Pr. Conf. Dr.

Adrian Ignat

ASPECTE RELEVANTE ALE LUCRĂRII SOCIAL-FILANTROPICE

ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Evanghelia lui Hristos, propovăduită şi îmbrăţişată de poporul român, a

devenit modelul de vieţuire socială pentru locuitorii acestor meleaguri. Preluând
modelul bizantin, în care bunurile bisericeşti erau administrate de iconomi sub
directul control al episcopilor, având rolul de: întreţinere a clerului; cheltuieli
destinate slujirii şi construcţiilor bisericeşti; întreţinerea săracilor1 şi răscumpărarea
prizonierilor de război, Biserica Ortodoxă Română a manifestat în permanenţă o
grijă deosebită pentru cei care se află în nevoie şi în necaz, pentru „năpăstuiţii
vieţii”2.
Acţiunea social-filantropică a Bisericii s-a îndreptat continuu asupra acestei
categorii, căutând să sprijine pe săraci şi pe străini, pe cei din închisori şi pe cei
părăsiţi (văduve, orfani şi bolnavi)3. „Ocrotirea socială a fost în toate timpurile
impusă de necesităţi inexorabile şi promovată atât de sentimentul firesc al
compătimirii pentru cei ajunşi în suferinţă şi incapabili de a se smulge din ghiarele
ei, cât şi de însuşi instinctul de conservare al grupurilor sociale”4.
Vechiul drept românesc a preluat aceste obligaţii asumate de Biserică pentru
toţi aceşti dezmoşteniţi ai vieţii. Astfel, în codurile de legi din secolul al XVII-lea,
se stipulează că: „Arhiereul să fie iubitoriu de străini, iubitoriu de săraci, dă
mişei”5, iar episcopul „să poarte grijă cu adeverinţă /.../ de lucrurile bisericii şi să
nu dea vreunul de acelea rudeloru-şi, fără numai ce va hărăzi ca unor săraci”6.
1
Asupra activităţii sociale a Bisericii creştine în primele veacuri, dar şi în Imperiul bizantin, a se vedea: Pr. Gh. I.
Soare, Biserica şi asistenţa socială - doctrina şi organizarea în primele şase secole, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1948; Demetrios J. Constantelos, Filantropia bizantină şi asistenţa socială, traducere de Dr. Florina
Georgeta Mureşan, Editura Doxologia, Iaşi, 2014.
2
Un studiu deosebit de important pentru cercetarea activităţii filantropice a Bisericii Ortodoxe Române o constituie
teza de doctorat a Pr. Prof. Dr. Ioan Vicovan, Daţi-le voi să mănânce! Filantropia creştină: istorie şi spiritualitate,
Editura Trinitas, Iaşi, 2001.
3
Activitatea social-filantropică desfăşurată de Biserica creştină încă din primele veacuri a urmat şi urmează porunca
dată de Mântuitorul Iisus Hristos, căutând să atingă toate categoriile de persoane defavorizate sau greu încercate. Un
reper deosebit de important în istoria filantropiei creştine o reprezintă opera Sfântului Vasile cel Mare, denumită în
mod simbolic „Vasiliada”. „Dacă au pierit urmele materiale, a persistat ideea conducătoare şi amintirea acelui
mare ierarh, cărturar şi medic, care a găsit, cel dintâi, atâta suflet şi atâta milă şi energie, ca să adăpostească pe
leproşi, pe săraci, pe infirmi, pe copii şi pe drumeţi. Gândul său a fost rodnic şi... a stat la începutul unei lungi serii
de realizări similare, în toate ţările lumii”. Dr. N. Vătămanu, 1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei - cel dintâi
aşezământ de asistenţă socială şi sanitară, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVII (1969), nr. 3-4, p. 310.
4
Ioan Lupaş, Biserica şi problemele asistenţei sociale, în vol. „Biserica şi problemele sociale”, Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, Bucureşti, 1933, p. 231.
5
***, Îndreptarea Legii (1652), Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 79. Asupra instituţiilor bizantine, a se vedea
Charles Diehl, La Société byzantine à l'époque des Comnènes, în „Revue Historique du Sud-Est Européen”, VI,
1929, pp. 342-349; Timothy S. Miller, Byzantine Hospitals, în „Dumbarton Oaks Papers”, tom. 38, 1984, pp. 53-63.
6
***, Îndreptarea Legii, p. 382.

1
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

Arhiereul, preotul şi diaconul (întregul cler bisericesc) aveau ca obligaţie morală

supravegherea averii orfanilor săraci până la majoratul acestora sau „ajutorarea
văduvelor şi purtarea de grijă a mişeilor şi bolnavilor”7. „Episcopul să
îndrăznească şi să meargă la împăratul şi la domn pentru săraci şi văduve şi
pentru cei ce pătimesc bogate nevoi, să-i roage să le fie într-ajutoriu şi milă de ei
să-i miluiască”8.
Dispoziţii similare apar şi în alte coduri de legi din secolul al XVIII-lea, în
timpul lui Ştefan Racoviţă (1765) şi Scarlat Ghica (1766) 9. În secolul al XIX-lea,
Zilot Românul, scriitor de formaţie juridică, trece într-o scriere laică îndatoririle
episcopului faţă de săraci: „Cel scăpătat şi văduva din grija să nu-ţi iasă/ Şi
tuturor celor săraci să fii deschisă masă”.10
Pentru monahi, legiuirile româneşti prevedeau ca cel care părăsea
mănăstirea, renunţând la haina monahală, să-şi piardă averea. În caz de deherenţă
(lipsă de urmaşi), toată averea rămânea mănăstirii. Atunci când avea urmaşi,
averea se împărţea între el şi aceştia în cote egale, partea lui revenind mănăstirii11.
Un studiu asupra asistenţei sociale din Biserica Ortodoxă Română
precizează încă din paginile de început că: „Până în secolul al XVI-lea, majoritatea
acţiunilor de ajutorare a diferitelor categorii de persoane defavorizate se făcea în
cadrul mănăstirilor şi al congregaţiilor religioase”12. Diminuarea acestor acţiuni
se va realiza după constituirea statului românesc modern, odată cu secularizarea
averilor mănăstireşti (1863). Cu toate acestea, în perioada interbelică, la începutul
anului 1936, existau 521 de unităţi de asistenţă socială, din care 50 unităţi de Stat şi
471 de asociaţii care funcţionau în cadrul Bisericii13.
IV.7. 1. Grija pentru cei săraci
Confruntată cu fenomenul sărăciei, generalizat la majoritatea populaţiei din
Ţările Române, Biserica Ortodoxă Română a manifestat o grijă deosebită asupra
acestei categorii sociale, materializată în sprijinirea celor care credeau şi doreau
ajutorul acesteia. Mântuitorul Hristos întreba adesea pe cei care veneau şi invocau
ajutorul Său: „Crezi, tu, că pot să fac Eu aceasta?”. Tot astfel şi Biserica a căutat

7
Ibidem, pp. 387-388.
8
Ibidem, p. 450.
9
Vorbind despre relaţia dintre Stat şi Biserică, şi implicarea în aspectele sociale ale societăţii ministrul italian
Giovanni Gentile spunea: După cum „...statul, care nu se interesează de religie, nu este stat, cu atât mai în drept
suntem să afirmăm că Biserica, dacă nu se interesează de problemele ocrotirii sociale, nu este Biserică creştină! ”.
Cf. Ioan Lupaş, Biserica şi problemele asistenţei sociale, p. 238.
10
Zilot Românul, Opere complete, ed. Marcel-Dumitru Ciucă, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 125.
11
***, Îndreptarea Legii, pp. 153-154.
12
Rodica Ţugui, Daniela Ţigmeanu, Asistenţa socială în Biserică. Evaluări şi cercetări în cadrul programelor
sociale ale Bisericii Ortodoxe Române, Editura Doxologia, Iaşi, 2010, p. 10.
13
F. Manoiu, V. Epureanu, Asistenţa socială în România, Editura ALL, Bucureşti, 1996, pp. 10-13.

2
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

să fie alături de toţi cei care aveau nevoie de ajutorul ei, confruntându-se cu diverse
provocări: spirituale şi materiale14.
Preluând tradiţia bizantină a modului de vieţuire monahală, monahii şi
mănăstirile româneşti au purtat o grijă deosebită pentru cei săraci. Rolul monahilor
în asistarea acestora era unul foarte important, cu precădere în timpul marilor
calamităţi care au marcat istoria, în special foametea şi ciuma. În ciuda aspectelor
pragmatice ale slujirii social-filantropice ale Bisericii în cadrul societăţii româneşti,
nu trebuie uitat faptul că filantropia rămâne în mod esenţial o formă a rugăciunii.
„Caritatea monastică nu este un scop în sine, ci numai un exerciţiu liturgic.
Adesea adăpostul pentru călători şi pelerini sau locul destinat bolnavilor sunt în
afara incintei mănăstireşti, iar distribuţiile de haine, mâncare sau bani în favoarea
săracilor au loc de regulă la poarta mănăstirii”15.
Mănăstirile româneşti au avut faţă de săraci două atitudini: prima tratează
săracul ca o realitate exterioară şi complementară mănăstirii; a doua îl integrează în
interiorul comunităţii monastice în calitate de călugăr. Asupra primei atitudini
trebuie precizat că toate mănăstirile au o dimensiune filantropică, ospitalieră pentru
cei ce bat la porţile lor. Cea de-a doua atitudine face referire la posibilitatea celor
săraci, a „calicilor”, care nu se aflau în serviciul altora, de a intra în monahism,
vieţuind în mănăstire după regulile impuse de acesta. În acest fel, „mănăstirea a
reglat imaginea sărăciei, transformând ceea ce era dezordine şi calamitate, într-
un model de viaţă regulat şi deci suportabil”16.
Cu toate acestea, intrarea în monahism era văzută de majoritatea românilor
ca fiind un semn că Dumnezeu i-a ales pe cei vrednici de a-I sluji. Acest lucru îl
spune marele ban Pârvu Craiovescu în dania sa către mănăstirea Tismana din 14
aprilie 1529: „Eu, dar, robul stăpânului domnului Dumnezeu şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, Pârvul ban al Craiovei, care am fost împreună într-această
lume cu voi toţi, până în vremea aceasta, iar acum m-a despărţit Dumnezeu şi m-a
iubit din mijlocul vostru şi mă despart de această lume a vieţii deşarte şi de voi”17.
Un edificiu deosebit de important realizat de Biserica Ortodoxă din Ţara
Românească în timpul lui Constantin Brâncoveanu, l-a avut drept ctitor pe însuşi
mitropolitul ţării, Antim Ivireanul. Acesta a ridicat o mănăstire cu hramul Toţi
Sfinţii, care ulterior va purta numele de „biserica sau mănăstirea Antim”. Ridicată
în perioada 1713-1715, mănăstirea a fost înzestrată de ctitor cu moşii, necesare
întreţinerii obştei monahale şi ajutorării celor lipsiţi. Testamentul său cu titlul:
Învăţături pentru aşezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinţilor, adecă Capete
14
Un studiu considerabil asupra filantropiei în epoca primară a Bisericii creştine a realizat Pr. Mihai Vizitiu,
Filantropia divină şi filantropia Bisericii după Noul Testament, Editura Trinitas, Iaşi, 2002.
15
Ligia Livadă-Cadaschi, De la milă la filantropie. Instituţii de asistare a săracilor din Ţara Românească şi
Moldova în secolul al XVIII-lea, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 104.
16
Ibidem, p. 106.
17
***, Documenta Romaniae Historica, B, vol. III, pp. 115-116.

3
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

32, între carele să cuprind toată chiverniseala mănăstirii şi rânduiala milelor ce s-

au hotărât să se facă pre an la săraci şi la lipsiţi din venitul casei, prezintă
dispoziţiile ctitorului pentru sprijinirea celor lipsiţi, care apelau la ajutorul acestui
sfânt locaş18.
În opinia Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu aceste dispoziţii pot fi rezumate
astfel: în capitolul I ctitorul rânduia ca mănăstirea să nu fie închinată nimănui: „să
fie slobodă, nesupusă şi nestăpânită de nici un fel de obraz, nici de domnul ţării,
nici de arhiereul carele va fi după vremi, nici de vreunul din boieri”; în capitolul 6
venea în sprijinul copiilor săraci, dornici să înveţe carte, rânduind ca tot din patru
în patru ani să fie întreţinuţi câte trei copii săraci, între 10 şi 15 ani, cărora să li se
dea şase bani pe zi pentru mâncare şi îmbrăcăminte de Paşti. Unul dintre preoţii
mănăstirii avea îndatorirea de a-i învăţa carte în româneşte şi slavoneşte. Rânduia
ca aceşti tineri, când vor ajunge să se însoare, să primească de la mănăstire un
ajutor de 15 taleri, iar cei care se vor preoţi, alţi 13 taleri; în capitolele 7-11
prevedea ca mănăstirea să dea 300 de taleri pentru îngroparea oamenilor săraci, să
ajute cu bani, în fiecare sâmbătă şi duminică, pe cei în temniţă, să cumpere haine la
câte trei săraci şi la trei fete sărace în fiecare an în Joia Paştilor, să dea câte 15
taleri în fiecare an pentru măritatul unei fete sărace, să întreţină pe rând, câte trei
zile, pe „trei străini dintr-altă ţară când s-ar întâmpla să vie întâi aici în ţară
pentru milă”; capitolul 22 vorbea despre faptul că egumenul, ca şi ceilalţi preoţi ai
mănăstirii, trebuiau să cerceteze pe cei bolnavi, inclusiv pe ţigani, „de vreme ce
sunt şi ei botezaţi în numele Sfintei Troiţe şi sunt creştini ca şi noi”; capitolul 31
specifica ca în cazul în care veniturile mănăstirii creşteau trebuia ca „această
rânduială a milosteniei ce s-au hotărât să se dea la săraci şi la altele câte scriem
într-aceste capete”19.
La începutul secolului al XIX-lea, unul dintre contemporani vorbeşte şi
despre alte slujiri sociale ale mănăstirilor. Ele erau „case împodobite pe dinăuntru
cu felurimi de scule scumpe, împărăteşti şi domneşti, şi pe dinafară cu moşii, vii,
prăvălii şi alte lucruri şi primitoare de mulţi streini de să hrănea şi să îmbrăca
dintr-însele, cum şi de să mărita fete sărace şi alte obraze scăpătate să ajutora şi
cu acestea să proslăvia numele lui Dumnezeu”20. Ostaşii răniţii sau mutilaţi în
timpul campaniilor militare erau de asemenea încredinţaţi mănăstirilor spre
îngrijire21.
IV. 7. 2. Bolniţe monahale
În trecutul nostru istoric a apărut ca urmare a unei necesităţi vizibile în
cadrul societăţii româneşti, o instituţie social-medicală, menită a trata şi vindeca
18
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 154.
19
Cf. ibidem, p. 155.
20
Zilot Românul, op. cit., p. 81.
21
A se vedea Nicolae Iorga, Calicii lui Mihai Viteazul - o nouă orânduire a lui, în „Analele Academiei Române”,
Memoriile Secţiunii Istorice, tom. XXI, Bucureşti, 1939.

4
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

rănile şi bolile trupeşti şi sufleteşti. Această instituţie, denumită bolniţă, a apărut în

cadrul mănăstirilor noastre şi a fost înlocuită treptat de spitale. Aici se oficiau
frecvent slujbe de tămăduire - Taina Sfântului Maslu, dezlegări, molitve, rugăciuni
etc. -, în timp ce unii dintre monahi aveau cunoştinţe medicale, oferind tratamentul
medical adecvat.
Bolniţele au fost construite în jurul scaunelor arhiereşti şi a mănăstirilor,
după modelul bizantin. Documentele păstrate până astăzi vorbesc despre faptul că
în unele mănăstiri vechi, precum Cozia, Bistriţa, Hurezi, Polovraci sau
Câmpulung-Muscel, existau bisericuţe bolniţe pentru îngrijirea celor bolnavi. Prin
cuvântul „bolniţă” se înţelege „în mod curent însăşi această bisericuţă, fără să se
mai aibă în vedere eventualele clădiri de alături, destinate cândva adăpostirii
infirmilor şi a bolnavilor”22.
Se pare că cea mai veche bolniţă a fost cea de la Schitul Jghiabul. Ea a fost
ctitorită de Radu Negru (cca.1377-cca.1383). În Moldova, cea mai veche bolniţă
este considerată a fi cea de la Putna. Alexandru I. Gonţa subliniază faptul că deşi
hrisoavele nu menţionează această bolniţă, ea a funcţionat aici alături de o şcoală 23.
După incendiul din 15 martie 1484, care a adus grave deteriorări mănăstirii şi
anexelor sale, bolniţa a fost refăcută în întregime, fiind înzestrată cu multe danii,
de către binecredinciosul domn Ştefan cel Mare24. Acelaşi domn va ridica lângă
Cetatea de Scaun, la Pătrăuţi, o mănăstiri de maici. Aici va organiza şi o bolniţă
pentru ostaşii răniţi în luptele purtate25.
Cea mai veche bolniţă atestată documentar este cea de la mănăstirea Bistriţa.
Aceasta a fost ctitorită de boierul Barbu Craiovescu. La această mănăstire se aflau
moaştele „prea Sfântului şi făcătorului de minuni Grigorie Decapolitul mai ales în
vreme de ciumă”26.
Hrisovul din 24 iulie 1542 menţionează existenţa unei bolniţe la Simidreni,
căreia voievodul Vladislav al III-lea îi dăruia „locului şi locaşului numit bolniţă de
la Simidreni, unde este hramul Sfântului şi slăvitului Mare Mucenic Dimitrie şi
celor ce trăiesc în acest loc... să le fie pentru hrana fraţilor de la bolniţă..., toată
căşăria, oricât se va alege din judeţul Pădureţului”27.
Bolniţa de la mănăstirea Dintr-un Lemn se pare că a fost ctitorită de Ancuţa,
fiica doamnei Chiajna şi a lui Mircea Ciobanu. Aici a fost adusă o icoană făcătoare
22
Dr. Gheorghe Brătescu, De la bolniţa mănăstirească la spitalul civil, în „Mitropolia Olteniei”, XXI (1969), nr. 9-
10, p. 694; Valeriu Bologa, Fapte şi oameni din trecutul medicinii din patria noastră, Bucureşti, 1962, p. 27.
23
Alexandru I. Gonţa, Un spital de mănăstire la Putna, în vol. „Studii de istorie medievală”, Editura Dosoftei, Iaşi,
1998.
24
Ctitorul mănăstirii i-a oferit: o parte din veniturile de la vama Jicov, de la Siret, mori, sate, vii, drobi de sare etc.
25
Arhim. Nestor Vornicescu, Îngrijirea sănătăţii în vechile noastre mănăstiri, în „Mitropolia Olteniei”, XX (1968),
nr. 1-2, p. 66.
26
Pompei Samrian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc (1382-1775), vol. III, Călăraşi, 1935, p. 56.
27
Nicolae Vătămanu, Contribuţii la istoricul bolniţei de la Simidreni şi a xenodohiului de la Athos, în „Biserica
Ortodoxă Română”, LXXXVI (1968), nr. 11-12, pp. 1382-1391.

5
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

de minuni a Maicii Domnului. Întrucât era o mănăstire de monahii, aici vor fi

tratate numai femei.
Binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu se va implica în ctitorirea
şi înzestrarea unor bolniţe mănăstireşti în Ţara Românească. Astfel, cele mai
importante ctitorii ale lui Constantin Brâncoveanu vor beneficia nu numai de
sprijinul material al acestuia, ci vor fi înzestrate şi cu instituţii de asistenţă socială:
mănăstirea Sadova (Dolj), mănăstirea Hurez şi mănăstirea Brâncoveni. Ridicată pe
temeliile unei vechi biserici din secolul al XVI-lea, refăcută de Matei Basarab în
1640, biserica actuală a mănăstirii Brâncoveni a fost construită în jurul anului
1699. Aici, în jurul anului 1700, se va ridica o bolniţă, care va desfăşura o
prodigioasă activitate social-filantropică28.
Există mărturii istorice cu privire la existenţa unei bolniţe la mănăstirea
Hurezu. Bolniţa a fost construită în anul 1696. Din pisanie aflăm că soţia lui
Constantin Brâncoveanu, doamna Marica, a ridicat bolniţa „întru slava de
Dumnezeu Născătoarei Fecioare şi Stăpânei noastre”29. În această mănăstire se
aflau moaşte ale Sfinţilor Fevronia, Procopie şi Pantelimon, având un rol deosebit
în vindecarea bolnavilor. De asemenea, doamna Bălaşa Brâncoveanu va ridica un
azil, despre care marele istoric Nicolae Iorga spunea: „ea făcu aici (în Târgovişte)
casele unui adăpost de săraci, pentru altul fusese făcut la Simidreni, iar al doilea
înaintea porţii bisericii din mânăstirea de la Argeş, încă din vremea lui Neagoe”30.
Acest azil întemeiat de ea şi amplasat lângă biserica Sfânta Vineri (din Târgovişte),
este considerat a fi primul de la noi.
Mănăstirea Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca, deţine un
loc special în istoria bolniţelor. Aici, mitropolitul va ridica pe cheltuiala sa o
bolniţă, în 1602, în vechea biserică a mănăstirii31. În Ţările Române bolniţele
mănăstireşti au fost primele instituţii organizate care au oferit ajutor celor
bolnavi32. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea bolniţele mănăstireşti au
reprezentat spitalul românesc, care a oferit ajutor medical celor mulţi33.
În secolul al XVIII-lea au fost ridicate bolniţa de la mănăstirea Câmpulung-
Muscel (Ţara Românească)34 şi bolniţele de la mănăstirea Todireni (Piatra Sfântă),
lângă Iaşi, de la mănăstirea Adam şi de la Târgu-Ocna 35. Bolniţa de la mănăstirea
Neamţ, atestată de o ştire din anul 1735, a avut o existenţă anterioară acestei
28
Radu Constantinescu, Monumente religioase, Editura Editis, Bucureşti, 1994, p. 108.
29
Lucian Roşu, Mănăstirea Hurez, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978, p. 24.
30
***, Enciclopedia României, vol. III, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939, p. 520.
31
Alexandru I. Gonţa, Studii de istorie medievală, Editura Dosoftei, Iaşi, 1998, pp. 259-260.
32
Acad. V. Răşcanu, Gh. Gh. Năsturel, Şt. Bârsan, Gh. Băleanu, Istoricul spitalului orăşenesc clinic de adulţi din
Iaşi, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 15.
33
P.G. Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, vol. III, Bucureşti, 1938, p. 57.
34
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. II, Editura Ministerului de Culte,
Bucureşti, 1928, p. 67.
35
Ibidem, pp. 66-68.

6
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

atestări de cel puţin câteva decenii. Refăcută de episcopul Varlaam al Romanului,

ea va suferi mai multe stricăciuni, fapt ce îl determină pe Paisie Velicicovschi să o
restaureze la rândul său.
Cea mai de importantă bolniţă din secolul al XVIII-lea a fost cea a
Episcopiei Râmnicului36. Ctitorită de episcopul Climent în 1744, împreună cu un
paraclis, bolniţa se păstrează până târziu, suferind numai mici modificări.
La Roman, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, va fi ridicată o bolniţă, lângă
biserica Precista, de către episcopul Ioanichie. El este şi cel care bune bazele
spitalului în 1753 de pe lângă biserica ctitorită de Ruxandra Lăpuşneanu (1569).
Mănăstirea Precista „a primit de la bun început o destinaţie cu totul originală... Ea
a devenit o instituţie de asistenţă socială, nedeclarată dar efectivă”37.
În secolul al XIX-lea, bolniţele se reduc, fiind transformate în spitale. Cu
toate acestea, acum sunt ridicate bolniţe la: mănăstirea Ţigăneşti, Sf. Prooroc Ilie
din Focşani, Secu (1847), Văratec (1853), Horaiţa (1874), Râşca (1875), Slatina
(1881) şi Agapia (1891)38.
IV.7. 3. Ridicarea de spitale în Ţările Române
Pentru majoritatea mănăstirilor româneşti, ctitorii au stipulat în actele de
danie rolul şi însemnătatea acestor aşezăminte în cadrul comunităţii locale şi a
statului românesc. Astfel, în unele acte de danie sunt trecuţi ca beneficiari expliciţi
aşezământul filantropic destinat bolnavilor (bolniţa) sau adăpostul pentru călători
(ospătăria). Sursa de întreţinere a spitalelor o constituia taxa (o para la leu) din
afacerile care se încheiau la târgul de vineri, ţinut pe moşia oraşului, şi venitul de la
cutia milei a fiecărei biserici din oraş.
Dintre voievozii români care s-au îngrijit „să aducă un doctor pentru nevoile
mulţimii, pentru nevoile oraşului”39, a fost Sf. Ştefan cel Mare. El a fost cel care a
dăruit mănăstirii Zografu „100 ducaţi ungureşti anual” pentru sănătatea obştii
mănăstirii. Pentru acelaşi aşezământ „marele voievod a zidit un spital înzestrat,
începând cu 13 septembrie 1471”, rânduind încă 500 de aspri în fiecare an40.
IV.7.3.1. Aşezăminte medicale în Moldova
În contextul în care mănăstirile româneşti nu constituie numai focare de
cultură şi spiritualitate ortodoxă, ci şi modalităţi prin care Biserica îşi revărsa
sprijinul pentru cei neajutoraţi, aceste mănăstiri vor fi beneficiarele privilegiate ale
generozităţii tuturor acelora care aveau ceva de dăruit.

36
***, Istoricul Eparhiei Râmnicului Noul Severin, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1906, pp. 183-184.
37
Epifanie Cozărescu, Bolniţa mănăstirii „Precista” din Roman - precursoare a spitalului actual, în vol.
„Semnificaţia medico-istorică a bolniţelor mănăstireşti”, în „Mitropolia Olteniei”, XXII (1970), nr. 1-2, p. 5.
38
Cristina Ionescu, C. Romanescu, Semnificaţia medico-istorică a bolniţelor româneşti, în „Mitropolia Olteniei”,
XXII (1970), nr. 1-2.
39
Pompei Samarian, Medicina..., p. 27.
40
I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, Bucureşti, 1913, pp. 99-103 şi 162-163; Alexandru I. Gonţa,
Un spital de mănăstire la Putna, în vol. „Studii de istorie medievală”, Editura Dosoftei, Iaşi, 1998, p. 250.

7
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

În timpul lui Gavril Movilă şi Alexandru Iliaş, mănăstirile Stăneşti şi Argeş

(1619 şi 1626) primesc privilegii domneşti pentru a fi „de hrana călugărilor,
călătorilor şi posluşnicilor”41. O bolniţă va fi ridicată de viitorul mitropolit al
Moldovei, Anastasie Crimca, la ctitoria sa de la Dragomirna. Tot el va fi cel care
va înfiinţa în 1619 un spital la Suceava. Este primul spital din ţara noastră atestat
documentar într-un oraş42. Un document al lui Gaşpar Graţiani, din 16 mai 1619
confirmă faptul că domnitorul a dăruit mitropolitului Anastasie Crima „un loc în
mijlocul târgului... Sucevii, din locul domnesc... ca să facă acolo, pe acel loc spital
pentru numele Domnului, ca să fie pentru cei săraci şi neputincioşi şi şchiopi şi
orbi şi alţii care vor să se odihnească toţi aceia acolo, într-acel spital”43. De
asemenea, domnitorul Gaşpar Graţiani a dăruit aceluiaşi mitropolit şi un vad de
moară pe râul Suceava, mai jos de satul Buninţi, „însă de la această moară, să
aibă grijă să dea la bolniţă (spital), la săracii din târgul Suceava, cât va fi voia
egumenului, căci acea bolniţă a fost făcută în numele lui Dumnezeu de ctitorul
sfintei mănăstiri, părintele şi rugătorul nostru chir Anastasie Crimcovici,
mitropolit de Suceava”44.
Spitalul înfiinţat de mitropolitul Anastasie Crimca la Suceava exista încă la
1641, când este văzut de misionarul catolic Pietro Diodato Baksic: „În piaţă, în
faţa palatului domnului, se află un spital pentru bolnavi şi săraci, dar nu este
mare”45. Bolniţa şi spitalul ctitorite de mitropolitul Anastasie Crimca vor căuta să
asigure asistenţă medicală şi socială celor lipsiţi. Nu se ştie cu exactitate cât timp a
funcţionat acest spital, dar ştirea din anul 1641 atestă existenţa sa. Acelaşi
mitropolit s-a îngrijit de ctitoriile sale, înzestrându-le cu numeroase danii şi
rânduind prin „testament” ca să nu fie niciodată închinate.
La mănăstirea Dragomirna, în secolul al XVIII-lea, Paisie Velicicovschi va
introduce ca regulă a comunităţii sale, mutată mai apoi la Secu în 1778 şi mai apoi
la Neamţ, faptul că „în mănăstire trebuie să se facă numaidecât un spitălaş, pentru
ca monahii care se îmbolnăvesc să aibă o deosebită îngrijire de hrană, băutură şi
41
***, Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. II (1601-1620), 1974, pp. 491-492, doc.
980; ***, Documenta Romaniae Historica, vol. XXI, B, Țara Românească (1626-1627), Editura Academiei,
Bucureşti, 1965, pp. 528-532.
42
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 9.
Morbiditatea excesivă a timpului, datorată în special epidemiilor de ciumă (în perioada 1700-1830 s-au manifestat
12 mari epidemii) şi sărăciei extreme, a necesitat de multe ori intervenţia tuturor actorilor sociali, în special a
Bisericii şi a Statului. Primul spital destinat ciumaţilor a fost ridicat de Grigore Ghica în 1735 în Ţara Românească,
urmat de Alexandru Moruzi în 1792 în Moldova şi în 1796 în Ţara Românească. La Bucureşti, spitalul destinat celor
afectaţi de ciumă se va organiza în cazul epidemiei la bisericuţa Sfântul Visarion, în preajma mănăstirii Sfântul
Pantilimon.
43
Cf. V. Gonţa, A. Gonţa, Mitropolitul Anastasie Crimca, fondatorul celui dintâi spital din Moldova, în „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, XXVIII (1962), nr. 1-2, pp. 36-37.
44
Cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 9.
45
A se vedea V. Gonţa şi Al. Gonţa, Mitropolitul Anastasie Crimca, fondatorul celui dintâi spital din Moldova, pp.
33-39.

8
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

linişte... Trebuie să se facă două case de oaspeţi, una înlăuntrul mănăstirii, pentru
persoanele duhovniceşti şi mirene care vin la mănăstire şi una afară din mănăstire
pentru cei care vin cu căruţele”46. Monahii trebuiau să primească „pe cei ce vin
spre închinare, precum şi pe cei săraci şi bolnavi care n-au unde să-şi plece capul,
rânduind pe unii la casa de oaspeţi, iar pe alţii la spitălaş şi îngrijind cu
bunăvoinţă de bolile lor trupeşti”47.
În timpul stareţului Paisie, conducătorul bolniţei de la Dragomirna era fratele
Onorie. El avea în subordine mai mulţi monahi, care aveau îndatorirea de „a sluji
bolnavilor ca Domnului”. Se consemnează faptul că „în fiecare săptămână se
schimbau albiturile şi bolnavii erau spălaţi şi lăiaţi, li se curăţau hainele, paturile
şi aşternuturile... Vara se aeriseau camerele cât mai des, scoţându-le la aer şi la
soare toate. Stareţul cerea ca în interiorul spitalului să se păstreze o curăţenie
exemplară, iar în fiecare zi să se afume tămâie sau cu alte materii mirositoare.
Poruncea de asemenea să se dea bolnavilor o mâncare mai hrănitoare, cea mai
bună pâine şi vin”48.
Modelul încetăţenit de mitropolitul Anastasie Crimca şi continuat de Paisie
Velicicovchi, va fi urmat şi de elitele laice: domnitori şi boieri. „La sfârşitul
secolului al XVII-lea sau la începutul secolului al XVIII-lea familia Cantacuzino,
prin spătarul Mihail Cantacuzino, pune bazele spitalului Colţea. În 1735, Grigore
al II-lea Ghica ctitoreşte mănăstirea şi spitalul Sf. Pantilimon, în 1757 Constantin
Mihai Cehan Racoviţă înfiinţează spitalul Sf. Spiridon (Iaşi), iar către 1814-1815,
prin chetă publică, se pun bazele spitalului Filantropiei, din Bucureşti. Toate
aceste fondări răspund comandamentului biblic al milosteniei şi iubirii
aproapelui”49.
Spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi este cel mai important spital din Moldova,
având o capacitate mult mai mare de primire a bolnavilor. Spitalul poartă numele
unui mare sfânt al Bisericii primare: Sfântul Spiridon, având rolul de tămăduire şi
sprijinire a celor bolnavi, asemenea patronului său spiritual. Începuturile acestui
spital sunt legate de ridicarea de către Dimitrie Bosie din Huşi a unei bisericuţe de
lemn pe la anul 1721, pe un teren de pe lângă Măgura Iaşului. În anul 1734,
Grigorie Ghica Vodă şi fiul său, Matei Ghica, vor ridica pe acelaşi teren, cu

46
Diac. Ioan Ivan, Aşezământul Stareţului Paisie Velicicovchi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXIII (1957),
nr. 8-9, p. 609.
47
G. Brătescu, De la bolniţa mănăstirească la spitalul civil, în „Mitropolia Olteniei”, XXI (1969), nr. 9-10, pp. 688-
696. Aspecte relevante referitoare la problema bolniţelor sunt prezentate într-un scurt articol al Mitropolitului
Antonie Plămădeală, Bolniţele mănăstireşti în istoria grijii Bisericii pentru bolnavi. Câteva scurte precizări, în
„Telegraful Român”, Sibiu, an 140, nr. 23-24, 15 iunie 1992, pp. 1-2.
48
Protoiereul Serghei Cetfericov, Paisie Stareţul mănăstirii Neamţ, traducere de Nicodim Patriarhul României,
Mănăstirea Neamţ, 1943, pp. 227-228.
49
Ligia Livadă-Cadaschi, op. cit., pp. 168-169.

9
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

acordul epitropului Ştefan Bosie, un schit de piatră - schitul Ţărâţa. Aici se va

organiza şi un lazaret50 pentru găzduirea bolnavilor de ciumă51.
În oraşul Târgu-Neamţ va fi ridicată o nouă instituţie cu caracter social-
filantropic. Acest spital s-a aflat sub patronajul Mănăstirii Neamţ în perioada 1852-
1866. Un document din 1859 atestă faptul că spitalul se întreţinea din averea
Mănăstirii Neamţ52. Regulamentul Organic preciza obligaţia Mănăstirii Neamţ de a
se îngriji de sănătatea celor aflaţi pe moşiile sale. Pentru a duce la îndeplinire
această hotărâre, se înfiinţează un Comitet special, care a adresat o scrisoare
mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei, prin care era rugat să îndemne pe
egumenul mănăstirii să se ocupe de înfiinţarea unui post de doctor şi o farmacie
pentru cei bolnavi53.
În mai 1847 se încep lucrările la spitalul actual. Aceste lucrări vor fi
definitivate în 1850. Spitalul va fi inaugurat în ziua de 16 octombrie 1852, când s-a
sfinţit paraclisul, în prezenţa mitropolitului Sofronie Miclescu şi a domnitorului
Grigore Alexandru Ghica, a Sfatului Ţării, a stareţului Neonil cu soborul şi a
multor credincioşi54.
În Moldova se vor mai ridica şi alte spitale: spitalul Precista Mare din
Roman, spitalul din Bârlad, din Galaţi, din Târgu-Ocna şi din Focşani 55. Spitalul
din Bârlad a luat fiinţă la iniţiativa monahului Sofronie Vârnav. Acesta a pornit o
colectă de bani pentru înfiinţarea unui spital, aspect relatat de arhiereul Veniamin
Pocitan56.
Alături de aceste spitale vor exista spitale vremelnice. Aceste spitale au luat
naştere în vremuri de război. Printre acestea amintim: spitalele de la mănăstirile
Galata şi Hlincea din Iaşi, înfiinţate în 1808, adăpostind primul 270 de bolnavi, iar
al doilea 75 de bolnavi. Aceste spitale aveau farmacie, locuinţă pentru preot etc.
Totodată, în vremuri de calamitate sau epidemie, se instituiau spitale ad-hoc. Un
rol deosebit l-au avut mănăstirile de monahii. Profesorul Constantin N. Tomescu
nota într-o broşură despre „rostul samaritean al maicilor şi surorilor mănăstireşti”,
50
Lazaret - spital izolat pentru persoanele presupuse a fi sau aflate în carantină din cauza unor boli contagioase.
51
Cronicar, Două sute de ani de la întemeierea Aşezămintelor spitaliceşti, Sfântul Spiridon din Iaşi, în „Biserica
Ortodoxă Română”, LXXV (1957), nr. 1-2; Cronicar, Bicentenarul spitalului Clinic din Iaşi, în „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, XXXIII (1957), nr. 8-9, p. 677; V. Râşcanu, Gh. Năstase, St. Bârsan, Gh. Răileanu, Istoricul
spitalului orăşenesc clinic de adulţi din Iaşi, Editura Medicală, Bucureşti, 1956, p. 10.
52
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dosar, 1859/981 apud Virgil Molin, Date noi cu privire la trecutul
instituţiilor pentru îngrijirea sănătăţii patronate de mănăstirea Neamţ, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XL
(1964), nr. 5-6, p. 252.
53
T. G. Bulat, Biserica Moldovei şi aşezămintele spitaliceşti în prima jumătatea a secolului al XIX, în „Biserica
Ortodoxă Română”, XC (1972), nr. 11-12, p. 1228.
54
Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Filantropia Bisericii Ortodoxe Române - repere istorice, în vol. „Asistenţa social-
filantropică şi medicală organizată de Biserica Ortodoxă Română în trecut şi astăzi”, Editura Basilica, Bucureşti,
2012, p. 285.
55
Arhim Nestor Vornicescu, Îngrijirea sănătăţii în vechile noastre mănăstiri, în „Mitropolia Olteniei”, XX (1968),
nr. 1-2, p. 69.
56
† Veniamin Pocitan, Sofronie Vârnav, în „Biserica Ortodoxă Română”, XLIX (1931), nr. 4, p. 298.

10
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

care „coboară prin pânza vremii încă din zilele apostoliceşti, de la diaconiţe”57. El
relatează faptul că maicile au desfăşurat o amplă activitate administrativ-
gospodărească, culturală şi filantropică. „În fruntea acestor îndeletniciri revine tot
ascultarea samariteană, adecă în mănăstirile de maici să fie orfelinate, azile de
bătrâne cât şi institute pentru pregătirea surorilor de caritate, necesare spitalelor
şi particularilor bolnavi”58.
IV.7.3.1. Aşezăminte medicale în Ţara Românească
Odată cu înmulţirea numărului de locuitori din Ţările Române, odată cu
dezvoltarea socială şi creşterea economică, s-a simţit nevoia tot mai acut pentru
acordarea unei asistenţe medicale specializate în instituţii potrivite. Dacă la început
acest lucru se făcea în bolniţele mănăstireşti, ulterior îngrijirea celor săraci s-a
făcut în spitale. Printre aceste spitale enumerăm aici: spitalul Colţea, spitalul
Sfântul Pantelimon, spitalul de la Dudeşti etc.
Analizând grija pentru sănătatea trupească şi sufletească a locuitorilor Ţării
Româneşti, prin prisma documentelor vremii, pomelnicul mănăstirii Arnota, de la
1706, spune că: „...şi s-au dat şi altora voie (după domnul ţării, Constantin
Brâncoveanu) tuturor pravoslavnicilor creştini, domni şi doamne, boiari şi
jupânese, celor ce-s de ceata bisericească şi celor ce-s de ceata mirenească, carii
întru îndemnaria dumnezeiască vor veni şi vor nevoi să miluiască la această sfântă
şi dumnezeiască mănăstire după puteria lor, cu sat, cu moşie, cu mori, cu ţigani,
cu scule besereceşti, cu dobitoc şi cu altcevaşi, cine cu ce s-ar îndura, după
puteria lor. Şi acestora să li se scrie numele lor la acest sfânt pomelnic”59.
Perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu poate fi caracterizată şi de
umanizarea legislaţiei, de edificarea primelor spitale, de creşterea nivelului
educaţional al clerului şi poporului, ca şi de alte realizări de cultură, artă, etc.
Primele spitale, aşa cum apar ele în istoria noastră, sunt legate de Biserica
Ortodoxă, iar activitatea desfăşurată de acestea avea o profundă motivaţie creştină.
Însă nici domnul nu este străin de activitatea spitalului şi aşezămintelor de la
Colţea, de la începutul secolului a XVIII-lea. Domnul român nu numai că sprijinea
activitatea filantropică a Bisericii Ortodoxe, ci se interesa îndeaproape de evoluţia
„Aşezămintele lui Francke” de la Halle, pe atunci cel mai important centru pietist
din Germania, după modelul căruia a dorit să organizeze şi aşezămintele de la
Colţea60. Spitalul Colţea şi aşezămintele acestuia au fost înfiinţate de Mihai

57
Constantin N. Tomescu, Ascultări la călugăriţele românce-surori infirmiere, în colecţia „Biblioteca misionarului
ortodox”, Chişinău, 1939.
58
Ibidem, pp. 7-8.
59
Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1983, p. 171.
60
Această idee este dezvoltată de Viorel Ioniţă şi Constantin Pătuleanu, Constantin Brâncoveanu şi relaţiile sale cu
Europa veacului al XVIII-lea, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006.

11
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

Cantacuzino în 170661. Definitivarea lucrărilor la acest complex filantropic s-au

încheiat în 1715, după moartea voievodului român martir62.
În opinia unor istorici, precum Nicolae Vătămanu, spitalul Colţea era în
primul rând un azil pentru săraci, fără ca aceştia să fie în mod necesar bolnavi, ci
doar bătrâni sau infirmi63. Pompei Samarian spune că: „La 1715 ia fiinţă Spitalul
«Colţea» - o instituţie nouă, adusă din afară, care îmbracă unele din
caracteristicile Orientului, unele din ale Occidentului, păstrând însă baza comună
tuturor acestor aşezăminte, sistemul religios izvorât din adâncă credinţă”64. Pe de
altă parte, Dan Berindei consideră că „spitalul tinde să aibă un caracter laic”, cu
toate că acesta „se înfiinţase legat de o ctitorie religioasă”65. Realizând o frumoasă
prezentare a activităţii domnului valah, cu ocazia sfinţirii spitalului Colţea,
patriarhul Samuel al Alexandriei spunea: „...Nu au cruţat aur şi argint mult pentru
domnul, ci în cuprinsul unei singure şi aceleiaşi împrejurimi, în acest domnesc
oraş Bucureşti, pe locul numit Colţea, cheltuind multă bogăţie, au ridicat felurite
şi minunate clădiri, tari şi încăpătoare, adică lăcaşuri sfinte, spitaluri, case pentru
hrana săracilor şi spiţării şi şcoale pentru felurite învăţături şi de învăţătura
cântării...”66.
În acest spital vor fi trataţi de boli atât cei care au posibilităţi materiale, cât şi
cei care sunt calici. Boiernaşii, copiii de casă bolnavi sau slugile boiereşti bolnave,
trimişi special de stăpânii lor la Colţea, beneficiau de o „cămară”, adică „şăd
osebit den spital”67. Pentru cei scăpătaţi, proveniţi din categoria de mijloc sau din
înalta societate, mănăstirea Colţea este izvorul unor binefaceri, care se
materializează în bani, alimente sau îmbrăcăminte. Astfel, sunt amintite printre
cheltuielile mănăstirii, cafea şi zahăr, câte o oca din fiecare şi de persoană, „la
două obraze de cinste scăpătate din ctitorii mânăstirii”68, nişte bani „la o
61
Într-unul dintre studiile sale Dr. N. Vătămanu enumeră motivele pentru care Mihai Cantacuzino va ridica spitalul
de la Colţea: Spătarul Mihai Cantacuzino a fost foarte impresionat în faimoasa călătorie făcută la Muntele Sinai,
când a văzut spitale creştine şi arabe în Egipt şi în Palestina; îndemnurile doctorului Iacob Pylarino, precum şi
propriile amintiri şi cele ale fratelui său mai mare, de la Veneţia; peste acestea s-au suprapus vechile sale lecturi, din
vremea şcolii, când, după obiceiul feudalilor, scrierile Părinţilor Bisericii formau principalul obiect de studiu. Dr. N.
Vătămanu, Contribuţii la istoricul înfiinţării spitalului Colţea, în „Din istoria medicinei româneşti şi universale”,
Bucureşti, 1962, p. 150.
62
Nicolae Vătămanu, Moments de la vie quotidienne d'un ancien hôpital de Bucarest, Bucureşti, 1958, p. 1; Ştefan
Meteş, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, vol. I, Sibiu, 1935; Alexandru C. Galeşescu, Eforia spitalelor
civile din Bucureşti, Bucureşti, 1899.
63
Nicolae Vătămanu, Moments de la vie quotidienne d'un ancien hôpital de Bucarest, p. 8.
64
Pompei Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc (1382-1775), vol. III, Călăraşi, 1935, p. 75.
65
Dan Berindei, Spitale în Bucureştii veacului al XVIII-lea, în „Munca sanitară”, Bucureşti, 1957, nr. 3, p. 275.
66
Ibidem, p. 275. Dan Berindei consideră că „înfiinţarea spitalului Colţea în pragul perioadei fanariote reflectă noi
necesităţi, impuse de dezvoltarea oraşului”, dar şi că acest lucru ar reprezenta „...un început al izbânzii ştiinţei
asupra Bisericii”. „Desigur - continuă el - că doctorii acestor vremuri erau încă departe de cerinţele reale, dar faţă
de bolniţele mănăstireşti, unde rugăciunile constituiau tratamentul de bază, asistenţa bolnavilor începe să
dobândească, fie cât de primitiv, noi aspecte”.
67
***, Biblioteca Academiei Române (B.A.R.), fond „Manuscrise româneşti”, mss. 129, f. 22, 24, 68, 108.
68
Ibidem, mss. 129, f. 25.

12
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

jupâneaţă scăpătată ajutoriu la o faţă ce şi-au măritat, den neamul ctitorilor”69, 3

taleri „la un negustoriu orbu scăpătat ce fusese cazacliu” sau 4 taleri „la o faţă
săracă ce-au ajutat la nunta ei den rudele ctitorului”70, 4 taleri „la doi boiernaşi
striini şi scăpătaţi”71 etc.
În primii săi ani de existenţă, aşezământul nu avea doctor, acesta putând fi
chemat din oraş sau trimis acolo din poruncă domnească. Vasele pentru „şpiţerie”
(despre care nu avem nici un fel de menţiune, în afară de dorinţa ctitorului) sau
ceea ce trebuie să fi fost strămoşul tifonului, astarul, cumpărat anual pentru săraci,
erau legate mai ales de igienă, decât de un „profil dermato-chirurgical” clar definit
şi asumat72.
Pentru susţinerea acestui edificiu erau necesare fonduri importante. De
aceea, este demnă de menţionat, participarea negustorimii oraşului la conducerea şi
susţinerea aşezămintelor lui Mihai Cantacuzino. Pe parcursul secolului al XVIII-
lea, în Bucureşti, vor fi ridicate alte spitale, precum: Sfântul Pantelimon, Sfântul
Visarion, spitalul Dudeşti etc.
Spitalul Sf. Pantelimon, al cărui act de întemeiere din 12 octombrie 173573 se
păstrează, exprimă dorinţa domnului de a construi şi înzestra un spital pentru cei
săraci. Pe lângă acesta, domnitorul rânduia construirea şi funcţionarea unui spital
pentru bolnavii de ciumă74, în afara zidurilor mănăstirii, cu regim de lazaret.
Spitalul era înzestrat cu 12 paturi, cu farmacie şi avea menirea de a trata pe cei „ce
ar pătimi de bole hroniceşti (adică de bole îndelungate care pot primi şi tămăduire
prin luarea doftoriilor)”. Toţi cei care deserveau acest aşezământ erau scutiţi de
dări şi de orice alte obligaţii către domnie. Administrat de doi mari epitropi,
logofătul şi vistiernicul, care controlau conturile mănăstirii şi al anexelor, întregul
complex de la Sf. Pantelimon va continua să funcţioneze, deservind nevoile
oraşului şi ţării în condiţiile în care aceasta se va confrunta cu boli şi epidemii, în
special cea de ciumă.
Spitalul de la Dudeşti apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ca urmare a
epidemiei de ciumă din 1795. Atunci s-a văzut că spitalul de ciumaţi de la Sf.
Pantelimon era insuficient. Hrisovul de organizare specifică dorinţa ctitorilor de a
pune în practică porunca evanghelică a îngrijirii bolnavilor 75. Spitalul de la Dudeşti
era organizat în jurul bisericii cu hramul Sfinţilor Haralambie, Alexandru, Visarion
şi Dimitrie Basarabov (protectorii împotriva ciumei). Era alcătuit din două
69
Ibidem, f. 71.
70
Ibidem, f. 73.
71
Ibidem, f. 104.
72
Nicolae Vătămanu, Paul Cernovodeanu, Opt ani din viaţa spitalului Colţea, 1731-1739, în „Spitale vechi şi noi”,
Editura Medicală, Bucureşti, 1976, pp. 81-88.
73
Alexandru Galeşescu, op. cit., pp. 166-175.
74
A se vedea Paul Cernovodeanu, Spitalul de ciumaţi Sf. Visarion de la Pantelimon, în vol. „Apărarea sănătăţii ieri
şi azi. Studii, note şi documente”, Editura Medicală, Bucureşti, 1984, pp. 73-81.
75
V.A. Urechia, Istoria Românilor, tom VI, Bucureşti, 1893, pp. 725-735, doc. din 1 iulie 1796.

13
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

amenajări separate, „una de obşte pentru prostime”, cu 15 odăi, şi cealaltă

„deosebit rânduită pentru oamenii de mai bună seamă”. Această ultimă amenajare
era împărţită în patru stări, fiecare stare având propria odaie mare, o odaie mică şi
o cămară cu curtea ei, cu un puţ în mijloc. Complexul mai cuprindea şi un lazaret
(carantină) pentru cei molipsiţi, dar sănătoşi, format din 40 de odăi fiecare cu curte
şi puţ fiecare. Veniturile spitalului proveneau de la cele trei mănăstiri închinate lui:
Tismana, Cozia şi Câmpulung. Personalul spitalului era format din 60 de oameni şi
un econom. Pe timp de ciumă, acest personal era suplimentat cu diverşi angajaţi.
Întrucât toate aceste spitale nu reuşeau să asigure o asistenţă medicală
adecvată şi suficientă pentru întreaga populaţie se pun bazele spitalului
Filantropia76. Spitalul era construit în afara oraşului şi deservea pe cei săraci, având
un medic primar şi unul secundar, dar şi un farmacist. Iniţiat prin grija şi cheltuiala
logofătului de Ţara de Sus, Grigore Băleanu, şi a doctorului săracilor Constantin
Caracaş, spitalului îi erau închinate mănăstirile Arnota şi Govora. La slujbele
duminicale se strângeau milostenii pentru săraci bolnavi de la Filantropia, în
diferite biserici bucureştene.
Analizând întemeierea şi funcţionarea tuturor acestor aşezăminte medicale,
putem să concluzionăm că pe parcursul secolului al XVIII-lea, oraşul Bucureşti a
fost înzestrat cu aşezăminte spitaliceşti, ridicate pe lângă sau în preajma unor
biserici77. De asemenea, considerăm că prin închinarea de mănăstiri şi prin
strângerea de fonduri în biserici pentru buna funcţionare lor, Biserica şi slujitorii ei
s-au îngrijit de cei bolnavi, după îndemnul Mântuitorului Hristos.
Alături de spitalele capitalei vor mai exista spitale şi în alte oraşe din Ţara
Românească. Astfel, spitalul Gârlaşi-Buzău a fost întemeiat în anul 1792 de către
paharniceasca Maria Minculeasa, în curtea bisericii care i-a dat şi numele de
Gârlaşi. Biserica aşezământului a fost ridicată de Mihail Mincu, soţul paharniceştii,
pe vremea când era medelnicer.
Spitalul brâncovenesc a fost unul dintre cele mai renumite spitale. El a fost
ridicat de Safta Brâncoveanu, prin diata din 1835. Ideea ridicării „unui spital
pentru cei bolnavi” provine încă din anul 1751, atunci când domniţa Bălaşa
Brâncoveanu a clădit biserica şi azilul78.
Spitalul Obedeanu din Craiova a fost înfiinţat de către Constantin
Mavrocordat în cea de-a treia domnie (1735-1741), în 1737. Cu toate acestea, nu se
cunosc foarte multe detalii referitoare la întemeierea sa. Tot în regiunea Olteniei a
fost ridicat spitalul Ionaşcu de la Slatina. Negustorul Ionaşcu a ctitorit o biserică cu
76
A se vedea Liliana-Nicoleta Hanganu, Din istoria unui vechi aşezământ medical. Spitalul Filantropia, în
„Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie”, XIII (1999), pp. 98-99. Aici se precizează că spitalul a fost dat în
folosinţă la 1815, cu 20 de camere, din care opt erau destinate celor 60-90 de bolnavi. În 1817 aici a fost ridicat şi un
paraclis.
77
Viorel Ioniţă, Constantin Pătuleanu, op. cit., pp. 88-89.
78
V. Gomoiu, V. Plătărescu, Centenarul spitalului brâncovenesc (1837-1937), Bucureşti, 1937, p. 13.

14
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

hramul Sfinţii Nicolae, Dimitrie şi Gheorghe. Tot aici, ctitorul a dorit să ridice un
spital. Într-un document din 1797, soţia sa Neaga vorbeşte despre spitalul „ce s-a
început a se face de răposatul soţ”. Ea se simte obligată să continue această ctitorie
spunând: „mă leg ca din cărămidă şi var şi şindrilă ce se află la faţa locului, să fac
două odăi, şi o cunhie şi un cuptor de pâine tot lângă acele odăi, toate de zid”79.
Un alt spital a funcţionat şi la Târgovişte, vechea capitală a Ţării Româneşti.
Pentru bolnavii de aici, dar şi pentru străinii care poposeau aici, a funcţionat
începând cu 31 ianuarie 1822 un spital cu patru camere şi casă pentru locuinţa
doctorului, casă pentru spiţărie şi spiţer, cu toate cele necesare bolnavilor.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, la iniţiativa episcopului Nicolae
Colan, cu concursul Societăţii Naţionale Ortodoxe a Femeilor Române, se
înfiinţează la Cluj, în 1935, Mănăstirea Sfânta Elisabeta. Această mănăstire avea
menirea de a forma maici pentru îngrijirea bolnavilor80.
Perioada comunistă a reprezentat pentru filantropia Bisericii un moment de
grea încercare. Regimul comunist a căutat să limiteze şi marginalizeze acţiunile
Bisericii în societate. Cu toate acestea, acţiunile social-filantropice ale Bisericii
Ortodoxe nu au contenit. Biserica şi-a manifestat grija pentru cei săraci, pentru cei
bolnavi, pentru cei persecutaţi şi marginalizaţi.
IV.7.4. Ospiciile din Ţările Române
Pentru persoanele alienate din Ţările Române, Biserica şi Statul au căutat să
găsească mijloacele adecvate tratării şi internării lor. Astfel, au fost ridicate ospicii
pe lângă diverse mănăstiri, considerându-se că rugăciunea, ca şi prezenţa unor
icoane sau moaşte făcătoare de minuni, vor aduce vindecarea.
Ospiciul de la Sfânta Vineri din Bucureşti a fost întemeiat pe la 1645 de
către Nicolae Spătarul, pe lângă mănăstirea cu acelaşi nume. Aici se afla şi icoana
făcătoare de minuni a Sfintei Parascheva. Fiind foarte căutat de cei bolnavi, banul
Constantin Năsturel, în testamentul său din 1765, spunea că „el a făcut chiliile de
lângă biserică pentru sărmanii bolnavi”81.
Alături de chiliile de la Sfânta Vineri, unde erau trataţi bolnavii neagresivi, a
fost ridicat un nou ospiciu la Mănăstirea Sărindar82. Aici erau trataţi bolnavii
agresivi. Prezenţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului era considerată a
fi „izvor de tămăduire tuturor celor ce aleargă cu evlavie şi cu credinţă, draci
gonind, orbii, slăbănogii şi tot felul de boale şi neputinţe tămăduind”83.

79
Pompei Samarian, Medicina..., p. 175.
80
Pr. Ion Vicovan, Daţi-le voi să mănânce! Filantropia creştină: istorie şi spiritualitate, p. 192.
81
Petre Miroiu, De la bolniţa mănăstirească la spitalul organizat, în „Mitropolia Olteniei”, XXIII (1971), nr. 5-6, p.
362.
82
Nicolae Vătămanu, Semnificaţia medico-istorică a bolniţelor mănăstireşti, în „Mitropolia Olteniei”, XXI (1969),
nr. 11-12, p. 884.
83
Manoliu Valeriu, Din istoria medicinii româneşti şi universale, Bucureşti, 1969, p. 884.

15
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

Un alt ospiciu din Ţara Românească a funcţionat vreme îndelungată la

biserica Dudu din Craiova84. Şi aici, ca şi în celelalte cazuri, exista o icoană
făcătoare de minuni - icoana Sfintei Fecioare Maria.
În Moldova exista un spital pentru alienaţi mintal la Mănăstirea Neamţ.
Stareţul Paisie, înnoitor al monahismului românesc, a reorganizat la Mănăstirea
Neamţ vechea bolniţă şi a ctitorit o nouă bolniţă unde erau trataţi „mireni, parte
bărbătească cu feluri de neputinţe şi de duhuri necurate pătimind”, fiind hrăniţi
„la trapeza de obşte... şi şedea pe cât voia, unii şi până la moarte”85. Acest
aşezământ va purta numele de Ospiciul de alienaţi din Mănăstirea Neamţ şi va
funcţiona în casele de pe lângă podul Magherniţei, apoi în casele de lângă podul de
la Odae, într-un corp de case ridicate de stareţul Dionisie Romano, pentru ca în
1864 să se mute în clădirile zidite între 1841-843, pe locul actualului seminar.
Domnitorul Grigore Alexandru Ghica va înfiinţa în 1853 un nou ospiciu,
intitulat ospiciul Galata. În hrisovul de ctitorire se spune că „n-am socotit de prisos
a întoarce a noastră părintească luare aminte şi asupra amarelor suferinţe a celor
săraci, ce au ajuns la slăbiciunea bătrâneţilor şi nu mai sunt capabili a-şi agonisi
zilnic hrana. Ne-am determinat dar, a fonda şi un ospiciu pentru săraci, bătrâni şi
infirmi, mai vârtos că prin asemine aşezământu se vor înlesni şi măsuri pentru
stârpirea necuviinţei cerşătorilor de prin uliţe”86. La început, aici erau primiţi şi
trataţi un număr de 60 de bolnavi, pentru ca mai târziu capacitatea sa să ajungă la
100 de persoane. Aşezat sub administrarea Epitropiei generale a Casei Sfântului
Spiridon, aşezământul avea „un doctor, un ipochirurg şi un econom”87.
La mănăstirea Golia va funcţiona pe la mijlocul secolului al XVI-lea un
ospiciu, ctitorit de logofătul Ioan Golia. Lipsiţi de cele mai elementare îngrijiri
medicale, „bolnavii erau vindecaţi - după mărturia unui egumen grec - doar de
Maica Domnului”88. În cadrul mănăstirii exista o icoană a Maicii Domnului,
făcătoare de minuni. Faima acestei icoane a mers până departe, fapt ce a determinat
ridicarea unor chilii în jurul mănăstirii. Ulterior mănăstirea se va transforma într-un
ospiciu. În anul 1866, întrucât toate ospiciile au trecut în grija statului, autorităţile
au hotărât ca ospiciu să fie destinat femeilor, iar cel de la Neamţ bărbaţilor89.
IV.7.5. Filantropia Bisericii Ortodoxe în Transilvania

84
Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Filantropia Bisericii Ortodoxe Române - repere istorice, p. 279.
85
Ierom. Nestor Vornicescu, Instituţii pentru îngrijiri patronate de mănăstirea Neamţ, în „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, XXXVIII (1962), nr. 5-6, p. 445.
86
***, Hrisovul de fondare din 26 iulie 1885, apud ***, Contribuţii la istoricul spitalelor din Moldova, Editura
Medicală, Bucureşti, 1957, p. 75.
87
D. Ivănescu, Introducere, la Epitropia Generală a Casei Spitalelor Sfântul Spiridon Iaşi 1824-1948, p. 17.
88
Sever Zotta, Mănăstirea Golia, schiţă istorică, Iaşi, 1925, p. 26 apud D. Ivănescu, Introducere la „Epitropia
Generală a Casei Spitalelor Sfântul Spiridon din Iaşi 1824-1948” - inventar arhivistic, Direcţia Generală a Arhivelor
Statului din RSR, Bucureşti, 1971, p. 17.
89
Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Filantropia ..., p. 281.

16
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

Stăpânirea străină a acestei părţi a pământului românesc a îngreunat

misiunea şi pastoraţia Bisericii Ortodoxe de aici. Nu numai românii de aici nu
făceau parte dintre naţiunile recunoscute (unio trium nationem: unguri, saşi, secui),
dar şi Biserica Ortodoxă nu făcea parte dintre 4 religii recepte (catolică, luterană,
calvinistă şi unitariană). Prozelitismul calvin şi cel catolic, susţinut de autorităţile
maghiare şi austro-ungare, au vizat convertirea românilor ortodocşi la aceste
confesiuni. Cu toate acestea, legea strămoşească - ortodoxia şi romanitatea noastră
- a păstrat nealterată fiinţa noastră naţională chiar şi în cele mai grele încercări ale
istoriei.
Biserica Ortodoxă din Transilvania şi Banat şi-a sprijinit credincioşii în
necaz şi încercare. Cu toate că nu a avut dreptul să întemeieze instituţii de asistenţă
socială, „bisericile şi mănăstirile româneşti au devenit, la nevoie, instituţii de
milostenie, de caritate creştină pentru enoriaşii lor în suferinţă”90.
O latură deosebită de importantă a operei filantropice o constituie activitatea
cultural-şcolară, care se va afirma cu tărie în timpul mitropolitului Andrei Şaguna
(1808-1873). Şcolile ridicate de mitropolit, cărţile tipărite, dar şi ajutoarele şi
bursele acordate elevilor şi studenţilor săraci din fondurile unor fundaţii sau din
veniturile proprii, sunt tot atâtea exemple ale implicării marelui mitropolit în
activitatea culturală-şcolară din Transilvania.
Ziarul Telegraful Român, înfiinţat de Andrei Şaguna în 1853, a publicat în
coloanele sale exemple concrete ale acţiunilor filantropice în direcţia protecţiei
familiei, a mamei şi copilului, a copiilor orfani şi a altor categorii defavorizate.
Astfel, în secolul al XVIII-lea sunt menţionate un număr însemnat de orfelinate:
Sibiu (1767, 1876), Cluj (1872), Arad (1873), Braşov (1877), Oradea (1887), Alba
Iulia, Beiuş, Gherla, Lugoj şi Târgu Mureş91.
Urmaşii mitropolitului Andrei Şaguna, mitropoliţii Miron Romanul (1874-
1898) şi Ioan Meţianu (1898-1916), au sprijinit material pe cei nevoiaşi. Această
activitate s-a intensificat după 1 decembrie 1918, când la conducerea mitropoliei
va ajunge Nicolae Bălan (1920-1955). Dragostea pentru nevoiaşi l-a preocupat pe
Nicolae Bălan încă din vremea când era profesor la Academia Teologică din Sibiu.
Preluând ideile asesorului Dr. Miron Elie Cristea (viitorul patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române), Nicolae Bălan, în calitate de deputat al Sinodului
arhidiecezan din Sibiu, a propus în 1912 înfiinţarea unui orfelinat pentru copiii
orfani din familiile preoţeşti92. Cu toate că iniţial propunerea a rămas fără rezultat,

90
Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, tom I, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 595.
91
Conf. Dr. Elena Macavei, Protecţia orfanilor şi a altor defavorizaţi sociali, în „Telegraful Român” 1853-1953, în
foaia religioasă „Telegraful Român”, Sibiu, 1993, nr. 23-24, p. 3; Idem, Protecţia familiei, a mamei şi a copilului în
„Telegraful Român 1853-1953”, în foaia religioasă „Telegraful Român”, Sibiu, 1993, nr. 7-10, p. 6.
92
Nicolae Bălan, Un orfelinat pentru copii orfani ai preoţilor noştri, în „Revista Teologică”, VI (1912), nr. 7-8, pp.
240-241.

17
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

ulterior se va iniţia o colectă publică, la încheierea căreia se va aduna suma de

523.000 coroane. Primul război mondial va întârzia deschiderea acestui orfelinat.
El se va deschide după alegerea sa ca mitropolit, în 1920, la Sibiu.
Grija mitropolitului se va îndrepta şi asupra văduvelor şi orfanilor din
familiile preoţeşti. La intervenţia sa pe lângă poetul Octavian Goga, ministrul
Cultelor la acea vreme, se va obţine suma de 262.000 lei pentru sprijinirea acestor
categorii. Accidentul din Valea Jiului de la 21 aprilie 1922, soldat cu decesul a 80
de persoane, a avut drept urmare iniţierea unei colecte în Arhiepiscopia Sibiului şi
transmiterea către familiile victimelor a sumei de 32.892 lei93.
După revenirea la patria-mamă (1918), Biserica Ortodoxă din Transilvania,
asemenea celorlalte eparhii din ţară, se va implica activ în colectarea de fonduri
necesare sprijinirii diverselor persoane sau comunităţi greu încercate de necazuri.
Astfel, prin circulare transmise vor fi îndemnaţi să participe la colectă clerici şi
credincioşi pentru sprijinirea: săracilor în 1926 (Circulara cu nr. 964/1926); în
1932 (nr. 1311/1932); pentru românii basarabeni încercaţi de foamete (nr.
2340/1936); pentru familiile din Spania, care au suferit în războiul fratricid (nr.
2966/1939) sau pentru românii săraci în timpul iernii (nr. 12403/1939)94.
În timpul celui de-al doilea război mondial Biserica Ortodoxă Română s-a
mobilizat ţinând aprinsă flacăra naţională în timpul ocupaţiei horthyste, dar şi
sprijinind eforturile militare şi umanitare făcute de statul român în conflagraţie.
Prin circularele din 1941 (nr. 15912/1941 şi 15913/1941) au fost iniţiate colecte
pentru ajutorarea răniţilor şi orfanilor de război. Pe parcursul războiului, orfelinatul
din Sibiu a fost transformat în spital pentru răniţi.
După încheiere războiului, mitropolitul Nicolae Bălan va solicita printr-o
nouă circulară (nr. 3499/1945) sprijinul clerului şi credincioşilor din Eparhia
Sibiului pentru susţinerea orfanilor de război, precum şi pentru redeschiderea
orfelinatului din Sibiu. În urma sprijinului primit, orfelinatul va fi redeschis la
Sibiu, în Str. Dealului nr. 9.
Din cauza foametei cu care s-a confruntat Moldova în perioada 1 decembrie
1946-1 februarie 1947, la apelul mitropolitului Nicolae Bălan au fost întreţinuţi
808 copii moldoveni de către anumite familii din Sibiu şi din împrejurimi. De
asemenea, au fost colectate 10 vagoane de cereale şi alimente, care vor fi trimise în
Moldova, în preajma Sfintelor Paşti 194795.
Grija Bisericii pentru cei năpăstuiţi este cu atât mai vizibilă astăzi, în
contemporaneitate96. În prezent, Biserica desfăşoară activităţi de asistență socială
93
***, Protocolul Sinodului Arhidiecezei Sibiului pe anul 1923, Sibiu, 1924, p. 95.
94
Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, tom I, p. 597.
95
***, Calendarul bunului creştin pe anul 1948, Sibiu, 1948, p. 169.
96
Stelian Gomboş, Biserica Ortodoxă şi rolul Ei social – filantropic în societatea postmodernă, secularizată, la
http://www.totpal.ro/biserica-ortodoxa-si-rolul-ei-social-%E2%80%93-filantropic-in-societatea-postmoderna-
secularizata/

18
 Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat

prin sistemul propriu, având suport de organizare legile emise de stat, promovând
politicile sociale şi măsurile de protecţie socială pe care le regăsim în întreaga
societate. Ea pune la dispoziţie resursele umane şi logistica de care dispune97.
Noul mileniu a adus cu sine noi provocări: criza economică şi financiară,
care pornită din SUA ajunge să cuprinsă întreg mapamondul; secularizarea
galopantă a tuturor aspectelor vieţii; globalizarea şi ateizarea societăţii etc. La toate
aceste provocări Biserica Ortodoxă Română va căuta să aducă un răspuns potrivit
prin: crearea unor instituţii specifice pentru o mai bună comunicarea cu lumea
(televiziune, radio, ziar, portal internet98); implicarea Bisericii în proiecte sociale ce
vizează nevoile imediate ale societăţii (azile, spitale, centre de îngrijire, grădiniţe,
şcoli etc.); ridicarea unei catedrale patriarhale reprezentative pentru Biserica
Ortodoxă Română; elaborarea unui amplu program social şi spiritual pentru
diaspora românească, având în vedere emigraţia masivă din România etc. Toate
aceste coordonate ale lucrării pastoral-misionare a Bisericii Ortodoxe Române au
implicat şi implică atât dorinţă şi dăruire, dar şi bună chivernisire a resurselor
financiare existente.

97
Stelian Gomboş, Biserica Ortodoxă în faţa provocărilor lumii contemporane şi rolul Ei social – filantropic în
societatea postmodernă, secularizată, p. 33, la http://www.totpal.ro/biserica-ortodoxa-si-rolul-ei-social-
%E2%80%93-filantropic-in-societatea-postmoderna-secularizata/
98
Pr. Dr. Nicolae Dascălu, Parabola făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era informaţională, Editura
Basilica, Bucureşti, 2012, 624 pp.

19