Cei care pleaca din Omelas

Povestirea filozofică a Ursulei Le Guine prezintă un oraș fantastic, nici

prea mic, astfel încât să devină plictisitor, dar nici prea mare, astfel încât
să devină dezumanizant. În el oamenii sărbătoresc venirea verii. Cu un
carnaval solar, în care toți simt că aparțin comunității. E un oraș în care
nu există crime sau excese, nu există violență. Există, însă, voie bună,
există zâmbete, există învățați și poezie, există prietenie și muzică. O
utopie. Însă această utopie este clădită pe suferința unui copil.
Întemnițat, în întuneric, în singurătate, hrănit prost, trăind în propria
mizerie, fără mângâierea părinților sau a altor oameni. Aceasta este
înțelegerea faustiană. O viață fericită pentru toți în schimbul suferinței
unuia. Cei mai mulți oameni vin și îl vizitează măcar o dată în viață.
Pleacă distruși, dar nu pentru mult timp. Viața își urmează cursul. Există
și câțiva care nu pot accepta. Cei care pleacă din Omelas. Cei care poate
nu știu încotro se vor îndrepta, însă nu pot rămâne acolo.

Textul în sine perezintă o tema largă de discuție și mai multe perspective

ale problematicii temei deoarece pe de o parte este mai importantă
fericirea colectivă decât cea a unei singure persoane iar pe de cealalta
parte trebuie sa refuzăm sa ne cladim viețile pe suferința altora. Așa ca în
decursul vieții omul trebuie să se deplaseze de la punctul A la punctul B
să sa schimbe și sa evolueze asta fiind o metafora pentru a exprima
schimbările interioare ale omuli pe parursul vieții. Textul are rolul de a
ne modela si de a ne oferii o nouă perspectivă a lucrurilor, astefel ca noi
cititorii suntem “cei ce pleacă din Omelas”

În acel oraș fericirea oamenilor este clădită pe eliminarea elementelor

negative ale societății iar nefericira acelui copil ajută locuitorii sa
realizeze aspectele pozitive ale orașului si tot odată sa aprecieze ce au și
să devină o lecție moralizatoare cât și un exemplu.