, Ana Golia, a îmbrăcat-o cu aur. Faima
acestei icoane, care l-a vindecat pe fiul ei, Ştefaniţă, a făcut ca toţi epilepticii și toţi bolnavii psihic
să vină aici, căutând vindecare. Pentru a-i putei găzdui, s-au construit chilii în jurul mănăstirii, iar
mai târziu, mănăstirea a fost transformată în ospiciu. În anul 1866, deoarece, toate ospiciile se
găseau sub conducerea Statului, autorităţile au hotărât ca ospiciul de la Golia să fie pentru femei., iar
cel de la Neamţ, pentru bărbaţi.

Spitale
Spitalul de la Dragomirna

Termenul de spital este întâlnit mai întâi în Apusul Europei. La noi, cu destulă opoziţie, a
fost introdus mai târziu, pentru prima oară fiind întâlnit într-un uric din 17 mai 1619. Apoi, este
întâlnit în Pravila lui Vasile Lupu din 1642 şi în cea a lui Matei Basarab. Spitalul este considerat de
cei mai mulţi cercetători, cum am arătat deja, urmaşul bolniţei tradiţionale.
În Moldova, spitalele au luat fiinţă din iniţiativa bisericilor sau a mănăstirilor, a domnitorilor
sau a boierilor, a Epitropiei Generale a Casei Sfântului Spiridon sau a celei obşteşti.
Spre ilustrare amintim că cele dintâi spitale din Moldova au fost întemeiate de Mitropolitul
Anastasie Crimca la începutul secolului al XVIII-lea: unul la Suceava, reşedinţa sa metropolitană, şi
altul la ctitoria sa, Mănăstirea Dragomirna. Primul a fost făcut „pentru săracii din Târgul Suceava”,
ceea ce înseamnă că asistenţa medicală era gratuită, al doilea era probabil pentru călugări.
Cel dintâi spital din Moldova, a fost cel din Suceava, ctitoria Mitropolitului Anastasie
Crimca. Acest spital îşi are începutul în 1619, aşa cum rezultă dintr-un document emis de
domnitorul Gaşpar Graţiani (1619-1620) la 17 mai 1619, document prin care mitropolitul Moldovei
primea un loc domnesc în Suceava, tocmai în scopul de a ridica un spital: „Adică ne-am milostivit şi
25
am dat părintelui şi rugătorul nostru Kir Anastasie Brancovici (în loc de Crâmcovici) şi mitropolitul
Sucevii, un loc în mijlocul târgului nostru Sucevii, din locul domnesc din sus de unde se face târgul,
împotriva caselor lui Fealtin Sas, ca să facă acolo pe acel loc spital întru numele Domnului, ca să fie
pentru cei săraci şi neputincioşi şi şchiopi şi orbi şi alţi care vor fi, să se odihnească toţi acei acolo
într-acel spital”.
Acelaşi voievod, într-un document din 13 aprilie 1620, judecând o pricină pe care
Mitropolitul Anastasie Crimca o avea cu moştenitorii averilor donate de către unii ctitori mănăstirii
Dragomirna, îi întăreşte mănăstirii toate proprietăţile și-i dăruieşte în plus un vad de moară pe râul
Suceava, cu obligaţie ca „de la această moară să aibă grijă şi să dea la bolniţă, la săracii din târgul
Suceava, cât va fi voia egumenului, căci acea bolniţă. A fost făcută în numele lui Dumnezeu de
ctitorul sfintei mănăstiri, părintele şi rugătorul nostru, chir Anastasie Crimcovici, mitropolit de
Suceava”.
Nu se ştie câtă vreme a funcţionat acest spital, ultima menţiune despre el datează din 1641.

Spitalul Sfântul Spiridon

Cei mai important spital din Moldova, nu atât ca vechime, cât mai ales din punct de vedere al
continuitătății și al capacității de a primi bolnavi a fost cel care poartă numele unui mare sfânt din
Biserica primară: Sfântul Spiridon.
Din informaţiile existente, organizarea acestui spital se face pe la începutul secolului al
XVIII-lea. Astfel, se relatează că în jur de 1721, Dimitrie Bosie din Huşi zideşte o bisericuţă, din
lemn, pe un teren de pe lângă Măgura Iaşului. După mai bine de un deceniu, pe la 1734, Grigorie
Ghica Vodă şi fiul său, Matei Ghica, au ridicat pe acest teren, cu acordul epitropului Ştefan Bosie,
fiul lui Dimitrie, în locul bisericuţei din lemn, un schit de piatră, Schitul Tărâţa, stabilind totodată că
în această aşezare să se organizeze un lazaret (spital izolat unde sunt ţinute în carantină persoanele
presupuse a fi sau bolnave de boli contagioase) pentru găzduirea bolnavilor de ciumă949.
Călugării slujitori ai schitului au fost trimişi de epitrop să strângă sumele de bani necesare (în
special prin cutia milelor) pentru întreţinerea lazaretului. Epitropia schitului, pe la 1743, începe o
acţiune de extindere a spitalului, cu intenţia fermă de a începe zidirea bisericii „Sfântul Spiridon”. În
anul menţionat, Ştefan Bosie se gândeşte să ridice o biserică pe uliţele Hagioaiei din Iaşi cu bolniţele
aferente, biserica fiind începută la 2 iunie 1752. Noua biserică purta hramul Sfântului Ierarh
Spiridon, de aceea şi turnul de la intrarea în spital are forma culionului pe care-1 purta marele ierarh.
Construirea bolniţelor din jurul acestor biserici s-a făcut între anii 1753-1755, la puţină
26
vreme de la inaugurarea spitalului de pe lângă Mănăstirea Sfântul Spiridon, care avea şi o secţie
pentru îngrijirea bolnavilor de ciumă şi lingoare. După încheierea lucrărilor, Ştefan Bosie devine
epitropul ambelor fundaţii. Domnitorul Matei Ghica Vodă este primul domnitor care, la 1755,
reglementează administraţia acestei fundaţii şi care, la 18 iulie 1755, donează epitropiei moşia Târgu
Frumos.
Alături de acest hrisov, epitropia lui Bosie dobândeşte, prin hrisovul lui Constantin Racoviţă
Cehan (1749-1753, 1756-1757) din 15 mai 1756, recunoaşterea mănăstirii zidită, acum din temelii,
precum şi o sporire a mijloacelor proprii prin alte noi venituri, hărăzite de acest domnitor. Însă, acest
hrisov nu este singurul pe care domnitorul Constantin-Racoviţă îl dă cu privire la Spitalul Sfântul
Spiridon. Pe de altă parte, cel mai important hrisov este cel de la 1 ianuarie 1757, cu un număr de 7
puncte principale. La deschidere, spitalul avea un număr de 30 de paturi, dar în hrisovul menţionat
se prevedea obligaţia de a mări această cifră.
Acelaşi domnitor, după mărturiile existente, mai ctitoreşte Spitalele Sfântul Prooroc Samuil
din Focşani şi Precista din Roman, toate trei fiind întâlnite până la 1764 cu administraţie şi
conducere separată. Cu vremea, ele se vor constitui în Epitropia Spitalului Sfântul Spiridon. Astfel,
prin două hrisoave din 1759, date de Ioan Teodor Calimachi (1758-1761), se stabileşte organizarea
medicală a spitalului. Tot el se ocupă de înfiinţarea Epitropiei Casei Spitalului Sfântul Spiridon din
Iași.
La 12 iunie 1763, patriarhul ecumenic declară Mănăstirea Sfântul Spiridon ca stavropighie
patriarhală, în octombrie acelaşi an hotărând ca egumenul ei să poarte titlul de Erinopoleos.
Amintim şi faptul că la 7 septembrie 1764, Ştefan Mihai Racoviţă, domnul Moldovei (1763-1765),
„leagă şi închină Mănăstirea Precista Mare din Roman, împreună cu cele două metoace ale ei,
ctitoriile Proorocul Sfântul Samuil din Focşani şi biserica Bodeşti, de Epitropia Spitalului Sfântul
Spiridon din Iaşi, în administraţia căreia dă toată averea şi daniile acestor mănăstiri pe veci şi fără
strămutare”.
Mai târziu, voievodul Grigore Alexandru Ghica, între alte donaţii oferite spitalului, a
construit şi cişmelele cu apă de la turnul Sfântul Spiridon cu rostul de a alimenta oraşul cu apă.
Acelaşi domnitor se ocupă, prin hrisovul din 13 iunie 1765, de organizarea spitalului. Cu prilejul
extinderii în întreaga Moldovă a unei epidemii de ciumă izbucnite la Galaţi în 1769 (din cauza
vaselor care ancorau în port), avem şi informaţia medicului rus Gustav Orraens, venit la Iaşi tocmai
pentru a combate epidemia de ciumă, că în vremea aceea „spitalul avea o capacitate de 100 de locuri
şi dispunea de o farmacie dotată cu tot felul de medicamente”.
Faptul că importanţa lui a crescut foarte mult rezultă şi din aceea că în februarie 1826 are loc
27
hirotonia întru arhiereu a Arhimandritului Varlaam Cuza, cu titlul de mitropolit de Sardica şi
egumen al Mănăstirii Sfântul Spiridon, prilej cu care, vorbind despre locul său de egumenie, se
spune: „întru care mănăstire se află şi spitalul Patrieiˮ.
Importanţa lui rezultă şi din aceea că sub Epitropia sa se aflau mai multe aşezăminte: Spitalul
Paşcanu (din suburbia Iaşi), Institutul orfanotrofic Gregorian, unde funcţiona şi o şcoală de moşit, cu
40 de paturi pentru lehuze, azilul de bătrâni „Eufrosina Balş” (aflat într-o casă din strada Lascăr
Catargi), ospiciul de la Galata şi spitalul de alienaţi de la Socola.
În ciuda ocupaţiei ruseşti din timpul războiului din 1768-1774, Epitropia Sfântul Spiridon nu
numai că nu a fost stânjenită în funcţionarea ei, ci a fost realmente ajutată pentru strângerea
veniturilor, potrivit obiceiului stabilit şi după condica ţării.
Domnitorul Moldovei Alexandru Moruzzi (mart. 1792-ian. 1793, oct. 1802- aug. 1806, oct.
1806 - mart. 1807), ca mulţi înaintaşi ai săi, donează la 15 mai 1804, Epitropiei Casei Spitalelor
Sfântul Spiridon, biserica domnească din Herţa, cu averea, veniturile şi privilegiile ei, adăugând şi
suma de 15.000 lei pentru mărirea spitalului. Însă banii au fost folosiţi pentru refacerea bisericii,
deoarece în urma cutremurului din 1802, biserica Sfântul Spiridon a avut atât de mult de suferit,
încât începuse să se dărâme. Prin urmare, epitropii au renunţat la mărirea spitalului, dispunând
dărâmarea bisericii din temelii şi ridicarea uneia noi, lucru ce s-a şi întâmplat, noua biserică fiind
sfinţită în 1805. Clopotniţa a fost reclădită în 1807, cu unele modificări. Prin intrarea în vigoare a
Regulamentelor Organice, în 1832, spitalul a fost înglobat în Regulamentul Caselor Obşteşti care
era anexa la Regulament şi care, în mod implicit, se ocupa şi de Casa Spitalelor Sfântul Spiridon din
Iași.
După anul 1835 extinderea reţelei spitaliceşti era o necesitate impusă de creşterea populaţiei
(aprox. 70.000 de locuitori) atât a oraşului Iaşi, cât şi a celei, din împrejurimi, deservite de Spitalul
Sfântul Spiridon. Amintim faptul că spitalul fusese construit cu aproape opt decenii în urmă, când
numărul locuitorilor era mult mai mic.
Mai mult, pe lângă faptul că s-a preconizat extinderea reţelei medicale a oraşului Iaşi (prin
luarea de măsuri în vederea înfiinţării unui nou spital la Mănăstirea Galata sau la Copou), Epitropia
a sprijinit, din punct de vedere material, unele iniţiative locale ce aveau drept scop înfiinţarea de noi
spitale în Moldova.

Spitalul din Târgu Neamț

O altă instituţie cu caracter social înfiinţată şi patronată de Mănăstirea Neamţ a fost spitalul
din Târgu Neamţ, care există şi astăzi şi căruia Mănăstirea Neamţ i-a purtat de grijă între 1852-1866.
28
Într-un dosar din 1859 se arăta că „spitalul din Târgu Neamţ era întreţinut din averea Mănăstirii
Neamţ”.
Zidirea acestui spital a fost hotărâtă de Regulamentul Organic, care stipula obligaţia
pentru Mănăstirea Neamţ de a se ocupa de sănătatea celor de pe moşiile ei. Pentru aplicarea
acestei hotărâri, a fost înfiinţat un Comitet special, care a adresat în acest sens o scrisoare
mitropolitului Moldovei, Veniamin Costachi, rugându-l să îndemne pe egumenul mănăstirii (şi
conducerea ei) să se ocupe de înfiinţarea unui post de doctor şi o farmacie pentru cei bolnavi
(scrisoarea cu nr. 595 din 16 septembrie 1836).
La această scrisoare, cu numărul 769 din 22 septembrie, acelaşi an, mitropolitul
răspunde că Mănăstirea Neamţ, pe lângă alte greutăţi şi cheltuieli, mai are în mănăstire două
spitale, unul pentru cei bolnavi de boli obişnuite, altul pentru cei care pătimesc de boli necurate
şi „pentru multe slăbiciuni”, de aceea nu poate supune mănăstirea „şi acestei îndatoriri ce ni se
propun”. Într-adevăr, mănăstirea avusese multe greutăţi în ultima vreme, respectiv din cauza
eteriştilor şi a administraţiei străine din anii 1838-1834.
După trecerea acestei perioade, cu dificultăţile ei, Comitetul Sănătăţii reia, problema,
obligând Mănăstirea Neamţ să ridice un spital „sau măcar alcătuirea unui doftor”. Şi la această
scrisoare mitropolitul răspunde că situaţia de la mănăstirile Neamţ şi Secu, (se aflau sub o
singură conducere) nu-i permite deocamdată acest lucru şi se roagă „de a-i mai păsui”, ceea ce
Ministerul aprobă.
La 1 septembrie 1842, conducerea Mănăstirii Neamţ, după ce terminase în cea mai mare
parte construirea noului local pentru bolniţa arsă în 1841, se hotărăşte să procure materialele
necesare pentru construirea spitalului din Târgu Neamţ.
Toate cele necesare pentru începerea lucrărilor erau gata în 1844, dar abia în 1847 stareţului
Neonil îi cerea Mitropolitului Meletie binecuvântarea, pe care a primit-o în mai, acelaşi an. În anul
1849, conducerea mănăstirii scria mitropolitului că lucrările n-au putut fi terminate din cauza relelor
abătute asupra ţării: secetă cumplită, lăcuste, holeră şi tulburări în „amândouă ţările”. După aceste
evenimente lucrările au fost continuate într-un ritm foarte rapid.
Pentru zidirea şi înzestrarea spitalului din Târgu Neamţ s-au străduit arhimandritul Neonil
Buzilă, stareţul mănăstirii, care deşi bolnav de picioare se ocupa de organizarea tuturor treburilor,
monahul Teofan Cristea, rudă cu primul patriarh al României, care a fost însărcinat de conducerea
mănăstirii pentru a semna contractul cu un maistru de pietrari de la Cernăuţi şi de a procura şi
materialul necesar, monahul Nechifor Popovici, delegat din partea Mănăstirii Neamţ şi monahul
Teodosie Şendrea, delegat din partea Mănăstirii Secu.
29
 Una dintre problemele cele mai dificile a fost procesul avut cu comunitatea evreiască care
avea o şcoală-sinagogă în imediata apropiere unde urma să fie amplasat spitalul. După mai multe
greutăţi, în mai 1847, vor începe lucrările spitalului.
În 1850 actuala clădire a spitalului din Târgu Neamţ era gata. La intrare s-au fixat două
inscripţii: una în limba română şi alta în limba slavonă, amândouă fireşte, cu acelaşi conţinut. În text
se arăta că Paraclisul s-a zidit spre slava Sfintei Treimi şi în cinstea Sfântului Mucenic Dimitrie,
împreună cu spitalul şi cu celelalte clădiri din jur, din temelie, de Sfânta Mănăstire Neamţ, în zilele
domnului Grigore Alexandru Ghica Voievod, în vremea stareţului Neonil, la 1850. În anul următor,
stareţul Neonil scrie domnitorului la Iaşi că spitalul se va deschide în curând „zidurile sunt săvârşite,
mobilierul interior, uneltele gospodăreşti şi instrumentele, toate sunt pregătite, doftorii şi hirurgul
sunt alcătuiţi”.
Mai arată, de asemenea, că acest spital este necesar nu numai pentru locuitorii din Târgu
Neamţ, „ci mai ales pentru nevoile satelor megieşe şi mai îndeosebi a locuitorilor de pe la munte,
unde aceştia până acum au fost lipsiţi de orice îngrijire doctoricească”. Scrisoarea se încheie cu
cuvintele care arată şi destinaţia spitalului „spitalul va fi pentru tot felul de naţie şi religie”.
Potrivit prevederilor Regulamentului Organic, spitalul trebuia să aibă 30-40 de paturi pentru
bolnavi, mănăstirea l-a făcut însă de 100 de paturi. În vremea în care spitalul a fost terminat, opinia
publică l-a declarat ca fiind între cele mai frumoase ale ţării.
Inaugurarea solemnă a avut loc în ziua de 16 octombrie 1852, când s-a sfinţit Paraclisul, în
prezenţa Mitropolitului Sofronie Miclescu (1851-1861) şi a domnitorului Grigore Alexandru Ghica
(oct. 1848 - oct. 1853, oct. 1854 - iunie 1956), a Sfatului ţării, a stareţului Neonil cu soborul şi mulţi
credincioşi (între copii aflându-se şi Ion Creangă).
După ce clădirea a fost dată în folosinţă, îi trebuia şi un regulament după care să se conducă,
ceea ce s-a şi făcut. Acest regulament avea următorul titlu: Aşezământul Spitalului Monastirii
Neamţul şi Secul din Târgu Neamţului, anul 1852 şi cuprindea un nr. de 156 de articole”.
Gazeta de Moldavia, nr. 20 din 11 martie 1854, publică un elogios articol cu titlul:
„Ospitalul Mănăstirii Neamţu din Târgu Neamţ”, iar în suplimentul acesteia, nr. 86 din 30 octombrie
1858, se arată că între 16 octombrie 1852 - sfârşitul 1817, au fost fost internaţi aici, în total 2754 de
bolnavi (dintre care 2516 s-au vindecat, 51 au fost incurabili, 146 au murit şi 21 erau sub
supraveghere medicală).
Spitalul din Târgu-Neamţ a fost sub grija directă a Mănăstirii Neamţ până după secularizare.
în 1866, prin decretul 370 din 1 aprilie, a trecut sub administraţia Epitropiei Generale a Casei
Sfântul Spiridon din Iaşi. Despre starea spitalului avem aprecierea medicului Davila, care, făcând o
30
inspecţie de luare în primire a Spitalelor din Moldova, trece la 5 mai 1862 şi pe la Târgu Neamţ. În
raportul ce-l întocmeşte guvernului, doctorul arată situaţia deplorabilă în care a găsit unele spitale.
Referitor la spitalul din Târgu Neamţ scrie: „clădirile acestui aşezământ de la Târgu Neamţ sunt cele
mai bune din toată România; de-o arhitectură solidă, corespunzătoare unui asemenea stabiliment şi
de o frumuseţe admirabilă. Ele se compun din 28 odăi şi săli pentru bolnavi, afară de bucătării,
grajduri, şoproane etc., toate în bună stare. Amploiaţi are 6, în care intră şi inspectorul, un călugăr,
iar servitori şi infirmieri 31. Hrana se dă cu abundenţă şi de o bună calitate. Serviciul este îndeplinit
cu multă activitate”.

Iosif Naniescu

Minte luminată, profund gânditor, teolog de excepţie, Mitropolitul Iosif Naniescu s-a
dovedit mereu a fi un element de bază al culturii epocii sale, un pion important care a lucrat
întotdeauna spre edificarea şi luminarea clerului şi credincioşilor, având conştiinţa că „ Biserica
a fost întotdeauna călăuza luminii şi a limbii, atât în privinţa ştiinţei cât şi a literaturii. ” Acest
fapt l-a determinat să se preocupe și de pregătirea preoților, de ridicarea slujirii pastorale la
nivelul cerințelor de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Despre acest mitropolit se spunea că a fost „tatăl cel prea-blând și prea-iubitor al
tuturora, cârja celor săraci, mângâierea celor întru necazuri.” Poate că și acest imbold
permanent de a asculta durerile celor din jur, pe care-l deprinsese încă din vremea când a
copilărit și ucenicit la Mănăstirea „Sf. Spiridon” din Iași – mai bine-zis în așezămintele
spitalicești ale acestuia în care erau internați mulți dintre cei sărmani și încercați de durere și
necaz – îi va fi dat acea aură de ierarh milostiv.
Acest sentiment de milă creștină, de dorul necurmat de a ajuta pe cei din jur și de a
asculta ofurile și păsurile celor năpăstuiți de încercările vieții, îl va fi făcut pe blândul vlădică
Iosif să arate – încă de la începutul slujirii ca întâistător în jilțul mitropoliților Moldovei – că
dorește să înfăptuiască tot ceea ce ar putea readuce Bisericii străbune din Moldova slava și
sfințenia slujirii creștine de odinioară; pe când în privința apărării dreptei credințe erau atâtea
de făcut, după o perioadă de zbucium și dezastru care a urmat plecării Mitropolitului Veniamin
la Slatina.
Cu ochiul său de bun gospodar, privind în jurul său, și-a dat seama că este mult de lucru
atât din punct de vedere material – este vorba de lucrările legate de reconstrucția Catedralei
mitropolitane, de organizarea incintei și a reședinei mitropolitane, de restaurare a bisericilor și
31
mănăstirilor în frunte cu Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” și Biserica „Sfântul Nicolae”-
Domnesc – cât și din punct de vedere pastoral-misionar; nu putea fi trecută cu vederea slujirea
filantropică în care a strălucit odinioară Mitropolia Moldovei prin ierarhii săi iubitori de carte și
de educație, dar și prin împlinirea acelor fapte ale milosteniei creștine.
Încă din primii ani de păstorire la Iaşi, ca Mitropolit al Moldovei, vlădica Iosif a vrut să-
şi cunoască eparhia şi pe credincioşii săi, pentru a constata problemele şi dificultăţile cu care
aceştia se confruntau. De aceea, anual făcea vizite canonice prin eparhie – însoţit fiind de vreun
diacon sau preot de la mitropolie – cu ocazia cărora avea posibilitate de a se întâlni cu
credincioşii, de a le asculta păsurile şi de a le soluţiona. Dar şi de observare a vieţii monahale şi
gospodăreşti din mănăstiri, peste tot dând indicaţiile cele mai bune.
Voia să-şi cunoască fiii săi sufleteşti, precum și necazurile atât de multe din mănăstiri.
Iar în al doilea rând, voia să știe problemele grele și ușoare cu care se confruntau preoţii şi
credincioşii; să le cunoască păsurile ca un adevărat părinte sufletesc. Monahii şi monahiile, pe
lângă stareţul de drept, îl considerau pe mitropolit a fi – cu adevărat – „ al nostru părinte
duhovnicesc”. Pentru o bună orientare a sa în aceste vizite, a cerut mai întâi ca fiecare protopop
să-i oglindească într-un raport toată icoana sufletească, gospodărească şi bisericească a tuturor
parohiilor. Cu aceste gânduri părinteşti, Mitropolitul Iosif a cercetat eparhia în centrele ei cele
mari, precum şi în depărtatele sate mici de la munte, ori de pe malul Prutului.
Mai mult, nu trebuie să uităm că – datorită Războiului pentru cucerirea independenței
din 1877-1878 – „păstorirea sa o începe cu mila și jertfa pentru cei lipsiți, dar în același timp și
cu grozave încordări sufletești de a pregăti pe eroii neamului pentru a întâmpina cu curaj
jertfele ce se cereau să fie mistuite pentru înălțarea neamului”. El însuși a contribuit la
susținerea luptelor de la Plevna și Smârdan; ajutorul său se adăuga celui datorat atâtor
„localități în care s-a jertfit spre înălțare sufletul tuturor românilor din Principatele unite”. El
însuși – împreună cu toți fiii săi duhovnicești – a nutrit „crezul pentru care au împletit toți
românii eroismul avântului lor ostășesc, recunoscut în istoria tuturor popoarelorˮ.
Așa l-au cunoscut fiii săi duhovnicești pe Sfântul Iosif ca fiind părintele și păstorul sufletesc
care știa „de mai înainte vredniciile și nevoile sufletești care slăbesc traiul creștinesc al fiilor săi”,
dar și ocrotitorul milostiv care „va căuta să-i întărească cu învățătura cea de lipsă, care prin
adevărurile ei sfințește, iar pe cei vrednici îi va lăuda pentru ca mai mult să propășească pe calea
vieții creștinești.”
Grija pentru locașurile sfinte, dar și pentru slujitorii acestora, pentru cei nevoiași și
neajutorați l-a arătat a fi ca o lumină într-un mare întuneric de nevoi; într-un veac
32
întunecat de patimile unor politicieni, lumina milostivului Iosif Naniescu a strălucit ca un
far care a schimbat viața multora. Pentru monahii care deveniseră rătăcitori a fost ca o
chemare de a reveni la dragostea cea dintâi pe care au făgăduit-o în cântarea Brațelor
pătrintești, iar pentru preoții de mir a fost o permanent încurajare de a lupta cu greutățile
slujirii lui Dumnezeu și oamenilor.
Desigur, la reședința mitropolitană – dar și cu ocazia vizitelor blândului vlădică pe la
mănăstiri și schituri – mulți vor fi cunoscut mâna largă și milostivă a celui pe care-l vor numi
Iosif cel Milostiv. El este arhiereul Bisericii noastre care – pentru prima dată – pune problema
unui apostolat laic, pentru că a știut „să-și căștige o tovărășie între ierarhi și preoți, dar chiar și
în lumea mirenilor”. Pentru că gestul său de a ajuta a fost împrumutat chiar și de unii cerșători,
cum a fost cazul lui Lumânărică de care vorbește Costache Negruzzi, care a ajutat cu bănuțul
câștigat din cerșit pe mulți dintre semenii săi, care i se păreau mai nejutorați decât el.
Mitropolitul Iosif Naniescu s-a dovedit a fi un adevărat părinte sufletesc pentru tinerii
elevi de la orice şcoală ar fi urmat: „La universitate în ţară şi străinătate, la seminar, liceu,
comerţ, şcoală de cântări şi la altele. În tot timpul anului le dădea hrană, le plătea taxe şi bani
de cheltuială. Sufrageria de lângă bucătăria mitropolitului era un adevărat internat de şcoală”.
Aici găseau mâna milostivă a celui care îi ajuta și sprijinea; nu fără a plăti totuși un preț!
Și asta pentru că „la sfârşitul anului însă, fiecare era dator să înfăţişeze mitropolitului
situaţia sa şcolară. Pentru cei care se distinseseră la învăţătură, trimitea pe moşul Alexandru să
le cumpere câte un rând de haine bune şi cărţi, drept premiu; iar pe cei care rămâneau repetenţi,
dădea ordin economului să le pună o pită în traistă şi să-i trimită la urma lor”.
Între cei care au fost ajutaţi de către Mitropolitul Iosif Naniescu se numără „ Dositei
Perieţeanu, doctorul în Teologie, Varlaam Răileanu, arhiereu şi director de seminar, Conon
Arămescu, mai târziu Mitropolit-primat al ţării, profesorul T. Ghica din Iaşi, pe care l-a ajutat
la studiile sale din Kiev, protoiereul Gh. Popovici, George Mârzescu şi mulţi alţi magistraţi,
profesori, cântăreţi, comercianţi”. După cum vedem chiar și pe preopinentul său din Senatul
României l-a ajutat cu toată generozitatea de bun creștin și de milostiv părinte.
Dintre toți însă „cel mai apropiat fiu al său sufletesc, veniaminul anilor săi de viaţă
patriarhală, a fost elevul, apoi studentul la Kiev, Nicolae Munteanu, pe care mai apoi însuşi
Înaltpreasfinția Sa l-a hirotonit ierodiacon, ieromonah şi, văzând vrednicia sa, l-a făcut şi
arhimandrit mitrofor”. Așadar, iată că un ales fiu duhovnicesc al marilor episcopi Chesarie al
Buzăului și Iosif al Argeșului avea să ridice un eminent slujitor al Altarului străbun.

33
 Având o viaţă duhovnicească foarte intensă, Mitropolitul Iosif Naniescu s-a îngrijit să
insufle acest duh şi slujbelor de la Catedrala mitropolitană, unde „slujbele se făceau după tipic,
zilnic. Personalul de serviciu era alcătuit numai din călugări, afară de un singur preot de mir, pe
care-l ţinea pentru a avea pe cine trimite la servicii urgente, cerute grabnic în vreo parohie din
oraş. Ceilalţi toţi erau arhimandriţi, protosingheli, ieromonahi, ierodiaconi şi monahi. ”
Această grijă pentru slujire nu ține doar de rânduiala tipiconală, cât mai ales de acea
grijă ca prin slujbele bisericești și rugăciunile rostite, mulțimea credincioșilor să primească
acea mângâiere în suflet care să le dea tărie să lupte cu greutățile vieții; aceasta o vedea ca acea
adiere a unui vânt de seară de care îi vorbea Dumnezeu Proorocului Ilie, în care Dumnezeu Se
arată celor care doresc să primească ajutorul Său.
Din numeroasele scrisori inedite – provenind din arhiva personală a prelatului,
conservată actualmente la Biblioteca Academiei Române – iese la iveală o altă latură a
activităţii lui Naniescu, legată tot de învăţământ, anume sprijinirea cu bani, cărţi sau haine a
unor persoane care nu se puteau întreţine şi care îşi doreau să se înscrie la seminarii. El îi
încredința că – așa cum el, ca un copil orfan, s-a ridicat datorită dragostei de carte – se pot
realiza, devenind folositori societății, dar și de mult folos duhovnicesc semenilor lor.
Se observă, pe baza acestor scrisori, bunătatea şi milostenia care-l caracterizau pe ierarh,
calităţi subliniate de cei ajutaţi şi care reveneau cu scrisori de mulţumire. Deși predomină scrisorile
de cerere, credem că nu vor fi fost puțini cei care țineau să-i mulțumească în mod personal pentru
ajutorul primit; cu atât mai mult cu cât blândul vlădică îi îndatora sufletește pe cei pe care îi mângâia
cu ajutorul său neprecupețit.
De pildă, pe 20 noiembrie 1874, I. P. Demetrescu îi scria ierarhului: „Prea Sânţite, Cu
plecăciune-ţi serutu prea sânției tale drepta mână. Pre Sânţite, anului acesta am trecut în clasa I
primară şi am mare necesitate de cărţi şi de veşminte... Nu am altă speranţă de câtu la pre
Sânţia ta, căci tata are copii mulţi şi de aceea nu me pote subţine”.
Pe 31 mai 1876, G. Negrea îi scria lui Iosif Naniescu: „Acum, vezindu-mi slabe
mijloacele pentru a putea urma meseria, din cauză că părintele meu e serman... Mi-am pus întâi
speranţa în D(umne)zeu şi al doilea, în Prea Sfinţia Vostră, pentru a cere unu ajutoriu, de a
putea intra la Socola şi a mai studia încă 4 clase, pentru a putea dobândi dreptul de preoţie”.
Pe 1 mai 1882, ierarhul primea de la Pr. Panait Colescu o impresionantă scrisoare de
mulţumire, din care reiese că ajutorul de care se bucurase din partea ierarhului venise în
repetate rânduri asupra sa, nu doar o dată: „Înalt Prea Sânţite Stăpâne, Frumoasele calităţi ce

34
trebue să posede respectiv (faţă) de cei suferinzi şi întristaţi unu înaltu demnitar al Bisericii lui
Christos, le-aţi manifestat în faptă asupra mea.
Cu profund respect vin a Vă mulţumi pentru binefacerile ce a-ţi revărsat asupra mea, de
câte ori forţatu de necessitate, am cerutu ajutorul înalt Prea Sânției Voastre. Vă mulţumesc din
suflet fiindcă mi-aţi dat ajutoru în timp de criză, când nu ştiam de la cine să cer ajutor. Voi
păstra cu deosebire iubirea ce trebuie să am către înaltu Prea Sânţia Vostră”.
În iulie 1884, ierodiaconul Varlaam Băileanu cerea, din Cernăuţi, ajutor pentru a-şi plăti
taxele pentru examenele de stat şi de doctorat, iar pe 19 martie 1886, Veniamin Niţescu solicita
ajutor material aceluiaşi ierarh, după ce mărturisea că, dintr-o neascultare faţă de povaţa lui
Naniescu, ajunsese în sărăcie: „Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, Regretând din suflet că nu am
ascultat povaţa Înalt Prea Sfinţiei Voastre şi din această neascultare mă văd asvârlit şi redus la
cea mai extremă lipsă aici în Bucureşti...
Am rămas fără ghete şi cămăşi etc. Cu profund respect şi umilite lacrimi fac apel la
generozitatea Înalt Prea Sânţiei Voastre, pe care cu profunzime o revărsaţi asupra multora, să
mă ajutaţi şi pe mine cu vreo 60 franci”. Se vede clar că între elevi blândul vlădică Iosif era
perceput ca un ajutător fără nici o condiție, deoarece cunoscuse de mic copil greutatea și
apăsarea sărăciei și a lipsurilor de tot felul.
Emoţionantă şi semnificativă pentru dragostea cu care era înconjurat de seminarişti este
scrisoarea primită de Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, cu ocazia Anului Nou, 1 ianuarie
1887, de la elevii Seminarului Veniamin: „Înalt Prea Sânţite Stăpâne, Noi, fii ai poporului
român, veniţi pentru a ne adăpa din fântâna instrucţiunii şi educaţiunii în Seminarulu
Veniaminu, noi tinere odrasle ale Bisericii Române, sub a cărui scut am crescut...
Venim astăzi, în această frumoasă zi a anului nou, să dăm tributu de recunoştinţă celui
ce... veghează zi şi noapte pentru prosperitatea Bisericii... Inimile nostre vă doresc tot binele”.
Toți elevii seminarului ieșean erau conștienți că bunele condiții de studiu le datrorează
vrednicului ierarh, care – prin ajutoarele acordate copiilor nevoiași dar silitori la învățătură – a
instituit și un sui generis de a acorda burse și ajutoare materiale celor merituoși.
Grija faţă de elevii seminarişti, precum şi disciplina din Seminarul Central din
Bucureşti, în perioada când Iosif Naniescu a fost la conducerea acestuia, se observă şi din
câteva documente inedite, păstrate la Biblioteca Academiei Române, în Colecţia Documente
Istorice. De pildă, în ianuarie 1871, direcţiunea Seminarului Central face plângere la Ministerul
Cultelor contra antreprenorului I. Atanasescu, care nu a aprovizionat şcoala cu lemne în timpul
iernii şi se cer a se lua măsuri în acest sens, pentru achiziţionarea de lemne.
35
 Neglijându-se seminariile și elevii acestora – spunea ierarhul – nu se face altceva decât
un adevărat atentat la demnitatea umană, dar și la naţionalitate, căci – în spiritul tradiţiei
româneşti – preoţii au fost şi dascăli ai poporului ortodox, fapt ce trebuie menţinut şi
neînlăturat sub presiunea noilor curente filosofice atee. A-i învăța pe cei neștiutori este tot un
fel de milostenie, pentru că prin învățătura Cuvântului lui Dumnezeu îi ajuți să deslușească
acea minunată cale care ne duce spre Raiul vederilor dumnezeiești. Mai mult, prin învățătură
ajuți pe cei din jurul tău să se simtă nu doar vite de muncă, ci ființe care au fost create după
chipul lui Dumnezeu.
În acest context a trăit şi a făcut misiune pastorală și filantropică Iosif Naniescu, fiind
înconjurat şi de prieteni, dar şi de numeroși rivali sau oameni ostili Bisericii. Însă pe toate le-a
trecut cu răbdare şi credinţă în Dumnezeu, dar cu înmulțirea faptelor bune, știind că milostenia
– cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur – mult ajută înaintea scaunului de judecată a lui
Dumnezeu; dar și în pricinile de dispută între oameni.
Nimic nu este mai propriu lui Dumnezeu ca milostenia – spunea adeseori săracilor care-l
vizitau pentru a primi ceva – dar și milostenia, ca și iubirea lui Dumnezeu, cere să fie imitată;
și de cei care o practică, dar și de cei care beneficiază de aceste fapte de milostenie.

Alte spitale
Amintim în schimb, spitalul din Bârlad care a luat fiinţă în anul 1838 din iniţiativa
monahului Sofronie Vârnav. Acest monah prin îndemnurile sale a început o acţiune de colectare a
banilor pentru înfiinţarea unui spital, lucru relatat de arhiereul Veniamin Pocitan. Alte spitale despre
care se cunosc extrem de puţine lucruri, de cele mai multe ori fiind doar pomenite, sunt: spitalul din
Galaţi, din Târgu-Ocna şi din Focşani.
O categorie specială o constituie aşa-numitele spitale vremelnice. În general, aceste spitale
au luat naştere în vremuri de război. Aceste spitale au fost la Mănăstirile Galata şi Hlincea,
înfiinţate la 1808, cel dintâi adăpostind un număr de 270 de bolnavi, având farmacie, locuinţă pentru
preot etc., cel de-al doilea adăpostea 75 de bolnavi. Provizoriu, în special în vremuri de ciumă, se
constituiau spitale ad-hoc. Aici se impune să amintim şi faptul că mai ales în activitatea de îngrijire
a bolnavilor din spitale, mai cu seamă în vremuri de război, un rol deosebit l-au avut mănăstirile de
călugăriţe. Despre „rostul samaritean al maicilor şi surorilor mănăstireşti”, care „coboară prin pânza
vremii încă din zilele apostoliceşti, de la diaconiţe” a scris o destul de interesantă broşură Profesoral
universitar Constantin N. Tomescu. În esenţă, acesta arată că maicile, dintotdeauna au desfăşurat şi
36
desfăşoară o amplă activitate, începând cu cea administrativă-gospodărească (ateliere pentru tot felul
de ţesături şi „cusături naţionale, pentru confecţionarea stofelor de ornate bisericeşti şi coaserea
veşmintelor preoţeşti, pentru brodatul ornatelor şi al mitrelor arhiereşti, covoare” etc.), culturală (în
mănăstiri funcţionau şcoli, iar în cele de călugări copieri de-manuscrise etc.) şi sfârşind mai ales cu
cea filantropică.- Aşa după cum afirmă autorul: „în fruntea acestor îndeletniciri revine tot ascultarea
samariteană, adecă în mănăstirile de maici să fie orfelinate, azile de bătrâne cât şi institute pentru
pregătirea surorilor de caritate, necesare spitalelor şi particularilor bolnavi”.

VI. Filantropia în perioada Regilor

Factorul care, de departe, a influenţat cel mai mult profilul social al oraşului românesc
în perioada de până la Unirea Principatelor a fost sporul demografic. Cifrele privind populaţia,
aşa cum rezultă din statisticile vremii, certifică în mod elocvent dezvoltarea cunoscută de
oraşele noastre din această perspectivă. În Ţara Românească, între 1835 şi 1853, populaţia
Bucureştilor a crescut de la 50.370 de locuitori la 64.860, a Buzăului de la 2.860 la 6.805, a
Giurgiului de la 2.105 la 7.140. Aceleaşi tendinţe se regăsesc şi în Moldova: între 1832 şi 1859,
totalul populaţiei oraşelor, al târgurilor şi târguşoarelor a crescut de la 129.413 locuitori la
288.161, adică cu 122%. Populaţia Iaşilor a crescut de la 48.314 locuitori la 68.655, a
Botoşanilor de la 13.796 la 28.290, a Galaţilor de la 8.606 la 22.635 de locuitori.
Cauzele acestui avânt demografic rezidă mai puţin în sporul natural – deşi scăderea ratei
mortalităţii reprezintă un câştig cert al acestei perioade –, cât mai ales în exodul masiv al
populaţiei din mediul rural. O consecinţă profund negativă a acestui fenomen a reprezentat-o
apariţia unei populaţii flotante numeroase, fără ocupaţie şi fără domiciliu permanent, complet
nepregătită pentru noile realităţi pe care le presupunea viaţa urbană. În consecinţă, cerşetoria,
vagabondajul, abandonarea copiilor, prostituţia au devenit practici curente, într-o măsură care
nu mai fusese văzută înainte în oraşele Moldovei şi ale Ţării Româneşti.
Dovada peremptorie că existenţa unei numeroase populaţii sărace la oraşe era o
moştenire a epocii anterioare o constituie faptul că în 1864, când prin legea comunală,
primăriilor urbane li se conferă personalitate juridică, acestora li se atribuie din oficiu
responsabilitatea acordării asistenţei celor nevoiaşi.
Evoluţia societăţii româneşti în ansamblul ei în perioada ulterioară, până la primul
război mondial, nu va schimba cu nimic această situaţie. Dimpotrivă, la elementul demografic

37
care, cu unele excepţii, şi-a menţinut influenţa pe întreaga perioadă analizată, modernizarea
accelerată în care s-a angajat România după Unire a adăugat o serie de factori care au acţionat
exclusiv în mediul orăşenesc şi care nu au făcut decât să accentueze pauperizarea urbană: lipsa
unor progrese notabile în sectorul industrial, ce se dovedea incapabil să absoarbă excedentul de
forţă de muncă disponibilă pe piaţă, subutilizarea forţei de muncă prin slaba angajare în
sectorul productiv al femeilor şi prin retribuirea total inegală a acestora în raport cu bărbaţii,
dezechilibrarea structurii ocupaţionale a forţei de muncă active, datorată orientării predilecte
spre activităţile funcţionăreşti în detrimentul activităţilor productive, crizele economice care
duceau la ruinarea celor angrenaţi în sectorul comercial.
La toţi aceşti factori se mai adaugă un aspect deseori scăpat din vedere, dar care este
extrem de important, şi care ţine exclusiv de procesul modernizării unei societăţi. Este vorba de
ceea ce s-ar chema democratizarea modului de viaţă. Dacă în societatea de tip tradiţional,
barierele de castă sau clasă socială, clar definite, fixau în mod explicit nivelul de aspiraţii sub
raportul consumului unui individ, în funcţie de grupul de apartenenţă, ducând astfel la existenţa
unor standarde diferite în raport cu care se definea sărăcia, în societatea modernă, datorită
eliminării acestor bariere sociale şi a mobilităţii sociale accentuate, există tendinţa generalizării
standardului de viaţă. Prin acest fapt, săracii încetează să se mai raporteze la standardele mai
scăzute ale grupului din care fac parte, ci la standardele devenite normă în colectivitate, fapt ce
provoacă o intensificare a sărăcirii lor relative.
Cum a răspuns societatea românească în ansamblul său acestei provocări, care, în fapt, a
constituit probabil cea mai importantă problemă socială a perioadei moderne? Mijloacele de
reacţie au fost diverse şi au provenit din diferite medii, cunoscând amplitudini extrem de
diversificate, în funcţie de anvergura actorilor sociali care s-au implicat într-un moment s-au
altul în această problemă. Fireşte, primele acţiuni concrete au venit din zona societăţii civile şi
au luat forma actelor de milostenie individuală.
Moştenitoare a timpurilor vechi, când era efectuată exclusiv din raţiuni de credinţă,
vizând iertarea păcatelor şi mântuirea donatorului, milostenia personală rămâne o prezenţă
constantă în peisajul social românesc şi în această perioadă, până la izbucnirea războiului. Deşi
laicizate în bună măsură sub raportul motivaţiei, cel puţin la nivelul declarativ, actele de
milostenie păstrează încă trăsăturile trecutului, căci înainte de orice, ele sunt gesturi de
solidarizare cu dezmoşteniţii sorţii.
Pentru că, în fond, cine sunt aceşti donatori generoşi care într-o vreme de afirmare tot
mai accentuată a individualismului şi a agonisirii personale decid să renunţe la o parte din
38
avutul lor pentru alinarea suferinţelor celor lipsiţi? Sunt oameni bogaţi, în primul rând
proprietari de moşii, care rezidau în Bucureşti sau în capitalele de judeţ şi care îşi administrau
moşiile de la distanţă, prin intermediari, dar păstrau încă vie în suflet datoria moştenită de la
înaintaşii lor în privinţa responsabilităţilor asumate odinioară de boieri faţă de supuşii de pe
moşiile lor. Acum însă lucrurile se schimbă, iar beneficiarii actelor lor de caritate nu mai sunt
ţăranii, pe care, de fapt, aceşti rentieri urbani nici nu-i cunosc, ci în primul rând locuitorii de la
oraş, cu care ei sunt mai familiarizaţi şi pe care îi văd zilnic zbătându-se în mizerie.
Pe listele donatorilor se regăsesc constant descendenţi ai celor mai ilustre familii
boiereşti din ţară. Prinţesa Elena Cantacuzino (născută Mavros), de exemplu, proprietară a
moşiei Şerbeşti din judeţul Neamţ, dar domiciliată în Iaşi, lăsa prin testamentul ei încheiat în
1871 suma uriaşă de 3.000 de galbeni austrieci Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi,
urmând ca din procentele acestui capital să se întreţină în spitalul din Piatra Neamţ, construit
tot de ea, cinci paturi cu bolnavi, spre pomenirea ei.
Contesa Eliza Balş, domiciliată în Bucureşti, lăsa prin testament, tot Epitropiei Sf.
Spiridon, jumătate din avere, atât cât se va afla în momentul decesului său, inclusiv casele ei
din Iaşi, fostă proprietate a mamei sale, logofeteasa Efrosina Balş, evaluate la 80.000 de lei, în
care se va înfiinţa „un institut pentru adăpostirea bătrânilor fără osebire de secs, care din causa
vrâstei, a slăbăciunii şi a lipsei de mijloace sunt în neputinţa de a-şi agonisi zilnica lor existenţe
şi sunt vrednici de asistenţa publică”.
Principele Dimitrie M. Sturza, prin procuratorul său Gh. Krupenski, depunea la aceeaşi
Epitropie suma de 250 de galbeni, în folosul spitalului Dimitrie Cantacuzino Paşcanu, pentru a
îndeplini dorinţa defunctei sale mame, Safta Palade. Banul Iordache Ştefan Popovici, din
Botoşani, lăsa şi el Epitropiei un fond de 3.989 galbeni, produs de moşiile sale, cu care se va
construi un stabiliment în curtea mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi, oferind adăpost şi hrană, timp
de o lună, pentru 40 de persoane.
Dar originea socială a donatorilor este departe de a fi una strict cantonată în sfera
marilor moşieri, iar actul de caritate a încetat să fie monopolul marilor familii boiereşti.
Structura socială urbană mai diversificată şi foarte dinamică permite ascensiuni sociale mult
mai spectaculoase decât mult mai tradiţionala zonă rurală. De aceea, aici vom vedea mulţi
filantropi care nu aparţineau prin naştere acestor familii ilustre, dar care îşi creaseră averi
considerabile prin activităţi comerciale sau liberale.
În consecinţă, mulţi din cei care vor face acte de milostenie consistente proveneau din
rândurile celor care cunoscuseră succesul într-o profesie sau alta şi care se grăbeau să imite
39
gesturile filantropice ale iluştrilor lor contemporani de viţă boierească. Iar valoarea donaţiilor
burgheze le concurează pe acelea nobiliare. În Iaşi de exemplu, un căpitan, Alecsandru Petrino,
donează în 1866 Spitalului Sf. Spiridon nici mai mult nici mai puţin decât întregul capital
agonisit de el după 30 de ani de serviciu în slujba statului, din care 12 în cancelaria Epitropiei,
capital în valoare de 5.556 de galbeni: o adevărată avere. Celebrul protopsalt de la Mitropolia
Moldovei, Dimitrie Suceveanu, dona şi el aceluiaşi aşezământ de sănătate suma de 220.000 de
lei în bani şi efecte.
Nu numai în Iaşi, ci şi în oraşe mai mici încep să apară acum adevăraţi binefăcători,
ajunşi la o situaţie materială prosperă, nu prin moştenire ci prin eforturi proprii, şi care înţeleg
să fie alături de concetăţenii lor mai puţin norocoşi. La Piatra Neamţ bunăoară, Dimitrie
Cantemir, doctor în medicină şi chirurgie, Cavaler al Ordinului Steaua României Bene-Merenti,
cl. I, membru al Institutului Etnografic Internaţional, deci un om ajuns pe culmile profesiei
graţie efortului personal, donează spitalului judeţean Neamţ, al cărui medic curant era, suma de
5.000 de lei. În vreme ce din zona afacerilor, nume binecunoscute locuitorilor, precum un Nicu
N. Albu, viitor primar al urbei, sau mari comercianţi ca Moritz B. Catz, vor dona şi ei sume
importante spitalului sau şcolilor din oraş.
Care ar putea fi motivaţiile unor gesturi atât de uimitoare? Ce resorturi psihologice sau
culturale sunt decelabile la aceste personaje? În primul rând, trebuie observat că majoritatea
actelor filantropice care se produc în epocă sunt legate testamentare şi nu donaţii. Distincţia
este importantă, pentru că ne sugerează că aceşti binefăcători se înscriu într-o tradiţie
venerabilă, aceea că bunurile materiale, inclusiv cele destinate ajutorării semenilor, se lasă
moştenire, dar nu în plină activitate creatoare, ci la finalul vieţii, când omul încetează să mai
agonisească pentru sine. Punerea în ordine a averii, din care o componentă importantă revine
miluirii celor săraci, este lăsată pentru ultimele clipe, când omul îşi simte sfârşitul aproape, iar
gestul său se cere consacrat juridic prin actul testamentar.
A dărui cât timp eşti relativ tânăr, activ social, ca mijloc de promovare a imaginii
personale şi pentru o mai bună poziţionare socială corespunde unui comportament mai autonom
şi de aceea mai novator, pe care nu prea îl regăsim în spaţiul românesc. La noi, filantropii sunt
de regulă persoane în vârstă, de multe ori bolnave, şi de aceea, poate, majoritatea legatelor au
ca destinaţie spitalele şi dorinţa de a se înfiinţa şi întreţine în ele, cu aceste fonduri, paturi
pentru bolnavii săraci. Unii dintre ei merg atât de departe cu această identificare între destinul
personal şi destinaţia miluirii lor, încât vor lăsa cu limbă de moarte ca paturile finanţate de ei să

40
slujească exclusiv celor afectaţi de boala de care suferiseră ei înşişi sau altcineva drag din
familia lor.
Dacă în privinţa vârstei şi a manierei de a milui nu observăm o detaşare evidentă de
trecut, obiectul donaţiilor ne arată că ne aflăm deja în plină modernitate. Observăm că
pământul, care timp de secole a constituit axul central al diatelor în lumea românească, acum
aproape că dispare din legatele filantropice. Îl regăsim sporadic şi abia menţionat în
testamentele unor mici moşieri care trăiesc la ţară. Pentru cei de la oraş însă, obiectul principal,
şi de multe ori unic, al acestor legate îl constituie banii, secondaţi tot mai des spre sfârşitul
secolului de titlurile de stat.
Se schimbă de asemenea şi destinatarul donaţiei. Dacă înainte testamentele aveau ca
destinaţie aproape exclusivă Biserica, acum destinaţiile s-au diversificat. Vizibilitatea instituţiei
în plan social constituie un element important în opţiunile testatorilor şi cum spitalul modern
pare a fi beneficiarul predilect, este de la sine înţeles că spre el se îndreaptă majoritatea
covârşitoare a donaţiilor. Treptat, pe măsură ce oferta instituţională devine mai nuanţată,
destinaţiile încep să se diversifice, dar ele rămân totuşi cantonate în sfera instituţiilor de
îngrijire a sănătăţii, fiind preferate azilurile şi ospiciile. De aceea şi beneficiarii direcţi sunt în
primul rând bolnavii săraci, văduvele, bătrânii părăsiţi şi infirmi. Atunci când, din diferite
motive, filantropul nu oferă milostenia sa direct acestor aşezăminte, o lasă primăriei oraşului în
care locuieşte sau în care s-a născut, pentru ca aceasta să fie gestionara averii în folosul
comunităţii, bolnavii având fireşte prioritate.
În fine, pentru aceşti binefăcători, a dona este o formă de a lupta împotriva uitării. Actul
de binefacere vrea să oprească scurgerea implacabilă a timpului. În acest sens, este remarcabil
faptul că absolut toate donaţiile care au avut ca scop înfiinţarea şi întreţinerea paturilor din
administrarea fondurilor dăruite, au inserată obligaţia ca instituţia beneficiară sau executorii să
menţioneze pe o tăbliţă deasupra paturilor numele testatorului.
Cum am putea aprecia aceste acte filantropice care tind să se înmulţească pe măsură ce
păşim în secolul XX? Care este relevanţa lor în opera de caritate din mediul urban? În primul
rând, trebuie spus că aceste gesturi sunt cu atât mai mirabile cu cât existenţa şi chiar
intensificarea lor în această perioadă contrastează cu perioada anterioară, a primei jumătăţi a
secolului, caracterizată mai degrabă prin raritatea acestor gesturi; situaţie explicată prin
decapitalizarea severă suferită de societatea românească în ansamblul ei, consecinţă funestă a
extorcărilor turco-fanariote, războaielor desfăşurate pe teritoriul Principatelor, epidemiilor şi
calamităţilor naturale. În fond, propensiunea unei părţi a societăţii spre actul filantropic este un
41
indiciu relevant asupra relansării economice a unei societăţi. În al doilea rând, dar în aceeaşi
logică, trebuie observată ponderea tot mai mare pe care încep să o deţină în legatele
testamentare ale vremii donaţiile substanţiale, uneori de-a dreptul impresionante. Am văzut că
sunt cazuri ale unor oameni care îşi donează întreaga avere unui asemenea scop nobil. Există o
adevărată emulaţie între donatori în privinţa cuantumului donaţiei, spirit care reprezintă o
noutate a epocii şi care desemnează, în fond, o maturizare a sentimentului comunitar din partea
acestei elite urbane, a creşterii interesului pentru viaţa concetăţenilor şi în fond pentru spaţiul
public urban.
În fine, să remarcăm creşterea ponderii femeilor în categoria testatorilor, fapt ce denotă
atât o schimbare demografică, legată de creşterea numerică a acestui segment social, dar şi un
fenomen cultural, legat de afirmarea lor socială: constituţia din 1866 acorda drepturi egale
tuturor cetăţenilor, iar prin Codul Civil din 1864 femeia dispunea în mod liber de averea
proprie.
Răspund aceste gesturi filantropice nevoilor sociale? Cu siguranţă că da, iar
direcţionarea constantă a legatelor către aşezămintele de sănătate ne indică şi o conştientizare a
slabei implicări a statului în acest domeniu extrem de sensibil. Dar aceste acte extrem de
necesare nu pot acoperi nevoile reale ale societăţii româneşti, care pe măsură ce îşi accelerează
ritmul dezvoltării economice acumulează în acelaşi timp şi o masă crescândă de oameni săraci.
În plus, aceste donaţii, fiind benevole, sunt cumva haotice şi unidirecţionate, căci bolnavii
lipsiţi de mijloace materiale – principalii beneficiari ai acestor acte – nu reprezintă singura
categorie de defavorizaţi care avea nevoie de ajutor.
Or, tocmai nevoile acute şi tot mai diversificate ale societăţii reclamă trecerea la o nouă
fază a carităţii, care trebuia să se organizeze, pentru a deveni mai eficientă şi a depăşi limitările
gestului individual. Asistăm astfel la apariţia unui actor nou în peisajul social românesc:
asociaţiile şi societăţile filantropice. Necunoscute în prima jumătate a secolului XIX, aceste
entităţi reprezintă marea noutate a epocii, fiind creaţii eminamente urbane şi care vor acţiona,
cel puţin până la primul război mondial, exclusiv în spaţiul urban. Pe fundalul unei prezenţe
foarte modeste încă a statului în sfera asistenţei sociale, ele vin să suplinească din plin această
cvasi-absenţă, cunoscând tocmai acum epoca lor de glorie, care va lua sfârşit odată cu regimul
monarhic din România, în 1947.
Poate nu este lipsit de interes în acest context să menţionăm faptul că factorii de decizie
ai statului au simţit nevoia să impulsioneze autorităţile locale în direcţia sprijinirii spiritului de
asociere în scop filantropic. Revelatoare în acest sens este circulara emisă în luna decembrie
42
1879 de ministrul de interne de atunci, Mihail Kogălniceanu, şi trimisă tuturor prefecturilor. Se
cerea factorilor de decizie locali să susţină înfiinţarea societăţilor de binefacere, deoarece
resursele de la bugetul de stat se dovedeau total insuficiente.
Începând prin a afirma că prima datorie a administraţiei reprezintă „ajutorarea celor ce
tremură de ger şi suferă de foame”, ministrul recunoştea totodată puţinătatea mijloacelor de
care dispunea statul în combaterea sărăciei. Era totuşi convins că ceea ce bugetul public nu
reuşea, o putea face în mare parte filantropia. Mizând pe sentimentul de compasiune, ministrul
considera că acesta trebuia doar organizat, sarcină ce revenea în special autorităţilor locale. Iar
mijlocul cel mai bun în acest caz era înfiinţarea societăţilor de binefacere în toate oraşele. Spirit
practic, ministrul trasa în circulară şi căile, mijloacele şi metodele ce trebuiau urmate în
vederea îndeplinirii acestui deziderat, oferind astfel cadrul înfiinţării unor asemenea aşezăminte
filantropice.
Deşi ordinul a avut în mod indiscutabil un rol de catalizator în coagularea lor, oamenii
cu dare de mână, sensibili la suferinţele semenilor, nu au aşteptat imboldul diriguitorilor
politici de la Bucureşti pentru a lua atitudine. Presiunea socială era prea mare, iar nevoile
populaţiei sărace din marile oraşe prea presante pentru a nu se întreprinde nimic în acest sens.
În plus, lipsa de experienţă şi de resurse bugetare a primăriilor erau binecunoscute
notabilităţilor pentru a se aştepta un ajutor de la ele, cel puţin în primii ani de la înfiinţarea lor
prin legea comunală din 1864.
Astfel se ajunge la organizarea asociativă a spiritului filantropic, considerat – în opera
de asistenţă socială – o manieră mai eficientă decât iniţiativa individuală. Nu întâmplător, noile
iniţiative din acest domeniu se întemeiau acum pe statute extrem de detaliate, discutate şi votate
de adunările generale. Cooptau în rândurile lor personalităţile de marcă ale urbei, având o forţă
financiară în creştere datorită subscripţiei publice. În consecinţă, aceste societăţi îşi vor permite
cu timpul să întreprindă acţiuni de anvergură ce depăşesc cu mult în eficacitate şi impact social
gestul simplu al milosteniei individuale. Ajungeau să creioneze ulterior, pe măsura creşterii
fondurilor, adevărate programe de asistenţă socială: educarea pe cheltuiala proprie a copiilor
orfani, abandonaţi sau provenind din familii sărace, internarea şi îngrijirea în spitale a
bolnavilor, a infirmilor, bătrânilor sau a femeilor gravide sărace.
Un asemenea program îl regăsim, de pildă, în statutul Reuniunii Femeilor Române din
Iaşi pentru ajutorul copilelor sărmane. Creată în 1867 şi având ca preşedintă pe Elena Istrati,
iar ca secretară pe Veronica Micle, această societate de caritate îşi propunea să deschidă o
şcoală profesională pentru fetele orfane şi sărace. Prin eforturi susţinute, în septembrie 1871
43
şcoala de meserii îşi deschidea cursurile în curtea bisericii Dancu, fiind susţinută de cele 100 de
membre care plăteau cotizaţia. Începuturile fuseseră dificile: veniturile erau insuficiente,
deficitul bugetar depăşind 7.757 de lei noi; dar şcoala reuşea totuşi să ţină 20 de eleve proprii şi
10 eleve ale primăriei. Începând cu anul 1875, situaţia avea să se îmbunătăţească. O dovedeşte
noul statut adoptat acum, care stabileşte că întregul fond al societăţii să fie întrebuinţat exclusiv
în scopuri filantropice şi nu doar două treimi ca până atunci, întrucât nu mai era nevoie ca o
treime din venit să fie capitalizat. În plus, societatea a reuşit să-şi cumpere un imobil pentru
şcoală, deschizând un internat pentru 20 de fete. În decembrie 1892, când societatea a primit
din partea Parlamentului recunoaşterea calităţii de persoană juridică, şcoala profesională avea
52 de eleve, din care 27 externe şi 25 interne, eliberând de la deschidere şi până atunci peste 70
de diplome de maestre de croitorie şi lenjerie feminină. Această poveste de succes va fi
recunoscută deschis şi de P. Poni, raportorul care a solicitat Senatului acordarea calităţii de
persoană juridică şi care spunea că această şcoală a servit ca model pentru toate şcolile de profil
înfiinţate ulterior în toată ţara.
Tot în sensul educării copiilor săraci se înscrie şi iniţiativa luată de o altă societate de
binefacere din Iaşi, „Cultura”. Luând act de prevederile noii legi a învăţământului primar, care
îngrădea accesul copiilor săraci la procesul de şcolarizare, câteva persoane generoase şi-au luat
sarcina de a înfiinţa o societate care să fondeze şcoli primare, spre a reda copiilor ceea ce li se
răpise prin noua lege. După cum se recunoştea în darea de seamă din anul 1894, ajutorul moral
şi material al cetăţenilor cu bani a întrecut aşteptările; astfel, după o activitate de câteva luni, s-
au inaugurat două şcoli unde beneficiau de învăţământ gratuit 447 de copii. Întrucât cererea din
straturile de jos ale societăţii era foarte mare, reclamându-se insistent de către părinţii săraci
instrucţia copiilor trecuţi de 7 şi 8 ani, în interiorul primei şcoli s-a mai amenajat o şcoală cu
două clase primare, frecventată de 136 copii. De aceea, la momentul dării de seamă, societatea
avea înfiinţate 3 şcoli, frecventate de 583 de elevi, pentru instruirea cărora s-a angajat un corp
didactic compus din 11 institutori de limba română şi 2 de religie. În plus, s-au făcut mobiliere
moderne, s-au distribuit elevilor rechizite gratuite, iar celor mai săraci li s-au confecţionat 80
de paltonaşe şi 10 perechi de cizme.
Succesul acestei societăţi de caritate este uimitor, cu atât mai mult cu cât el a fost
obţinut într-un timp record: numărul elevilor întreţinuţi pe cheltuiala societăţii era foarte mare,
el demonstrând disponibilitatea filantropilor din capitala Moldovei, superioritatea organizării
asociative, dar şi gradul înalt de sărăcie din rândul populaţiei oraşului.

44
 De altfel, acest succes va constitui scenariul obişnuit pe care îl vor derula toate
societăţile filantropice din România. Odată constituite, ele căpătau sprijinul entuziast atât al
elitei economice urbane, cât şi al conducerii administrative orăşeneşti. Publicitatea intensă care
se făcea donatorilor generoşi, administrarea eficientă a fondurilor strânse, acţiunile de
socializare cu scop filantropic (precum baluri, serate, tombole, reprezentaţii teatrale, sportive şi
cinematografice) care focalizau interesul public asupra organizatorilor şi, implicit, asupra
problemei ce trebuia rezolvată, au constituit ingredientele succesului repurtat de aceste societăţi
filantropice.
Numai în oraşul Iaşi, la 1891, existau în evidenţa prefecturii 13 societăţi de binefacere şi
ajutor reciproc, numărul acestora urmând să sporească până la primul război mondial. În afară
de ele, aici mai fiinţau câteva aşezăminte umanitare de o importanţă covârşitoare pentru
activitatea filantropică a urbei. Primul dintre ele şi cel mai prestigios ca vechime şi anvergură
era Epitropia Spitalelor şi Ospiciilor Sf. Spiridon, înfiinţată la mijlocul secolului XVIII. Având
la anul 1914 o avere compusă din 65 de moşii cu o suprafaţă de peste 70.000 de ha pământ
arabil şi 23.500 de ha de pădure şi posedând un capital de peste 100.000.000 lei, Epitropia
întreţinea în toată Moldova 12 spitale, 3 ospicii, o şcoală de moşit, multe biserici, mănăstiri şi
schituri, fiind cel mai mare aşezământ de binefacere din această provincie a ţării. În Iaşi,
Epitropia întreţinea Spitalul Sf. Spiridon, aflat chiar în curtea mănăstirii cu acelaşi nume, cu o
capacitate de 380 de paturi, Spitalul Sf. Treime din suburbia Tătăraşi, numit şi Spitalul
CantacuzinoPaşcanu, cu 30 de paturi, şi Institutul Orfanotrofic Gregorian, ce purta numele
întemeietorului său, domnitorul Grigore Alexandru Ghica, care îl înfiinţase în 1852 şi care
dispunea de 40 de paturi.
Un alt aşezământ filantropic de sănătate important era Spitalul de copii „Caritatea”.
Înfiinţat prin 1879 din iniţiativa unei societăţi de doamne, în frunte cu doamna Elena de Basily
(născută Calimachi-Catargi) şi a unui doctor, L. Russ, spitalul a funcţionat iniţial în câteva odăi
din spitalul Sf. Treime din Tătăraşi. Pe 17 iunie 1890, s-a inaugurat localul propriu, pe strada
40 de Sfinţi, iar în 1899 a primit ca donaţie moşia Ruginoasa de la Principesa Moruzi (fostă
Cuza). Având un venit anual de 120.000 de lei, iar cheltuielile de peste 100.000 de lei, spitalul
întreţinea 40 de paturi pentru copii bolnavi, în anul 1913 fiind trataţi aici 820 de pacienţi.
În fine, Iaşul avea şi un azil de bătrâne infirme, numit „Societatea de binefacere”. Iniţial,
era un spital înfiinţat în 1877 şi destinat îngrijirii ostaşilor răniţi în războiul de independenţă.
După încheierea războiului, spitalul provizoriu devenise inutil. Societatea care îl înfiinţase se

45
transforma, la 14 decembrie 1880, luând numele de „Societatea de Binefacere” şi utilizând
capitalul rămas, de 54.790 lei.
La 15 noiembrie 1886, fondurile crescând la 117.800 de lei, s-a deschis un azil pentru
bătrâne infirme, în care erau adăpostite 11 femei fără mijloace materiale. În 1894, Societatea a
cumpărat două imobile, din care unul era destinat pensionarelor, iar celălalt se închiria. Pe la
1914, Societatea avea un capital de 195.200 de lei în efecte, era recunoscută ca persoană
morală, avea un buget anual de 19.160 de lei venituri şi 19.084 de lei cheltuieli, întreţinând 15
infirme. Printre donatori se numărau figurile cele mai marcante ale epocii: Regele Carol şi
Regina Elisabeta, Principesa Elena Cuza, fraţii Dimitrie şi Theodor Rosetti, Principele D. M.
Sturza, Principesa Adela Moruzi.
Am insistat asupra prezentării mai detaliate a acestor societăţi filantropice din Iaşi,
pentru că ele sunt cele mai numeroase şi mai uşor de surprins în dinamica lor. Dar capitala
Moldovei nu este singurul oraş din această provincie a ţării care dispune de astfel de societăţi.
Dimpotrivă, până la sfârşitul secolului XIX, practic fiecare capitală de judeţ se poate lăuda cu
cel puţin o asociaţie sau societate filantropică. Evident, la nivelul întregii ţări, Bucureştiul
dispune de cele mai multe asemenea instituţii, dar la un oraş care numără, în preajma primului
război mondial, aproape 300.000 de locuitori, şi provocările sociale erau pe măsură. Capitala
ţării nu este însă doar metropola cu cele mai numeroase instituţii de caritate, ci şi laboratorul în
care se pregătesc cele mai novatoare concepţii privind actul filantropic.
Dacă în restul oraşelor, asistenţa socială a acestor asociaţii este concentrată pe
categoriile clasice de defavorizaţi, precum copiii orfani sau abandonaţi, văduvele, infirmii,
bolnavii incurabili, bătrânii, iată că, la începutul secolului XX, mediul filantropic al
Bucureştiului întreprinde o adevărată revoluţie în acest domeniu. Îşi extinde sfera de interes şi
asupra unor grupuri de excluşi, pentru care societatea românească nu avea o apetenţă deosebită
în a-i ajuta.
În data de 10 noiembrie 1907 a luat fiinţă o societate filantropică cu totul deosebită,
intitulată „Societatea Generală de Patronaj”. Conform statutelor, scopul acestei societăţi, care
pe viitor urma să-şi deschidă filiale în toată ţara, era: „de a infiltra în sufletul copiilor
abandonaţi moralmente noţiunea binelui, a cinstei şi a iubirii de muncă, a îndulci viaţa acelor
pe care natura sau întâmplarea i-a făcut improprii muncii, a readuce la obiceiurile unei vieţi
morale pe cei căzuţi sub rigoarea legilor penale şi pentru care nu se poate considera pierdută
orice speranţă de îndreptare”. Având în vedere acest scop, societatea cuprindea mai multe
secţiuni: cea a copiilor abandonaţi moral, cea a arestaţilor în penitenciare, a eliberaţilor din
46
închisori, a alienaţilor, vagabonzilor şi cerşetorilor şi cea a binefacerilor. În fruntea societăţii se
afla cel ce deţinea şi funcţia de preşedinte al comitetului central, organismul care conducea
lucrările curente ale societăţii, nu era nimeni altul decât Ch. Pherechyde, prim-preşedinte la
Înalta Curte de Casaţie.
Grija acordată cerşetorilor, vagabonzilor, dar mai ales celor care ispăşeau pedepse
privative de libertate reprezenta, într-adevăr, o schimbare de atitudine bulversantă faţă de
aceste categorii ce purtau un serios stigmat social. Această modificare a percepţiei faţă de
elementele cele mai stigmatizate ale societăţii, care se numărau, în acelaşi timp, şi printre
elementele cele mai paupere, se explică prin influenţa pe care schimbările din domeniul justiţiei
vest-europene o avuseseră asupra elitelor româneşti.
În faţa celor cinci secţiuni ale Senatului, întrunite pe data de 7 martie 1908, sub
preşedinţia episcopului Dunării de Jos, pentru analizarea proiectului de lege privind acordarea
calităţii de persoană morală acestei societăţi, raportorul Paul Petrini, care era şi delegat al
secţiunii I, însărcinată cu analizarea statutelor ei, solicita colegilor săi votarea acestei legi,
argumentând astfel necesitatea unei asemenea instituţii: „Patronajul este o operă de binefacere
(…), dar patronajul este o binefacere dublată de ideea de perseverare socială, căci patronajul
caută în acelaşi timp să lupte în contra criminalităţii; a ajuta pe un om la nevoie, iată o faptă
umană, demnă de toată lauda (…); a face însă acest act şi cu grija de a împiedica o faptă
vătămătoare societăţii, iată ce este admirabil, iată ce este sublim. Un copil de fragedă vârstă,
fără avere, fără părinţi cari să-l conducă sau cu părinţi viţioşi, cum trăieşte el? Dar mai ales ce
viitor îl aşteaptă? Vagabonzii şi cerşetorii, ce sunt ei în realitate decât clasa care se înfăţişează
ochilor noştri ca formând clasa cea mai mizerabilă din societate; dar nu sunt ei în acelaşi timp
şi pepiniera din care se recrutează atâţia făcători de rele? Dar alienaţii nefurioşi şi lipsiţi de
orice familie protectoare şi de avere personală, nu sunt ei ruşinea societăţii din care fac parte,
atunci când îi vedem circulând pe strade, fără ca nimeni, particular sau oficial, să se gândească
la soarta lui sau la răul spectacol public? În fine, condamnaţii din aresturi (…) unde se vor
adăposti la ieşirea lor din închisoare? Şi cum au să-şi găsească de lucru în cercul acelora cari
ştiu că vin din puşcărie? Ei bine, iată opera, iată scopul şi, prin urmare, iată cum se învederează
utilitatea societăţii de patronaj”.
Atenţia opiniei publice şi a factorilor decidenţi în materie legislativă se muta pe
caracterul profilactic al asistenţei sociale, pe revelarea naturii educabile, deci recuperabile a
deţinuţilor, pe „medicalizarea” actului infracţional prin asimilarea făptaşului cu un soi de
bolnav de tip special. Această schimbare ducea la o atenuare a incriminării actelor săvârşite şi
47
punea în discuţie chestiunea responsabilităţii pe care societatea o avea faţă de ei. Prin
extinderea atenţiei şi grijii faţă de aceste categorii, acţiunea filantropică din România acoperea
practic, în preajma izbucnirii Marelui Război, toate categoriile de defavorizaţi ai sorţii.
Paralel cu această activitate a societăţilor filantropice – şi de multe ori lucrând în strânsă
colaborare cu ele – există asistenţa publică propriu-zisă, în care rolul principal îl joacă statul,
prin autorităţile sale publice locale, primăriile. Încă de la înfiinţarea lor în 1864, când ele
dobândesc personalitate juridică, primăriile au obligaţia să îngrijească de neputincioşii săi şi de
copiii găsiţi (art. 13), să înfiinţeze spitale pentru bolnavi sau scăpătaţi (art. 16), să supravegheze
ospiciile (art. 96) înfiinţate pe cheltuiala lor (art. 119). Inserarea acestor obligaţii în textul legii
demonstrează că fenomenul sărăciei urbane constituia o realitate pregnantă a momentului, ce nu
putea fi ignorată. De unde vor lua primăriile bani pentru a acoperi aceste cheltuieli? Răspunsul
nu era uşor de dat problema găsirii resurselor financiare constituind o piatră de încercare pentru
administraţiile comunale din întreaga perioadă antebelică.
Consiliile comunale gestionau donaţiile şi legatele particularilor, oferite fie primăriei,
fie aşezămintelor dependente de ea. Dar cum acestea erau destul de firave, cel puţin la început,
primăriile se vor vedea obligate să prevadă, în bugetele proprii, fonduri special destinate
acţiunilor filantropice. În lipsa unor reglementări legale clare, cuantumul acestor sume va
fluctua în funcţie de situaţia economică locală, regională şi chiar naţională, pe de o parte, iar pe
de altă parte, de schimbarea percepţiei factorilor de decizie locali faţă de această problemă.
De pildă, bugetul primăriei oraşului Piatra Neamţ pe anul 1869 prevedea, pentru săraci,
suma de 880 de lei din totalul de 29.426 lei alocaţi serviciului sanitar, din care făcea parte şi
asistenţa publică. Cinci ani mai târziu, în 1874, suma rezervată era aproape dublă, 1.600 lei, la
care se mai adăugau 1.100 lei ajutor pentru oamenii săraci alienaţi şi infirmi. Este demn de
menţionat că această mărire substanţială a sumelor destinate asistenţei publice s-a obţinut fără
majorarea nici unui impozit local, ci doar prin liberalizarea dării în antrepriză a diferitelor
servicii ale comunei, care până atunci fuseseră rezervate unui cerc restrâns, ce menţinea un preţ
scăzut, privând astfel comuna de şansa unor venituri bugetare sporite.
Pe măsura creşterii resurselor bugetare, acţiunile de asistenţă socială întreprinse de
primării îşi măresc anvergura şi mai ales încep să se diversifice. Rămânând în acelaşi cadru
referenţial, dacă în anul 1874 Primăria Piatra Neamţ îşi trimitea alienaţii mintali la ospiciile de
la mănăstirile Neamţ şi Golia, două decenii mai târziu, primăria deţinea un local propriu, unde
aceşti nefericiţi erau internaţi şi întreţinuţi, exclusiv pe cheltuială proprie. Treptat, accesul la

48
învăţământ al copiilor proveniţi din familii sărace va face obiectul unei preocupări constante
din partea autorităţilor locale, care donau anual şcolilor din oraş rechizite, haine şi încălţăminte.
Alături de autorităţile locale, statul, la nivel central, încearcă să intervină şi sub alte forme în
sprijinul populaţiei paupere de la oraşe. Timp de două decenii, între 1874 şi 1894, săracii au făcut
obiectul constant al preocupărilor statului, în special prin intermediul legislaţiei sanitare, care obliga
spitalele întreţinute de stat să-i interneze şi să-i trateze gratuit. De asemenea, tot prin aceste legi – pe
măsura avântului luat de stabilimentele ce prelucrau produse de natură animală, ce intrau în
categoria aşa-numită a industriilor insalubre – patronii erau obligaţi să le asigure muncitorilor
condiţii igienicosanitare la locul de muncă. Perioada 1902-1912 va poziţiona statul într-o nouă
ipostază: aceea de mediator social între angajatori şi angajaţi. În acest domeniu, el va interveni, pe
de o parte, în reglementarea raporturilor de muncă într-un sens favorabil categoriilor celor mai
vulnerabile şi prost plătite, minorii şi femeile, ce începeau să fie tot mai mult utilizaţi în industrie
tocmai datorită salariilor mizere pe care le primeau; pe de altă parte, prin garantarea securităţii
sociale a lucrătorilor din instituţiile statului, printr-o politică de pensii şi ajutoare sociale acordate
categoriilor de bugetari din sectoare rău remunerate.
Dar poate cea mai amplă măsură de intervenţie a statului în ajutorul categoriilor
defavorizate o constituie adoptarea legii privind construirea de locuinţe ieftine şi sănătoase
pentru muncitori, din anul 1910. În expunerea de motive prezentată Senatului de iniţiatorul
acestei legi, ministrul industriei şi comerţului, M. G. Orleanu, punea accentul pe faptul că
chestiunea locuinţelor reprezenta nu doar o problemă individuală, ci şi una socială. În acest
sens, el releva importanţa existenţei locuinţelor salubre pentru starea de sănătate a populaţiei,
invocând datele statistice privind mortalitatea extrem de ridicată din rândurile populaţiei
paupere, provocată de condiţiile total improprii în care aceasta locuise: încăperi umede, fără aer
şi lumină, supraaglomerate, câte şase persoane într-o singură odaie. Pe lângă sănătate, ministrul
invoca un alt argument extrem de important şi anume influenţa morală pe care o are o locuinţă.

***
Nu putem trece cu vederea faptul că la sfârşitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea s-au constituit diferite asociaţii preoţeşti, în scopul ajutorării preoţilor şi a familiilor lor:
Clerul român din Bucureşti, Frăţia din Argeş. Ajutorul - Ploieşti, Binefacerea - Iaşi, Societatea
clerului „Mântuitorul Hristos” - Iaşi, Solidaritatea - Dunărea de Jos etc. Iar dintr-o broşură,
publicată în 1925 de Prof. Ioan G. Savin, referitoare la „societăţile de caritate creştină” aflăm că în
vremea de atunci existau „peste 40 de societăţi de ajutorare creştină: Mila, Cutia Milei, Mângâierea,
49
Alinarea, Binele Aproapelui, Ajutorul, Casa Milei, Binefacerea, Dragostea Creştină, Sântămăria,
Pâinea de toate zalele, Umanitatea, Bunul Creştin, Samarineanul Milostiv, Ocrotirea etc”. Aceeaşi
publicaţie menţionează şi existenţa farmaciilor parohiale „din care unele au. ajuns a se organiza în
condiţiuni bune, cum sunt cele din Arama-Iaşi, Bogdana-Teleorman, Corbi-Vlasca etc.”
Întrucât aceste societăţi erau organizate similar, având aproximativ aceiaşi ţel, dorim să
prezentăm, doar ca exemplu scopul uneia dintre ele: „[...] curat cultural şi de binefacere, adică: a
ajuta pe membrii infirmi, a acorda mijloace pentru înmormântarea preoţilor decedaţi, a ajuta
preotesele văduve şi copiii minori, a înlesni mijloace culturale, prin înfiinţarea de biblioteci şi
ţinerea de conferinţe religioase, morale şi educative, cu alte cuvinte: să fie nu numai un mijloc de
ocrotire a preoţilor şi familiilor lor în vremuri grele, dar şi un mijloc lesnicios pentru pregătirea cât
mai bine a preoţilor în îndeplinirea datoriei ce au faţă de poporul ce-1 păstoresc”.
La arhivele Sfintei Mitropolii din Iaşi, de pildă, se păstrează mai multe documente privitoare
la asociaţiile preoţeşti, ale cântăreţilor bisericești și ale paracliserilor, cu scopul întrajutorării
membrilor lor sau a familiilor acestora.
În afară de societăţile de binefacere menţionate, în perioada de care ne ocupăm, cel puţin în
Iaşi funcţionau mai multe asemenea societăţi, cele mai multe informaţii păstrate fiind legate de
Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române. Chiar dacă acestea nu au luat fiinţă din
iniţiativa Bisericii, pe lângă faptul că aveau un pronunţat caracter creştin, înfiinţarea lor fiind
determinată de sentimente filantropice faţă de cei de care se îngrijeau, sentiment propovăduit şi
cultivat de Biserică, se bucurau de binecuvântarea şi sprijinul efectiv al acesteia.
În aceeaşi arhivă se păstrează un dosar cu o parte din corespondenţa purtată de aceste
societăţi şi Sfânta Mitropolie.
Nu mai insistăm asupra faptului că aproape fiecare ierarh, în special cei mai mari, au fost
deosebit de activi în plan filantropic atât prin cuvânt cât şi prin faptă. Au fost, de exemplu, ierarhi
care au înfiinţat „spiţerii” (Iacob Stamati), ierarhi care, cum a fost cazul lui Veniamin Costachi sau
Iosif Naniescu, erau „lipsiţi, vânduţi de datori”, ierarhi care lăsau averea prin testament în scopuri
filantropice, să fie ajutaţi săracii, orfani etc. Aceasta, fără îndoială, era valabil şi în Ţara
Românească. Nu mai vorbim de faptul că preocupările culturale aveau tot o motivaţie profund
filantropică. Căci ce însemna, oare, faptul că ierarhii înşişi scoteau „bucvare”, înfiinţau şcoli, fixau
obligaţia pentru preoţi de a se ocupa de învăţarea copiilor, acordau burse ?
După Primul Război Mondial, când problemele sociale s-au accentuat, s-a simţit nevoia
reactivării şi chiar a sporirii aşezămintelor cu scop social-filantropic. Din statisticile efectuate în
1936 rezultă că erau înregistrate 521 de unităţi de asistenţă socială, din care 471 erau particulare.
50
Acestea din urmă, chiar dacă nu erau patronate direct de Biserică, fuseseră înfiinţate de fii ai ei şi cu
binecuvântarea ei.
Prin intermediul asociaţiilor religioase, patronate de ierarhi, de regii României sau de
magnaţi români, se organizează orfelinate, şcoli pentru copiii săraci, instituţii pentru invalizii şi
orfanii de război. Primul patriarh al României, pe atunci episcopul Miron Cristea, îndemna în prima
sa scrisoare pastorală de după Primul Război Mondial ca fiecare familie creştină să adopte un orfan
de război. Îndemnul său a fost urmat de peste 60.000 de adopţii.
Pe de o parte, accesul preoţilor în instituţiile medicale publice este garantat prin legea pentru
organizarea Bisericii Ortodoxe Române şi prin statutul din anul 1925. Multe instituţii medicale îşi
păstrează bisericile sau capelele, iar asistenţa religioasă pentru bolnavi, orfani sau alte categorii de
persoane internate este garantată prin intermediul aceleiaşi legi. Pe de altă parte, după Marea Unire
de la 1918, asistenţa socială a fost organizată în principal de către stat. „La 29 Martie 1920, s-a
înfiinţat Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale. Acest minister a coordonat şi activitatea de asistenţă
socială începând cu anul 1920. Interesant este că acest minister în anul 1922 a preluat atribuţii
referitoare la sănătatea publică şi s-a înfiinţat Ministerul Sănătăţii Publice, Muncii şi Ocrotirii
Sociale, ele fiind până la acea dată în sarcina Ministerului de Interne - Direcţia Generală a
Serviciului Sanitar. In noua structură organizatorică au apărut compartimente specifice Serviciului
sanitar, dar şi Servicii exterioare, ca de exemplu: direcţii regionale sanitare, inspectorate şi sub-
inspectorate de muncă, oficii de plasare, şcoli, ateliere şi cămine de ucenici, Contenciosul Regiunilor
Sanitare, Serviciul de Inspecţie al Cooperaţieiˮ.

VII. Filantropia în timpul comuniștilor

După ce prezenta un scurt istoric al activităţii filantro pice în Biserica Ortodoxă Română
înainte de anul 1945, pr. Ion Vicovan scria: „Odată cu apariţia comunismului în ţara noastră,
bogata şi complexa activitate filantropică a Bisericii noastre a încetat în cea mai mare măsură.
Biserica însăşi a fost oarecum scoasă în afara societăţii, marginalizată şi limi tată în formele ei
de manifestare, inclusiv sub acest aspect. Insă nici atunci chiar slujirea filantropică nu a încetat
cu desăvârşire, întrucât acţiunile de întrajutorare au continuat la nivel de comunităţi. Săracii au
51
fost ajutaţi în continuare, văduvele şi orfanii de asemenea, Biserica intervenind în cazuri de
calamităţi naturale sau în alte încercări. Cu alte cuvinte, în perioada comunistă prin instituţiile
sociale şi medical sociale ... n-a mai continuat, ele fiind desfiinţate de noul regim sau chiar mai
înainte, ea desfăşurându-se mai departe la nivel de comunitate parohială, eparhială şi de
patriarhie (dacă avem în vedere Fondul Central Misionar).

După 1948, Bisericii nu i s-a mai îngăduit să activeze pe planul slujirii social-filantropice,
Statul totalitar şi ateu urmând să aibă grijă de toate. Cum a făcut-o, se cunoaşte prea bine. În spaţiul
ortodox românesc, activitatea filantropică a Bisericii a fost întreruptă pentru aproape o jumătate de
veac, odată cu instaurarea regimului comunist în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial,
tocmai în perioada când cea mai arzătoare problemă era chiar asistenţa socială.

Ocuparea României de către forţele armate sovietice şi instaurarea regimului comunist a dus
la ruperea legăturilor dintre Biserică şi instituţiile statului în domeniul ortopraxiei. Astfel, „tradiţia
filantropică a Bisericii nu s-a mai putut exprima altfel decât în forma ajutoarelor directe - şi discrete
- acordate săracilor sau prin intermediul colectelor periodice (precum cea anuală din Duminica
Ortodoxiei) sau excepţionale (cu ocazia calamităţilor naturale)ˮ.
Schimbările de front şi negocierile politice internaţionale din al Doilea Război Mondial au
dus la împărţirea statelor Europei în zone de influenţă: a puterilor occidentale şi a statelor socialiste.
Astfel, Bisericile Ortodoxe din Serbia, Bulgaria, România şi Albania au urmat aceeaşi soartă ca
Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1917, trebuind să-şi adapteze misiunea la condiţiile create de
regimurile marxist-leniniste: separarea totală dintre Biserică şi stat, dintre Biserică şi Şcoală. Au
existat şi diferenţe între Biserica Rusă (căreia Stalin i-a permis după 1943 să se reorganizeze după
regulile proprii) şi celelalte Biserici Ortodoxe din Balcani.
Intr-adevăr, anul 1945 a fost unul fatidic pentru România: cu sprijinul tancurilor sovietice şi
al presiunii exercitate de comisarul de externe al URSS, Andrei Vîşinski (1883-1954), Partidul
Comunist Român condus de dr. Petru Groza (1884-1958), deşi cu puţini membrii, reuşea să preia
conducerea ţării. Alegerile falsificate din 1946 au dat un gir de aparentă legalitate loviturii de stat
organizate cu un an înainte, iar abdicarea forţată a regelui Mihai I şi proclamarea Republicii
Populare România (30 decembrie 1947) consfinţeau în mod deplin noua „dictatură a proletariatuluiˮ.
Anul 1948 a fost cel care a adus pe scenă modificări radicale şi în ceea ce priveşte relaţia
noii puteri comuniste cu Biserica Ortodoxă. Astfel, legea învăţământului reformat şi a cultelor din 3-
4 august prevedeau, pe de o parte, laicizarea învăţământului, iar pe de altă parte controlul strict şi
52
supravegherea intensă a cultelor, respectiv al activităţii clerului. Noul patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române, Justinian Marina (1901-1977), instalat pe 6 iunie 1948, şi-a asumat sarcina dificilă de
reorganizare a instituţiilor bisericeşti în noile cadre fixate de regimul comunist-sovietic, încercând să
realizeze un dificil compromis care să asigure supravieţuirea acestora.

Desigur, această realizare este privită negativ, ca o trădare a ierarhiei faţă de credincioşii pe
care îi păstoreau şi o abdicare de la misiunea lor pastorală - în acest sens trebuie amintită mai ales
lucrarea lui Olivier Gillet, Religion et nationalism. L'ideologie de l'Eglise Orthodoxe Roumain sons
le regime comuniste, Bruxelles, 1997. Dimpotrivă, din chiar recenziile la această carte se evidenţiază
şi un alt punct de vedere: în acel context tragic, anumite concesii făcute de ierarhia Bisericii
Ortodoxe Române erau singura ei şansă de supravieţuire, adică de evitare a situaţiei mult mai rele pe
care au cunoscut-o, de exemplu, Bisericile Ortodoxe din Rusia, Estonia sau Albania.
Colaborarea tradiţională dintre Biserică şi stat în domeniul asistenţei religioase şi sociale în
instituţiile statului se încheie oficial prin Decretul nr. 177/ 1948, cu privire la regimul general al
cultelor. Statutul modificat al Bisericii Ortodoxe Române (1949) se adaptează reglementărilor de
stat stipulând (prin articolul 136) prezenţa clericilor în instituţiile statului doar „la cererea
credincioşilorˮ. Acest articol va fi punctul de plecare al reluării activităţilor religioase în instituţiile
publice după 1990.
Faptul că Biserica Ortodoxă Română nu s-a lăsat total aservită intereselor statului comunist
ateu, în pofida presiunilor exercitate de acesta (mergând de la limitări legislative şi până la
întemniţări sau chiar crimă), se vede şi din cele două încercări de revitalizare a activităţii sociale a
Bisericii: Apostolatul social (12 vol.) al Patriarhului Justinian şi dezvoltarea conceptului de
„Biserică slujitoareˮ al Mitropolitului Antonie Plămădeală.
Patriarhul Justinian Marina a elaborat teoria „apostolatului socialˮ, care punea bazele noilor
metode filantropice a Bisericii Ortodoxe. Apostolatul social concretizează adaptarea Bisericii la
noua situaţie politică creată de instaurarea comunismului. Scrierile conţinute în lucrarea Apostolat
social, pilde şi îndemnuri pentru cler reprezintă ansamblul discursului de convieţuire a Bisericii
Ortodoxe faţă de noua putere începând din anul 1948. Discursul bazat în principal pe patriotism, pe
datoria de a munci era înfăţişat ca o nouă concepţie, capabilă să împace tradiţiile Bisericii Ortodoxe
cu „circumstanţele noi, generate de mersul societăţii româneşti către o societate modernă şi datorate
evenimentelor survenite după cel de-al Doilea Război Mondialˮ.
Îndată după războiul al doilea mondial, printre cei care au depus strădanie pentru
refacerea Spiridoniei dărâmate, a fost egumenul Mănăstirii Sfântul Spiridon şi vicar al
53
Mitropoliei Moldovei, Episcopul Justinian, ajuns apoi Patriarh al României. Când în 1957 s-au
serbat două sute de ani de la înfiinţarea acestui spital, fericitul întru pomenire Patriarh Justinian
a ţinut, la Iaşi, o cuvântare în care a expus misiunea Bisericii de slujire a poporului şi de slujire
a aproapelui, potrivit poruncii Mântuitorului.
Punctul de pornire al apostolatului social priveşte modul în care se poate realiza
înnoirea Bisericii Ortodoxe Române şi definirea misiunii sale într-o lume pe cale de a se naşte.
Iată ce spunea fericitul întru adormire patriarh Justinian, legat de acest lucru: „Biserica noastră
are datoria să propovăduiască numai adevărul. Viitorul ei depinde de felul cum susţine şi apără
adevărul. Calea Bisericii noastre este Iisus şi viaţa ei este călăuzită de El. Arhiereul lui Hris-
tos are îndatorirea să păşească toată viaţa sa numai pe calea adevărului lui Hristos prin fapte
concrete, fiindcă drumul adevărului este calea vieţiiˮ.
În perioada comunismului erau mijloace special de asistență social bisericească
precum : Casa de Pensii și Ajutorare a Personalului Bisericii Ortodoxe Române, Casa de ajutor
reciproc, Case de odihnă și tratament și ajutoare de la Fondul Central Misionar.
Casa de pensii și-a asigurat propriile sale case de odihnă și tratament: una la Cozia-
Călimănești și una la Olănești. Alte centre sunt la Techiorghiol, Bușteni, Peștera Ialomicioarei,
Bălțătești (Neamț), Păltiniș (Sibiu), Buziaș și Eforie Sud.
Teza „naţionalismuluiˮ şi „supunerea faţă de statˮ au conferit Bisericii Ortodoxe posibilitatea
de a opune regimului totalitar activitatea ei liturgică şi culturală, ca mijloace de a-şi împlini
mandatul ei de a sfinţi viaţa, a împărtăşi Tainele şi a mântui sufletele.
România sub regimul comunist a fost asemănată cu „o insulă a Arhipelagului Gulagˮ.
Activitatea ortopractică-diaconală din mănăstiri a suferit o grea lovitură şi a trăit un proces de
izolare prin aplicarea Decrebilul nr. 410 din 19 noiembrie 1959, prin care se scoteau din mănăstiri
nenumăraţi călugări şi călugăriţe. Aceştia au continuat să împlinească slujirea aproapelui în lume,
devenită acum „chilia lorˮ. Demnă de amintit rămâne atitudinea Patriarhului Justinian, care, în ciuda
prevederilor impuse cu violenţă de statul comunist, „a menţinut strâns unite rândurile clerului, a
sprijinit pe condamnaţii politic dintre preoţii şi călugării eliberaţi din puşcării şi a restaurat multe
biserici şi mănăstiri, înfruntând sancţiunile, ameninţările şi chiar domiciliul forţatˮ.
La Iași IPS Iustin Moisescu l-a ocrotit pe G.M. Cantacuzino.
Biserica Ortodoxă Română a trăit după 1958 o nouă prigoană din partea statului comunist.
„Românii au trăit după această dată un cumplit holocaust roşu. Mulţi credincioşi au fost ucişi din
cauza apartenenţei religioase, alţii au fost închişi şi torturaţi. Multe biserici au fost distruse sau
demolate. Neoficial, mulţi episcopi şi preoţi români-ortodocşi au continuat operele diaconal-sociale:
54
prin donaţii, prin ajutor personal pentru familiile nevoiaşe, precum şi prin sprijinirea femeilor ai
căror bărbaţi fuseseră întemniţaţiˮ, scria părintele Mihai Valică.
Două exemple concrete de ortopraxie diaconală ocazională a Bisericii Ortodoxe Române au
fost date în timpul inundaţiilor catastrofale din 1971 şi după cutremurul din martie 1977. Atunci
Biserica a strâns din întreaga ţară bunuri (alimente şi haine) pentru sinistraţi. In rest, Biserica a
dezvoltat o „diaconie a cuvântuluiˮ, punând Liturghia, rugăciunile, păstrarea Tainelor şi a Tradiţiei
în fruntea activităţii sale misionare din timpul perioadei comuniste.
Decembrie 1989 a reprezentat o dată de răscruce în istoria poporului român şi a Bisericii
Ortodoxe. După cum s-a spus, „căderea comunismului a însemnat [...] pentru Bisericile şi
confesiunile Europei de Est ieşirea din ghetoul în care au fost ţinute timp de jumătate jumătate de
secol de către statul ateu. Eliberării îi va corespunde revenirea în mijlocul societăţii, dincolo de
limitele parohiale, adică ocuparea unui loc printre reperele publice la care se uită atât credinciosul,
cât şi necredinciosulˮ.
Intr-adevăr, după mai multe decenii de opresiune, Biserica Ortodoxă Română a avut
după 1990 posibilitatea să-şi desfăşoare în libertate misiunea ei, devenind o prezenţă din ce în
ce mai puternică în societate. Nu întâmplător, în cadrul sondajelor, ea s-a bucurat, dintre toate
instituţiile statului, de cea mai mare încredere în rândul populaţiei.

VIII. Filantropia de după ’89 până în zilele noastre

Asistența social-filantropică în Arhiepiscopia Iașilor din Mitropolia Moldovei și Bucovinei

între 1990-2019
Analizând sistemul de asitență socială din România după anul 1989 și am constatat că
încă de la începutul anului 1990 s-a introdus formarea asistenților sociali în marile centre
universitare din țară.

55
 Redescoperirea diaconiei sau liturghiei fratelui a reprezentat pentru Biserică o revenire
și o continuare a tradiției primelor veacuri, unde filantropia divină reprezintă izvorul
duhovnicesc al diaconiei eclesiale față de oamenii aflați în nevoi.
Așadar, orizontul slujirii creștine, „taina fratelui” are o profundă conotație socială și
liturgică. Nu este întâmplător că slujirea socială a fost definită ca „Liturghie după Liturghie”,
pentru că această slujire reprezintă dimensiunea orizontală a dragostei lui Dumnezeu pentru
oameni, prin oameni.
Această legătură nedespărțită dintre „taina Altarului” și „taina fratelui”, ce reprezintă, în
fond, crezul ortodox al mărturiei iubirii lui Dumnezeu, a fost transpunsă în realitate prin
numirea, în cadrul Adunării Eparhiale din 10 ianuarie 1991, a P.C. Pr. Vasile Andreica în
funcția de preot misionar de caritate pentru Iași, urmând a acorda asistență pastorală pentru
credincioșii din spitale, orfelinate, penitenciare și unități militare.
Așadar, Biserica are următoarele obiective strategice: lupta împotriva marginalizării
sociale și a sărăciei; încurajarea dezvoltării persoanei umane în comunitate prin solidaritate și
implicare socială; lupta pentru îmbunătățirea vieții și promovarea drepturilor și valorile
democrației în spiritual dialogului și parteneriatului.
Nucleul asistenței sociale din Arhiepiscopia Iașilor este Fundația „Solidaritate și
Speranțăˮ, care a fost înfiinţată în 12 august 2002 şi este membră a Federaţiei „Filantropiaˮ.
Domeniile de activitate desfăşurate de către Fundaţia „Solidaritate şi Speranţăˮ sunt:
asistenţă socială şi medicală, asistenţă şi dezvoltare comunitară, asistenţă medicală, educaţie şi
cercetare interdisciplinară, cultură, dezvoltare organizaţională, tineret şi mediu.
Din anul 2002 şi până în prezent Fundaţia „Solidaritate şi Speranţăˮ a implementat
proiecte sociale cu finanţări din diferite fonduri europene nerambursabile.
Fundaţia are nouă filiale pe lângă protopopiatele din Arhiepiscopia Iaşilor, în localităţile
Botoşani, Paşcani, Hârlău, Săveni, Piatra Neamţ, Târgu Neamţ, Roznov, Darabani, Săvineşti.
Sectorul pentru asistenţă social-filantropică din cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor a fost
înfiinţat în anul 1997 pentru organizarea instituţională, în cadrul activităţii bisericii, a
subunităţilor, proiectelor şi programelor din acest domeniu din întreaga eparhie. Din anul 2010
în coordonarea sectorului a intrat şi activitatea medicală.
La sfârșitul anului 2019, Serviciul de aistență socială și medicală „Diaconiaˮ avea
următorii furnizori de servicii filantropice: parohiile și mănăstirile din Arhiepiscopia laşilor –
activitate filantropică neacreditată; 28 de unități social-filantropice acreditate ca furnizori (lângă
Centrul eparhial, protopopiate, parohii, mănăstiri şi ONG- uri bisericeşti), cu 44 de servicii
56
sociale licenţiate sau în curs de licenţiere din partea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale; 8
unități medicale acreditate sau în curs dde acreditare de către Ministerul Sănătății; 43 de preoți
misionari din unităţile bugetare (spitale, penitenciare, unităţi medicale şi sociale ale Statului,
comunităţi de surdo-muţi). Asistenţa comunităţilor de surdo-muţi (Iaşi, Piatra Neamţ şi
Botoşani.
Serviciile sociale acreditate din Arhiepiscopia Iașilor sunt: Biroul de asistență socială a
Centrului eparhial Iași; Departamentul PRO VITA al Sectorului de misiune; Birouri de
asistență social pe lângă Protopopiate, Fundația Solidaritate și Speranță Iași, Centrul rezidențial
pentru vârstnici Văratec, Alte ONG-uri bisericești; parohii acreditate ca furnizori de servicii
sociale; Spital, Policlinică și Fundația Medicală Providența și 5 unități medicale în teritoriu
(Miclăușeni, Văratec, Agapia, Paltin - 2 cabinete).
Biroul de Asistență socială a Centrului eparhial Iași coordonează:
1. Activitatea Biroului de Asistență socială al Centrului eparhial Iași în cadrul căruia
funționează: Centrul de suport pentru situaţii de criză şi urgenţă „Filantropiaˮ; Centrul
rezidenţial pentru adulţi cu dizabilităţi psihiatrice „Sf. Luca Doctorul”; Centre de zi pentru
vârstnici „Cluburile seniorilor" din Bălțătești, județul Neamț și Miorcani, comuna Rădăuți
Prut, județul Botoșani.
Același Birou a desfășurat următoarele programe:
 Fondul de urgență pentru sinistrați destinat ajutorării familiilor și unităților de cult din
Arhiepiscopia Iașilor care au suferit pagube materiale în urma calamităților: incendii, furtuni.
 Fondul „Sf. Ap. Iacobˮ constituit din donații ale credincioșilor Catedralei mitropolitane –
Taina Sf. Maslu
 Proiect „Masa bucurieiˮ inițiat în anul 2009 de către Patriarhia Română în parteneriat cu
rețeaua magazinelor Selgros.
 Fondul „Păstorul cel Bunˮ – întrajutorare preoțească are ca obiectiv sprijinirea familiei
preotului din parohiile defavorizate şi cu diverse probleme sociale şi medicale, în baza
hotărârilor Permanenţei Consiliului eparhial şi în baza art. 102, lit. H din Statutul pentru
organizarea şi funcţionarea BOR, în baza Regulamentului de administrare al fondului.
 Fondul „Sf. Vasile cel Mareˮ - sprijin pentru activitatea misionară a protopopiatelor şi
parohiilor, în baza Regulamentului de administrare al fondului, prin contribuţia parohiilor de
categorie 1 şi 2 şi a protopopiatelor din surse proprii.

57
 2. Activitatea Biroului de Asistență religioasă al Centrului eparhial Iași în cadrul căruia se
acordă asistenţă religioasă în unităţi bugetare (spitale, unităţi militare, penitenciare, etc.) și
asistență comunităților de surdo-muți.
În Arhiepiscopia laşilor îşi desfăşoară activitatea în unităţi bugetare (spitale, unităţi
militare, penitenciare, unităţi sociale, comunităţi ale persoanelor cu deficienţe de auz şi
vorbire, şcoli speciale) un număr de 43 preoţi misionari repartizaţi după cum urmează: 27 în
spitale, 5 în unităţi militare, 2 în penitenciare, 3 în cămine de bătrâni, 2 în unităţi de
învăţământ special, 4 în comunităţile persoanelor cu deficienţă de auz şi vorbire (laşi, Piatra
Neamţ, Botoşani) şi în centre de protecţie socială aflate sub jurisdicţia DGASPC din laşi şi
Neamţ.
În cadrul parohiilor funcționează următoarele centre:
 Parohia Sf. Sava cel Sfințit Iași –comunități surdo-muți. Comunitatea persoanelor cu
deficienţe de auz şi vorbire din laşi are, din anul 2005, loc de rugăciune şi asistenţă religioasă
Biserica „Sf. Sava” din laşi. Se acordă servicii religioase cu traducereîn limbaj mimico-
gestual.
Prin personalul specializat angajaţi şi voluntari se oferă în regim gratuit: consiliere
spirituală, interpretare servicii religioase (Sf. Liturghie,înmormântări,cununii, botezuri,
parastase,etc.), dar şi sprijin în rezolvarea diferitelor probleme legate de comunicare cu
diferite instituţii (birouri notariale, judecătorie, spitale, cabinete medicale, bănci) folosinduse
limbajul mimico-gestual.
Biroul pentru asistenţă socială al Centrului eparhial al Arhiepiscopiei laşilor are ca
parteneri următoarele instituții: ANSR filiala laşi, Liceul Tehnologic Special „V. Pavelcu”
din laşi și Primăria laşi.
 Parohia „Precista 1ˮ Piatra Neamț – comunitate surdo-muți. Activitatea capelei pentru
comunitatea surdo-muţilor din Piatra Neamţ a început în anul 2005 la spitalul din Piatra
Neamţ.
În luna iulie a anului 2019 comunitatea a fost transferată la Parohia „Precista 1ˮ, Piatra
Neamţ.
Se oferă în regim gratuit: consiliere spirituală, interpretare servicii religioase (Sf. Liturghie,
înmormântări, cununii, botezuri, parastase, sfinţiri), dar şi sprijin în rezolvarea diferitelor probleme
legate de comunicare cu diferite instituţii (birouri notariale, judecătorie, spitale, cabinete medicale,
bănci) folosindu-se limbajul mimico-gestual.

58
  Parohia „Sf. Spiridonˮ Botoșani – comunitate surdo-muți. În luna octombrie a anului
2018, la sediul Filialei Surzilor din Botoşani, s-au pus bazele Comunităţii persoanelor cu
deficienţe de auz şi vorbire din Botoşani.

Protopopiate – filantropie și asistență socială

Majoritatea parohiilor şi mănăstirilor (peste 1.000) din cele 13 protopopiate au oferit
servicii de tip cantină socială, ajutoare/beneficii financiare, materiale (îmbrăcăminte, rechizite,
produse igienico-sanitare şi alimentare), etc. Aici sunt incluse şi ajutoarele oferite în urma
colectei organizate în Postul Crăciunului.
în cadrul activităţii de mai sus se include:
• Programul social din Postul Naşterii Domnului
Urmare îndemnului Pastoralei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în perioada
Postului Naşterii Domnului 2019, a fost organizată şi în Arhiepiscopia Iaşilor, prin intermediul
parohiilor, colecta în bani, alimente, haine şi medicamente, prin care au fost sprijinite persoane
defavorizate: bolnavi, vârstnici şi familii cu mulţi copii în situaţie de risc social din fiecare
comunitate.

• Programul „Hrană pentru pelerini”

Cu ocazia Hramului Sf. Cuv. Parascheva, sub coordonarea Biroului de asistenţă socială al
Centrului eparhial laşi au fost distribuite pachete cu hrană pentru pelerini prin intermediul
parohiilor din protopopiatele laşi 1,2,3, Paşcani şi Botoşani.

Activitatea de asistenţă socială acreditată a Birourilor pentru asistenţă socială în

Protopopiate:
În cadrul celor 11 Protopopiate din Arhiepiscopia Iașilor ( 3 în Iași, Tg. Neamț, Piatra
Neamț, Pașcani, Roznov, Botoșani, Hârlău, Dorohoi, Drabani) funcționează Centrul de suport
pentru situații de urgență și criză având următoarele obiective: identificare a nevoii sociale
individuale, familiale şi de grup; informare despre drepturi şi obligaţii; măsuri şi acţiuni de
conştientizare şi sensibilizare socială; măsuri şi acţiuni de urgenţă în vederea reducerii efectelor
situaţiilor de criză; măsuri şi acţiuni de sprijin în vederea menţinerii în comunitate a
persoanelor în dificultate; activităţi şi servicii de consiliere socială şi juridică; măsuri şi
activităţi de organizare şi dezvoltare comunitară în plan social pentru încurajarea participării şi
solidarităţii sociale.
59
 În cadrul Protopopiatului Iași 2 mai funcționează Centru de zi pentru personae
vârstnice „Sf. Ierarh Iosif cel Milostivˮ înfiinţat în anul 2019 prin Proiectul european
„RESPECT BĂTRÂNII!ˮ - Reducerea Excluziunii Sociale prin Promovarea şi Eficientizarea
Calităţii Tratamentului adresat Bătrânilor din localităţile Văratec, judeţul Neamţ şi Iaşi, judeţul
Iaşi” în parteneriat cu Parohia Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare şi Sfânt, Parohia Sf.
Sava şi Fundaţia Solidaritate şi Speranţă. Proiect cofinanţatdin Fondul Social European prin
Programul Operaţional Capital Uman 2014-2020, Axa prioritară 4: Incluziunea socială şi
combaterea sărăciei.
În cadrul Protopopiatului Roznov funcționează Centrul rezidențial de Asistență
personae fără adăpost „Blândul Păstorˮ Roznov în cadrul căruia Primesc servicii integrate:
hrană caldă, consiliere socială, juridică şi religioasă si adapost persoanelor care nu au unde
locui.
ONG-uri - asistență social specializată: Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă”; Cantina
socială „Sfântul Savaˮ; Centrul de zi pentru copii „Sfânta Marinaˮ Iași; Centrul de de zi „Mia
Casa Inculețˮ din Bârnova; Centrul de zi „Sfântul Stelianˮ Iași; Centrul de consiliere și
reabilitare a persoanelor dependente de alcool și alte droguri „Sfântul Nicolaeˮ; Centrul de
Asistență socială și îngrijire la domiciliu „Sfântul Minaˮ; Centrul de Asistență socială și
îngrijire la domiciliu „Cuvioasa Olimpiadaˮ, Văratec; Centrul de hipoterapie și echitație
„Sfântul Mare Mucenic Gheorgheˮ, Bârnova; Centrul de zi de asistență și recuperare pentru
persoanele vârstnice „Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihlaˮ și Cantina socială „Sfântul
Nicolaeˮ, Belcești.
Alte proiecte cu finanţare europeană derulate în perioada ianuarie-decembrie
2019: Proiect Măsuri integrate de dezvoltare a comunităţii marginalizate din comuna Frumuşica;
Sprijinirea Tinerilor Antreprenori din Regiunea Nord-Est prin Transfer de Inovaţii şi Tehnologii
Utile pe Piaţă - START IT UP Nord-Est; Proiectul „BonAntreprenor”; Proiectul „O şansă pentru
fiecare!”; Proiectul „Tinerii ieşeni - între performanţă şi voluntariat”; Proiectul „Oportunităţi pentru
bătrânii comunităţilor din Judeţul laşi”.
Asociaţia „Familia Nostra” s-a înfiinţat în anul 1996, debutând cu un centru ce oferea
servicii pentru copiii străzii care, ulterior, în anul 2007, s-a transformat în Centrul „Sf. Andrei”
pentru copiii defavorizaţi socio-economic din mediul rural. Din vara anului 2016, denumirea
serviciului oferit s-a schimbat în Centrul de Tip Familial „Sfântul Andrei”, ceea ce a întărit
şi prin cuvinte ceea ce reprezintă de fapt: o casă în care copiii defavorizaţi să se simtă cât mai
mult posibil ca într-o familie.
60
 Fundația „Justin Pârvuˮ, Petru Vodă în cadrul căruia funcționează un Internat școlar –
centrul social pentru copii „Acoperământul Maicii Domnului Maicii Domnuluiˮ și Centrul
rezidențial pentru personae vârstnice „Sfântul Spiridonˮ.
Asociaţia de ajutor social a Fecioarei Maria şi Cuvioasei Parascheva , din Târgul
Frumos, a fost acreditată în anul 2009, funcţionând şi oferind asistenţă şi suport moral pentru
persoanele vârstnice din localitate și coordonează activitățile din Centrul rezidenţial pentru
vârstnici „Fecioara Maria” a fost înfiinţat în anul 2013, oferind neîntrerupt, asistenţă,
îngrijire şi găzduire pentru persoanele vârstnice defavorizate dinTg.Frumosşi localităţile
vecine. Pe lângă îngrijirea fizică, beneficiază şi deceaaspiritului prin grija preoţilor Bisericii
„Cuvioasa Parascheva” din oraş. Totodată, primesc şi asistenţă medical şi psihologică sub
supraveghere şi monitorizare de către cadrele specializate.
Asociaţia „Sfântul Prooroc Avraamˮ a fost inaugurată în anul 2007 și coordonează
activitățile din Centrul de plasament de tip familial „Sf. Ioachim și Anaˮ, Dumbrava Roșie,
Neamț.
Fundaţia „Împreună pentru Solidaritate Socialăˮ, Piatra Neamț, este o organizaţie
nonguvernamentală care se implică în sprijinirea persoanelor defavorizate din comuna
Săvineşti, judeţul Neamţ, în special, precum şi alte comunităţi defavorizate din regiunea Nord
Est. Înfiinţată în anul 1995, fundaţia şi-a desfăşurat activităţile, în primii 10 ani, în municipiul
Rădăuţi, judeţul Suceava.
Asociaţia „Glasul Vieţiiˮ, Iași, a fost înfiinţată în anul 2012 la iniţiativa voluntarilor
care sprijină activităţile sociale din cadrul Maternităţii Cuza-Vodădin Iaşi. În cadrul Asociației
se desfășoară următoarele proiecte: Proiectul „Sărbătorile creştine - Bucuria tuturor”; Proiectul
„Grăuntele de muştar”; Programul „Dăruim Speranţăˮ; Proiectul „Casele Speranţei”; și
Proiectul „Casa Vieţii - Sfânta Elena”, un proiect derulat în parteneriat cu parohia Beldiman,
prin care construim un Centru de 24 de garsoniere pentru mamele şi copiii abandonaţi.
Un proiect social important este Centrul rezidenţial pentru persoane vârstnice
„Cuvioasa Nazaria” Văratec organizat în perioada 1997-2019.
Centre sociale acreditate din parohii: Centrul de zi pentru asistență și recuperare
persoane vârstnice și Centrul de zi de asistență și recuperare pentru persoane vârstnice „Sfinții
Arhangheli Mihail și Gavriilˮ (înființat în 2019) (Parohia „Binecredinciosul Ștefan cel Mare și
Sfântˮ, Iași); Centrul de zi pentru adulți cu dizabilități (deficiențe de auz și vorbire); Centrul de
zi pentru copii cu dizabilități (deficiențe de auz și vorbire) „Sfântul Prooroc Zahariaˮ; 2 Centre
de zi pentru vârstnici cu dizabilități (deficiențe de auz și vorbire) (Parohia „Sfântul Sava cel
61
Sfințitˮ, Iași); Centrul Social Educativ „Popasul Iubirii Milostive” - Cantină Socială ( Parohia
„Sfinţii Voievozi” Săvineşti); Cantina socială „Sfântul Ilie” (Parohia „Sf. Ilie” Botoşani) și
Cantina socială „Sfântul Haralambieˮ (parhohia Sf. Haralambie, Iași).
Activitatea medicală - Așezământul medical „Providențaˮ coordonează următoarele
instituții: Spitalul „Providențaˮ înființat în 1998; Centrul de Cercetare în Medicină şi
Spiritualitate „Providenţa” Iaşi; Policlinica „Providenţa” Iași; Fundația medical „Providenţa”
Iași cu Filiala Miclăuşeni - Cabinet medicină generală;
Unități medicale în teritoriu: Cabinet de medicină generală „Sfinții Doctori Cosma și
Damianˮ (Mănăstirea Agapia); Cabinet medicină generală (Mănăstirea Văratic); Cabinet
medicină dentară și Cabinet medicină generală „Sf. Pantelimonˮ (Fundația „Justin Pârvuˮ).
Numărul total de persoane/familii beneficiare, la sfârșitul anului 2019în Arhiepiscopia
Iașilor, a fost de 258.500 pentru care s-a alocat un buget de 21.863.054 lei.

Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților

La nivelul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor se remarcă o funcţionare a acestei activităţi

într-un cadru organizat, planificat, cu grupuri ţintă precizate, având o infrastructură adecvată cu
personalul calificat, angajat sau voluntar.

Astfel, la nivelul arhiepiscopiei există 10 cantine sociale pentru cei săraci şi lipsiţi de orice
mijloace de subzistenţă. Pentru bolnavii din parohii avem 2 farmacii şi 7 cabinete medicale ce au oferit
servicii unui număr de 360 de persoane. Există 4 centre de zi pentru copii cu un număr de 103 de
beneficiari, 2 centre de zi pentru vârstnici cu un număr de 127 beneficiari, 5 centre de tip familial cu un
număr de 175 de persoane, 1 centru de tip afterschool pentru 10 copii.
Exemplificăm aici Căminul de Copii și Unitatea Medico-Socială de la Dolhasca, precum și
Căminul Sf. Leontie de la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți, care se remarcă printr-o activitate socială cu
totul deosebită.
Un număr 284 de persoane în vârstă sunt ocrotite în 10 cămine pentru bătrâni: Căminul de Bătrâni
„Sfântul loan cel Nou” de la Suceava, Căminul de Bătrâni de la Mănăstirea „Acoperământul Maicii
Domnului” Groşi - Boroaia, Căminul de Bătrâni „Bogdan Întemeietorul” din Bogdăneşti, Căminul de
Bătrâni „Sf. M. Mc. Dimitrie” de la Vatra Domei, Căminul de Bătrâni „Sfântul Andrei” din Fălticeni,
Căminul de la Parohia Dumbrăveni II, Căminul de Bătrâni de la Mănăstirea Buciumeni, Căminul de
Bătrâni de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, Căminul de Bătrâni de la Mălini și Căminul de Bătrâni de la

62
Vicovul de Jos.
Acestora li se asigură cazare, masă, îmbrăcăminte, consultaţii medicale de specialitate,
medicamente gratuite, consiliere şi asistenţă spirituală.
S-a reușit, în anul 2018, acreditarea de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale a tuturor
căminelor de copii și bătrâni din Eparhia noastră, cu excepția celui de la Bogdănești. În lunile ce vor urma
vom încerca să acredităm și acest așezământ social și să finalizăm demersurile demarate deja spre a obține
și licențierea unităților sus menționate.
În cuprinsul eparhiei sunt: o brutărie la Căminul pentru Copii de la Dolhasca şi alta la Căminul
pentru Bătrâni Suceava, 4 campusuri de tabără: la Mănăstirea Putna, Mănăstirea Groşi, Parohia
„Adormirea Maicii Domnului” Câmpulung Moldovenesc și Parohia Adâncată, două centre de urgenţă:
unul pentru persoanele fără adăpost la Parohia „Sf. Vineri” Suceava şi unul pentru persoanele victime ale
violenţei, înfiinţat în municipiul Suceava de către Fundaţia „Sf. Martiri Brâncoveni” a Mănăstirii „Sf. loan
cel Nou de la Suceava”, de care au beneficiat peste 130 de persoane.
Asociaţia Medico-Socială „Sf. Ioan cel Nou” Suceava desfăşoară o frumoasă activitate social-
filantropică, distribuind lunar alimente la 120 familii, precum şi hrană caldă, de trei ori pe săptămână, la
60 familii; atunci când este cazul, membrii asociaţiei însoţesc pe cei bolnavi la medic, le igienizează
locuinţele şi efectele de pat şi corp, acordă îngrijire la domiciliu persoanelor de vârsta a lll-a aflate în
situaţii de risc şi dependente, etc.
Personalul specializat care-şi desfăşoară activitatea în cadrul aşezămintelor este alcătuit din: 12
asistenţi sociali, 5 cadre didactice, 3 cadre medicale, un psiholog, un jurist, majoritatea activând în regim
de voluntariat.
Centrele de caritate ale eparhiei noastre sunt susţinute în vederea realizării activităţilor propuse de
către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi instituţii ale administraţiei publice locale: Prefectura,
Consiliul Judeţean, Primăria Suceava, consiliile locale, Inspectoratul Şcolar Judeţean, Direcţia Judeţeană
pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Direcţia Judeţeană pentru Muncă şi Protecţie Socială, Direcţia
Sanitară Judeţeană, Poliţia, Jandarmeria, I.S.U. Suceava.

Arhiepiscopia Romanului și Bacăului

Activitatea Sectorului Social-Filantropic din anul 2019 a avut ca prioritate asigurarea
continuităţii serviciilor sociale existente, corespunzător nevoilor identificate în rândul
comunităţilor, respectiv: centre de zi pentru copii din familii aflate în dificultate, centre de
recuperare pentru copii cu dizabilităţi, cantine sociale, centre de consiliere, informare şi sprijin,
centre de zi, rezidenţiale şi de îngrijire la domiciliu pentru persoane vârstnice, cabinete
63
stomatologice, de medicină de familie, centre de consiliere a persoanelor dependente de alcool
şi droguri, întreprinderi sociale, etc.
În anul 2019 au continuat Proiectele Sociale Eparhiale cu derulare continuă: „Bolnav
am fost și M-ați cercetat”, „În temniță am fost și ați venit la Mine”, „Lăsați copiii să vină la
Mine”, „Fii dar din Darul lui Dumnezeu!”, campania de donare de sânge, „Întinde o mână și
dă o șansă vieții! Donează sânge!”.
Activitatea desfășurată în cadrul noului Departatment Provita al Sectorului Social-
Filantropic a constat în numeroase inițiative rezultate în urma întâlnirii reprezentanților din cele
șase protopopiate pentru analiza propunerilor de activități desfășurate în în cadrul Lunii pentru
viață „Unic din prima secundă”.
Au fost organizate Marșuri pentru viață în fiecare protopopiat.
Participarea la cursurile training-ului „Cunoaște, iubește, acționează, împreună pentru
viață!”
În cadrul activităților de conștientizare a riscurilor bolilor cu transmitere sexuală au avut
loc trei conferințe (Parohia Ortodoxă Lazaret, Colegiul Național „Ferdinand I” din Bacău și
Colegiul „Roman Vodă” din Roman), susținute de către Rob Kowalski și Adelina Fronea,
având titlul „De ce merită să aștepți?”.
    În 2019 a continuat campania de Donare sânge ”Întinde o mână și dă șansă vieții.
Donează sânge!”.

Proiecte demarate în 2019 cu fonduri nerambursabile: „Satul românesc văzut prin ochii
copilăriei. Vatra satului românesc vs. Rețelele de socializare ” și „Îngrijirea pe termen lung a
vârstnicilor. Prioritate medico-socială națională și europeană” - proiecte cofinanțate de
Consiliul Județean Bacău.
Anul trecut a continuat proiectul social-filantropic „În temniță am  fost și ați venit la
Mine”,
Alte proiecte și programe social-filantropice: proiectul eparhial „Fă Rai din ce ai!”,
proiectul „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți!”; Programul Social Eparhial „Fii dar din
Darul lui Dumnezeu!”; Proiectul „Masa bucuriei”; proiectul filantropic „Să transformăm
credința în fapte!”; Proiectul „Oferă speranță celor în suferință”; Proiectul „Prânzul pe roate”:
proiectul de îngrijire a persoanelor vârstnice la domiciliu „Maica Domnului – Toiagul unei
64
bătrâneți binecuvântate”; Proiectul pentru dialog între generații „Sfinții Ioachim și Ana –
călăuzitori ai tinerilor” în parteneriat cu Școala Gimnazială „Constantin Platon” Bacău,
Centrul de zi „Dreptul Iosif – sfetnicul cel bun” pentru consiliere părinți și copii; Proiectul
cultural „Tradiția tainică și mereu întineritoare ne cheamă și ne stăpânește”; proiectul
educațional – caritabil „Autismul nu doare, indiferența ta, da!”; proiectul „Inimă de mamă”;
proiectul „Fii dar din Darul lui Dumnezeu!”; Proiectele educaţionale cultural-catehetice
„Şcoala de vară – Joc şi creaţie”, ediţia a VI-a, „Satul românesc – credinţă, tradiţie şi istorie”,
„Şcoala de iarnă – Colindele: sărbătoarea bucuriei satului românesc” ; târgul caritabil de
mărțișoare Intitulat „Mărțișorul meu ajută când ți-e greu” (banii au fost donați tinerei Teodorei
Stamate); acțiune de ecologizare intitulată „Ziua curățeniei în Târgu Ocna - Let’s do it
România”; Proiectul Școala de vară „Cultură, artă, spiritualitate”; proiectului social-
filantropic „Cutia bucuriei”
.
La 21 martie 2019, la sediul Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale Iași,
Asociația a semnat un contract de finanțare nerambursabilă pentru construirea unei noi
infrastructuri sociale adresate copiilor și tinerilor cu deficiențe precum Autism, Sindrom Down
și ADHD.
În cadrul Fundației „Episcop Melchisedec”, au funcționat în anul 2019 trei servicii
sociale:
I. Centrul de Zi pentru Copii aflați în situație de risc –
II. Centrul multifuncțional - Cantina socială – acreditat și licențiat, a oferit zilnic 40 de
porții de hrană caldă persoanelor nevoiașe și pachete alimentare cu ocazia sărbătorilor.
III. Centrul multifuncțional - Centru de zi de Socializare și petrecere a timpului liber
Persoane Vârstnice. Fundația ”Episcop Melchisedec”-Filiala Bacău a oferit în anul 2019
servicii sociale, ajutoare materiale și financiare beneficiarilor serviciilor sociale existente (4
Centre de zi pentru copii proveniţi din familii defavorizate, Centrul de recuperare neuro-
motorie „Sf. Vasile cel Mare”, Centrul de zi pentru persoane cu autism ”Sf. Cosma şi
Damianˮ, Centrul de informare, consiliere şi sprijin).
În anul 2019, Asociația „Treime de Arhierei” din Bacău a continuat construcția unui
amplu Centru socio-cultural, în cadrul căruia copiii, tinerii şi vârstnicii vor beneficia de mai
multe servicii sociale, spirituale, psihologice și pedagogice, urmând a se desfăşura următoarele
activităţi: Centrul de zi pentru copii, Centrul de zi pentru vârstnici, Centrul de creație, artă și
tradiție populară românească și Centrul de tineret și voluntariat.
65
 Alte centre sunt: Centrul de Voluntariat „Simon din Cirene” și Centrul de Consiliere „Sf.
Alexandru”; Centrului Cultural-Social-Comunitar „Anastasia”; Școala de vară „Cultură, artă,
spiritualitate” Centrul de zi pentru copii „Anastasia” și Așezământului social-filantropic al
Parohiei Cernu; Centru de socializare și petrecere a timpului liber pentru persoane vârstnice ;
Centrul de consiliere și sprijin pentru părinți și copii „Buna vestire”.
Asociații filantropice: Asociaţia „Treime de Arhierei” Bacău; Asociația „Sfânta
Anastasia Romana” din Târgu Ocna; Asociației „Ovidenia Bacău 2005”; Asociației „Sf.
Voievod Ștefan cel Mare - Hârja”; Asociaţia „Filantropia Oneşteană”; Clubul Sportiv
„Ovidenia”; Asociația „Sf. Ilie” Poiana Sărată”; Asociației „Patmos” Onești, Asociația Socio-
Medicală „Siloam”- Mănăstirea Bunavestire, Tisa Silvestri; Asociația Grozești Oituz;
,,Asociația F.A.P.T. - Mai bine împreună!”; Asociația „Izvorul Tămăduirii Născătoarei De
Dumnezeu-Ștefan Cel Mare și Sfânt“ Sascut.

Episcopia Hușilor

Anul 2019 a însemnat pentru Eparhia Hușilor o intensificare a activităților social-filntropice

întrucât numărul beneficiarilor proiectelor sociale ale Asociației „Filantropia Ortodoxă Huși” din
cadrul Episcopiei Hușilor, a crescut considerabil, ca urmare a faptului că tot mai mulți sponsori s-au
alăturat eforturilor constante de extindere a programelor de asistență socială derulate.
Principale programe și activități sociale derulate în anul 2019 sunt:
 Programul „Braţele părinteşti”, susținut financiar de către Episcopia Ortodoxă Română a
Italiei, prin care au fost acordate burse sociale unui număr de 100 de copii de vârstă şcolară,
cu rezultate bune la învăţătură, provenind din familii sărace şi cu mulţi copii;
 ,,Un ghiozdan pentru noul an școlar”. În cadrul acestui proiect, aproximativ 1700 de
copii au primit ghiozdane și rechizite pentru ȋnceputul noului an școlar;
 ,,Dar de Crăciun ediția a II-a - Căldură pentru inimi curate” - un număr de peste 1700
de copii, proveniţi din familii cu probleme financiare, au primit ȋmbrăcăminte și încălțăminte
nouă (geacă de iarnă, ghete, pulovere, căciuli, mănuși, fulare, șosete și dulciuri).
Evenimentul s-a desfășurat în curtea Catedralei Episcopale , iar beneficiarii acestei acțiuni
filantropice au fost copii din Eparhia Hușilor, precum și 100 de copii din Basarabia;
 „Caravana dăruirii” - programul este destinat în special copiilor aflați în dificultate
materială, dar și persoanelor în vârstă, cu venituri foarte modeste, din Episcopia Hușilor. Prin
66
 intermediul acestuia, în anul 2019 au fost distribuite aproximativ 10.000 kg de alimente,
îmbrăcăminte și încălțăminte, parte a acestui proiect fiind sprijinită de Episcopia Ortodoxă
Română a Italiei.
 „Bucuria e acasă” - Prin extinderea acestui proiect în anul 2019, s-a realizat construirea a
patru case pentru familii defavorizate și cu mulți copii;
 „Pâinea noastră cea de toate zilele” - proiect social prin care se oferă sâptămânal un număr
fix de 250 de pâini mai multor persoane nevoiașe din municipiul Bârlad;
 Programul „Ajutor de urgenţă”, care se desfăşoară permanent, scopul său este sprijinirea
persoanelor cu nevoi speciale aflate în situaţie de criză.
 ,,Bun venit, copilărie” ediția a II-a. Evenimentul s-a desfășurat în anul 2019 sub genericul
„Tărâm de poveste”, iar în cadrul său, aproximativ 1500 de copii, proveniţi din familii
defavorizate de pe raza judeţului Vaslui, ȋnsoţiţi de preoţii coordonatori și de voluntari, au
sărbătorit Ziua copilului ȋn curtea Catedralei Episcopale.
Pe lângă aceste programe social-filantropice permanente, amintim și suportul material și
financiar acordat de către unele parohii ortodoxe române din Arhiepiscopia Ortodoxă Română a
Europei Occidentale (Marea Britanie, Irlanda, Franța), Episcopia Ortodoxă Română a Italiei,
Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei si Portugaliei, Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei,
Europei Centrale și de Nord;
Așezămintele sociale din cadrul Asociaţiei „Filantropia Ortodoxă” Huși:
În anul 2019, în cadrul Asociaţiei „Filantropia Ortodoxă” Huși, a mai fost înființat încă un
așezământ social, în prezent funcționând sub patronajul Episcopiei Hușilor 4 așezăminte
sociale, fiecare dintre ele oferind două tipuri de servicii de asistență socială: centru de zi pentru copii
și serviciu de ȋngrijire la domiciliu pentru persoane vârstnice, cu mențiunea că Așezământul social
„Sfântul Gheorghe” din localitatea Ghermănești, pe lângă cele două tipuri de servicii menționate
mai sus, dispune și de serviciul social pentru copii sub forma caselor de tip familial.
Așezămintele sociale sunt:
- Așezământul social ,,Sf. Ierarh Nicolae” Fălciu;
- Așezământul social ,,Sf. Stelian” Boţești;
- Așezământul social ,,Sf. Ierarh Iosif cel Milostiv” Bârlad;
- Așezământul social „Sfântul Gheorghe” Ghermănești, inaugurat în data de 22 octombrie 2019.
Totodată, în cursul anului 2020 se vor adăuga următoarele centre sociale:
- Așezământul social „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” Huși, în curs de
pregătire pentru inaugurare;
67
- Așezământul social „Sfântul Ierarh Spiridon” Bârlad, în curs de pregătire pentru inaugurare.
Toate serviciile oferite de cele patru așezăminte sociale au fost licențiate, conform legilor în
vigoare.
Valoarea totală a ajutoarelor materiale și financiare, la care se adaugă cheltuielile de
întreţinere lunară a aşezămintelor sociale şi costurile cu personalul aferent, a fost de 3.239.527
lei.
Numărul total al beneficiarilor acestor programe, copii şi bătrâni, a fost de peste 6000
de persoane.
Această sumă nu cuprinde și cheltuielile legate de multiplele activități caritabile, ocazionale
sau tradiționale, ale parohiilor și mănăstirilor, desfășurate în beneficiul persoanelor aflate în
dificultate, care nu au fost cuantificate financiar, și nici valoarea produselor distribuite către aceștia
în cursul acestui an.

În concluzie putem spune că dincolo de toate greutățile pe care le-a întâmpinat Biserica
în activitatea ei filantropică în perioada 1990-2019. Un lucru însă nu ni-l poate răpi sau pune
sub obroc nimeni: bucuria de a sluji în Biserică, de a lucra grădina Domnului, în această
adevărată „prisacă a Duhului Sfânt”, cum obişnuia să numească Arhiepiscopia Iaşilor vrednicul
de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania. O prisacă în care, cu cât fiecare îşi face în mod
deplin slujba încredinţată, cu atât se lărgeşte şi mai mult cărarea ce duce la Sfântul Potir pentru
ca, uniţi în jurul acestuia, să putem rosti netulburaţi: „Pe noi înşine şi unii pe alţii, şi toată viaţa
noastră lui Hristos Dumnezeu să o dămˮ.

68