Republica

 de  Platon:  politică  și  religie  

Platon,   427-­‐347   î.d.Ch.,   în   Republica,   susține   ideea   că   „cei   mai   bune   trebuie   să  
guverneze,   deoarece   ei   consideră   politica   echivalent   cu   mântuirea   și   educarea   omului.  
Cel   ce   guvernează   trebuie   să   educe   poporul,   ignorant,   pentru   a  înfăptui   binele,   și   acest  
lucru  fiindcă  doar  el  posedează  cunoașterea  binelui.  Prima  sarcină  a  politicului  nu  este  
aceea   de   a  gestiona   (administrație   și   economie)   afacerile   comune.   Înainte   de   toate   el  
trebuie   să   lucreze   pentru   ca   oamenii   să   devină   mai   buni,   să   convertească   societatea  
umană  la  valorile  transcendente.  Politica  are,  la  Platon,  un  scop  nobil,  ideal.  Ideea  că  unii  
sunt   destinați,   chiar   predestinați,   guvernării   este   de   înțeles   în   Republica   lui   Platon:  
guvernează   doar   cei   care   sun   în   măsură   să   trăiască   valorile   morale.   Pentru   aceștia  
puterea   este   o  datorie,   o  sarcină,   o  slujirem   nicidecum   ca   o  satisfacere   a  propriilor  
interese   de   orice   gen.   Platon   își   dă   seama   că   există   un   pericol   real   ca   politica,   deci   și  
politicul,   să   se   transforme   în   satisfacerea   propriilor   interese,   cumune   sau   particulare.  
Consecința  imediată  unei  asemenea  concepții  politice  este  refuzul  democrației,  care  este  
complet  exclusă  de  pe  scara  valorilor  politice  a  lui  Platon,  și  tot  ceea  ce  atrage  după  sine:  
exprimarea  sufragiilor  prin  vot  liber,  referendumul,  etc.  

Planul  Republicii  lui  Platon:  

Cărțile  I  la  V:  constituirea  cetății  ideale

Cărțile I & II: natura și originea justiției, fundamentul cetății ideale
I: ce este justiția? Fundamentul statului perfect
II: oamenii fac binele în mod natural?
Cărțile III & V: locul politic, „comunismul“ lui Platon
III: supravegherea artiștilor; minciuna utilă: mitul pământului
și „epocii de aur; educația tinerilor apărători ai cetății.
IV: abolirea proprietății private pentru apărătorii cetății.
Cărțile VI & VII: principiile ideale ale cetății
Cartea VI: filosoful-rege
Cartea VII: educația filosofului „natural“: alegoria cavernei și
programul de studii
Cărțile VIII la X: tipologia regmelor politice și forme ce distrug societatea
Cartea VIII: cum se corupe cetatea ideală; regimele politice:
aristocrația, timocrația, oligarhia, democrația, tirania.
Cartea IX: tiranul, omul politic dezmățat caută prin toate mijloacele
plăcerile personale, îi sărăcește pe toți pentru a-și aduna faimă.
Cartea X: arta ce corupe; mitul lui Er

I. Puterea  și  justiția:  politica  nu  trebuie  să  fie  guvernată  de  interesele  
proprii  ci  după  justiție
Pentru  Thrasimachus  puterea  este  exercitată  în  vederea  interesului  celui  care  o  deține.  
Această   opinie   este   complet   contrară   cea   a  lui   Platon.   Pentru   a  refuza   opinia   lui  
Thrasimachus,   Platon,   prin   Socrate,   va   analiza   noțiunea   de   interes.   Conform   lui  
Thrasimachus,   dacă   cel   drept   este   arbitrar,   deoarece   este   just   faptul   ca   cel   ce   deține  

1
puterea  să  decidă  singur,  interesul,  dimpotrivă,  nu  este  arbitrar.  Puterea  se  poate  înșela  
referitor   la   ceea   ce   reprezintă   interesul   propriu   și   de   aceea   poate   decreta   doar   asupra  
a  ceea  ce  o  neliniștește.  Șeful  nu  se  poate  înșela.  Socrate  arată  că  puterea  este  o  artă,  iar  
arta  este  în  interesul,  nu  a  celui  care  o  exersează,  ci  a  celui  în  slujirea  căruia  se  află:  de  
pildă,   arta   de   a  fi   medic.   Deci   există   o  artă   politică   ce   nu   poate   fi   exersată   decât   în  
interesul   poporului.   Thrasimachus   răspunde:   un   cioban   își   crește   turma   în   propriul  
interes.  Deci  conform  cinismului  politic  al  lui  Thrasimachus:  politicul  comandă  mereu  în  
propriul   interes;   trebuie   să   i  se   dea   mereu   ascultare;   naivitatea   supremă   este   aceea   de  
a  crede   în   justiție   în   materie   de   politică;   cei   ce   condamnă   nedreptatea   o  fac   din   teamă,  
însă  nu  ezită  să  o  săvârșească.  Socrate  răspunde  la  o  asemenea  provocare  spunând:    
a) ciobanul   se   îngrijește   de   binele   oilor,   este   un   accident   faptul   de   a  câștiga   un  
profit   pe   urma   lor;   arta   ciobanului   nu   este   transformată   datorită   faptului   că  
trage  un  profit  sau  nu.  De  asemenea,  arta  politică  este  prin  esență  slujire  față  de  
supuși  și  prin  accident  profit  pentru  politicieni.  
b) Se  poate  spune  oare  că  pretutindeni  nedreptatea  este  deasupra  justiției?  Platon  
demonstrează   că   până   și   o  bandă   de   hoți,   când   aceasta   împarte   prada,   aplică  
o  anume   regulă   a  justiției.   Nedreptatea   este   întodeauna   doar   parțială:   orice   grup  
este   obligat   să   aplice   o  regulă   a  justiției.   Nedreptatea   absolută   ar   reduce   orice  
grup   la   impotență.   dimpotrivă,   justiția   absolută   înseamnă   putere   absolută   și  
sudează  întreaga  comunitate.  
De  aceea  trebuie  admis  faptul  că  este  în  interesul  tuturor  să  admitem  că  puterea  nu  se  
poate   exersa   fără   justiție.   Cel   ce   exersează   puterea   nu   o  face   în   vederea   interesului  
propriu,   deoarece   nu   o  poate   exersa   în   mod   stabil   decât   dacă   respectă   justiția,   mai   mult,  
decât  doar  dacă  o  instalează  în  cetate.  
 
I. Ontologie  și  politică  în  Republica  lui  Platon  
Platon   expune   teoria   binelui   datorită   căruia   se   poate   stabili   o  organizație   politică   în  
cetate.   Orice   politică   are   ca   fundament   experiența   cavernei.   Fapt   important   este   ca  
politicul  să  fie  unul  dintre  cei  care  au  ieșit  din  cavernă  pentru  a  avea  acces  la  Esențe  iar  
autoritatea   pe   care   și-­‐a   dobândit-­‐o   datorită   acestui   fapt   să   nu-­‐i   fie   contestată.   Pentru  
Platon,  politica  trebuie  să  fie  intim  legată  de  ontologie,  studiul  a  ceea  ce  sunt  Esențele.  
Alegoria   cavernei:   de   ce,   pentru   ce   trebuie   sa   filosofăm?   Alegoria   cavernei   este  
o  pictură   a  condiției   umane   dar   și   o  pledoarie   pentru   filosofie.   Persoana   ideală   pentru  
a  guverna   o  societate   este   deci   filosoful-­‐rege.   Ceea   ce   este   comun   politicului   și  
ontologicului  este  ideea  inei  ierarhii.  Esența  este  un  „Principiu  –  Arche“.  Acest  principiu  
pune  în  mișcare  o  serie  de  elemente  cărora  el  rămâne  exterior  iar  puterea  se  transmite  
conform   uni   grand   de   proximitate   referitor   la   principiu.   Precum   în   imaginea   liniei   și  
binele   este   principiul   transcendent   din   care   decurge   o  ordine   de   subordinare  
a  cunoștințelor  umane. În cetate puterea o vor avea cei care au ajuns la bine și cantitatea de
putere va diminua în funcție de locul pe care-l ocupă într-o ierarhie care este în același timp
ontologică și politică. Nu trebuie înțeleasă teoria politică platoniciană ca o apologie a unei
forme de regim despotic. Ideea principală este aceea ca principiile politicii nu sunt distincte
de cele ale efilosofiei în general, sau ale științei. Guvernantul nu este un despot, este cel ce
cunoaște principiul. Trebuie să se distingă modelul politic ierahic de modelul despotic:

2
 Modelul ierarhic Modelul despotic
Puterea este secundă referitor Puterea este monopolul șefului.
La principiu care este izvorul ei Acesta nu are intermediar.
(Binele pentru Platon, Dumnezeu Voința șefului este principiul.
pentru Bossuet). Orice societate
este iararhizată referitor la
primirea posibilă a principiului.

Modelul ierarhic este objectivist Modelul despotic este

Fiindcă principiul nu recurge subiectivist, fiindcă principiul
Dintr-o voință umană. Este voința unui om.

În   modelul   ierarhic   există   fără   îndoială   un   aspect   religios,   în   măsura   în   care   există  
o  valoare   care   îl   depășește   pe   om   și   din   care   trebuie   să   ne   inspirăm   pentru   a  organiza  
societatea.  Atâta  timp  cât  organizația  politică  a  societății  rămâne  atașată  principiului  său  
sau   se   supune   strălucirii   lui,   domnește   ordinea.   Dacă   ne   detașăm   de   acest   principiu,  
toate  lementele  societății  intră  în  conflict,  din  cauza  absenței  ierarhiei  și  asistăm  la  un  fel  
de   dispariție   totală   a  politicii.   În   acest   sens,   poate   exista   politică   fără   a  exista   politic:  
politica   este   doar   conflictul   între   oameni   pentru   acapararea   puterii   și   a  o  menține.  
Politicul  este  organizația  cetății  atunci  când  ea  este  dirijată  de  principiul  Binelui.  
 
II. Armonia  politicii  în  Republica  lui  Platon  
În   Republica,   Platon   vorbește   de   două   cetăți.   Prima   cetate   este   cea   a  satisfacerii  
propriilor  nevoi.  În  această  cetate  politicienii  nu  urmăresc  decât  satisfacerea  propriilor  
lor  interese.  Platon  numește  o  astfel  de  societate  „fără  Stat  și  fără  putere  politică“.  Ea  se  
constituie   deoarece   oamenii   nu   sunt   suficienți   lor   înșiși   atunci   când   sunt   singuri.   Au  
nevoie  să  trăiascâ  într-­‐o  cetate  pentru  a-­‐și  satisface  nevoile  lor.  Nevoile  umane,  pentru  
Platon,   devin   imedita   nevoi   sociale.   Într-­‐o   astfel   de   societate   domnește   un   fel   de   anarhie  
convivială:  nu  există  putere  coercitivă,  ci  doar  o  într-­‐ajutorare  reciprocă.  Este  un  fel  de  
„epocă   de   aur“   în   care   domnește   schimbul.   Platon   prezintă   acest   model   ca   fiind   viabil.  
Ceea   ce   face   să   fie   viabilă   o  asemenea   cetate   este   fără   îndoială   micimea   nevoilor.  
O  asemenea   cetate   va   dispărea   atunci   când   se   va   trece   de   la   nevoi   necesare   la   nevoi  
superficiale.  A  doua  cetate  este  locul  politicului.  Ea  își  are  originea  în  exces,  în  nevoile  
superficiale.   Meseriile   se   multiplică   și   se   specializează.   Populația   crește.   Teritoriile   se  
extind.   Când   se   trece   hotarul   strictului   necesar,   se   intră   în   dorință,   care   este   prin   natura  
nelimitată.  Se  ajunge  inevitabil  la  răzvoi.  Deoarece  meseriile  se  specializează,  vor  exista  
și   meserii   specifice   războiului,   pe   care   Platon   le   numește   „apărători“.   Societatea   va  
ajunge  în  final  la  o  stratificare  în  trei  clase:  guvernanți  /  apărători  /  artizani  și  lucrători.  
 
„Comunismul“   lui   Platon.   Cea   de-­‐a   doua   cetate   trebuie   să   fie   organizată   în   așa   fel  
încât  stisfacerea  nevoilor  superficiale  să  nu  provoace  distrugerea  sa.  Unica  soluție  este  
aceea  de  a  distinge  bine  rolul  particular  al  fiecărei  clase.  Cele  două  calase  ce  dirijează  vor  
trăi   într-­‐un   regim   „comunist“:   guvernanții   nu   trebuie   să   aibă   interese   particulare   de  
satisfăcut.   Izvorul   interesului   particular   este   proprietatea.   Ideal   este   ca   toți   indivizii   să  
poată  spune  în  același  timp:  „acest  lucru  îmi  aparține“.  Acest  comunism  nu  se  aplică  în  
nici  un  caz  artizanilor  și  lucrătorilor.  Este  mai  degrabă  cel  al  bunurilor,  al  ocupațiilor  în  
funcție   de   clase.   Vizează   omegenitatea   socială.   Datorită   acestei   omogenități,   cetatea   va   fi  

3
armonioasă.   Modelul   armoniei   este   modelul   muzical,   chiar   mai   precis,   lira   cu   patru  
coarde.  Pentru  a  exista  armonie  muzicală  trebuie  să  existe  note  multiple  care  se  acordă  
între  ele.  Cetatea  va  fi   deci  formată  din  părți  heterogene  armonizate.  Fericirea  Statului  
nu   este   formată   din   adunarea   fericirilor   individuale.   Fiecare   individ   nu   primește   decât  
partea   de   fericire   ce-­‐i   revine,   pentru   menținerea   armoniei   întregii   cetăți.   Platon  
valorizează   deci   totalitate   în   detrimentul   individului,   fiindcă   mereu   o  societate   se  
ddestramă  din  cauza  dorinței  de  a  satisface  indivizii  în  detrimentul  totalității  societății.  
 
Societatea  este  ca  un  suflet:    
sufletul  este  format  din  trei  elemente:  rațiunea,  curajul  și  dorința  

Suflet Cetate Virtuți

Rațiune Gouvernanți Înțelepciune/prudență

Curaj Apărători Cuuraj, rectitudine

Dorință Artisani, lucrători Moderație

Guvernanții  dețin  știința  politică,  au  acces  la  absolut,  au  consimțământul  tuturor  pentru  
a   comand   în   vederea   armoniei   generale.   Deoarece   consimțământul   tuturor   este   necesar,  
virtutea   politică   esențială   va   fi   justiția.   Justiția   nu   este   altceva   decât   principiul  
specializării   sarcinilor.   Fiecăruia   îi   revine   funcția   sa.   Ceea   ce   menține   societate   în  
condiții   bune   este   respectul   ierarhiei   și   acordul   asupra   necesității   aceste   ierarhii.  
Guvernanții   sunt   supuși   unui   principiu   care-­‐i   depășește:   Binele.   Fără   acest   principiu,  
organizarea  politică  platoniciană  este  o  monarhie  absolută  sprijinită  de  un  corp  militar  
ce  are  la  bază  o  ideologie  a  naturii  ce  asigură  fiecăruia  responsabilitatea  specifică.  Binele  
este   o  măsură   a  ceea   ce   merită   și   a  ceea   ce   nu   merită,   măsură   care   nu   este   relativă  
omului   iar   ceea   ce   ea   face   nu   este   punctual   și   efemer.   Dacă   o  asemenea   măsură   estra-­‐
umană   nu   există,   sau   daca   nimeni   nu   poate   ajunge   la   o  asemenea   măsură,   atunci   toate  
deciziile  guvernanților  sunt  relative,  totul  este  contingent  și  contestabil.  Nici  o  societate  
politică   nu   poate   subzista.   Politicul   sflă   deci   principiul   său   într-­‐o   metapolitică   ce   se  
numește   filosofie.   Orice   dificultate   pare   să   fie   aceea   de   a  defini   ceea   ce   este   „măsura“.  
Pentru   Platon   această   dificultate   are   două   soluții:   1)   o  filosofie   apofatică,   negativă,  
conform   căreia   Binele   nu   poate   să   se   spună.   Cei   care   au   acces   la   el   o  fac   printr-­‐o  
convertire,   o  transformare   a  ființei   lor;   2)   o  filosofie   analogică   prin   care   se   iau   trei  
termeni  echivalenți  cunocuți  pentru  a  defini  un  al  patrulea.  De  pildă,  Platon  va  spune  că  
soarele   este   pentru   vizibil   ceea   ce   este   Binele   pentru   inteligibil.   Cunoașterea   este  
asemănătoare  viziunii:  pentru  a  exista  viziune,  trebuie  să  existe  un  ochi,  un  obiect  vizibil  
și   o  lumină.   Lumina   face   ca   obiectul   să   fie   văzut   și   ochiul   îl   vede.   Intelectul   este   ochiul  
sufletului.  Intelectul  caută  să  vadă  obiectele  inteligibile,  de  pildă  Esențele.  Binele  este  cel  
ce   face   ca   inteligența   să   fie   inteligentă   și   obiectele   inteligibile.   Precum   soarele   face   dă  
naștere  anotimpurilor  și  este  cauza  ce  face  să  existe  ființele  vii,  tot  astfel  și  Binele  este  
cauza   Esenței   și   o  luminează.   Aici   este   vorba   doar   de   o  analogie.   Analogia,   ca   și   mitul,  
este   destinat   să-­‐i   ajute   pe   cei   ce   nu   au   acces   la   Bine   să   înțeleagă   ce   este   Binele.   Deci,  
pentru   Platon   orice   organizație   politică   ideală   este   suspendată   existenței   naturilor  

4
filosofice.   Este   suficient   ca   filosofii   să   dispară   sau   credința   în   necesitatea   filosofiei  
pentru  ca  cetatea  să  fie  în  pericol  și  să  apară  astfel  sufiștii.  Pentru  sufiști  a  avea  „puterea  
asupra“   nu   presupune   a  accede   la   Bine,   ci   doar   într-­‐o   simplă   abilitate   politică.   Pentru  
Platon   această   abilitate   politică   este   indispensabilă   guvernării   (există   un   sufism   nobil  
datorită   căruia   guvernantul   poate   să   convingă   și   să   evite   recursul   la   forță).   Însă   este  
necesar  ca  menținerea  acetui  sufism  să  fie  reglat  de  un  principiu  superior.  

Decadența   regimelor   politice.   Două   sunt   cauzele   ce   duc   la   decadența   regimelor  

politice:   1)   fenomenele   cosmologice   care   provoacă   sfârșitul   nașterii   filosofilor;   2)  
fascinația  oamenilor  pentru  bunurile  iluzorii.  Amândouă  cauzele  provoacă  degenerarea  
cetăților   și   dispariția   guvernanților.   De   regulă,   „tot   ceea   ce   se   naște   este   supus  
corupției“.   Deci   dacă   cetățile   au   apărut,   vor   dispărea.   Cauza   esențială   a  decăerii   cetăților  
este  faptul  că  viața  umană  și  tot  ceea  ce  este  uman  în  general,  nu  se  desfășoară  în  sfera  
veșniciei.   Dacă   o  cetate   este   coruptă,   este   rezultatul   că   a  încetat   să   mai   fie   un   tot  
armonios.  Decadența  ia  deci  mereu  forma  unei  contestații  a  ierarhiei.  Deoarece  cetatea  
este  o  imagine  a  sufletului  uman,  fiecărui  tip  de  cetate  îi  corespunde  un  anumit  tip  de  om  

Sufletul uman (principiu

Regime politice
dominant al)

Aristocrația bunătatea (inteligența)

Timocrația orgoliul (onoarea)

Oligarhia Zgârcenia (avarii)

Democrația Libertatea fără lege

Tirania Dorință sălbatică

Când  inteligența  nu  mai  domnește,  orice  măsură  este  pierdută,  atât  în  om  cât  și  în  cetate.  
Decadența  politică  va  conduce  cetatea  aristocratică  la  tiranie.  Orice  schimbare  de  regim  
se   datorează   grupului   aflat   la   putere   cân   el   se   divizează:   apărătorii   vor   contesta   puterea  
guvernanților,   fără   îndoială   fiindcă   aceștia   vor   fi   mai   puțin   capabili   să-­‐i   convingă.  
Apărătorii   vor   trăda   atunci   misiunea   lor,   vor   lua   puterea   și   bunurile.   atunci   se   va   instala  
timocrația.   În   acest   caz,   învingățtorii   sunt   virtuțile   războinice.   Virtuțile   războinice   vor  
dispărea   și   ele   lăsând   locul   dorinței   de   bani.   Timocrația   va   fi   atunci   înlocuită   cu  
oligrahia,   guvernarea   avarilor.   Această   guvernare   va   produce   scindarea   cetății   în   două  
grupuri:   un   grup   puțin   numeros,   cel   al   bogătașilor,   un   grup   majoritar,   cel   al   săracilor,  
care   vor   fi   geloși   pe   averile   bogaților.   Atunci   vor   apărea   ceea   ce   Platon   numește  
„frelonii“,  adică  acei  membri  ai  clasei  aflate  la  putere  ce  vor  fi  ruinați.  Vor  profta  de  cei  
săraci   pentru   a-­‐i   îndemna   să   facă   o  revoluție.   Democrația   va   fi   definită   ca   fiind  
guvernarea   de   către   cei   săraci.   Pasiunea   democratică   prin   excelență   este   libertatea  
înțeleasă  ca  fiind  refuzul  oricărei  ierarhii,  este  vorba  deci  despre  o  egalitate  înșelătoare.  
Este   răsturnarea   completă   a  societății   ideale,   deoarece   funcțiile   nu   mai   sunt  
restricționate  de  capacități,  ci  se  obțin  prin  șiretenie  sau  la  întâmplare.  Democrația  este  
egalitatea   celor   inegali,   nivelare   capacităților   și   funcțiilor.   Pentru   a  se   menține   la   putere,  

5
va  trebui  să  se  recurgă  la  demagogie,  plăcere  aparentă.  Iar  pentru  a  plăcea  aparent,  orice  
comportament  este  acceptabil.  Omul  democratic  inversează  toate  valorile  prin  sufism.  

Insolență Educație la libertate

Anarhie libertate

Licență mărinimie

Efronterie curaj

Pudoare imbecilitate

Prudență lașitate

Moderație rusticitate

Măsură demăsură

Omul   democratic   este   omul   ce-­‐și   dorește   totul.   I  se   poate   întâmpla   să   se   intereseze   la  
filosofie,  să-­‐și  dorească  ordinea,  însă  acestea  sunt  de  scurtă  durată,  deoarece  ceea  ce  el  
dorește   mai   întâi   de   toate   este   mișcarea   continuă,   neliniștea.   Ultima   etapă   a  declinului  
politic   este   tirania.   Viitorul   tiran   este   un   demagog   care-­‐și   propune   să   protejeze   poporul.  
Își  creează  o  clientelă  propunându-­‐și  să  șteargă  toate  datoriile,  să  împartă  pământurile,  
exilul  sau  moartea  bogaților.  Își  contruiește  o  gardă  personală  și  pune  la  cale  o  lovitură  
de  stat.  Seduce  și  asigură  pe  toți  că  puterea  este  rău  asigurată,  apoi  impune  deciziile  lui  
prin   violență   când   puterea   îi   este   confirmată.   Elimină   elita   intelectuală   și   pe   toți   cei   care  
nu  sunt  adepții  puterii  lui.  Când  poporul  se  revoltă,  trebuie  instalată  o  teroare  generală.  
Ajuns  în  acest  punct  totul  este  posibil.  Se  mai  poate  spera  chiar  și  convertirea  tiranului  
la   filosofie   și   la   reinstalarea   cetății   ideale.   La   Syracuza,   devenind   consilierul   lui   Denis   cel  
Bătrân,   Platon   a  mizat   pe   acest   scenariu,   însă   a  pierdut.   Acest   scenariu   înspăimântă  
filosofia   politică:   exemple:   Voltaire   și   Frederic   de   Prusia,   Diderot   și   Ecaterina   a  Rusiei,  
Machiavel  și  Borgia.  

Este   necesar   să   existe   legi?    Una   din   caracteristicile   specific   gândirii   politice   a   lui  
Platon   este   devalorizarea   ideii   de   legislație.   Suntem   obișnuiți   să   credem   că   ceea   ce  
constituie   Statul   este   Constituția,   corpusul   de   legi   și   respectul   lor.   Platon   refuză  
o  asemenea   concepție   despre   Stat:   votul   legilor,   independența   justiției,   obligația  
guvernanților  de  a  respecta  legile,  referendumul.  Toate  acestea  sunt  absurde  fiindcă  ele  
constituie  indiciile  decăderii  politice.  Platon  se  întreabă  dacă  în  materie  de  medicină  și  
de   navigație   este   necesară   opinia   tuturor.   Justiția   având   la   bază   principiul   transcendent,  
modelul   politic   este   o  caricatură   a  politicii   adevărate.   Filosoful-­‐rege   nu   trebuie   să   fie  
limitat   în   deciziile   sale   prin   legi,   fiindcă   legea   reglează   lucrurile   în   general.   Iar   realitatea  
asupra  cărei  se  exersează  puterea  politică  este  constituită  din  situații  individuale  ce  sunt  
la  infinit  diversificate  și  variabile.  Precum  și  medicul  nu  tratează  omul  în  general  ci  un  
anumit   om.   Deci   o  guvernare   fără   legi   este   superioară   unei   guvernări   cu   legi.   Valoarea  
regimului   politic   este   asigurată   nu   de   legile   bune,   deoarece   legile   în   ele   însele   sunt  
„litere   moarte“,   ci   de   oamenii   capabili   să   dea   o  semnificație   justă   legii   în   cazuri   bine  
precise.   Prin   guvernare   fără   lege,   trebuie   înțeleasă   guvernarea   în   care   guvernantul  
însuși  este  legislator.  Totuși,  dacă  guvernantul  cetății  ideale  nu  ține  să  dea  cont  de  ceea  

6
ce   face,   fiindcă   deține   o   știință   suărioară,   nu   este   pentru   aceasta   un   tiran,   fiindcă   tiranul  
ne   face   ceea   ce   el   vrea,   în   măsura   în   care   el   este   determinat   de   dorințe   și   trăiește   în  
ignoranță.  Totuși,  în  final  Republica  lui  Platon  vorbește  despre  Legi.  Deoarece  nu  există  
un   regim   unic   perfect   bun,   va   trebui   să   ne   mulțumim   cu   un   regim   care   imită,   prin  
constituția  sa,  regimul  ideal.  Legile  schimbă  clasificarea  regimelor  politice:  există  regime  
care  au  legi  bune  și  cele  care  au  legi  rele,  sau  care  nu  au  deloc  legi:  

Legi rele sau

Guvernanți Legi bune
fără legi

Unul singur monarhie constituțională Tiranie

Câțiva Aristocrație Oligarhie

Majoritatea Democrație moderată Domocrație liberală

Ce  putem  extrage  din  Republica  lui  Platon  astăzi?    

1)  Filosofiile  politice  ale  antichității  ne  sunt  străine  nouă  astăzi  și  sistemelor  politici  în  
care  trăim  noi.  Ele  nu  ne  permit  să  ne  chestionăm  asupra  a  ceea  ce  în  zilele  noastre  par  
că  merge  de  la  sine.  De  pildă,  că  cel  mai  bun  regim  politic  este  democrația.  Cu  filosofia  
politică   a  lui   Platon   propriile   noastre   prejudecăți   sunt   în   cădere   liberă.   Aceasta   nu  
înseamnă   că   Platon   avea   dreptate,   ci   ne   permite   să   conștientizăm   propriile   noastre  
presupuneri  și  certitudini.    

2)   Cetatea   ideală   imaginată   de   Platon   constituie   un   fel   de   măsură   cu   care   putem  

confrunta   propriul   nostru   regim   politic   pentru   a  determina   care   sunt   punctele   noastre  
slabe,  în  măsura  în  care  prin  aceste  puncte  slabe  că  el  riscă  să  fi  pus  în  discuție.  

Sfântul   Augustin,   354-­‐430   d.Ch.,   va   relua   ideea   celor   două   cetăți:   prima   este  
cea   ideală,   de   neatins   pe   acest   pamant,   în   care   domnește   pacea,   iubirea,   buna-­‐
înțelegere,  armonia,  umilința,  Cetatea  lui  Dumnezeu,  iar  a  doua  este  cea  cu  care  
ne   confruntă   zi   de   zi   pe   acest   pământ   în   care   vedem   doar   ură,   dușmănie,  
neînțelegeri  de  tot  felul  și  războaie,  discordanță  și  alergare  după  onoruri,  orgoliu,  
Cetatea   Terestră.   Scopul   vieții   umane,   permis   de   Dumnezeu,   este   acela   de  
a  transforma   Cetatea   Terestră   în   Cetatea   lui   Dumnezeu   prin   trăirea   valorilor  
evanghelice   și   prin   practicarea   virtuților   cardinale:   prudența,   cumpătarea,    
dreptatea   și   tăria,   și   a  virtuților   teologale,   credința,   speranța   și   iubirea,   dintre  
care  cea  mai  mare  este  iubirea  fiindcă  doar  ea  rămâne  în  Cetatea  lui  Dumnezeu.  

Bibliografie  selectivă  

1. Republica  lui  Platon,  traducere  și  note  de  Andrei  Cornea,  Editura  științifică  și  
enciclopedică,  București,  1986.  
2. Valentin   Mureșan,   Comentariu   la   Republica   lui   Platon,   Editura   Paideia,  
București,  2006.  
3. Vasile  Musca  și  Alexander  Baumgarten,  Filosofia  politică  a  lui  Platon,  Editura  
Polirom,  Iași,  2006.  
 

7
Alegoria cavernei sau Mitul peșterii (extras integral din Republica lui Platon, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, traducere şi note de Andrei Cornea)

Socrate: „Asemuieşte firea noastră în

privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu
următoarea întâmplare: iată mai mulţi
oameni aflaţi într-o încăpere
subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei
drum de intrare dă spre lumină, drum lung
faţă de lungimea întregului peşterii (1). În
această încăpere ei se găsesc, încă din
copilărie, cu picioarele şi grumazurile
legate, astfel încât trebuie să stea locului şi
să privească într-o singură direcţie, fără să-
şi poată roti capetele din pricina legăturilor.
Lumina vine de sus şi de departe, de la un
foc aprins înapoia lor; iar între foc şi
oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus,
de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic
perete, aşa cum este, să zicem, paravanul
scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc,
deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”
Glaucon: „Văd”
S. - Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte
care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau
lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii
păstrează tăcerea.
G. - Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
S. - Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din
ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
G. - Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
S. - Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind
aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
G. - Necesar.
S. - Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce
trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara
umbrei ce le trece pe dinainte?
G. - Pe Zeus, nu cred!
S. - În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
G. - E cu totul obligatoriu.
S. - Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de
minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi
rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot
felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror
umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până
atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors
către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre
obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că
el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai
adevărate decât cele arătate acum?
G. - Ba da.
S. - Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da
fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea
în fapt, mai sigure decât cele arătate? (2)
G. - Chiar aşa!

8
S. - Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi
pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar
mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar
putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?
G. - N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.
S. - Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi,
el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în
sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe
cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa
în timpul zilei.
G. - Cum de nu.
S. - În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar
putea vedea şi contempla aşa cum este.
G. - Necesar.
S. - După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi
anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile
acelea văzute de ei în peşteră (3).
G. - E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.
S. - Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de "înţelepciunea"
de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar
de ceilalţi i-ar fi milă?
G. - Cu totul.
S. - Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele
ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec
laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică (4) ce urmează
în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile
acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer,
voind nespus "mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de
stare" (5), consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să
trăiască în acel chip?
G. - Aşa cred şi eu.
S. - Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi
loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea
însorită?
G. - Ba da.
S. - Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu
oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede
bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul
scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit
cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i
dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l
ucidă, oare nu l-ar ucide? (6)
G. - Ba chiar aşa.
S. - Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai
înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea -
cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând
suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de
vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie (7).
Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este
ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind
pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul
acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi
iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o
contemple.
G. - Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.

9
S. - Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi nu te mira că cei care ajung aici nu vor să
se îndeletnicească cu afacerile omeneşti, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă
aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.
G. - E firesc.
S. - Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a
lucrurilor omeneşti, se poartă cum nu trebuie şi se face de râs, având vederea încă slabă? Ţi se
pare de mirare că, înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe
la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptăţii, sau cu statuile de la care provin
umbrele şi să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi în felul în care sunt
înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?
G. - Nu este deloc de mirare.
S. - Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii,
provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a
celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu
sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă
necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viaţă mai
luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la
mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire.
Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit, în
timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din
urmă, ar fi mai puţin ridicol să râdă de el, decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.
G. - Foarte corect ceea ce spui.
S. - Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Şi
să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susţin că pot aşeza
ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi (8).
G. - Da, ei susţin aşa ceva.
S. - Discuţia noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre
întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în
sufletul fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună
cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la
măreaţa lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu? (9)
G. - Da.
S. - Iată deci arta "răsucirii" (10). Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea
mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi "simţul văzului", ci de a-l face să
"vadă" pe cel care are deja acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte
unde ar trebui.
G. - Aşa se pare.
S. - Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului - de
fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului.
Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se,
de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând
urmare "răsucirii" ceva folositor şi util, sau nefolositor şi vătămător. Ori n-ai observat la cei
socotiţi ticăloşi dar iscusiţi, că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime
scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească
răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?
G. - Ba da.
S. - Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci
legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând
spre mâncăruri şi plăceri de acest fel, spre bucuriile ospeţelor, întorc în jos privirea sufletului.
Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr, aceeaşi putere aparţinând aceloraşi
oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este
acum îndreptată.
G. - E verosimil.
S. - Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei
needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar

10
nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură? Primii deoarece duc lipsa unui
principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public;
ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona, socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele
Fericiţilor.
G. - Adevărat.
S. - Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai
bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte "supremă", anume să vadă Binele
şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie
ceea ce acum li se îngăduie.
G. - Ce anume?
S. - Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi (11), nici
să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.
G. - Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu
putinţă să trăiască mai bine?
S. - Iarăşi ai uitat prietene (12) că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit
de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord
pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul
pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l
lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea
cetăţii.
G. - Adevărat, am uitat.
S. - Cugetă deci Glaucon şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi
filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să
vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la
problemele acelor cetăţi: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei
cetăţi; şi este drept ca ceea ce creşte de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în
vedere să o asigure vreunuia. "Noi însă - vom zice - v-am născut pe voi domni şi regi peste
voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup (13). Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit
educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele: şi la filosofie şi la
cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a
celorlalţi şi trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit
cu ea, o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce este fiecare
dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase,
drepte şi bune. În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, aşa
cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte
umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca şi când acesta ar fi ceva însemnat.
Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este, în
chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe
dos, arată pe dos decât prima" (14)
G. - Absolut.
S. - Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate
acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi soseşte rândul, ci
vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi, într-un loc al purităţii?
G. - E cu neputinţă. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi. Iar fiecare dintre ei
se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers
decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăţi.
S. - Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună
decât cea de conducător, este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor
domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o
viaţă bună şi raţională. Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi,
socotind că de aici - din domeniul public - le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putinţă
să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul
pătrunzând în casă şi în interior, el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.
G. - Cu adevărat.
S. - Dar cunoşti vreo altă viaţă, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să

11
dispreţuiască demnităţile politice?
G. - Nu, pe Zeus!
S. - Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci
altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.
G. - Cum să nu?
S. - Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei care, mai
întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită,
dar care, în plus, mai au şi alte cinstiri (decât cele politice), ca şi o viaţă mai bună decât cea
politică? G. - Pe nimeni alţii.
Note
(1) Expresia greacă lasă mult de dorit în privinţa exactităţii (...) De fapt Platon spune că drumul este
lung în comparaţie cu peştera, ceea ce înseamnă că lumina soarelui nu va ajunge înăuntru şi că ieşrea
prizonierilor va fi foarte dificilă.
(2) Identificarea adevărului cu evidenţa este foarte limpede aici
(3) Focul este văzut, desigur, ca un fel de "reproducere" şi, în acelaşi timp, ca un "efect" al soarelui
(4) Oamenii din peşteră "prezic" ce se va întâmpla, în baza unor date empirice. Ei nu cunosc cauzele şi
sensul fenomenelor pe care le înregistreză şi le prevăd
(5) Odiseea, 489-490
(6) Aluzie, desigur, la procesul şi la condamnarea lui Socrate, acuzat de a-i fi corupt pe tineri.
(7) Alegoria Peşterii răspunde şi reia celelalte două imagini analogice prezentate mai înainte în
Republica: cea a Soarelui şi cea a Liniei - domeniul vizibilului corespunde peşterii, iar domeniul
inteligibilului corespunde "lumii de sus"
(8) Evident se face aluzie la teoria platonică despre ştiinţă ca "rememorare" (anamnesis)
(9) Expresia lui Platon nu trebuie luată stricto senso. Prin ceea-ce-este Platon are aici în vedere,
probabil, întreg domeniul inteligibilelor, în cadrul cărora, într-adevăr, Binele pare a fi partea "cea mai
luminoasă" şi "mai adevărată", dacă neglijăm diferenţa specifică între Bine şi Inteligibil
(10) Pentru a se ajunge la adevărata ştiinţă, crede filosoful, nu este suficientă o remarcabilă dezvoltare
şi antrenare a inteligenţei, nici o multiplicare a cunoştinţelor, aşa cum credeau sofiştii şi cum credem şi
noi azi, ci trebuie ca întreg sufletul "să se întoarcă spre lumină", să se schimbe, să sufere laolaltă cu
organul prin care cunoaşte şi să biruie piedicile împreună cu acesta. Astăzi nu ne interesează care sunt
calităţile sufleteşti, sensibilitatea, însuşirile morale ale unui matematician, biolog ori fizician, atunci
când dorim să-i utilizăm strict în cadrul profesiei lor, ci numai performanţele lor intelectuale. Valorile
intelectuale sunt astfel, separate de cele etice şi acelaşi lucru se întâmplă, în mare parte, şi în artă. Or
exact această scindare interioară i se părea lui Platon o barieră puternică dinaintea oricărui proces
veritabil de cunoştere şi, de aceea, unificarea interioară (pe care o numeşte oikeiopragia) devenea atât
condiţia, cât şi scopul acestuia
(11) E interesant că Platon se referă la cetatea sa "bună", guvernată de filosofi şi nu la cetăţile reale. S-
ar fi putut crede că cei de aici se află în "stadiul doi", al celor care privesc focul, nemaifiind constrânşi
să vadă doar umbrele. Căci în această cetate nici tehnicile "mimetice", nici amăgitoarea retorică nu-şi
au locul.
(12) Adeimantos fusese cel care se întrebase, într-un capitol anterior, dacă nu cumva paznicii sunt mai
nefericiţi decât ar fi putut să fie
(13) Grecii vorbeau despre "regele" şi nu despre "regina" albinelor
(14) Este reluată ideea anterioară potrivit căreia bunul cârmuitor nu apucă frâiele de bunăvoie

Alegoria vieții de după moarte sau Mitul lui Er (extras integral din „Republica” –
traducere şi note de Andrei Cornea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986)

Socrate: „Nu îţi voi înşira o istorie ca cele de la Alcinoos, ci pe cea a unui bărbat viteaz, a lui
Er, fiul lui Armenios, pamphyl de neam. El a fost răpus în război şi, când morţii au fost
ridicaţi în a zecea zi, deja descompuşi, el a fost ridicat fără semne de putrefacţie. L-au adus
acasă să-l înmormânteze, iar în a douăsprezecea zi, fiind aşezat pe rug, a înviat. Şi înviind a
spus ce a văzut pe lumea cealaltă.
A zis că după ce a murit, sufletul său, întovărăşit de multe alte suflete, a plecat şi toate au
ajuns într-un loc uimitor, unde se aflau două deschideri în pământ care erau una lângă cealaltă

12
şi, la fel, alte două în sus, de cealaltă parte. Între aceste deschideri erau aşezaţi judecători care,
după ce pronunţau sentinţa, le porunceau celor drepţi să o apuce prin deschiderea din dreapta
şi din sus, din cer, punându-le înainte însemnele faptelor judecate. Celor nedrepţi le
porunceau să se îndrepte prin deschiderea de jos şi din stânga, având şi aceste suflete la spate,
însemnele tuturor faptelor săvârşite.
Spunea Er că, atunci când el însuşi s-a apropiat, i s-a spus că
el trebuie să fie un vestitor pentru oameni al tuturor
întâmplărilor de pe lumea cealaltă, poruncindu-i-se să asculte
şi să privească ce se petrecea în acel loc. El a văzut acolo că
prin fiecare deschidere a cerului şi a pământului, treceau
suflete după ce erau supuse judecăţii. Prin celelalte două
deschideri, dintr-una se înălţau din pământ suflete pline de
murdărie şi pulbere, din cealaltă se coborau din cer altele
pure. Iar cele care soseau mereu arătau ca venind dintr-o
lungă călătorie şi, bucuroase, se îndreptau spre un câmp,
unde îşi făceau sălaşul ca în zi de târg. Îşi dădeau bineţe
unele altora, câte se cunoşteau între ele şi cereau să afle – cele sosite din pământ de la
celelalte, despre ce era în cer, în timp ce sufletele sosite din cer voiau să ştie despre lucrurile
din pământ. Îşi tot povesteau unele altora, unele tânguindu-se şi plângând, amintindu-şi câte
văzuseră şi păţiseră în drumul subpământean – ce dureză o mie de ani. Iar cele sosite din cer
istoriseau bunăstarea lor de acolo şi priveliştile nemăsurat de frumoase.
Cele mai multe întâmplări, dragul meu Glaucon, cer mult timp spre a fi povestite, dar – a spus
Er – principalul este acesta: pentru toate nedreptăţile săvârşite şi pentru toți oamenii cărora le
făcuse un rău, sufletul dă seamă rând pe rând; pentru fiecare nedreptate de zece ori. Aceasta
înseamnă că fiecare pedeapsă are loc într-un interval de o sută de ani, fiindcă atât de mare este
viaţa omului, pentru ca pedeapsa îndurată să fie înzecită faţă de nedreptate. De pildă dacă
vreunii s-au făcut vinovaţi de moartea multora, ori au trădat cetăţi şi oştiri, ducându-le în
robie, ori au fost părtaşi la altă fărădelege, ei adună suferinţe de zece ori mai mari pentru
fiecare faptă; iar dacă unii au făcut fapte bune şi au fost drepţi şi cuvioşi, îşi iau răsplata în
aceeaşi proporţie. În ceea ce îi priveşte pe cei care au trecut repede prin viaţă şi au trăit puţin,
a spus lucruri ce nu mai merită a fi pomenite. Iar în legătură cu impietatea şi pietatea faţă de
zei şi părinţi, cât şi în legătură cu ucigaşii a povestit despre pedepse şi răsplăţi încă şi mai
mari. A mai spus Er că un suflet a fost întrebat de către un altul: „Unde este marele
Ardiaios?”. Acest Ardiaios fusese un tiran într-o cetate din Pamphylia în urmă cu o mie de
ani. El îl ucisese pe bătrânul său tată şi pe fratele mai în vârstă şi săvârşise încă multe alte
fărădelegi, după cum se povestea. Cel întrebat răspunse: „Nu vine şi nu poate veni încoace.
Căci între priveliştile cumplite am văzut-o şi pe aceasta: când ne găseam aproape de
deschidere, urmând să suim, după ce îndurasem tot restul, l-am văzut pe Ardiaios, ca şi pe
alţii – majoritatea erau tirani, dar erau şi câţiva particulari grozav de păcătoşi – ce socoteau că
vor putea urca. Numai că deschiderea nu-i primea, ci scotea un urlet atunci când încerca să
suie unul dintre cei într-atât de păcătoşi ori care nu fusese pedepsit îndeajuns. Tot acolo se
aflau şi nişte bărbaţi cumpliţi, cu chip de foc, care, stând alături şi auzind urletul deschiderii,
îi înşfăcau pe unii şi îi mânau înapoi, în timp ce pe Ardiaois şi pe alţii, legându-i fedeleş de
mâini, picioare şi cap, zvârlindu-i la pământ şi jupuindu-i, îi târau pe lângă drum, îi răneau
prin spini şi-i jupuiau; dar le arătau sufletelor ce soseau mereu acolo, pentru care motiv făceau
aceasta şi că aceia urmau să fie mânaţi spre a cădea în Tartar”. Spunea Er că, deşi erau multe
şi felurite spaime pe care le înduraseră, aceasta era cea mai mare – să nu se audă urletul când
ar voi să suie şi preafericit urca fiecare suflet când deschiderea rămânea tăcută.
Acestea erau unele din pedepsele şi caznele, ca şi binefacerile opuse primelor. După ce
fiecare suflet stătea în câmpie şapte zile, trebuia ca, ridicându-se, să plece de acolo în a opta
zi. Ele ajungeau în a patra zi într-un loc unde se vedea o lumină întinsă de sus de-a lungul
întregului cer şi pământ, ca o coloană, asemănătoare cel mai mult cu curcubeul, doar că mai
strălucitoare şi mai pură. În dreptul ei sufletele ajungeau după un drum de o zi şi acolo
vedeau, întinzându-se, în mijlocul luminii, capetele legăturilor sale ce porneau din cer; căci
această lumină prinde laolaltă cerul, precum funiile ce leagă o corabie, ţinând astfel laolaltă

13
întrega boltă rotitoare. Iar de capete era prins fusul Necesităţii, prin care se săvârşesc toate
revoluţiile(1). Osia acestuia şi dintele erau de diamant, în timp ce roata fusului era alcătuită
dintr-un amestec de diamant şi de alte materii. Iar natura roţii fusului este în felul următor:
forma ei este aidoma uneia din lumea noastră; însă trebuie avute în vedere şi părţile din care
el spunea că se compune roata fusului: ea era ca şi când într-o roată mare, concavă, scobită
pretutindeni, s-ar găsi o altă roată mai mică, ajustată în prima, precum sunt cutiile încastrate
una-ntr-alta; şi tot aşa mai era şi o a treia roată, apoi o a patra şi încă alte patru. Căci opt erau
toate roţile aşezate unele într-altele(2).
Privite de deasupra marginile lor apăreau ca nişte cercuri, în timp ce în partea opusă apăreau
ca o singură roată continuă, în jurul osiei. Aceasta trecea prin mijlocul celei de a opta roţi
străbătând-o dintr-o parte în alta. Roata dintâi şi
cea mai din afară avea cercul marginal cel mai lat,
roata a şasea avea cercul a cărui lăţime venea pe
locul doi, la cea de a patra lăţimea era pe locul
trei, la a opta pe locul patru, la a şasea pe locul
cinci, la a cincea pe locul şase, la a treia pe locul
şapte şi la a doua lăţimea ce venea pe locul opt.
Marginea celui mai mare cerc era felurit colorată,
culoarea cercului al şaptelea era cea mai
strălucitoare, cercul al optulea avea culoarea celui
de al şaptelea, care îl lumina, culorile celui de al
doilea şi al cincilea erau asemănătoare între ele,
mai gălbui decât celelalte, al treilea avea culoarea
cea mai albă, al patrulea o culoare roşiatică, al
şaselea avea o albeaţă ce venea pe locul doi. Fusul
se învârtea, rotindu-se cu totul, cu o iuţeală
constantă; iar în întregul rotitor cele şapte cercuri
interioare săvârşeau încet o rotaţie contrară
întregului. Dintre ele cel mai repede se rotea
cercul al optulea, în al doilea rând şi cu o mişcare
identică, veneau cercul al şaptelea, al şaselea şi al
cincilea; cu o viteză ce venea în al treilea rând se
mişca pe cât li se părea cercul al patrulea, antrenat într-o mişcare retrogradă; cu o viteză ce
venea pe locul patru se învârtea cercul al treilea şi cu una venită pe locul cinci – cel de al
doilea(3). Iar fusul se rotea pe genunchii Necesităţii. Deasupra, pe fiecare dintre cercuri şedea
câte o Sirenă care se rotea odată cu el şi care făcea să se audă o voce şi un ton. Răsuna, deci,
împreună, datorită celor opt Sirene, o armonie(4). Mai existau încă trei femei, aşezate de jur
împrejur, la distanţe egale, fiecare aşezată pe câte un tron. Ele erau Moirele, fiicele
Necesităţii, îmbrăcate în alb, purtând cununi pe creştet – Lachesis, Clotho şi Atropos. Şi ele
cântau, adăugând armoniei produse de Sirene – Lachesis trecutul, Clotho prezentul şi
Atropos viitorul. Iar Clotho învârtea circumferinţa exterioară a fusului, atingând-o din timp în
timp cu mâna dreaptă, Atropos făcea acelaşi lucru, dar atingea circumferinţele interioare cu
stânga, în timp ce Lachesis, pe rând, atingea ba cu o mână ba cu cealaltă, fiecare din
circumferinţe(5).
Mai spunea Er că sufletele, după ce au ajuns acolo, au trebuit să se îndrepte către Lachesis(6).
Un profet(7) al acesteia le-a aşezat mai întâi în ordine apoi, luând de pe genunchii lui
Lachesis sorţi şi modele de vieţi şi urcându-se pe un amvon înalt a rostit: „Cuvântul fiicei
Necesităţii, fecioara Lachesis: suflete de o zi, iată începutul unei alte perioade aducătoare de
moarte neamului omenesc. Nu un Daimon vă va alege pe voi, ci voi vă veţi alege Daimonul.
Cel dintâi care va ieşi la sorţi să aleagă viaţa pe care, prin forţa necesităţii, o va trăi. Virtutea
este fără stăpân. Pe ea, fiecare o va avea mai mult ori mai puţin, dacă o va cinsti sau nu. Vina
este a celui care alege, zeul este nevinovat” (8). Spunând acestea a aruncat sorţii către suflete
şi fiecare îl lua pe cel căzut alături, în afară de Er pe care profetul îl oprise să ridice vreun
sorţ. Cel care ridicase sorţul ştia limpede al câtelea la rând îşi va alege viaţa. După aceea
profetul aşeză pe pământ înaintea sufletelor, modelele vieţilor, mult mai numeroase decât

14
numărul celor prezenţi. Erau felurite: se aflau vieţile tuturor animalelor şi tuturor felurilor de
oameni. Existau şi vieţi de tirani printre ele, unele în întregul lor astfel, altele frânte la mijloc
şi sfârşindu-se în sărăcie, exil şi cerşetorie. Erau şi vieţile unor bărbaţi însemnaţi, unii pentru
înfăţişare, frumuseţe ca şi pentru restul calităţilor fizice sau intelectuale, alţii pentru originea
lor şi pentru virtuţile strămoşilor. Erau şi vieţile unor bărbaţi lipsiţi de faimă, neavând ceea ce
le prisosea primilor şi la fel era şi în cazul femeilor, însă rangul sufletului nu se afla acolo,
deoarece în mod necesar sufletul devenea diferit, odată ce alesese altă viaţă. Erau şi alte
modele de vieţi, amestecate între ele, având şi bogăţie şi sărăcie, altele cu boli, altele cu
sănătate, altele având şi din unele şi din altele.
Aici se află, dragă Glaucon - pare-se – întreaga primejdie pentru om şi de aceea, fiecare dintre
noi, neglijând alte învăţături, trebuie să se preocupe de această cunoştinţă, spre a ajunge să
cunoască şi să cerceteze, dacă ar putea afla pe undeva şi descoperi cine îi va da lui putere şi
ştiinţă, astfel încât deosebind viaţa vrednică de cea rea, să aleagă mereu, pretutindeni, viaţa
cea mai bună dintre cele cu putinţă. Considerând toate cele spuse acum şi puse alături unele
de altele, deosebite în vederea virtuţii vieţii, problema este ca omul să ştie care frumuseţe este
amestecată cu sărăcia sau cu bogăţia, cu ce fel de condiţie sufletească poate realiza răul şi
binele şi ce anume produce nobleţea sau lipsa ei, starea de simplu particular sau demnităţile
publice, forţa şi slăbiciunea, învăţătura şi neştiinţa şi toate asemenea ce aparţin însuşirilor
naturale ale sufletului, dar şi celor dobândite; ce anume produc ele amestecate unele cu altele,
încât, de pe urma tuturor, să fie cu putinţă a alege cu chibzuinţă şi viaţa mai rea dar şi pe cea
mai bună, având privirea îndreptată asupra naturii sufletului şi numind „mai rea” viaţa care
duce sufletul la mai multă nedreptate, iar „mai bună” cea care îl conduce spre mai multă
dreptate. Cât despre celelalte cunoştinţe, pe acelea să le lase deoparte. Căci am văzut că
pentru cel în viaţă, cât şi pentru cel ce a murit, aceasta este cea mai însemnată alegere.
Trebuie mers la Hades păstrând neştirbită această opinie, pentru ca nici acolo sufletul să nu
fie fermecat de bogăţie, ca şi de alte asemenea rele şi să nu săvârşească răutăţi numeroase şi
de neispăşit, căzând în vieţi de tirani şi alte asemenea condiţii şi nici ca el însuşi să nu îndure
rele încă şi mai şi, ci să ştie să aleagă viaţa de mijloc, aflată mereu undeva între aceste vieţi
extreme(9), fugind de excesele din ambele direcţii. În felul acesta omul va fi cel mai fericit.
Iar vestitorul celor de pe lumea cealaltă a spus că profetul a mai grăit în acest fel: „Există o
viaţă agreabilă, deloc rea chiar şi pentru ultimul la rând, dar care alege cugetat şi trăieşte
înfrânându-se. Nici primul să nu nesocotească alegerea, nici ultimul să nu fie lipsit de curaj”.
A spus Er că, după ce profetul a grăit aceste vorbe, primul suflet ieşit la sorţi s-a dus de îndată
şi a ales cea mai mare domnie tiranică; din pricina necugetării şi a nesaţului a ales fără să fi
cântărit bine totul şi nu şi-a dat seama că soarta sa era să-şi mănânce copiii, şi alte rele
asemenea. Dar după ce a avut răgaz să cerceteze lucrurile, a început să-şi smulgă părul din
cap şi şi-a căinat alegerea, neţinând seama de cele rostite mai înainte de către profet. Căci nu
s-a învinuit pe sine pentru rele, ci a învinovăţit soarta şi zeii şi orice altceva mai degrabă decât
pe sine însuşi. Era el dintre cei veniţi din cer, după ce trăise în viaţa de dinainte într-o cetate
bine rânduită şi avusese parte de virtute prin obişnuinţă, dar fără filosofie.
Aşa cum povestea Er, nu puţini erau cei prinşi în astfel de capcane, anume cei sosiţi din cer,
ca unii nedeprinşi cu necazurile. Însă majoritatea celor sosiţi din pământ, ca unii ce văzuseră
şi înduraseră destule, nu făceau alegerea la repezeală. Iată de ce majoritatea sufletelor
schimbau răul pe bine şi invers, schimbare datorată şi norocului ce-l avuseseră la tragerea la
sorţi. Dar dacă cineva, când ar ajunge în viaţa aceasta, s-ar îndeletnici serios cu filosofia, iar
rândul alegerii sale n-ar pica tocmai la coadă, există şansa – după cele vestite despre lumea de
dincolo – nu numai ca el să fie fericit aici, dar şi ca drumul de aici într-acolo şi înapoi, pe care
l-ar străbate, să nu fie pământesc şi aspru, ci uşor şi ceresc(10).
A mai spus Er că era o privelişte vrednică de a fi văzută, felul în care fiecare suflet îşi alegea
viaţa. Era ceva demn de milă, de râs dar şi de mirare. Îndeobşte sufletele alegeau potrivit
obişnuinţelor din viaţa de dinainte. Zicea că a văzut sufletul ce odinioară fusese al lui Orfeu
alegând o viaţă de lebădă; din ură pentru neamul femeiesc (pentru că murise de mâna
femeilor) nu mai voia să se nască zămislit de femeie. A văzut şi sufletul lui Thamyris(11)
alegând o viaţă de privighetoare. A văzut şi o lebădă schimbând viaţa sa, pentru a alege o
viaţă de om şi la fel au făcut şi alte animale muzicale. Al douăzecilea suflet căzut la sorţi a

15
ales o viaţă de leu. Era sufletul lui Aias(12), fiul lui Telamon, care nu mai voia să se nască
om, amintindu-şi de cearta pentru arme. La fel şi sufletul lui Agamemnon: din pricina
suferinţelor, urând şi acesta neamul omenesc, a schimbat viaţa sa pe cea a unui vultur. Pe la
mijloc a venit şi rândul sufletului Atalantei(13), care după ce văzuse marile onoruri ce se
dădeau unui bărbat atlet, n-a putut să treacă pe lângă ele, ci le-a luat. După aceea a văzut
sufletul lui Epeios, fiul lui Panopeus(14) mergând către firea unei femei pricepute la un
meşteşug. Departe, printre ultimele, zări şi sufletul lui Thersites cel vrednic de râs, îmbrăcând
o viaţă de maimuţă. Sufletul lui Odiseu, căzându-i lui întâmplător la sorţi să meargă ultimul
dintre toate să aleagă şi păstrând amintirea necazurilor de dinainte, deoarece vroia să se
odihnească de goana după slavă, a căutat, tot umblând încoace şi încolo multă vreme, viaţa
unui bărbat simplu, un particular inactiv şi cu greu a găsit-o, zăcând undeva şi neglijată de
către celelalte suflete. Văzând-o a ales-o mulţumit, zicând că ar fi făcut întocmai chiar dacă i-
ar fi căzut sorţul să fie primul la rând. Şi a mai văzut Er cum, la fel, unele suflete de animale
treceau în oameni şi unele în alte animale, cele nedrepte schimbându-se în fiare sălbatice, cele
drepte în animale blânde şi cum se amestecau în toate felurile.
După ce toate sufletele şi-au ales vieţile, în ordinea în care le căzuseră sorţii, sufletele s-au
îndreptat către Lachesis. Ea trimitea fiecăruia, drept paznic al vieţii şi împlinitor al faptelor
alese, Daimonul tras la sorţi. Acesta îndrepta sufletul către Clotho, sub mâna ei şi sub
răsucirea fusului, unde lua ursita, pe care sufletul o alesese când îi sosise rândul prin tragere la
sorţi. Luând iarăşi sufletul, Daimonul îl ducea acolo unde torcea Atropos, făcând ca firele
toarse să nu mai poată fi desfăcute(15). De aici, irevocabil, sufletul se îndrepta către tronul
Necesităţii, străbătându-l dintr-o parte în alta. Şi, după ce şi celelalte suflete treceau şi ele, se
îndreptau toate spre Câmpia Uitării, mergând printr-o arşiţă grozavă şi înnăbuşitoare. Locul
era lipsit de copaci şi de câte zămisleşte pământul. Când s-a lăsat seara, şi-au aşezat sălaşul
lângă râul Nepăsării, a cărui apă nu poate fi ţinută de nici un vas. Toate sufletele erau obligate
să bea o măsură de apă, dar cele care nu-şi păstraseră judecata, beau peste măsură. Cel care
bea, de fiecare dată uită totul(16). După ce s-au culcat şi se făcuse miezul nopţii, s-a auzit un
tunet şi s-a simţit un cutremur. De acolo, deodată, fiecare suflet a fost purtat în sus, fiecare în
altă parte, spre a se naşte şi ţâşneau sufletele întocmai ca nişte stele căzătoare. Pe el însă, pe
Er, l-au oprit să bea din apă. Mai spunea că nu ştie în ce fel şi pe unde a ajuns în trupul său,
dar că, privind deodată, s-a văzut pe el însuşi, dimineaţa, zăcând pe rug. Şi astfel, dragă
Glaucon, salvat ne-a fost mitul şi n-a pierit şi ar putea să ne salveze şi pe noi, dacă i-am da
crezare şi am putea să trecem cu bine râul de uitare(17), fără să ne pângărim sufletul. Căci
dacă am da crezare acestor spuse ale mele, dacă am avea în vedere că sufletul este ceva
nemuritor şi că el poate primi la sine tot răul, dar şi tot binele, ne vom ţine mereu pe drumul
cel de sus şi vom cultiva în tot chipul dreptatea, laolaltă cu chibzuinţa; aceasta pentru ca să ne
fim şi nouă înşine prieteni, dar şi zeilor, atâta vreme cât rămânem aici, dar şi după ce vom
culege răsplata dreptăţii, precum culeg premiile învingătorii la curse, făcând înconjurul
stadionului; şi pentru ca, atât aici, cât şi în drumul cel de o mie de ani, despre care am
istorisit, să ne fie numai bine!”

Note
(1) - în această descriere a mecanismului ceresc, Platon se inspiră, pare-se, din anumite mecanisme
destinate explicării mişcării planetelor, folosite deja în cadrul Academiei. Luminile ce prind laolaltă
cerul, pe care Platon le compară cu funiile ce legau o corabie, sunt probabil meridianele sferei cosmice.
De notat că în această descriere apar şi unele elemente simbolice, dintre care cel mai însemnat este axa
cosmică, reprezentată în forma unei raze verticale de lumină. Ceva asemănător întâlnim şi în
reprezentările indiene, unde se vorbeşte uneori despre axa cosmică în chipul unei raze de lumină, ori ca
despre un „bambus de aur”
(2) - fiecare „roată” reprezintă orbita uneia dintre cele şapte planete (astre rătăcitoare), iar prima, cea
mai mare, care le cuprinde pe toate celelalte, reprezintă „cerul” stelelor fixe, sau mai degrabă banda
Zodiacului, în interiorul căreia se petrec revoluţiile planetare. În această viziune, prima roată
corespunde Zodiacului, a doua lui Saturn, a treia lui Jupiter, a patra lui Marte, a cincea lui Mercur, a
şasea lui Venus, a şaptea Soarelui şi a opta Lunii. Pământul se află imobil în centrul Universului.
(3) - lăţimea cercurilor marginale indică probabil lăţimea benzii cereşti în care se desfăşoară revoluţia
planetei respective. Primul cerc are lăţimea maximă, deoarece Zodiacul cuprinde orbitele celorlalte

16
planete. Culoarea cercurilor corespunde desigur culorii luminii planetei respective, cât şi strălucirii ei.
Se observă menţiunea că lumina celui de al optulea cerc (a Lunii) este primită de la cel de al şaptelea
(Soarele), lucru cunoscut în astronomia greacă încă din secolul VI, de la Anaximenes. Planetele sunt
antrenate de revoluţia diurnă a bolţii cereşti, dar săvârşesc şi o mişcare proprie, retrogradă, a cărei
perioadă variază de la planetă la planetă. Din acest punct de vedere trebuie observat că pe vremea lui
Platon se credea că Soarele şi planetele „interioare” (Mercur şi Venus) au perioade de revoluţie egale.
De-abia mai târziu se va descoperi că revoluţiile acestor trei astre se realizează în perioade diferite şi ca
atare ordinea în care au fost aşezate planetele în sistemul lui Ptolemeu (luîndu-se drept criteriu
mărimea perioadei) va fi următoarea: Saturn, Jupiter, Marte, Soare, Venus, Mercur, Luna.
(4) - este vorba despre faimoasa „muzică a sferelor” ce ar însoţi mişcarea celor opte sfere cereşti.
Rezultă o armonie a tuturor celor opt sunete ale octocordului (dia passon)
(5) - Clotho, care cântă prezentul, atinge circumferinţa exterioară, deoarece aceasta este cea a
revoluţiei diurne a „zilei de azi”. O atinge cu dreapta, pentru că revoluţia de la est la vest este „directă”.
Atropos, care cântă viitorul, atinge circumferinţele interioare, deoarece viitorul este înscris în mersul
astrelor şi face aceasta cu stânga, pentru că mişcarea planetelor este inversă. În sfârşit Lachesis
participă la ambele mişcări, deoarece trecutul a fost mai întâi un viitor, apoi – un prezent.
(6) - „Lachesis” înseamnă, etimologic, „cea care dă sorţii”, de la verbul lanchano care înseamnă a
obţine ceva prin tragere la sorţi
(7) - etimologic „profet” înseamnă „purtător de cuvânt”
(8) - pentru Platon nu există eliberare din ciclul reîncarnărilor şi nici nu există o formulă prin care poţi
fi sigur că după moarte te aşteaptă o soartă mai bună. Singurul lucru cu putinţă este ca, uzând de
libertatea şi de discernământul său, omul să aleagă o viaţă mai bună. În acest caz, după moarte, el se
poate bucura de 1000 de ani de beatitudine în lumea cerească, iar apoi, procedând cu înţelepciune,
poate face o nouă alegere, mai bună decât prima. Două sunt aşadar momentele în care se exprimă
libertatea alegerii umane: 1. alegerea modelului de viaţă şi 2. cultivarea virtuţii în timpul vieţii
pământeşti. Or filosoful este cel care – ne va spune Platon – poate profita cel mai bine de aceste două
momente de libertate; el aşadar urmeză să fie şi cel mai fericit.
(9) - una dintre extreme este să săvârşeşti suprema nedreptate, cealaltă este să o înduri. Ambii sunt
vinovaţi, căci din neştiinţă au ales prost.
(10) - aşadar, omul „obişnuit”, lipsit de exerciţiul filosofiei, după ce a trăit relativ cu dreptate şi s-a
bucurat de drumul ceresc de o mie de ani, va avea toate şansele să aleagă rău şi să sufere, după moarte,
în consecinţă. A doua oară va alege însă mai cu cap şi va trăi mai bine, primindu-şi apoi răsplata. În
general deci sufletele se vor „balansa” veşnic între vieţi ceva mai bune şi vieţi ceva mai rele; doar
filosoful, evitând capcanele ce apar în momentul alegerii, va alege vieţi din ce în ce mai bune, evitând
tot mai mult, atât suferinţele pământeşti cât şi pedepsele infernale. Nu eliberarea din ciclul devenirilor
îl aşteaptă – cum cred orficii şi budiştii – ci doar eliberarea din veşnicul balans între mai bine şi mai rău
al celor mulţi
(11) - Platon spune „Thamyras”, dar am folosit aici forma mai obişnuită a numelui acestui legendar
muzician, pedepsit de Muze cu orbirea pentru trufia sa
(12) - cum s-a văzut din alegoria fiarei tripartite, leul simbolizează „înflăcărarea”, trăsătură de caracter
specifică lui Aias
(13) - Atalanta luase parte alături de alţi eroi la vânarea mistreţului calydonian. Dar, în ciuda
contribuţiei ei decisive la uciderea fiarei, fusese defavorizată la împărţirea prăzii
(14) - după tradiţie, constructorul calului troian
(15) - „Clotho” înseamnă literal „Torcătoarea”, iar „Atropos” – „Cea care nu se întoarce”
(16) - Reminiscenţa (anamnesis) pe care Platon întemeiază învăţarea (conform lui Menon)
devine, în felul acesta, mult mai dificilă în cazul sufletelor ce au băut mult din această apă
(17) - desigur, efectul imediat al apei este uitarea; de aceea el poate fi numit şi aşa: „Râu de uitare”.
Dar nu acesta este adevăratul său nume, aşa cum socoteşte mitologia populară. Căci, pentru Platon, nu
este vorba despre o simplă uitare, ci despre ceva mai grav şi mai adânc: despre o mare nepăsare faţă de
spirit, de o nesimţire vinovată. Aceasta este „pângărirea” la care se referă filosoful şi despre care
simpla uitare nu poate da seamă.

17