Curs IBOR, An. I, Sem. I

ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
(de la începuturi-sec. XV)
ANUL I SEM. I
-Note de curs-
Preluat după cursul pr. prof. Alexandru Moraru și Cosmin Cosmuța

CUPRINS
I. INTRODUCERE ÎN ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ........................4

II. ÎNCEPUTURILE VIEȚII CREȘTINE ÎN DACIA ....................................................17
III. MĂRTURII LINGVISTICE DESPRE ORIGINEA ȘI VECHIMEA
CREȘTINISMULUI LA ROMÂNI ...........................................................................24
IV. MARTIRI CREȘTINI ÎN ȚINUTURILE DUNĂRENE LA ÎNCEPUTUL
SECOLULUI IV .........................................................................................................29
V. MĂRTURII ARHEOLOGICE DESPRE RĂSPÂNDIREA CREȘTINISMULUI ÎN
NORDUL DUNĂRII ÎN SECOLELE III-IV .............................................................36
VI. CREȘTINISMUL DACO-ROMAN ÎN NORDUL DUNĂRII ÎN SECOLUL IV.
MARTIRI CREȘTINI .................................................................................................50
VII. EPARHIA TOMISULUI PÂNĂ LA SFÂRȘITUL SECOLULUI VI .......................55
VIII. BISERICA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VII-XI ...............................................69
IX. VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT ÎN
SECOLELE IX-XIII ...................................................................................................78
X. VIAȚA BISERICEASCĂ DIN DOBROGEA ÎN SEC. VII-XIV ..............................86
XI. VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TERITORIILE
EXTRACARPATICE ÎN SECOLELE XII-XIII .......................................................91
XII. ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI ..............................................98
XIII. MITROPOLIA UNGROVLAHIEI DUPĂ 1359. ÎNFIINȚAREA MITROPOLIEI
SEVERINULUI ........................................................................................................104
XIV. ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI MOLDOVEI ....................................................109
XV. VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ÎNTRE SEC.
XIV ȘI ÎNCEPUTUL SEC. XVI ..............................................................................116
XVI. MONAHISMUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ. SFÂNTUL NICODIM
DE LA TISMANA ..............................................................127
2
I. INTRODUCERE ÎN ISTORIA
BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
I. Obiectul, însemnătatea, scopul și periodizarea Istoriei Bisericii

Ortodoxe Române
Termenul istorie provine din greaca veche -ἱστορία-, precum și din latină -historia- și
însemnă cercetare, anchetare, informare, dar și povestire.
Există o istorie a întregii omeniri - Istoria Universală, dar și una a tuturor Bisericilor
creștine din lume – Istoria Bisericească Universală.
În cadrul Istoriei Universale și, respectiv, a Istoriei Bisericești Universale și-au dus (și își
duc) viața națiunile și confesiunile creștine, fiecare cu istoria lor: națională sau bisericească.
În cazul nostru, avem o Istorie a Românilor și, în ceea ce privește ortodoxia românească,
o Istorie a Bisericii Ortodoxe Române.
Istoria Bisericii Ortodoxe Române este disciplina istorico-teologică ce prezintă viața

creștină de pe teritoriul țării noastre de la începuturi până în zilele noastre.
3
Cunoașterea și studierea Istoriei Bisericii Ortodoxe Române este o datorie morală, atât
pentru credincioși (fiindcă insuflă în inimile lor credința în Tatăl Ceresc și dragostea față de glia
străbună), cât și pentru viitorii slujitori ai Altarelor, pentru viitorii profesori de Religie, viitorii
asistenți sociali, pentru ocrotitorii sau creatorii de artă bisericească, toți trebuind să fie
adevărați mesageri ai lui Hristos în lume.
Pe lângă rolul moral-spiritual, Biserica Ortodoxă Română a avut în cursul istoriei și un
important rol cultural; primele manuscrise - cuprindeau Sf. Slujbe sau învățături bisericești -,
cele dintâi cărți tipărite (cele de slujbă bisericească), școlile de toate nivelele, manualele școlare,
lucrările cu caracter laic, de cultură și de artă bisericească sau națională, asistența socială, au
fost opera Bisericii noastre străbune.
Viața Bisericii Ortodoxe Române poate fi împărțită în cinci perioade și anume:
a. Perioada I - de la începuturile vieții creștine în ținuturile noastre până în preajma
anului 600 - la venirea slavilor în aceste părți; s-au organizat cele dintâi comunități
creștine și primele episcopii.
b. Perioada a II-a – cuprinsă între secolele VII-XIV; este perioada închegării celor
dintâi formațiuni politice: Țara Românească (în 1330) și Moldova (1359), dar și a
primelor mitropolii: a Ungrovlahiei (1359), a Severinului (1370), a Moldovei (1401)
și cea din Feleac (sec. XV).
c. Perioada a III-a – sec. XIV-XVIII, în care au luat ființă și alte eparhii în cele trei țări
române: Țara Românească, Moldova și Transilvania; a „înflorit” arta și cultura
4
bisericească românească, iar ortodoxia transilvăneană a rezistat atacurilor catolice și
protestante.
d. Perioada a IV-a – de la începutul sec. al XIX-lea și până la Marea Unire din 1918,
epoca „domniilor pământene”, a unităților politice și bisericești, într-un singur stat:
România.
e. Perioada a V-a – de la Unirea cea Mare (1918), până în zilele noastre, epoca
organizării Bisericii noastre de pe întreg cuprinsul țării și ridicarea ei la rang de
Patriarhie (1925); perioada marilor înfăptuiri sub cei șase patriarhi: Miron Cristea (4
februarie 1925 - 6 martie 1939), Nicodim Munteanu (30 iunie 1939 - 27 februarie
1948), Iustinian Marina (ales la 24 mai și întronizat la 6 iunie 1948 - 26 martie 1977),
Iustin Moisescu (ales la 12 iunie și întronizat la 19 iunie 1977 - 31 iulie 1986),
Teoctist Arăpașu (ales la 9 noiembrie și întronizat la 16 noiembrie 1986 - 30 iulie
2007), Daniel Ciobotea (ales la 12 septembrie și întronizat la 30 septembrie 2007 -
azi).
II. Științele auxiliare ale Istoriei Bisericii Ortodoxe Române

Pentru cercetarea trecutului Bisericii noastre, avem îndatorirea de a cunoaște și științele
auxiliare (ajutătoare sau înrudite cu Istoria Bisericii Ortodoxe Române).
5
Iată cele mai reprezentative: Istoria Bisericească Universală, Istoria Românilor,
Bizantinologia, Slavistica, Istoria popoarelor învecinate, Istoria literaturii române, Istoria artei
românești, Istoria dreptului românesc ș.a.
În același timp, Istoria Bisericii noastre apelează și la științele auxiliare folosite de către
istoricii laici și anume: Bibliografia (în sens larg - știința cărții); Geografia istorică (cu
identificarea locurilor aflate în izvoare); Demografia istorică (se ocupă cu structura și repartiția
geografică a popoarelor); Arheologie (pentru studierea monumentelor vechi); Epigrafia (pentru
studiul și descifrarea inscripțiilor); Paleografia (pentru descifrarea și transcrierea izvoarelor
vechi); Cronologia (se ocupă cu măsurarea și descifrarea timpului); în cursul istoriei timpul a
fost măsurat în ore, zile, săptămâni, luni, ani și „ere”; au existat mai multe ere; noi ne vom referi
numai la două: Era bizantină și Era creștină; Era bizantină numără 5508 ani (de la Facerea
lumii), dacă documentele sau inscripțiile sunt între 1 ianuarie și 31 august și 5509 ani dacă
documentele sau inscripțiile sunt între 1 septembrie și 31 decembrie; Era creștină întemeiată de
călugărul scit (dobrogean) Dionisie cel Mic (Exigul), care a numărat anii de la nașterea lui Iisus
Hristos, a săvârșit o eroare de aproximativ patru ani, avându-se în vedere că venirea
Mântuitorului în lume s-ar fi petrecut în 754 sau 753, de la întemeierea cetății Romei; referindu-
ne la calendar, amintim că Biserica creștină l-a adoptat pe cel iulian (al împăratului Iulius Cezar),
realizat în urma reformei calendaristiece efectuată în anul 46 î. d. Hr. Deoarece nu a existat o
deplină concordanță între calendarul lui Iulius Cezar și cel astronomic (adică ceresc), papa
Grigorie al XIII-lea a făcut o nouă reformă calendaristică, în 1582, care a desființat acel decalaj
de 10 zile, ce a existat între calendarele pomenite. Cea din urmă reformă calendaristică (a papei
Grigorie al XIII-lea) este cunoscută sub numele de „stilul nou”, adoptat încă de atunci de
Biserica Romano-Catolică, iar cea a lui Iulius Cezar este cunoscută sub denumirea de „stilul
vechi”. În schimb, unele Biserici ortodoxe au adoptat „stilul nou”, abia la începutul secolului al
XX-lea, în urma Conferinței de la Constantinopol din 1923. Amintim că Biserica Ortodoxă
Română a adoptat „stilul nou” în 1924, pe când alte Biserici Ortodoxe au rămas pe mai departe
pe „stilul vechi”; Diplomatica (pentru studierea actelor, documentelor); Sigilografia sau
Sfragistica (se ocupă cu studiul sigiliilor); Arhivistica (se ocupă cu organizarea depozitelor
arhivelor); Genealogia (pentru studierea descendenței persoanelor); Heraldica (se ocupă cu
studierea blazoanelor, a stemelor); Bibliografia (se ocupă cu descrierea și sistematizarea textelor
imprimate pentru a înlesni folosirea lor de către cititor); Filologia și lingvistica (pentru studiul
6
textelor sau al operelor literare, precum și studierea evoluției limbii); Etnografia și folclorul (se
ocupă cu viața spirituală a popoarelor, cu tradițiile și creațiile lor populare).
III. Izvoalele Istoriei Bisericii Ortodoxe Române

A. Epoca veche
Izvorul istoric este materialul documentar, care ne ajută la aflarea evenimentelor
petrecute în istorie, la cunoașterea adevărului istoric.
Izvoarele Istoriei Bisericii Ortodoxe Române sunt de mai multe feluri; aici ne vom referi
numai la izvoarele nescrise (sau arheologice) și izvoarele scrise.
În cadrul izvoarele nescrise din epoca veche pomenim monumentele și materialele
arheologice paleocreștine (bazilici și obiecte de cult), ce au fost descoperite în anumite zone ale
țării de către diferiți arheologi români, între care, la loc de frunte, amintim pe: Vasile Pârvan,
Constantin Daicoviciu, Ion Barnea, Dumitru Tudor, Emilian Popescu, I. I. Rusu, Emil
Condurachi, Radu Vulpe, Alexandru Suceveanu, Mihai Bărbulescu, Alexandru Barnea ș.a.;
reviste de specialitate și anume: Dacia, Studii și cercetări de Istorie Veche, Materiale și cercetări
arheologice, Acta Musei Napocensis, Acta Musei Porolisensis ș.a.
Dintre izvoarele scrise pomenim:
a. Inscripțiile vechi creștine (izvoare epigrafice); iată câteva dintre acestea:
1. Corpus Inscriptionum Graecarum a lui Aug. Boech (4 vol. 1828-1877), care, mai târziu a fost
înlocuită de colecția: Inscriptiones Graecae (apărută în mai multe volume).
2. Corpus Inscriptionum Latinarum, în 16 volume (apărute în sec. XIX).
La noi în țară, cele mai reprezentative lucrări sunt: Contribuții epigrafice la istoria
creștinismului daco-roman, de Vasile Pârvan, București, 1911; Creștinismul în Scythia Minor
după inscripții, de Ion Barnea, în Studii Teologice, VI (1954), nr. 1-2, pp. 65-112; Inscripții
grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România, de Emilian Popescu, București,
1976; Inscripțiile Daciei romane, 2 vol., București, 1975-1977.
b. Actele martirilor și viețile Sfinților (izvoare aghiografice) publicate în anumite
colecții din care amintim:
J. Bollandus et socii, Acta Sanctorum, Anvers, din 1643 și într-o nouă ediție, la Paris,
1854-1910 (64 volume). Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, editat de Hippolyte
7
Delehaye, Bruxelles, 1902; H. Leclerq, Les martyrs, Paris, 1902-1911, 11 vol.; Herbert
Musurillo, The Acts of the Christian Martyrs, ediția a II-a, Oxford, 1979.
c. Operele Sfinților Părinți și ale Scriitorilor bisericești (izvoare patristice)
Între acestea pomenim: Jacques Paul Migne, Patrologiae Cursus Completus, în două
serii: 1. Series Latina, în 221 volume, Paris, 1844-1864; 2. Serie Graeca, în 161 volume, Paris
1857-1866; Victor Fontoynot a inaugurat colecția Sources chrétiennes, dar fondatori fiind Henri
de Lubac și Jean Danielou; până în prezent au apărut peste 350 de volume.
În Biserica Ortodoxă Română, la inițiativa învățatului patriarh Iustin Moisescu s-a
inaugurat, în 1979, colecția de scrieri patristice intitulată: „Părinți și Scriitori bisericești”,
prevăzută să apară în 90 de volume. Până în prezent a apărut aproape jumătate din numărul
preconizat.
În Biserica noastră au fost publicate, de asemenea, Vieți de sfinți; amintim câteva dintre
acestea: Viața și petrecere svinților, de Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, Iași, 1682-1686;
Viețile Sfinților, în 12 volume, Mănăstirea Neamț, 1807-1815; au mai fost retipărite la
București-Căldărușani între 1835-1836, tot în 12 volume, precum și alte ediții, mai recente;
Dicționar agiografic, de Episcopul Gherasim Timuș, București, 1898; Sfinți români, de Pr. Prof.
Liviu Stan, Sibiu, 1945; Sfinți români și apărători ai legii strămoșești (mai mulți autori),
București, 1987; Sfinți daco-romani și români, de Pr. Prof. Mircea Păcurariu, ediția a II-a, Iași,
2000.
B. Epoca medievală și modernă
a. Izvoare nescrise (arheologice)
Din epoca medievală amintim descoperirile arheologice din Dobrogea și anume la:
Dinogeția Garvăn, Capidava, Păcuiul lui Soare; din Muntenia la: Dridu și Bucov, iar din
Transilvania: Someșeni, Morești, Moldovenești și Dăbâca; în locurile pomenite au fost
descoperite urme de așezări omenești, cetăți, biserici și cimitire creștine, din secolele IX-X, ceea
ce dovedește permanența și continuitatea populației românești pe aceste teritorii. Rezultatul
cercetărilor amintite au fost publicate, de asemenea, în lucrări de specialitate.
b. Izvoare scrise
1. Inscripții (creștine) medievale (izvoare epigrafice); ele au fost publicate în anumite
lucrări și anume: Notițe istorice și arheologice adunate de pe la 48 mânăstiri și
8
biserici antice din Bucovina, de Episcopul Melchisedec Ștefănescu, București, 1885;
Vizite canonice însoțite de note istorico-arheologice, București, 1892; Inscripții din
bisericile României, de Nicolae Iorga, 2 vol., București, 1905-1908; Scrisori și
inscripții ardelene și maramureșene, de Nicolae Iorga, 2 vol., București, 1906;
Însemnări din bisericile Maramureșului, de Ion Bârlea, București, 1909; Buletinul
Comisiunii Monumentelor Istorice, București, 1908-1948; Repertoriul monumentelor
și obiectelor de artă din Timpul lui Ștefan cel Mare, București, 1958 ș.a.
2. Izvoare documentare sau diplomatice; iată câteva dintre acestea: Arhiva românească,
de Mihail Kogălniceanu, vol. I., Iași, 1840; Magazinul istoric pentru Dacia, publicat de Nicolae
Bălcescu și August Treboniu Laurian; Tezaur de monumente istorice pentru România, vol. I-III,
București, 1862-1864; Vasile Alexandrescu-Urechia, Istoria românilor, 15 volume, București,
1897-1902; Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, 31 (34) volume,
București, 1901-1916; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și
Țării Românești, 11 volume, București, 1929-1939; Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare
la istoria românilor, 45 de volume, 1876-1942; sub egida Academiei Române, Documente
privind istoria României: pentru Moldova, 11 volume, București, 1951-1957; pentru Țara
Românească, 11 volume + 2 index-uri, București, 1951-1960 și Transilvania, 6 volume,
București, 1951-1955; s-au publicat apoi numeroase colecții de documente care au cuprins toate
provinciile românești.
În afară de acestea, mai sunt și alte izvoare scrise și anume: Statisticile (conscipțiile)
vechi din Transilvania, apoi Izvoare narative: anale și cronici în limba slavonă, cronicile în limba
9
română, cronicile bisericești, viețile de sfinți, vechile manuscrise slavonești, vechile tipărituri (în
limbile slavonă, română și greacă), vechile pravile, însemnările de călătorie, vechile condici de
hirotoniri, vechile pomelnice, corespondența, memoriile, articolele, reportajele și în general presa
bisericească.
IV. Literatura Istoriei Bisericii Ortodoxe Române

În cursul Istoriei Bisericii noastre au apărut și anumite lucrări ce tratează probleme legate
de viața și spiritualitatea Bisericii străbune.
Amintim, în acest context, cele dintâi cronici românești: Cronica protopopului Vasile
(+1659), cu știri privitoare la biserica „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului, Istoria sfintei biserici
a Șcheilor Brașovului, scrisă de protopopul Radu Tempea II (+1742).
Doi reprezentanți ai Școlii Ardelene au alcătuit lucrări propriu-zise de istorie
bisericească; este vorba despre Samuil Micu (1745-1806) cu: Istoria bisericească a episcopiei
românești din Ardeal (în manuscris) și Petru Maior (1756-1821) cu: Istoria Bisericii românilor,
atât a cestor de dincoace, precum și a celor de dincolo de Dunăre, Buda, 1813.
Începând cu secolul al XIX-lea apar manuale de Istorie Bisericească pentru Seminariile și

Institutele Teologice sau pentru sau pentru informarea credincioșilor și anume: Mitropolitul
Andrei Șaguna (1808-1873), Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene universale de la întemeierea
ei până în zilele noastre, 2 volume, Sibiu, 1860 (vol. II tratează probleme de Istoria Bisericii
Române); Pr. Nicolae Tinci-Velia (1816-1867), Istorioară bisericească politico-națională a
românilor de peste tot, Sibiu, 1865; Arhiereul Filaret Scriban (1811-1873), Istoria bisericească a
10
românilor pe scurt, Iași, 1870; Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a
românilor, ed. I, 1908-1909; ed. a II-a 1929-1932; Prof. Eusebiu Popovici, Istoria bisericească
universală, 4 volume, 1925-1928; Simeon Relli (1882-1945), Istoria vieții bisericești a
românilor, Cernăuți, 1942; Pr. Prof. Ioan Lupaș, Istoria bisericească a românilor ardeleni,
Sibiu, 1918; Pr. Ștefan Meteș, Istoria Bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania
(vol. I, ed. a II-a, Sibiu, 1935); Gheorghe I. Moisescu, Ștefan Lupșa, Alexandru Filipașcu, Istoria
Bisericii Române, 2 vol., București, 1957; Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, Manual pentru Seminariile teologice, ed. I, Sibiu, 1972; ed. a II-a, Sibiu, 1978; ed. a
III-a, București, 1987; ed. a IV-a, Galați, 1996; ed. a V-a, București, 2000; ed. a VI-a revizuită și
adăugită, Sibiu, 2007; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pentru Institutele teologice, ed. I, 3
volume, București 1980-1981; ed. a II-a, 3 volume, București, 1991-1997; Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, Chișinău, 1993; Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Cluj-Napoca,
2002; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru Seminariile Teologice Liceale,
București, 2006; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual universitar, Iași, 2004-2008.
Alți istorici bisericești s-au ocupat de istoricul eparhiilor din țară: Episcopul Melchisedec
Ștefănescu al Romanului (1823-1892), Cronica Hușilor și a Episcopiei, 1869; Cronica
Romanului și a Episcopiei (2 vol. 1874-1875); Episcopul Ghenadie Enăceanu al Râmnicului
(1835-1898), Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei, 1898; Prof. Constantin Erbiceanu
(1838-1913), Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a catedralei mitropolitane din Iași, 1888;
Mitropolitul Athanasie Mironescu (1858-1931), Istoricul Eparhiei Râmnicului Noul-Severin,
1906; Prof. Nicolae Dobrinescu, Întemeierea Mitropoliilor și a celor dintâi mănăstiri din țară,
București, 1906; Pr. Dimitrie Dan (1856-1927), Cronica Episcopiei de Rădăuți, 1912; Arhiereul
Ilarion Pușcariu (1842-1922), Mitropolia românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania,
11
Sibiu, 1900; Arhimandrit Vasile Mangra (1850-1918), mai apoi mitropolit al Ardealului,
Ierarhia și Mitropolia Bisericii Române din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1908; Pr. Prof.
Niculae Șerbănescu, „Titulatura mitropoliților, jurisdicția, hotarele și reședința Mitropoliei
Ungrovlahiei”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXVII (1959), nr. 7-10, pp. 698-721; Idem.
„1600 de ani de la prima mărturie documentară despre existența Episcopiei Tomisului”, în
Biserica Ortodoxă Română, LXXVII (1959), nr. 5-6, pp. 513-522; Idem. „Mitropolia
Severinului. Șase sute de ani de la înființare”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVIII (1970),
nr. 11-12, pp. 1191-1227 ș.a.
Unii istorici bisericești au evidențiat figuri de ierarhi români: Episcopul Melchisedec

Ștefănescu, Antim Ivireanul, Filaret II, Dionisie Romano ș.a.; Nicolae Popea (1826-1908), mai
apoi episcop al Caransebeșului, Arhiepiscopul și Mitropolitul Andrei Șaguna, Sibiu, 1870; Vasile
Mangra, Mitropolitul Sava II Brancovici, Arad, 1906; Constantin Tomescu, Mitropolitul
Grigorie IV al Ungrovlahiei, 1927; Pr. Prof. Alexandru Ciurea, despre mitropoliții Leon Gheucă
și Iacob Stamati ș.a.
Evenimente de seamă din Istoria Bisericii noastre au fost în preocupările altor istorici
bisericești: Prot. Gh. Popovici (1862-1927), Unirea românilor din Transilvania cu Biserica
romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj, 1901; Pr. Constantin Bobulescu (1882-1959),
Fețe bisericești în războaie, răzvrătiri și revoluții, 1930; Prof. Silviu Dragomir (1888-1962),
Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea (2 volume), Sibiu,
1920-1930 ș.a.
12
Numeroase articole și studii referitoare la Istoria Bisericii noastre au fost publicate în
periodicele bisericești și laice din țară și din străinătate.
De remarcat că un mare număr de clerici și laici s-au ocupat, în cercetările lor, de variate
probleme din trecutul Bisericii Ortodoxe Române, evidențiind rolul ei spiritual și cultural din
viața poporului nostru.
Cercetările făcute în domeniul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române au contribuit la
îmbunătățirea patrimoniului nostru spiritual, la promovarea culturii bisericești în spiritualitatea
universală.
Bibliografie selectivă
1. Ciurea Alexandru I., Mircea Păcurariu, „Istoriografia Bisericii Române și problemele ei
actuale”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXIX (1971), nr. 3-4, pp. 355-381.
2. Edroiu Nicolae, Introducere în Științele auxiliare ale Istoriei (curs litografiat),
Cluj-Napoca, 1992.
3. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a, București, 1992;
vol. I, Ed. a III-a, Iași, 2004, pp. 11-51.
4. Rămureanu Ioan, „Preocupări și studii de teologie istorică și patristică”, în vol. Douăzeci
de ani în viața Bisericii Ortodoxe Române, București, 1968, pp. 284-305.
5. Sacerdoțeanu Aurelian, Îndrumări și cercetări istorice, București, 1943.
6. Teodorescu B., Istoria bibliografiei române, București, 1972.
13
REZUMAT
1. Obiectul, însemnătatea, scopul și periodizarea Istoriei Bisericii Ortodoxe Române
Termenul Istorie provine din greaca veche ἱστορία, în latină historia = cercetare,
informare, povestire, anchetare.
Istoria Bisericii Ortodoxe Române este disciplina istorico-teologică ce prezintă viața
creștină pe teritoriul țării noastre de la începuturi și până în zilele noastre.
Ea are un rol moral-spiritual, de a insufla în sufletele celor ce o cercetează și studiază
credința în Dumnezeu și dragostea față de glia strămoșească.
În același timp, are și un rol cultural: primele manuscrise cuprindeau Sfintele Slujbe sau
învățături bisericești; cele dintâi cărți tipărite au fost de slujbă bisericească; școlile de toate
nivelele (primare, secundare, universitare), manualele școlare, lucrările de factură laică ori
bisericească, de cultură și artă bisericească sau națională, de asistență socială, au fost opera
Bisericii noastre.
Viața Bisericii Ortodoxe Române a fost împărțită în cinci perioade – de la începuturile
creștinismului de la noi până astăzi, cu etape de progres organizatoric, politic și religios și
anume:
- întemeierea statului Țara Românească (1330);
- întemeierea statului Moldova (1359);
- întemeierea Mitropoliei Feleacului (sec. XV);
- unirea celor trei Țări Române sub Mihai Viteazul (1600);
- unirea Moldovei cu Țara Românească (1859);
- recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885);
- Unirea cea Mare (1918);
- înființarea Patriarhiei Române (1925); de atunci și până azi a fost condusă de șapte
patriarhi: Miron Cristea (1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian
Marina (1948-1977), Iustin Moisescu (1977-1986), Teoctist Arăpașu (1986-2007),
Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel Ciobotea (2007-azi).
2. Științele auxiliare ale Istoriei Bisericii Ortodoxe Române
Științele auxiliare ale Istoriei Bisericii Ortodoxe Române – Istoria Românilor, Istoria
Bisericească Universală, Bizantinologia, Istoria literaturii române, Slavistica, Istoria artei
românești ș.a.
14
Alte științe auxiliare: Bibliografia, Geografia istorică, Demografia istorică, Arheologia,
Epigrafia, Paleografia, Cronologia (Era bizantină și Era creștină), Diplomatica, Sigilografia sau
Sfragistica, Arhivistica, Genealogia, Heraldica, Filologia și lingvistica, Etnografia și Folclorul.
3. Izvoalele Istoriei Bisericii Ortodoxe Române
Izvoarele Bisericii Ortodoxe Române: a) nescrise – inscripțiile vechi creștine; b) scrise –
inscripțiile – publicate.
4. Literatura Istoriei Bisericii Ortodoxe Române
Cronici, lucrări de Istorie bisericească: Samuel Micu și Petru Maior, Andrei Șaguna,
Nicolae Iorga, Ioan Lupaș, Ștefan Meteș, Gheorghe I. Moisescu, Ștefan Lupșa, Alexandru
Filipașcu, Alexandru Ciurea, Mircea Păcurariu, ierarhi, istorici și cercetători laici ș.a.
Concluzie
- Științele auxiliare, izvoarele Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, nescrise și scrise,
literatura Istoriei Bisericii Ortodoxe Române au constituit/constitie un suport temeinic pentru
alcătuirea unor lucrări de seamă în domeniul Istoriei noastre bisericești;
- Istoricii, cercetătorii și arheologii – bisericești și laici – prin lucrările lor au
contribuit/contribuie la îmbogățirea patrimoniului nostru spiritual, la promovarea culturii
bisericești în spiritualitatea națională și universală.
15
II. ÎNCEPUTURILE VIEȚII CREȘTINE ÎN DACIA
1. Romanizarea Daciei
Mai înainte de înglobarea ținuturilor de la nord de Dunăre în Imperiul Roman, geto-dacii
s-au „familiarizat” cu anumite elemente „de civilizație romană”.
- Au pătruns la noi produse de la Roma ori din Europa de Vest cum ar fi: amfore,
ceramică, obiecte de bronz, de sticlă, oglinzi, bijuterii, monede romane republicane sau
imperiale.
- În ținuturile noastre au pătruns alfabetul grec și latin.
- Treptat, cultura materială autohtonă a fost înlocuită cu cea romană (superioară).
- Este adoptată religia romană și începe să fie vorbită limba latină.
- Colonizarea Daciei și apariția orașelor (și dezvoltarea lor) au ajutat la romanizarea
populației geto-dace.
- Atât militarii activi, cât și veteranii au răspândit la noi civilizația romană.
- Geto-dacii își iau nume romane.
- Acordarea cetățeniei romane oamenilor liberi din Imperiu (inclusiv din Dacia), cu multe
drepturi.
- S-a produs romanizarea și prin „mișcarea naturală a populației” dintr-un loc în altul.
- Prin creștinism s-a transmis și la noi cultura și civilizația romană.
- Cu toate că la începutul secolului al VII-lea slavii au trecut peste teritoriile noastre,
„caracterul romanic al populației autohtone n-a putut fi schimbat”.
- Din structura gramaticală și lexicală deducem romanitatea limbii române.
- În limba română care s-a vorbit în nordul Dunării (din dialectul daco-roman) au fost
identificate 1500 „de cuvinte latine de bază (cuvinte-tip)”.
- Limba română este cea mai apropiată de limba latină dintre toate limbile romanice.
2. Pătrunderea creștinismului în Dacia

Poporul român s-a născut din contopirea a două vestite neamuri geto-dacii și romanii.
Vatra formării neamului românesc depășește cu mult hotarele României de azi. Odată cu
romanizarea populației geto-dace are loc și pătrunderea învățăturii lui Iisus Hristos în ținuturile
românești. Astfel că, atunci când apare în istorie poporul român, era deja creștin. Învățătura
16
creștină a pătruns în Penisula Balcanică prin Sfântul Apostol Pavel și ucenicii săi, fapt consemnat
de apostolul Neamurilor în unele dintre epistolele sale (Romani, XV, 19 și XVI, 5; Tit III, 12; II
Timotei IV, 10).
Dar cea mai mare binecuvântare pentru poporul român este faptul că, pe o parte a
teritoriului de azi al țării noastre (în Dobrogea), a răspândit cuvântul lui Dumnezeu, primul
chemat de Iisus Hristos să-i fie ucenic și anume Sfântul Apostol Andrei. Mărturie despre acest
fapt ne aduc numeroși părinți bisericești, în frunte cu episcopul Eusebiu de Cezareea (+340). Iată
ce ne spune acest vestit istoric al Bisericii creștine primare: „...când Sfinții Apostoli și ucenici ai
Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorți, cum spune
tradiția, Parthia, iar lui Andrei, Scythia...” (Dobrogea de azi).
Mărturia episcopului amintit a fost socotită adevărată de numeroși istorici și învățați până
în zilele noastre.
În cartea Faptele Apostolilor se arată că ucenicii Domnului, pe unde treceau, hirotoneau
episcopi, preoți și diaconi și îi așezau în anumite localități, pentru a răspândi învățătura Fiului lui
Dumnezeu. Același lucru îl va fi făcut și Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea.
În sprijinul mărturiilor părinților și scriitorilor bisericești, care arată că Sfântul Apostol
Andrei a propovăduit Evanghelia în Sciția Mică vin și anumite obiceiuri și tradiții dobrogene.
Locuitorii acestor ținuturi vorbesc de Peștera Sfântului Andrei, care există și astăzi, de Pârâiașul
Sfântul Andrei, iar în anumite creații populare și colinde din Dobrogea este preamărit Sfântul
Apostol Andrei.
17
Ce credință a răspândit Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea de azi? Putea oare, „cel
dintâi chemat la apostolie”, să fi propovăduit locuitorilor ținuturilor din Dobrogea o altă credință
decât cea a Marelui său Învățător, Iisus Hristos? Nicidecum! El a propovăduit Evanghelia cea
adevărată a lui Iisus Hristos, Evanghelia păcii, Evanghelia dreptății, Evanghelia iubirii,
Evanghelia mântuirii sufletelor noastre.
Sămânța aruncată de Sfântul Apostol Andrei în „pământul” dobrogean a fost roditoare.
Ne-o dovedește faptul că nu peste multă vreme la Tomis (Constanța de azi), precum și în alte
cetăți în Sciția Mică apar centre episcopale cu ierarhi vrednici în fruntea lor.
Mai recent, (de câțiva ani) unii cercetători, pe baza Martirologiilor istorice occidentale,
au ajuns la concluzia că pe teritoriile noastre a mai propovăduit și un al doilea apostol, Sfântul
Apostol Filip.
Cel mai vechi martirologiu care se referă direct la Sfântul Apostol Filip este
Martirologiul lui Adon (care a fost alcătuit între anii 855-860); el a fost călugăr la Mănăstirea
Ferriers-en-Gatinais - Galia.
În Martirologiul său se pot citi la ziua de 1 mai următoarele: „nașterea (spre viața
veșnică) a Sfinților Apostoli Filip și Iacob, dintre care Filip, după ce a convertit la credința în
Hristos aproape (întreaga) Sciție și a așezat acolo diaconi, preoți și episcopi, s-a întors în Asia,
unde nepregetând să predice continuu câțiva ani și supunându-se mereu unor nevoințe pioase, a
câștigat o mulțime de neamuri, punându-le în slujba lui Hristos, și care a adormit în cetatea
Hierapolis, cu șfârșit bun, fiind înmormântat cu părinții (rudele) săi”.
18
În Martirologiul lui Usuard (călugăr la Mănăstirea Saint Germain-des-Près, de lângă
Paris, trăitor în secolul IX), la data de 1 mai aflăm următoarele: „de asemenea, se face cinstirea
(mutării la viața veșnică) fericiților Apostoli Filip și Iacob, dintre care Filip, după ce a convertit
la credință aproape întreaga Sciție, a avut un frumos sfârșit în cetatea Hierapolis din Asia”.
Dar și în Calendarul gotic (de fapt cel mai vechi izvor) se menționează propovăduirea
Sfântului Apostol Filip în Sciția, după care a murit la Hierapolis (Asia Mică).
De remarcat faptul că Sfinții Apostoli mergeau, de obicei, doi câte doi la propovăduirea
Evangheliei lui Iisus Hristos; așa vor fi făcut și cei doi apostoli și prieteni: Andrei și Filip în
Sciția Mică (Dobrogea de azi).
Din cele expuse reiese limpede că în Sciția Mică în afară de Sfântul Apostol Andrei a mai
predicat împreună cu el și Sfântul Apostol Filip, păstrând tradiția apostolică în răspândirea
(împreună) a cuvântului lui Dumnezeu în lume.
Învățătura creștină a pătruns apoi pe meleagurile noastre în mod treptat, prin diferiți
misionari creștini, veniți din sudul Dunării, unde au putut auzi cuvântul Sfintei Evanghelii de la
Sfântul Apostol Pavel și de la ucenicii săi; apoi prin diferiți comercianți creștini, care veneau din
părțile Palestinei de atunci sau din alte zone din Asia Mică, unde au propovăduit învățătura lui
Hristos și ceilalți Sfinți Apostoli. Cuvântul lui Dumnezeu a putut pătrunde în Dacia și prin
diferiți soldați romani, care, după 106 s-au așezat, unii pentru o perioadă de timp, alții definitiv,
pe teritoriul de azi a României.
Desigur că Sămânța Sfintei Evanghelii a ajuns la noi și prin alte mijloace: prin goți (de
neam germanic) care în misiunile lor în sudul Dunării au adus captivi creștini; prin sclavi
creștini, îndeosebi din rândul familiilor nobiliare.
Un lucru este sigur și anume că Iisus Hristos S-a făcut cunoscut prin acești misionari la
daci și sciți, ca și la popoare care au venit pe pământurile noastre așa cum ne arată și anumiți
scriitori și părinți bisericești din secolele II și III după Hristos, ca: Sfântul Iustin Martirul și
Filosoful, Tertulian și Origen.
De pildă, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (+165) afirma în lucrarea sa Dialogul cu
iudeul Trifon că: „nu există nici un neam... din cei care trăiesc pe căruțe și în corturi și cresc
vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos”.
19
Cunoscutul apologet Tertulian din Cartagina (cca. 160 - 240), în lucrarea Împotriva
iudeilor a spus între altele că: „Hristos stăpânește și în ținuturile sarmaților, dacilor, germanilor
și sciților”.
Renumitul teolog Origen din Alexandria (cca. 185 - 254) arată în Comentarul 39 la
Evanghelia de la Matei (XXIV, 14) că „foarte mulți dintre britanici, germani, daci, sarmați și
sciți n-au auzit cuvântul Evangheliei”.
Din prezentarea celor trei mărturii reiese limpede că învățătura lui Iisus Hristos a pătruns
încă de timpuriu (sec. I-II) în rândul locuitorilor (daci și sciți) din ținuturile noastre, deși numărul
lor era destul de scăzut.
Cu vremea, însă, „creștinii izolați” au creat „nuclee creștine”, care, mai apoi, s-au
organizat din punct de vedere administrativ-bisericesc de la forme simple (cum ar fi cazul
parohiilor de azi, îndeosebi în localitățile cu o populație mai puțin numeroasă), până la o formă
înaltă de organizare, Eparhia, mai ales în cetăți, unde numărul credincioșilor creștini număra mii
de suflete.
De remarcat este faptul că învățătura lui Iisus Hristos s-a făcut cunoscută în ținuturile
strămoșilor noștrii geto-daci încă din epoca apostolică (prin Sfinții Apostoli Andrei și Filip),
cunoscând o adevărată înflorire în veacurile ce au urmat (sec. II-VI).
1. Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Hitchins Keith, Papacostea Șerban, Pompiliu Teodor,
Istoria Românilor, București, 1998.
2. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a, București, 1992,
pp. 59-69; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas, Iași, 2004, pp. 55-65.
3. Popescu Emilian, „Creștinismul timpuriu pe teritoriul României. 1. Originile apostolice.
2. Bizanțul sau Roma?”, în vol. Piveghind și lucrând pentru mântuire, volum editat la
aniversarea a 10 ani de arhipăstorire a ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei,
1 iulie 1990 - 1 iulie 2000, Editura Trinitas, Iași, 2000, pp. 169-189.
4. Popescu Emilian, „Sfântul Apostol Filip - misionar pe pământ românesc”, în vol. Logos.
Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de
ani, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2001, pp. 386-398.
20
5. Rămureanu Ioan, „Noi considerații privind pătrunderea creștinismului la traco-geto-daci”,
în Ortodoxia, XXVI (1974), nr. 1, pp. 164-178.
6. Șerbănescu Niculae, „Creștinarea românilor”, în Almanahul Parohiei Ortodoxe Române
din Baden-Baden, 1976, pp. 62-73.
7. Șesan Milan, „Creștinismul vechi carpatic”, în Mitropolia Ardealului, III (1958), nr.
11-12, pp. 813-828.
REZUMAT
1. Romanizarea Daciei
- la Pogorârea Duhului Sfânt – întemeierea Bisericii creștine;
- după Rusalii Apostolii Domnului și ucenicii acestora au împlinit porunca dată de Învățătorul
lor – Mt. 28,19; atunci o bună parte din Dacia era familiarizată cu civilizația romană;
- în Peninsula Balcanică – creștinismul a fost răspândit de Sf. Ap. Pavel și ucenicii săi;
- epistola către Romani 15,19 – a spus că a răspândit Evanghelia până în Iliria;
- în anii 65-66 a petrecut o iarnă în Nicopolea Epirului (Tit 3,12);
- în anul 66 a evanghelizat în Dalmația (II Timotei 4,10);
2. Pătrunderea creștinismului în Sciția și Dacia
- după istoricul Eusebiu de Cezareea (sec. IV) – Sf. Ap. Andrei a propovăduit în Sciția Mare
(sudul Ucrainei de azi) și Sciția Mică (Dobrogea de azi). Sf. Ap. Andrei moare în Grecia la
Patras, pe cruce în formă de X; cel de al doilea Apostol în Sciția Mică a fost Sf. Ap. Filip.
- creștinismul s-a răspândit în Dacia prin:
- coloniști din Imperiul roman;
- unități militare – ex. Legiunea a XIII-a Gemina la Apulum (Alba Iulia) și
Legiunea a V-a Macedonica la Potaissa (Turda);
- negustori din diferite zone ale Imperiului roman;
- din sec. al III-lea prin intermediul goților;
- prin sclavi aduși de goți în ținuturile noastre;
3. Mărturii ale scriitorilor creștini
- Sf. Iustin Martirul și Filozoful (+165) în lucrarea DIALOGUL CU IUDEUL TRIFON arată
că „nu există nici un neam, fie trăind pe căruțe și în corturi și crescând vite, la care să nu se
facă rugăciuni în numele lui Hristos”.
21
- Tertulian (160-240) în lucrarea ÎMPOTRIVA IUDEILOR scrie că „Hristos stăpânește în
ținuturile sarmaților, dacilor, germanilor și sciților”.
- Origen (185-254) în COMENTARIUL 39 la Evanghelia după Matei 24,14 arată că „foarte
mulți dintre daci, sarmați și sciți n-au auzit cuvântul Evangheliei”.
Concluzie
- învățătura lui Iisus Hristos a pătruns încă de timpuriu (sec. I-II) în rândul locuitorilor din
ținuturile noastre (daci, sciți), din epoca apostolică (prin Sf. Ap. Andrei și Filip, dar și prin
alte mijloace), cunoscând o evidentă înflorire în secolele ce au urmat.
22
III. MĂRTURII LINGVISTICE DESPRE ORIGINEA ȘI
VECHIMEA
CREȘTINISMULUI LA ROMÂNI
1. Câteva considerații despre formarea poporului român și a limbii

române
După cucerirea Daciei de către romani (105-106), dar și după retragerea Împăratului
Aurelian (cu administrația și armata, în sudul Dunării (271-275), autohtonii geto-daci au
convețuit cu numeroși coloniști romani aduși la noi din diferite părți ale Imperiului Roman.
Din amestecul coloniștilor romani cu autohtonii a rezultat o populație romanizată, iar
apoi a luat ființă nu numai poporul român, dar și limba română, fiica latinei populare, vorbită pe
teritoriul Daciei; din latina populară s-a „născut” limba română.
Prin urmare, limba română este o limbă romanică, morfologia, sintaxa, structura și
elementele fundamentale ale lexicului limbii române sunt de origine latină.
În toate categoriile de bază ale vieții și îndeletnicirii omenești se află cuvinte de origine
latină.
Romanii au dat poporului nostru numele de rumân (devenit mai apoi român).
În același timp, avem și o bogată terminologie religioasă de origine latină.
2. Dovezi lingvistice
Elementele de bază ale credinței creștine sunt de origine latină.
Prin exprimarea credinței creștine, unii termeni au fost împrumutați din „lumea romană
păgână”, alții, însă, au fost „creați” pe aceste teritorii.
a. Termeni din lumea romană păgână
Termenul Biserică - derivă din cuvântul latin basilica, care își trage originea de la
Basiliki (l. greacă) - casa împăratului. Basilica păgână era un loc de judecată. După Edictul de la
Milan din 313, aceste locuri de judecată, fiind mai încăpătoare, au devenit lăcașuri de cult,
(biserici - de la basilica).
Cuvântul Dumnezeu își are originea în expresia latină Domine Deus; la păgâni: Domne
Deus.
23
Termenul Dumnică - derivă din dies dominica - ziua Domnului, care a înlocuit
sărbătoarea păgână dies solis (ziua soarelui).
Cuvântul Crăciun nu este deplin lămurit până în prezent; probabil că provine din colatio
(nem) - de la obiceiul preoților păgâni de a anunța în prima zi a fiecărei luni sărbătorile din
cursul acesteia.
Termenul Florii - derivă din Floralia (sărbătoare păgână) - a florilor de primăvară
(închinată zeiței Flora); în creștinism s-a dat acest nume sărbătorii (dumincii) intrării Domnului
în Ierusalim, fiind cea mai apropiată de floralia păgână.
Cuvântul Paști - provine din limba ebraică -pasha- care înseamnă trecere (de la moarte la
viață) - dies pescharum (ziua Paștilor).
Termenul Rusalii - de la sărbătoarea păgână Rosalia (eveniment în cadrul cărei se
pomeneau morții, la sfârșitul primăverii, când înfloreau trandafirii (rosa).
Cuvântul sărbătoare - dies servatoria, o prescurtare de la conservatoria, zi închinată
zeilor ocrotitori ai oamenilor; în creștinism, zilele de sărbătoare prin sfinții prăznuiți, ocrotesc pe
om ș.a.
Tot de origine latină sunt și cuvintele care se referă la morți, dar și la cultul acestora:
cimitir (coemetarium), mormânt (monumentum), priveghiu (perviglium), păioară [văl] (palliola),
comând [pomană] (comand), osăminte [oseminte] (ossementa).
24
b. Termeni cu înțeles exclusiv creștin
Ei au fost făuriți pe teritoriile noastre pentru a exprima alte noțiuni de credință. Între
aceștia amintim: a boteza- baptiso-are; creștin- Christianus; altar- altare; a ajuna- adjunare;
cruce- crux, cis; a cumineca- communicare; a cununa- corono, are; câșlegi- caseum ligare,
duminică- dies dominica; a închina- înclino, are; înger- angelus; lege- lex, gis; păcat- peccatum;
păgân- paganus; părinte- parens, tis; preot- prezbyterum; a răposa- repausare; rugăciune-
rogatio, nem; tâmplă- templum; vărgură- virgo, virgula, pentru Sfânta Fecioară Maria; sânt
[sfânt]- sanctus;
Legat de unele sărbători avem termenii: Sântvăsâi, Sântioan, Sângeorgiu, Sântilie,
Sântămarie, Sânnicoară.
În același timp, tot de origine latină sunt și denumirile zilelor săptămânii și a lunilor
anului.
Zilele săptămânii: luni- Lunae (dies); marți- Martis (a lui Marte); miercuri- Mercurii (a
lui Mercur); joi- Jovis (a lui Jupiter); vineri- Veneris (a Venerei); sâmbătă- din latina vulgară,
sambata; duminică- dies dominica, care își are originea în dies Solis (ziua soarelui).
Lunile anului, numiri vechi, de origine latină: ianuarie- gerar sau cărindar;
februarie- faur sau făurar; martie- mart sau mărțișor; aprilie- prier; mai- florar; iunie- cireșar sau
cireșel; iulie- cuptor; august- gustar; septembrie- răpciune; octombrie- brumărel;
noiembrie- brumar; decembrie- undrea dau indrea, luna Sfântului Andrei.
De asemenea și numirile actuale ale lunilor anului sunt de origine latină, dar care au
trecut pe filieră slavă și adaptate la „modelul apusean mai nou”.
Evidențiem faptul că terminologia latină privitoare la noțiunile de credință este cu totul
deosebită față de cea pe care o folosește Biserica din Apus. Aceasta ne duce la concluzia că
strămoșii noștri au primit învățătura lui Hristos prin misionari din Răsărit și nu din Apus, cum se
afirmă și în zilele noastre.
Acesta este motivul pentru care în învățătura noastră de credință nu avem termeni
precum: Deus (Dumnezeu); Trinitas (Trinitate); regnum Dei (împărăția lui Dumnezeu), Creator
mundi (Făcătorul lumii); ecclesia (biserică); fides (credință); orațio (rugăciune); pater (tată,
părinte), incarnațio (întrupare); assumptio (înălțare); redemptio (răscumpărare); ressurectio
(înviere); remissio (iertare) ș.a.
25
Terminologia creștină din limba noastră este de origine latină; ea exprimă noțiunile de
bază ale credinței noastre.
Cuvintele de origine latină din credința strămoșilor noștri (cuvinte împrumutate din
lumea romană păgână sau create pe aceste teritorii) arată că ei nu au primit învățătura lui Iisus
Hristos din Apus, ci prin misionari răsăriteni.
Evanghelizarea geto-dacilor s-a petrecut în același timp cu romanizarea acestora.
1. Ionescu Ioan, „Privire asupra cuvintelor cu sens religios din fondul principal lexical al
limbii române”, în Mitropolia Olteniei, VIII (1956), nr. 6-7, pp. 343-359.
2. Ivănescu G., Istoria limbii române, Iași, 1980.
3. Lupșa Ștefan, „Creștinismul românesc a fost de la început ortodox”, în Studii Teologice, I
(1949), nr. 9-10, pp. 814-834.
5. Rusu I. I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic și componenta
latino-romanică, București, 1981.
6. Stăniloae Dumitru, „Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini români în solidaritate
cu ale limbii române, în general”, în Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979), nr. 3-4,
pp. 563-590.
REZUMAT
1. Câteva considerații despre formarea poporului român și a limbii române
- 105-106 cucerirea Daciei de către romani; transformarea ei în provincie romană
- 271-275 retragerea armatei și a administrației romane în sudul Dunării
- Din amestecul dintre geto-daci și romani = populație romanizată → poporul român și
limba română – fiica latinei populare
- Cuvintele care denumesc elementele de bază ale credinței creștine sunt de origine
latină
26
2. Termeni din lumea romană păgână
- Biserică ← basilica / Basiliki – casa împăratului
- Dumnezeu ← Domine Deus
- Duminică ← dies Domenica – ziua Domnului
- Crăciun ← calatio – se anunțau sărbătorile păgâne din cursul unui an
- Florii ← Florilia – sărbătoare păgână a florilor
- Paști ← ebraicul Pasha – trecere (de la moarte la viață)
- Rusalii ← Rosalia – sărbătoare păgână a înfloririi trandafirilor
- Sărbătoare ← dies servatoria – zi de sărbătoare
- Zilele săptămânii și lunile anului sunt de origine latină.
3. Termeni cu înțeles exclusiv creștin
- a boteza–baptiso, -are
- creștin – Christianus
- altar – altare
- a ajuna – adjunare
- cruce – crux, -cis
- a crede – credo, -ere
- a cumineca – communicare
- a cununa – corono, -are
- a închina – inclino, -are
- lege – lex, legis
- păcat – peccatum
- sânt (sfânt) – sanctus
Concluzie
- terminologia creștină din limba noastră este de origine latină; ea exprimă noțiunile
fundamentale ale credinței noastre.
27
IV. MARTIRI CREȘTINI ÎN ȚINUTURILE DUNĂRENE LA
ÎNCEPUTUL SECOLULUI IV
I. Privire generală asupra situației creștinilor până în secolul IV

Încă din timpul vieții și activității sale, Mântuitorului nostru Iisus Hristos a avut
potrivnici, adversari; ne referim în primul rând la „mai marii poporului iudeu”, fariseii și
cărturarii, care, deși au văzut nenumărate „semne și minuni”, săvârșite de El în popor, nu au
crezut în divinitatea Lui, L-au hulit, L-au umilit, L-au pizmuit și, în final, L-au pedepsit, prin
răstignire pe cruce, fiindcă s-a făcut pe Sine „Fiu al lui Dumnezeu”.
Ucenicii săi, Sfinții Apostoli, majoritatea au îndurat moarte martirică, în diferite forme;
atitudinea evreilor față de urmașii lui Hristos a rămas aceeași, de respingere și de îngrădire a
Legii celei Noi.
Pe de altă parte, creștinii au îndurat prigoniri din partea „lumii păgâne”, care, prin noua
învățătură de origine divină, își vedea periclitată puterea militară, poziția socială, bunurile
materiale, dar, aceasta ducea și la slăbirea ei prin scăderea numărului de adepți.
Toate aceste fapte au dus la acțiuni dure împotriva creștinilor, la prigonirea lor, la
încercări de a înlătura creștinismul din viața omenirii.
În al treilea rând, și împărații romani au devenit adversari ai creștinilor pentru că

învățătura lui Hristos prevedea egalitatea între oameni (desființa sclavia), neînchinarea la zeități
(inclusiv înlăturarea cultului împăratului, care era considerat zeitatea supremă, Pontifex
28
Maximus), atitudini care îi prezentau ca neloiali față de imperiu; apariția creștinismului era, după
unii împărați romani o „fisură” în unitatea imperiului; mai mult, creștinii erau considerați, de
către romani, adevărați spioni pentru dușmanii lor din afara granițelor Imperiului Roman.
Atitudinea intransigentă a creștinilor față de zeități și față de cultul împăratului, de altfel,
conform învățăturii lui Hristos, au dus la persecuții aspre împotriva „ucenicilor” Fiului lui
Dumnezeu.
Se cunosc în istorie zece mari persecuții ale împăraților romani (făcându-se mai
totdeauna paralelă cu cele zece „plăgi” ale Egiptului), de la Nero (54-68) și până la Edictul de la
Milan din 313, dat de către Constantin cel Mare (306-337), când li s-a acordat creștinilor deplină
libertate de exprimare a credinței lor.
Dintre persecuțiile cele mai crude din ținuturile dunărene amintim pe cea a împăratului
Dioclețian (284-305), împreună cu asociatul său la tron, Galeriu, autorul moral al acestora (care a
sugerat împăratului darea celor patru edicte, între 303-304), prin care s-a urmărit distrugerea
creștinismului.
II. Martiri creștini în ținuturile dunărene și în Scyția Minor (Dobrogea)

În cadrul persecuțiilor lor și-au găsit sfârșitul vieții pământești numeroși creștini din
ținuturile dunărene.
De pildă, la Sirmium (azi Mitrovița, Serbia) au fost martirizați preotul Montanus și soția
sa Maximia, înecat (de autorități), în râul Sava la 26 martie 304; Montanus este cel dintâi preot
daco-român cunoscut cu numele în istorie.
29
Tot în aceeași localitate a pătimit moarte martirică episcopul Irineu (6 aprilie 304) și
diaconul său Dimitrie (9 aprilie 304); celui dintâi i s-a tăiat capul și apoi a fost aruncat în râul
Sava, iar Dimitrie a fost ucis cu sulița; pe Dimitrie îl prăznuim în fiecare an la data de 26
octombrie.
În ziua pătimirii Sfântului Dimitrie, tot la Sirmium au mai fost martirizate mai multe
tinere (6 aprilie 304).
În același an au fost martirizați la Sirmium și alți creștini: credinciosul Secundus (20 iulie
304), fecioara Basilla (29 august), fecioara Anastasia (25 decembrie), grădinarul Sineros și alți
cinci pietrari (de lângă Sirmium): Simpronianus, Claudius, Costorius, Nicostratus și Simplicitus,
toți „închiși de vii în sicrie de plumb și aruncați în Dunăre”.
La Cimbalae (azi Vincovce, Serbia), nu departe de Sirmium au fost martirizați la 28
aprilie 304 alți șase creștini: lectorul Pollion, lectorul Hermogen, preotul Romulus, diaconul
Silvanus, diaconul Donatus și fratele acestuia Venustus.
În Singidunum (azi Belgrad) a pătimit pentru Hristos diaconul Ermil și temnicerul
Stratonic, aruncați în Dunăre, la 13 ianuarie, se pare în 307.
La Bononia (azi Vidin, Bulgaria) au fost martirizați: Agheu, Gaius și Hermes.

La Novae (azi Sviștov, Bulgaria) a primit martiriul creștinul Lupus.
La Durostorum (azi Silistra, Bulgaria) au fost martirizați mai mulți ostași care nu au vrut
să aducă jertfe zeilor; au fost uciși în lunile iunie-aprilie 298: Pasicrat, Valention, Marcian,
Nicandru, Iuliu, Hesichius + alți 47 de ostași a căror nume nu se cunoaște.
În Ozovia (lângă Durostorum) au pătimit moarte prin decapitare trei țărani credincioși:
Quintilianus, Maximus și Dedas (la 28 aprilie 304).
30
La Naisus (azi Niș, Serbia)- în secolul IV au suferit moarte martirică mai mulți creștini,
dar numele lor nu se cunoaște.
În Scythia Minor (Dobrogea) au existat, de asemenea, martiri creștini în diferite localități
ale acestei provincii.
De pildă, la Tomis (Constanța) a fost martirizat la 7 martie, în preajma anului 300,
episcopul Efrem al Tomisului; între 320-323 (sub Licinius), Macrobiu și Gordian (surghiuniți
aici din Asia Mică) au fost arși de vii; se pare că Gordian a fost episcop în Asia Mică; împreună
cu ei au fost uciși: Heli, Lucian și Zotic, frații Argeu și Marcelin, precum și episcopul Tit al
Tomisului; din Sinaxarul Bisericii constantinopolitane reiese că între 320-323 au pătimit moarte
martirică peste 60 de creștini la Tomis.
La Axiopolis (Hinog, lângă Cernavodă) au suferit moarte martirică creștinii Chiril
Chindeas și Tasius, în 303; se crede că Tasius este una și aceeși persoană cu Dasius ale cărui
moaște se află la Ancona, în Italia, încă din anul 579.
În Halmyris (azi Murighiol), au primit cununa muceniciei lui Hristos preotul Epictet și un
tânăr Astion (din Asia Mică), între anii 298-303; Sfintele Moaște ale sfinților amintiți se află la
Mănăstirea Halmyris (o mică parte se păstrează și în Catedrala Arhiepiscopală din Constanța), iar
prăznuirea lor are loc în fiecare an la data de 8 iulie.
La Noviodunum (Isaccea) au pătimit pentru Hristos creștinii Falvian și Filip- secolul IV.
În apropierea vechiului Noviodunum, la Niculițel (județul Tulcea), în basilica înălțată în
secolul IV s-a descoperit sub altar o criptă în care se afla o „ladă mortuară”, ladă ce conținea
moaștele a patru martiri a căror nume este: Zoticos, Attalos, Kamasis și Fillipos, martirizați
31
probabil în timpul persecuțiilor lui Dioclețian sau Licinius; sub cripta ce adăpostea sfintele
moaște ale martirilor amintiți au fost găsite resturile unui mormânt, în care au fost așezate
trupurile altor doi martiri încă necunoscuți. Moaștele celor patru martiri de la Niculițel, se află în
biserica mănăstirii Cocoș, nu departe de locul în care au fost găsite.
După anul 305, persecuțiile împotriva creștinilor au încetat, mai cu seamă că în Imperiul
Roman erau numeroase frământări.
Cu toate că în 313, prin Edictul de la Mediolan, împăratul Constantin cel Mare, în
înțelegere cu Licinius, au acordat libertate creștinilor din imperiu, cel din urmă a continuat
persecuțiile împotriva creștinilor, în Răsărit, între anii 319-324, perioadă în care au fost
martirizați și unii creștini din Scythia Minor.
Ultima persecuție îndreptată împotriva creștinilor a avut loc în timpul domniei lui Iulian
Apostatul (361-363), împărat roman care a dorit să reînvie păgânismul; între numeroșii creștini
care au fost martirizați în această perioadă, s-a numărat și ostașul Emilian din Durostorum (azi
Silistra din Bulgaria).
Din cele prezentate, constatăm că la începutul secolului IV, în ținuturile dunărene, dar, și
în Scythia Minor (Dobrogea) era o viață creștină intensă, organizată temeinic, fapt ce rezultă din
numărul mare de martiri, între care s-au numărat episcopi, preoți, diaconi ș.a., prin urmare, un
creștinism autentic, păstrător al credinței și al tradiției apostolice.
32
1. Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos în trecut și azi, Galați, 1981, pp. 111-126.
2. Bauman Victor H., „Basilica cu <martyricon> din epoca romanității târzii, descoperită la
Niculițel (județul Tulcea)”, în Buletinul Monumentelor Istorice, XLI (1972), nr. 2,
pp. 17-26.
3. De la Dunăre la Mare, Galați, Ed. II, 1979, pp. 34-62.
5. Păcurariu Mircea, Sfinți daco-romani și români, Iași, Ed. II, 2000.
6. Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987, pp. 133-207.
REZUMAT
1. Privire generală asupra situației creștinilor până în sec. al IV-lea
- potrivnicii Mântuitorului: a. „mai marii poporului evreu” (fariseii și cărturarii); b. „lumea
păgână” care prin noua învățătură a lui Hristos și-a văzut periclitată poziția militară, socială,
bunurile materiale, dar vedea și pericolul scăderii numărului de adepți; c. „împărații romani”
pentru că învățătura creștină propovăduia egalitatea dintre oameni, desființa sclavia, oprea
închinarea la zeități și la împărat (Pontifex Maximus).
- au fost zece mari persecuții ale împăraților romani, începând cu Nero (54-68), până la Edictul
de la Milan (313), când Constantin cel Mare a acordat deplină libertate creștinilor.
- în ținuturile dunărene amintim pe împăratul Dioclețian (284-305) și pe asociatul său la tron,
Galeriu, autorul moral al persecuțiilor, care prin cele patru edicte din 303-304 au urmărit
distrugerea creștinismului.
2. Martiri creștini în ținuturile dunărene și în Scythia Minor (Dobrogea)
a. În ținuturile dunărene:
- la Sirmium (Mitrovița, Serbia) – preotul Montanus și soția sa Maxima (+304); Montanus –
cel dintâi preot daco-roman cunoscut cu numele în istorie.
- tot la Sirmium au fost martirizați episcopul Irineu și diaconul său Dimitrie (+304), precum și
mai multe tinere.
- la Singidunum (azi Belgrad) – diaconul Ermil și temnicerul Stratonic (+307).
33
- la Durostorum (Silistra, Bulgaria) – mai mulți ostași, între care amintim pe: Pasicrat,
Valentinion, Marcian, Nicandru, Iuliu Hesichius.
- la Naisus (Niș, Serbia) – în sec. IV, mai mulți creștini, fără să le cunoaștem numele.
b. În Scythia Minor (Dobrogea), au fost, de asemenea, mulți martiri:
- la Tomis (Constanța) în 304 Episcopul Efrem de Tomis; prin 320-323 Episcopul Tit de
Tomis.
- la Axiopolis (lângă Cernavodă) – în sec. IV – martirii Chiril, Chindeas și Dasius sau Tasius
(Tasios).
- la Halmiris (Dunavăț) – la sfârșitul sec. III – preotul Epictet și tânărul Astion.
- la Niculițel (jud. Tulcea) – sec. IV – Zoticos, Attalos, Kamasis și Fillipos.
Concluzie
- la începutul secolului IV, în ținuturile dunărene, dar și în Scythia Minor, exista o viață
creștină intensă, bine organizată, fapt ce rezultă din marele număr de martiri creștini:
episcopi, preoți, diaconi și simpli creștini.
34
V. MĂRTURII ARHEOLOGICE DESPRE RĂSPÂNDIREA
CREȘTINISMULUI ÎN NORDUL DUNĂRII
SECOLELE III-IV
1. Considerații generale privind răspândirea creștinismului în nordul

Dunării
În afară de mărturiile generale ale scriitorilor bisericești Sfântul Iustin Martirul și
Filosoful, Tertulian și Origen, privitoare la pătrunderea creștinismului la populația de la nord de
Dunăre, nu mai există nici un izvor literar care să confirme afirmațiile celor pomeniți.
Cu toate acestea, descoperirile arheologice din ținuturile dunărene ne oferă șansa de a
face unele aprecieri privitoare la creștinismul timpuriu de la noi:
a. Pe teritoriul Daciei au fost descoperite în câteva cetăți mai mari obiecte ce aveau
simboluri creștine;
b. Prezența concomitentă a obiectelor creștine și a celor gnostice (eretice); coexistența, o
vreme, a creștinilor cu gnosticii (secolele II-III);
c. La mijlocul secolului III existau la noi comunități creștine bine organizate; se confirmă
apariția centrelor eparhiale;
d. Până în secolul III se poate vorbi de un misionarism individual sau spontan în Dacia.
e. Se poate vorbi și de un misionarism dirijat de elementul politic roman, îndeosebi spre
poporele barbare, pentru a aduce liniște și pace în Imperiul Roman.
2. Simboluri creștine
În veacurile creștine primare, cei care îmbrățișau învățătura lui Hristos foloseau anumite
simboluri și formule prin care își arătau atât identitatea, cât și crezul lor comun cu Fiul lui
Dumnezeu:
a. Sfânta cruce- semnul prin care se înseamnă fiecare dreptcredincios, când se închină,
devenind pentru creștini nu numai altarul de jertfă al lui Iisus Hristos, ci și simbol al
suferinței, mijloc de mântuire și de proslăvire a Mântuitorului.
35
Sfânta cruce a apărut ca simbol mai întâi în Răsărit, în vreme ce în Apus, la început era
disimulată mai ales în formă de ancoră.
Sfânta cruce este cunoscută sub diferite forme: X (decussata), T (comissa) (imissa- latina
romană) + (quadrata- grecească), (grammata), ansata, florida ș.a.
Sfânta cruce apare îndeosebi pe vasele liturgice, opaițe, inele, pandantive, catarame,
capace de vase, pe mânerele capacelor, pe fundurile de vase, pe diferite obiecte casnice etc.
b. Bunul păstor- cum apare pe geme (ex. Potaisa - Turda), îmbrăcat în tunică, îl reprezintă pe
Mântuitorul nostru Iisus Hristos Marele și Bunul Păstor al creștinilor. Acest motiv se află și
pe alte monumente creștine: sarcofage, picturi, diferite catacombe ș.a.
c. Mielul - îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit ca un miel pentru păcatele omenirii
(Ioan 1,29).
36
d. Pomul Vieții - simbolizează pomul cunoștinței binelui și răului din Raiul pământesc, dar și
veșnicia credinței (ex: Romula-Reșca) sau monumente funerare (ex: Potaissa și Gilău);
e. Peștele - este simbolul numelui lui Hristos –ΙΧΤΙΣ– Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu
Mântuitorul. Creștinii se recunoșteau între ei prin acest semn; era un fel de parolă.
f. Porumbelul - aflat pe opaițe (ex. Dej și Moigrad), vase (Moigrad), geme (Romula), este
simbolul Sfântului Duh, cel care sfințește Sfintele Daruri în cadrul Sfintei Euharistii, sfințește
omul și întreaga natură.
g. Păunul- apare pe geme (Băile Herculane), opaițe (Romula, Porolissum) și este simbolul
învierii trupului și al curăției.
h. Cocoșul- găsit pe opaițe (Porolissum) este simbolul învierii creștine.
i. Vița de vie- simbolul Jertfei Euharistice.
j. Chrisma sau monograma lui Hristos, reprezentată în diferite forme IX, XP.
k. Literele grecești A și Ω - Iisus Hristos este începutul și sfârșitul. Dintre simbolurile creștine
folosite în epoca primară, numai Sfânta Cruce și monograma lui Hristos s-au
permanentizat în viața credinciosilor, fiindcă ele sunt strâns legate de învățătura, religia și
viața creștină.
În afară de simbolurile mai des folosite pomenim și câteva formule specifice creștine,
care sunt întâlnite pe anumite monumente sau obiecte.
37
1. VETERE FELIX- Pântece fericit, fiind vorba de Sfânta Fecioară Maria. Această expresie
a fost găsită pe geme sau vase (ex: Bologa, Potaissa, Porolissum, Sucidava- Celei-
Corabia).
2. QUARTINE VIVAS- Să trăiești, Quartine; formulă de salut; se află pe o fibulă (Micia).
Formula VIVAS era, de obicei, precedată sau urmată de un nume.
3. VOTUM PONERE- A depune făgăduință, juruință lui Dumnezeu. Este o formulă găsită
pe inscripții, potire (Porolissum), tăblițe votive (Biertan).
l. Mielul îl simbolizează pe Iisus Hristos, jertfit ca un miel, pentru păcatele lumii.
m. Pasărea phoenix a simbolizat la creștini învierea (la păgâni există legenda reînvierii acestei
păsări din propria-i cenușă).
n. Delfinul- în creștinism îl preînchipuie pe Mântuitorul Hristos, care duce spre limanul
izbăvirii corabia Sa, adică Biserica creștină.
o. Leul este simbolul Domnului nostru Iisus Hristos, numit în Sfânta Scriptură „leul din
seminția lui Iuda” (Facere 49,9 și Apocalipsă 5,5).
p. Cerbul este simbolul dorinței credincioșilor după învățătura creștină, care este „apa cea vie”
(In. 4,15).
q. Calul este simbolul creștinului, care prin luptă și statornicie a viețuit și a călătorit în credința
Mântuitorului Hristos, până la sfârșitul vieții sale (II Tim. 4,7).
r. Corabia este simbolul Bisericii, care asemenea unui vas înfruntă valurile mării, ducâdu-i pe
credincioși la limanul mântuirii veșnice.
s. Ancora simbolizează statornicia în credință, nădejdea în mântuire.
t. Tridentul simbolizează semnul Sfintei Cruci.
u. Farul, care luminează și călăuzește mersul corăbiilor spre port, simbolizează lumina
Evangheliei, care le oferă credincioșilor mântuirea.
v. Măslinul și ramurile de măslin sunt simbolul păcii, al nădejdii și al vieții celei veșnice.
w. Ramurile de smochin și ramurile de finic erau simbolul victoriei creștinismului asupra
dușmanilor noștri.
x. Crinul este simbolul curăției Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
y. Coroana simbolizează răsplata celor credincioși pentru faptele lor bune (I Corinteni 9,25).
38
Trebuie să amintim faptul că simbolurile și formulele creștine datează din secolele II-VI.
Dar, în afară de simbolurile și formulele creștine au existat și simboluri ale ereticilor gnostici
creștini, care au dispărut în sec. IV d. Hr., probabil odată cu stingerea acestei mișcări.
Existența monumentelor istorice, a obiectelor liturgice de uz casnic pe teritoriul României
de azi, cu simboluri și formule creștine din epoca primară, confirmă vechimea creștinismului
românesc.
Amintim faptul că în Biserica primară, din cauza persecuțiilor, nu a fost posibilă
prezentarea directă a chipului Mântuitorului. Astfel că, pentru a fi feriți de urgia păgână,
creștinii l-au reprezentat pe Iisus Hristos prin simboluri și alegorii.
Faptul că multe dintre simbolurile prezentate au fost descoperite și pe teritoriul țării
noastre, denotă că învățătura creștină a pătruns la noi încă de timpuriu, din epoca apostolică.
3. Descoperiri arheologice în Transilvania și Banat

Amintim cele mai reprezentative descoperiri:
a. Tăblița votivă de la Biertan (județul Sibiu)- descoperită în 1775 (azi se află în Muzeul de
Istorie a României).
39
Tăblița (numită și donarium) este de formă dreptunghiulară de 32,5 cm. și lată de 13,2
cm. cu o inscripție pe trei rânduri (tăiate în grosimea materialului de bronz): EGO
ZENO/VIVS VOT/UM POSVI- Eu Zenovius am pus ofrandă, având și monograma lui
Hristos (X+P) din secolul IV.
b. Gema de la Potaissa (Turda) din onix, de formă ovală (1,1 cm.- 1,3 cm.)- sculptată Scena
Bunului Păstor- Iisus Hristos (un om cu un miel pe umeri; alt miel stă la picioarele sale; un
copac cu două ramuri pe care se află o pasăre; în dreapta gemei o corabie, de pe care se vede
căzând un om în mare).
În jurul corăbiei sunt literele grecești ΙΧΘΥΣ (Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu
Mântuitorul). Datează din secolul IV.
c. Gema de la Budapesta (se află în Muzeul Național al Ungariei din Budapesta)- reprezintă
tot Scena Bunului Păstor- cu mici deosebiri; Datează tot din secolul IV.
d. Vas cu incripție și simboluri creștine de la Porolissum (azi Moigrad, județul Sălaj).
Datează din secolul IV. Este un produs creștin local.
e. Piatra funerară romană păgână de la Cluj (descoperită în 1927). A fost folosită de un
creștin din secolul IV pentru a acoperi un mormânt. În litera „O” din inscripția efectuată deja
pe piatră, creștinul a incizat semnul Sfintei Cruci. Această piatră funerară se găsește în
Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca.
f. Opaițe paleocreștine- ce aveau semnul crucii sau toartă în formă de cruce, descoperite în
diferite localități din Transilvania și care se află în diferite muzee din țară (sec. IV-VI).
g. Amfore, străchini- cu simboluri creștine (sec. II-VI).

h. Un inel oval din aur (cu gemă)- descoperit în 1841 în zidurile bisericii ortodoxe din Băile
Herculane (sec. III).
i. Un inel de bronz cu cruce- descoperit în râul Caraș (Banat). Datează din secolele IV-VI.
40
j. Opaiț din bronz în formă de pește la Lipova. Datează din sec. IV.
k. Un inel de bronz cu cruce- la Sacoșu Turcesc (lângă Timișoara). Datează din sec. IV.
l. Un capac de lut cu cruce- la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeș). Datează din secolul IV. Un
alt obiect asemănător a fost descoperit la Cenad, județul Timiș și datează din sec. IV-VI.
m. Basilica de la Morisena (azi Cenad, județul Timiș). Datează din secolele IV-VI.
4. Descoperiri arheologice în Oltenia

a. Opaițe decorative cu cruci, cruciuliță de bronz, cărămidă imprimată cu pești și
cruciulițe; geme din secolele III-IV cu pești, delfini, păuni, cruciulițe ș.a.
b. Candelabru fragmentar din bronz cu peștișori. Datează din secolele V-VI.
c. Opaiț decorat cu cruce- Bumbești-Gorj (datează din secolele V-VI).
d. Opaiț cu toartă cruciformă- Drobeta Turnu Severin (sec. V-VI).
e. Lăcaș de cult (basilică)- la Slăveni, județul Olt (descoperită în 1936). Datează din secolul IV
(are lungimea de 16 metri și lățimea de 7 metri); ca altar s-a folosit absida unui lăcaș de cult
păgân. Adăugând și dimensiunile acestei abside, basilica avea în total 21 de metri lungime.
f. Basilica de la Sucidava (azi Celei- înglobat în orașul Corabia) din sec. V-VI. A fost
descoperită în 1946-1947. Are lungimea de 20,9 metri și lățimea de 10,2 metri, fiind alcătuită
dintr-o sală patrulateră, o navă și o absidă semicirculară (altar spre răsărit). În încăperea de la
intrare s-au găsit urmele unui amvon.
De asemenea, au mai fost descoperite trei morminte în interiorul basilicii și trei în

exterior. Obiectele paleocreștine găsite: opaițe cu toartă în formă de cruce, cruciulițe de
41
bronz, un tipar de turnat cruciulițe, resturi de amfore cu simboluri și inscripții creștine,
„Maica Domnului”, „Maria naște pe Hristos”, „Fiul lui Dumnezeu”, „Mila Domnului”,
„Dumnezeu prea strălucit”, „Lumina lui Dumnezeu”, „A + Ω” ș.a.; Alte inscripții: „Maria a
născut pe Hristos Fiul lui Dumnezeu”, dar și numele preotului Lukonochos fiul lui Likatios
(probabil de neam got).
5. Descoperiri arheologice din Moldova și Muntenia

a. Obiecte paleocreștine la Bărboși (vechea cetate Piroboridava, azi înglobată în Municipiul
Galați): două cruci din sidef (mici), o amforă cu literele X P (Hristos), din secolul III.
b. Cruciulițe și o cupă getică cu cruce, în așezarea dacică de la Cândești (la sud de Focșani,
județul Vrancea), din secolele I-II.
c. Cruciulițe cu sidef- la Mitoc, județul Botoșani, secolele II-III.
d. Vase de lut cu semnul crucii- laTătuca, între Vaslui și Iași, din secolele IV-V.
e. Numeroase vase de lut pe care a fost incizat semnul crucii la: Horga-Epureni, județul
Vaslui; Murgeni, județul Vaslui; Dodești, județul Vaslui; Bacău; Botoșna, județul Suceava,
etc.
f. Tipare cu matrițe pentru confecționarea unor obiecte creștine, mai ales cruciulițe la:
Străulești (azi în București); Dulceanca și Olteni din județul Teleorman; Budurleasa-Ploiești;
Cândești, județul Buzău ș.a.
6. Descoperiri arheologice în Dobrogea

a. Inscripții creștine
Până în prezent au fost descoperite peste 100 de inscripții creștine din secolele IV-VI,
îndeosebi pe monumentele funerare; aproape jumătate s-au găsit în cetatea Tomis (azi
Constanța), metropola Sciției Mici, iar cealaltă parte în: Histria (Istria), Callatis (Mangalia),
Axiopolis (Hinog, lângă Cernavodă), Ulmetum (Pantelimon, județul Constanța), Dinogeția
(Garvăn, în dreptul Municipiului Galați) ș.a.
Din aceste inscripții, peste un sfert sunt în limba latină, iar restul în limba greacă.
Descoperirile arheologice, îndeosebi inscripțiile funerare, au scos la iveală că urmașii lui
Hristos, creștinii, au aparținut tuturor straturilor sociale: clerici, magistrați, negustori,
funcționari, oameni simpli ș.a.
42
Inscripțiile din Dobrogea arată credința statornică în Dumnezeu a locuitorilor de aici,
nădejdea lor în Învierea Domnului și în fericirea veșnică. Iată câteva din textele inscripțiilor:
„Maria naște pe Hristos”, „Emanuel, cu noi este Dumnezeu”, „Lumină-Viață”, referindu-se la
Iisus Hristos: „Domnul este luminarea mea, de cine mă voi teme?”, „Pacea mea dau vouă”,
„Crucea morții și a învierii” ș.a.
După cum aminteam, în unele inscripții se găsesc numele creștinilor din anumite straturi
sociale.
Astfel, pe o cruce de calcar descoperită la Callatis (Mangalia) se găsește următoarea
inscripție (pe una dintre fețele crucii): „Aici s-a făcut rugăciunea spre pomenirea episcopilor
Ștefan...”, aceasta confirmând existența unor scaune episcopale pe teritoriul Dobrogei de azi.
Într-o inscripție de la Tomis este menționat numele unui preot: „Pentru Theodule, soția
mea, care a fost fiica preotului Patricius”.
Tot la Tomis se află și numele unui citeț: „Aici odihnește Heraclie, citeț al sfintei Biserici
Universale”.
O inscripție de la Callatis ne oferă numele unui magistrat: „Suplicius, fiul lui Casian, de
neam sirian și ca pregătire jurist și soția acestuia, Melitis, ... după ce au trăit mulți ani și au
cunoscut o bătrânețe cinstită acuma au ajuns printre cei drepți, în nădejdea învierii și a fericirii
veșnice”.
Nu lipsesc din inscripții nici credincioșii simpli. Într-una dintre acestea se spune:
„Odihnește-o Dumnezeule cu drepții”; credem că este vorba despre o credincioasă din Tomis.
Din simpla înșirare a unor inscripții de pe pietrele funerare, deducem faptul că, în Sciția
Mică (Dobrogea), exista o viață bisericească bine organizată, cu episcopi în frunte, care aveau
sub oblăduirea lor credincioși creștini, ce trăiau în duhul Bisericii lui Hristos, adică în tradiția
Bisericii de Răsărit.
b. Obiecte paleocreștine
I. Gema de la Tomis (azi în British Museum din Londra- sec. IV-V); îl reprezintă pe
Mântuitorul, pe fiecare parte având câte șase apostoli; deasupra este cuvântul ΙΧΘΥΣ
(Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul).
II. Discul episcopului Paternus (înainte de anul 518); este din argint aurit, de dimensiuni
mari: diametrul de 61 centimetri și greutatea de 6,22 kilograme; pe margini: viță de vie cu
43
frunze și struguri, figuri de animale și păsări, patru medalioane circulare în mijlocul
cărora se află câte o cruce; de jur împrejur o inscripție latină în care se arată că discul „a
fost reînnoit din (cele) vechi prin Paternus, prea cinstitul nostru episcop. Amin”; în centru
se află monograma lui Hristos X+P, încadrată de A și Ω; prin secolul VII a fost luat de
avari și îngropat împreună cu alte obiecte prețioase la Malaia Perscepina, lângă Poltava
(azi Ucraina) și descoperit în 1912; se păstrează în Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg.
III. Trei ulcioare cu chipul Sfântului Mina (la Tomis), secolele V-VI, provin de la
renumitul centru de pelerinaj din Karm Abuma Mina, la 25 de kilometri vest de
Alexandria (Egipt), unde se află mormântul Sfântului Mina; pelerinii luau cu ulcioarele
apă din izvorul de sub biserica unde era înmormântat Sfântul Mina, considerată
tămăduitoare.
IV. Plumburi comerciale (folosite la sigilarea baloturilor de mărfuri, pentru a se garanta
„autenticitatea provenienței mărfurilor” sau pentru a se „certifica perceperea taxelor
vamale”); unele aveau simboluri creștine sau monograma lui Hristos (X+P).
V. Opaițe creștine (descoperite în diferite părți ale Dobrogei), sec. IV-VI, cu inscripții,
simboluri creștine sau chipuri ale lui Hristos, ale Sfintei Fecioare Maria, ale celor 12
apostoli ș.a.
44
c. Basilici paleocreștine
În Sciția Mică (Dobrogea) s-au descoperit peste 35 de basilici; la Tomis (Constanța), șase
basilici din secolele V-VI; la Tropeum Traiani (azi Adamclisi) s-au descoperit cinci basilici din
secolele V-VI; la Histria (Istria) s-au descoperit șapte basilici în cetate (dintre care una de
mărimea unei catedrale); una dintre acestea se află în afara zidului cetății; la Callatis (Mangalia),
o basilică de tip sirian din secolul IV; la Dinogeția (Garvăn) s-a descoperit o basilică
dreptunghiulară (16x9,7 metri) datată în secolele IV-V; la Beroe (Piatra Frecăței, județul Tulcea)
s-a descoperit o basilică paleocreștină datată la începutul sec. IV, fiind cea mai veche din
Europa, de pe vremea lui Constantin cel Mare; Axiopolis (Hinog, lângă Cernavodă), două
basilici, una în interior, probabil episcopală și alta în exterior, unde au fost înmormântați martirii:
Chiril, Chindeas și Tasius ș.a.; apoi la Niculițel (jud. Tulcea) s-a descoperit o basilică din secolul
IV.
În acest loc au fost descoperite moaștele sfinților mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis și
Filippos (azi în Mănăstirea Cocoș, jud. Tulcea), în timpul săpăturilor din anul 1971; bisericuțele
rupestre de la Basarabi (fost Murfatlar), săpate într-o carieră de cretă (piatră calcaroasă), șase la
număr, descoperite în secolele X-XI; pe pereții lor sunt inscripții creștine, simboluri în limbile
latină, chirilică, slavă veche, greacă și runice (neidentificate).
Numeroasele obiecte creștine, inscripțiile cu caracter creștin, basilicile paleocreștine ș.a.,
majoritatea între secolele II-VI, ne dovedesc vechimea creștinismului de pe teritoriile noastre,
45
organizarea sa în eparhii (creștini din toate categoriile sociale), dar și permanența și continuitatea
strămoșilor noștri pe aceste meleaguri.
1. Arta creștină în România sec. III-VI, București, 1979.
2. Barnea Ion și Ștefănescu Ștefan, Din istoria Dobrogei. III, Bizantini, români și bulgari la
Dunărea de Jos, București, 1979.
3. Gudea Nicolae, Ghiurco Ioan, Din istoria creștinismului la români. Mărturii arheologice,
Oradea, 1988.
4. Monumente istorice și izvoare creștine, Galați, 1987,
pp. 59-69; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas, Iași, 2004, pp. 84-95; 142-154.
6. Popescu Emilian, Inscripțiile grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în
România, București, 1976.
7. Vulpe Radu și Barnea Ion, Din istoria Dobrogei. II Romanii la Dunărea de Jos,
București, 1968.
REZUMAT
1. Considerații generale privind răspândirea creștinismului în nordul Dunării
- descoperirile arheologice ne confirmă vechimea creștinismului românesc
2. Simboluri creștine
- Sfânta Cruce – semnul distinctiv al creștinilor.
- Bunul păstor – Iisus Hristos.
- Mielul – Iisus Hristos.
- Pomul vieții – Pomul cunoștinței binelui și răului din Raiul pământesc.
- Peștele – IΧΤΙΣ – Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul.
- Porumbelul – Sfântul Duh.
- Păunul – simbolul învierii trupului și al curăției.
- Cocoșul – simbolul învierii creștine.
- Vița de vie – simbolul Sfintei Euharistii.
46
- Chrisma sau monograma lui Hristos – IX XP, .
- ΑΩ – Iisus Hristos este începutul și sfârșitul.
- Corabia – simbolul Bisericii.
- Ancora – statornicia în credință.
- Tridentul – simbolizează semnul Sfintei Cruci.
- Farul – lumina Evangheliei.
- Măslinul și ramurile sale – simbolul păcii.
- Crinul – simbolul curăției lui Iisus Hristos.
- Coroana – simbolul răsplății celor credincioși (I Corinteni 9, 25).
- răspândirea creștinismului pe teritoriul de azi al Patriei noastre – confirmată și de numeroase
mărturii arheologice.
3. Obiecte paleocreștine în Transilvania și Banat
a) – Tăblița votivă de la Biertan, pe Târnave (azi jud. Sibiu) – descoperită în 1775.
- este o tăbliță dreptunghiulară pe care este săpată o inscripție în limba latină: Ego Zenovius
votum posui, de care atârna un disc cu monograma lui Hristos; se pare că de acest disc atârna
o candelă. Tăblița datează din sec. IV, fapt dedus din forma literelor.
b) – Gema de la Potaissa (Turda).
- reprezintă scena Bunului Păstor (Iisus Hristos) – sec. IV.
c) – Gema de la Budapesta. Este prezentat Bunul Păstor. Probabil tot din sec. IV.
d) – Piatra funerară de la Cluj.
- o lespede de piatră cu inscripții latine păgâne, folosită de un creștin, sec. IV, ca bază a unui
sicriu de piatră. Pe ea a fost săpat semnul crucii în litera O din vechea inscripție.
e) – opaițe de lut având imprimat pe ele semnul crucii (azi în diferite muzee din Transilvania).
- inelul de aur de la Băile Herculane, pe care e săpat un delfin și un păun – simboluri creștine
(sec. III-IV).
- Inel de bronz cu cruce și pește inscripționate pe el.
- opaiț de bronz în formă de pește (sec. IV-VI) – în râul Caraș.
- capac de lut cu cruce (sec. IV) – la Tibiscum (Jupa, Caransebeș).
47
4. Obiecte paleocreștine din Oltenia
- bazilica de la Sucidava – sec. IV-VI, cu anumite obiecte creștine: opaițe, amfore, cruciulițe.
- o amforă cu numele preotului Lukonochos, fiul lui Likatios.
5. Descoperiri arheologice în Moldova și Muntenia
- cruciulițe, vase de lut cu semnul crucii, tipare pentru cruciulițe, ș.a., în diferite localități
precum: Bărboși (azi în mun. Galați), Cândești (jud. Vrancea), Mitoc (jud. Botoșani), Tătuca
(între Vaslui și Iași), Horga-Epureni (jud. Vaslui), Murgeni (jud. Vaslui), Dodești (jud.
Vaslui), Bacău, Botoșna (jud. Suceava), Davideni (jud. Neamț), Traian (jud. Bacău), Costești
(jud. Iași), Străulești (azi în București), Dulceanca și Olteni (jud. Teleorman), Budurlești –
Ploiești, Cândești (jud. Buzău) ș.a.
6. Descoperiri arheologice în Dobrogea
- o gemă – sec. IV – azi în British Muzeum (Londra) – Hristos răstignit pe cruce între cei 12
Apostoli.
- discul lui Paternus;
- trei ulcioare cu chipul Sf. Mina;
- peste 100 de inscripții creștine (sec. IV-VI) – din Histria, Tomis, Callatis, Axiopolis,
Tropaeum Traiani, Dinogetia etc, în limbile latină și, mai ales, greacă, având pe ele simboluri
creștine: crucea, peștele, păunul, porumbelul, frunza de palmier etc.
- peste 35 de bazilici paleocreștine (sec. IV-VI) cam în aceleași orașe amintite mai sus.
- discul episcopului Paternus – sec. VI, de mari dimensiuni (61 cm, 6,22 kg), cu simboluri
creștine, între care Sfânta Cruce, monograma lui Hristos și literele A și Ω.
Concluzie
- descoperirile arheologice sunt mărturii grăitoare ale continuității populației daco-romane pe
teritoriul Patriei noastre.
- în sec. IV-VI creștinismul are rădăcini adânci la noi, bine organizat din punct de vedere
instituțional.
48
VI. CREȘTINISMUL DACO-ROMAN ÎN NORDUL DUNĂRII ÎN
SECOLUL IV. MARTIRI CREȘTINI
1. Situația teritoriilor de la nord de Dunăre în secolele III-IV

Către mijlocul secolului III, Imperiul Roman s-a confruntat cu două mari probleme: criza
economică și apariția popoarelor migratoare la marginea granițelor sale; acestea au dus la
retragerea din Dacia a administrației, a legiunilor romane și a oamenilor de afaceri, sub împăratul
Aurelian, în sudul Dunării, între anii 271-275.
Amintim că, între secolele III-X, prin Dacia au trecut rând pe rând, anumite populații
migratoare (așezate vremelnic), între care: goți, gepizi, avari, slavi, pecenegi și cumani.
Primul popor migrator care s-a așezat în ținuturile noastre a fost cel al goților (de neam
germanic) din Peninsula Scandinavică sau din nordul Europei Centrale, la sfârșitul secolului III
și începutul secolului IV. Existența în grupuri restrânse a goților în Dacia nu a avut vreo înrâurire
asupra autohtonilor romanizați, nici în ceea ce privește limba și nici din punct de vedere cultural;
ne-au rămas de la ei doar anumite vestigii, atât în Transilvania, cât și în Câmpia Munteană.
În perioada așa-zisei lor „stăpâniri” în Dacia, care a fost „mai mult nominală”, populația
autohtonă de la noi (atunci romanizată) a păstrat legături permanente cu populația de aceeași
limbă latină din sudul Dunării, ducând la avantaje reciproce materiale și culturale.
2. Goții și învățătura creștină

Migratorii goți au putut lua contact cu învățătura lui Hristos încă de la sfârșitul secolului
II, când se aflau în nordul Mării Negre.
În același timp, învățătura creștină a putut pătrunde în rândurile goților și prin captivii
(creștini) aduși în incursiunile lor din Asia Mică sau Peninsula Balcanică.
Cu vremea, numărul creștinilor dintre goți a crescut, astfel că, la Sinodul I Ecumenic de
la Niceea (325), ar fi participat Teofil al „Gothiei” (Goției), adică a creștinilor din Dacia care
atunci se numea „țara Gothiei”.
Se pare că episcopul Teofil a fost „învățătorul și predecesorul” învățatului episcop, gotul
Ulfila; el cunoștea mai multe limbi: gotă, latină și greacă. Unii istorici susțin că Ulfila ar fi fost la
început ortodox, iar mai apoi, din motive de ordin politic a îmbrățișat arianismul. Episcopul
49
Ulfila a făcut o misiune creștină intensă printre goți, fiindcă între ei mai existau mulți păgâni. În
sprijinul acțiunilor sale, Ulfila a purces la alcătuirea unui alfabet gotic, după care a tradus Biblia
în limba gotică, punând-o la dispoziția neamului său. Amintim că traducerea lui Ulfila (a Bibliei)
a circulat multă vreme la populațiile de seminție germanică. Ulfila a murit la sfârșitul anului 383,
la Constantinopol.
3. Martiri creștini
Între anii 370-372, Athanaric, regele goților a început o persecuție sângeroasă asupra
creștinilor din „regatul” său. De pe un fragment de calendar got (din perioada 23 octombrie-
30 noiembrie) aflăm numele unor martiri și anume: preoții Verca și Batwin sau Bathusios,
împreună cu doi fii și cu două fiice, călugărul Arpila, 12 bărbați și 7 femei împreună cu alți
martiri ale căror nume nu le cunoaștem; au fost arși de vii într-un lăcaș de cult la vărsarea
Argeșului în Dunăre. Moaștele lor au fost duse în Cizic, lângă Marea Marmara, partea asiatică.
Tot în vremea persecuției lui Athanaric este pomenit și martiriul Sfântului Nichita, ars de
viu (15 septembrie 372); sfintele lui moaște au fost duse în Cilicia, într-o biserică din
Mopsuestia.
Un alt martir de seamă din timpul persecuției lui Athanaric a fost Sfântul Sava, aruncat în
râul Buzău (Museos) la 12 aprilie 372. Martiriul său îl aflăm dintr-o Scrisoare a Bisericii din
Gothia către Biserica din Capadochia, din anii 373-374. Din această scrisoare reiese faptul că
Sfântul Sava a fost grec de neam, dar s-a stabilit într-un sat din Muntenia și a trăit după
perceptele lui Iisus Hristos, în post, rugăciune, feciorie; refuzând să aducă jertfă zeilor, un
conducător got a poruncit să fie bătut și ucis, fapt petrecut la 12 aprilie 372.
Vestea martiriului Sfântului Sava a ajuns până în Cezareea Capadociei la Sfântul Vasile
cel Mare. Printr-o scrisoare din 373-374, Sfântul Vasile s-a adresat guvernatorului provinciei
Sciția Mică, Iunius Soranus (se pare că a fost și rudă cu Sfântul Vasile) să-i trimită moaște de
martiri. În urma acestei cereri, guvernatorul Sciției i-a trimis moaștele Sfântului Sava, împreună
cu o Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Gothia către Biserica lui Dumnezeu din Capadochia
și către toate Bisericile (comunitățile) locale al Sfintei Biserici Universale, care nu este altceva
decât actul martiric al Sfântului Sava.
În acest martirologiu s-a arătat că moaștele Sfântului Sava au fost duse mai întâi la
Tomis, reședința lui Iunius Soranus, iar de aici, „cu voia și sfatul clerului (prezbiteriului) s-au
50
trimis în Capadochia. Cu siguranță că a fost consultat în această problemă, și episcopul
Tomisului de atunci, Vetranion sau Bretanion, care ar fi scris și o scrisoare către Sfântul Vasile
cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei. Nu cunoaștem, însă, conținutul scrisorii, probabil
era un gen de confirmare a celor prezentate în Scrisoarea oficială a Bisericii din Gothia către cea
din Capadochia.
În urma primirii moaștelor, Sfântul Vasile cel Mare a trimis celor de la Tomis
(guvernatorului și episcopului) două scrisori, drept mulțumită pentru darul primit (moaștele
Sfântului Sava).
Într-una dintre scrisori, Sfântul Vasile cel Mare a scris între altele: „tu ai cinstit pământul
patriei tale (probabil Capadochia) cu un martir care a înflorit de curând pe pământ barbar
(probabil Gothia), care este învecinat cu al vostru (credem că este vorba de Scythia Minor)”.
Din cele relatate reiese faptul că că în secolul IV, în ținuturile noastre erau comunități
creștine organizate, având în frunte preoți vrednici, apărători dârji ai credinței lui Iisus Hristos; în
același timp, tăria credinței poporenilor nu era mai prejos decât a conducătorilor lor spirituali,
clerul în general (ex. martiriul Sfântului Sava). Totodată, teritoriile noastre erau și sub oblăduirea
duhovnicească a unui ierarh (ex. episcopul Teofil al „Gothiei”, participant la Sinodul I Ecumenic
de la Niceea din 325) sau a episcopului Vetranion (Bretanion) al cetății Tomisului.
De asemenea, clerul și credincioșii acestor ținuturi erau „practicanți” ai credinței
ortodoxe, fapt confirmat în scrisorile sale de Sfântul Vasile cel Mare.
51
1. Alexe Ștefan, „1600 de ani de la moartea Sf. Sava „Gothul”, în Biserica Ortodoxă
Română, XC (1972), nr. 5-6, pp. 556-568.
2. (Corneanu) Nicolae, Mitropolitul Banatului, „Biblia lui Wulfila”, în Mitropolia
Banatului, XX (1970), nr. 7-9, pp. 550-558 (și în vol. Studii patristice. Aspecte din
vechea literatură creștină, Timișoara, 1984, pp. 245-255).
3. Ionescu Ion, „Sfântul mare mucenic Nichita (și „pătimirea” sa)”, în Studii Teologice, XLI
(1989), nr. 1-2, pp. 87-98.
5. Pârvan Vasile, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București,
1911, pp. 149-158.
6. Popescu Emilian, „Creștinismul în părțile Buzăului până în secolul al VII-lea”, în vol.
Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților, vol. I, Buzău, 1983, pp. 231-277.
7. Rămureanu Ioan, Actele martirice. Studiu introductiv, traducere, note și comentarii...,
București, 1982, pp. 311-328.
REZUMAT
1. Situația teritoriilor de la nord de Dunăre în sec. III-IV
- la mijlocul sec. III Imperiul Roman s-a confruntat cu două mari probleme: criza economică și
apariția popoarelor migratoare, cea din urmă ducând la retragerea din Dacia în sudul
Dunării a administrației, a legiunilor romane, a oamenilor de afaceri;
- între sec. III-X au trecut prin Dacia diferite popoare migratoare: goții, gepizii, avarii, slavii,
pecenegii și cumanii;
- goții – de neam germanic – vin la noi la sfârșitul sec. al IV-lea, neavând influență lingvistică
și culturală asupra populației autohtone de aici.
2. Goții și învățătura creștină
- goții au putut lua contact cu învățătura lui Iisus Hristos încă de la sfârșitul sec. II, când se
aflau în nordul Mării Negre, apoi prin captivii luați din Asia Mică și Peninsula Balcanică;
- la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) ar fi participat episcopul lor: Teofil al „Gothiei”;
52
- urmașul lui Teofil a fost vestitul cărturar, episcopul Ulfila, care a alcătuit alfabetul gotic;
după aceasta a fost tradusă Biblia în limba gotică, traducere ce a circulat la semințiile
germanice.
3. Martiri creștini
- regele goților Athanaric a început o persecuție sângeroasă împotriva creștinilor (între 370-
372), care a dat mai mulți martiri; dintre aceștia menționăm aici pe preoții Verca și Batwin,
pe călugărul Arpila, pe Sfântul Nichita și pe Sfântul Sava;
- la solicitarea Sfântului Vasile cel Mare, moaștele Sfântului Sava au fost duse în Cezareea
Capadociei, fiindcă și el era de neam capadocian.
Concluzie
- în sec. IV erau comunități creștine organizate în ținuturile noastre, între care și cele de goți,
cu vestiți episcopi ca Teofil, participant la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), sau Ulfila,
care a creat alfabetul gotic, după care s-a tradus și Biblia în această limbă;
- clerul și credincioșii din Dacia și Sciția Mică erau buni practicanți ai credinței în Iisus
Hristos, fapt confirmat și de Sfântul Vasile cel Mare în scrisorile sale.
53
VII. EPARHIA TOMISULUI PÂNĂ LA SFÂRȘITUL
SECOLULUI VI
1. Câteva date privitoare la cetatea Tomis

Cetatea Tomis a fost întemeiată de anumiți coloniști greci veniți din vestitul centru
cultural Milet, în secolul VII-VI î. e. n., în căutare de „bune vaduri comerciale”, dar și atrași de
bogăția solului din Pontul Euxin.
O bună vreme, Tomisul (până în sec. III î.e.n.) a fost dependent de mai marile cetăți de
atunci (tot colonii grecești), din apropiere: Histria (Istria de azi), în partea de nord și Callatis
(Mangalia de azi), în sud.
Din sec. III î.e.n., Tomisul a devenit o cetate prosperă, fiind un port însemnat pentru
afaceri, în detrimentul Histriei și o concurență serioasă cetății Callatis (Mangalia).
Această stare de lucruri a durat până în 260 î.e.n., când a izbucnit „un conflict armat”
între cetățile Callatis și Histria, pe de o parte și Tomis, pe de altă parte, cea din urmă fiind
sprijinită de bizantini. În final, „flota bizantină” a înfrânt coaliția dintre Histria și Callatis și astfel
Tomisul a început să se dezvolte, ca o cetate sclavagistă și să-și bată „monedă proprie”.
Datorită bunelor relații pe care locuitorii Tomisului le-au legat cu autohtonii sciți, dar și
intenselor relații comerciale cu „lumea grecească”, din secolul I î.e.n. a ajuns un orășel dezvoltat.
După anii 72-71 î.e.n. Tomisul și implicit Dobrogea a ajuns, pentru scurtă vreme, în
alianță cu Roma, ca „civitas foederata”, și încorporată provinciei Macedonia. Datorită abuzurilor
54
guvernatorului Macedoniei, cetățile Daciei Pontica, ajutați de geți și bastrani s-au eliberat (prin
răscoală), de sub stăpânirea romană (inclusiv Tomisul).
După o periadă de așa-zisă „getizare” a cetății Tomis, pe vremea lui Burebista (82-44
î.e.n.) a urmat o scurtă etapă de independență până prin anii 29-28 î.e.n., când Tomisul a ajuns
din nou sub stăpânire romană, care, de acum înainte, va rămâne definitivă peste ținuturile Sciției
Mici.
Stăpânirea romană instalându-se în Pontul Euxin, a făcut din Tomis o cetate înfloritoare,
deoarece, pe de o parte Histria se „împotmolea” cu ieșirea ei la mare, iar Callatis avea o atitudine
„dușmănoasă” față de cetatea Romei. De fapt, între sec. I-III e.n., ținuturile Pontului Euxin au
beneficiat de protecția Romei, fiind aici o adevărată „Pax Romana”.
Cu toată „stăpânirea” romană, Tomisul avea o oarecare autonomie, fiindcă și-a păstrat
instituțiile „tradiționale grecești”, de a avea drept asupra „teritoriului rural” și de a-și „bate
monedă proprie”, cel puțin până în vremea împăratului Filip Arabul (244-249).
În același timp, datorită produselor solului, dar și a celor meșteșugărești, Tomisul a
înflorit și din punct de vedere economic, prin comerțul pe care l-au făcut atât cu autohtonii, cât și
cu grecii, cu cetăți renumite atât din Peninsula Balcanică, dar și din Orientul Apropiat. De
remarcat că, pe vremea împăratului Antonius Pius (138-161), Tomisul era menționat ca fiind
„Metropolă a Pontului Stâng” (Euxin).
Către jumătatea secolului III e.n., Imperiul Roman a început „să se destrame”, pe de o
parte din pricina răscoalelor interne, iar pe de altă parte, datorită presiunilor popoarelor
migratoare, fapte ce au dus și la decăderea cetății Tomis.
Spre sfârșitul sec. III e.n., pe vremea împăratului Dioclețian (283-305), prin reorganizarea
Imperiului, el a făcut din Pontul Euxin o provincie separată, Sciția Mică, cu capitala la Tomis. În
veacurile următoare, Tomisul a început din nou să înflorească, deși au trecut multe evenimente
nefericite peste el, până în secolul VII e.n., când a fost ocupat de avaro-slavi, moment care a
însemnat sucombarea înfloritoarei cetății.
Abia prin secolele X-XI, când Imperiul Bizantin a sprijinit reînvierea Sciției Mici, iar pe
ruinele vechiului Tomis s-a înălțat o așezare de pescari, care era și o „escală pentru corăbieri”
numită Constantiana, după numele vechii așezări, cu același nume, de lângă Tomis.
În sec. al XIV-lea, Tomisul sau Constantiana a căzut sub stăpânire turcească (numit de
turci Küstendja-Constanța), fiind în această situație până la mijlocul sec. al XIX-lea.
55
Ajungând mai apoi sub stăpânire românească (după 1877), Tomisul (Constanța) s-a
dezvoltat ca cel mai însemnat port al țării noastre.
2. Învățătura lui Hristos la Tomis

După plecarea din Țara Sfântă a Apostolilor la propovăduirea Evangheliei lui Hristos, a
fost posibil ca noua învățătură să fi ajuns în Sciția Mică, mai ales prin legăturile pe care cetăți
însemnate din Asia Mică le-au avut cu marile cetăți grecești de pe malul Mării Negre: Histria,
Tomis și Callatis ș.a.
După tradițiile cunoscute de Origen (+253) și Eusebiu de Cezareea (+340), în Sciția Mică
a predicat Sfântul Apostol Andrei (fapt arătat în cursurile anterioare), dar după unele Martirologii
apusene și de către Sfântul Apostol Filip, însoțitorul Sfântului Apostol Andrei, așa precum era
tradiția apostolică: să meargă tot doi câte doi la propovăduirea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu.
Descoperirile arheologice și inscripiile vechi creștine (basilici, obiecte de cult, nume de
clerici: episcopi, preoți, diaconi, citeți, lectori, creștini din diferite straturi sociale, martirii
creștini) - toate cel puțin din secolele III-VI (așa cum s-a arătat în cursurile precedente) dovedesc
pătrunderea timpurie (din epoca apostolică) a creștinismului în ținuturile noastre, temeinica sa
organizare în eparhii, după modelul celor din Răsărit, înfloritoarea și bogata viață creștină de
aici.
3. Eparhia Tomisului
Era normal ca numărul considerabil de creștini din Sciția Mică să fi avut în fruntea lor un
ierarh; de pildă, în misiunea lor, apostolii Domnului alegeau și hirotoneau episcopi pe care îi
așezau în cetăți. Așa vor fi făcut și Sfinții Apostoli Andrei și Filip în Sciția Mică, la noi.
Cu toate că până în prezent nu avem mărturii documentare despre această realitate
apostolică, suntem încredințați că apostolii strămoșilor noștri nu s-au abătut de la această
tradiție, la așezarea de ierarhi în cetățile Sciției Mici.
Mai târziu, din pătimirea Sinților Mucenici Epiktet preotul și tânărul Astion (martirizați la
Halmyris, azi Murighiol, la sfârșitul secolului III) reiese că ei au fost catehizați de către preotul
Bonosus și apoi botezați de episcopul locului, Evanghelicus.
După el, Episcopia de Tomis ar fi fost păstorită de Efrem, amintit în Sinaxarul din 7
martie, anul 300 (când a fost martirizat).
56
Mai târziu, pe vremea împăratului Licinius (307-324) ar fi pătimit pentru Hristos (la
Tomis), în 2 sau trei ianuarie 320, episcopul Tit al Tomisului (Titus sau poate Filius ori Philus).
În cadrul dezbaterilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325), se face pomenire că „nici
scitul nu lipsea din ceată”; pe baza acestor afirmații, unii istorici, cercetând lista participanților,
au ajuns la concluzia că ar fi vorba de episcopul Marcu de Tomis (Marcus Tomansis); alții, însă
sunt de părere că ar fi fost Teofil al Gothiei (contemporan Sinodului amintit), ce a păstorit atunci
ținuturile noastre. Oricare ar fi fost episcopul participant, important este faptul că Biserica
noastră a fost reprezentată de un ierarh la acest important Sinod Ecumenic.
Cel dintâi episcop al Tomisului, cunoscut în mod sigur cu numele, în 369, este însă
Bretanio sau Vetranion.
Din relatarea istoricului Sozomen (sec. V) aflăm că împăratul roman Valens (364-378), în
urma unei lungi campanii în care i-a învins pe goți, a încheiat o pace cu aceștia la Noviodunum
(Isaccea), în 369. În drumul său spre Bizanț, împăratul Valens, adept al arienilor, a trecut prin
Tomis și l-a întâlnit, în biserică (catedrală), pe episcopul Vetranion, cu un număr mare de
credincioși.
Aici, împăratul Valens a căutat „să-l determine... pe Vetranion... să intre în comuniune cu
arienii”. Dar, printr-o documentată cuvântare, episcopul Vetranion a apărat cu strășnicie credința
celor 318 Sfinți Părinți, participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325, după care,
împreună cu bunii săi credincioși s-au retras într-o altă biserică din oraș. Atitudinea episcopului
Vetranion a fost luată drept sfidare la adresa împăratului, care a dispus ca episcopul tomitan să
57
fie trimis în exil. Cu toate acestea, exilul său nu a fost de lungă durată fiindcă împăratul s-a temut
de o eventuală răscoală a sciților, ca urmare a înlăturării ierarhului lor. În scurt timp, împăratul i-
a permis episcopului să se întoarcă în fruntea eparhiei sale. Episcopul Vetranion a fost prezentat
de Sozomen ca „bărbat de un merit deosebit și care își câștigase mare renume prin curăția
moravurilor sale... care... a făcut zadarnice încercările lui Valens”, iar istoricul-episcop Teodoret
al Cirului (392-458), mărturisea că era „plin de credință... a înfruntat stricarea dogmelor și
fărădelegile săvârșite de Valens împotriva sfinților”, adică a creștinilor (credincioșilor).
Credem că urmașul în scaunul de la Tomis a fost episcopul Geronthius (Gherontie) sau
Terentius, participant la lucrările Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol (381). În ședința
din 30 iulie 381, împăratul Teodosie cel Mare (379-395), l-a însărcinat alături de ceilalți ierarhi
din Tracia, „să vegheze” la apărarea și păstrarea Ortodoxiei în Sciția Mică.
Un deceniu mai târziu, în 392 se găsea, deja, în fruntea eparhiei Tomisului, episcopul
Teotim I. Această știre o avem din lucrarea: De viris illustribus a Fericitului Ieronim (+420), în
care se precizează că Teotim I „a publicat în formă de dialog și în stilul vechii elocințe opere
scurte... Aud că mai scrie și altele”.
După spusele unor scriitori bisericești contemporani lui Teotim I, el avea o cultură aleasă
„crescut în filosofie”, care și-a însușit-o „printre greci..., scriind apoi în limba lor”. Unii presupun
că în tinerețe, Teotim ar fi fost ucenic într-o mănăstire din Sciția Mică, după care s-ar fi dus
„printre greci”, unde și-ar fi însușit filosofia, de unde i-ar fi venit și apelativul de filosoful. Prin
urmare, atât pregătirea sa intelectuală, dar mai ales, ținuta sa morală, l-au făcut să fie cunoscut
„ca o figură proeminentă a monahismului scito-dac”.
În cursul păstoririi lui, în ținuturile dunărene au apărut hunii, care au trecut uneori și în
Sciția Mică și chiar la Tomis, pricinuind multă groază și spaimă populației autohtone, inclusiv
creștinilor. Episcopul Teotim I a reușit „să-i îmblânzească și să abată de la jaf pe huni,
oferindu-le ospețe... și ... daruri”. De remarcat că Teotim I s-a „impus în fața năvălitorilor
(hunilor) prin evlavia vieții, prin virtuțile sale și chiar prin unele fapte miraculoase”. Pentru
faptele sale minunate, Teotim I era numit de huni „zeul romanilor”, câștigându-i chiar pe unii la
Hristos.
În anii 400 și 403, Teotim I se afla la Constantinopol, apărându-l cu tărie pe prietenul său,
marele patriarh și sfânt, Ioan Gură de Aur, în fața dușmanilor și adversarilor săi, Teofil al
Alexandriei (385-412) și Epifanie din Salamina Ciprului (373-403). Zadarnică a fost intervenția
58
sa, fiindcă, în cele din urmă, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost condamnat și trimis în exil, unde a
și trecut în curând la Domnul (14 septembrie 407). Pentru vrednicia vieții sale, Teotim I a fost
trecut în rândul sfinților, fiind pomenit în fiecare an la 20 aprilie.
După Sfântul Ierarh Teotim I, a ajuns în fruntea Episcopiei Tomisului, episcopul Timotei,
pomenit în legătură cu lucrările Sinodului III Ecumenic de la Efes (431), unde a fost condamnată
erezia lui Nestorie, fiind cel de-al 170-lea semnatar al hotărârii sinodului.
Amintim că, în scrisoarea-invitație a împăratului Teodosie al II-lea (408-450), făcută lui
Timotei, se arăta că el conducea o eparhie „care se bucura de un trecut atât de însemnat și
număra atâția episcopi sfinți și învățați”, afimație ce reflecta adevărul istoric de la Tomis.
Se pare că urmașul său în scaun a fost episcopul Ioan, probabil înainte de anul 448, un
adversar de frunte a ereziilor vremii. Cunoscutul scriitor latin, Marius Mercator (+451), care a
trăit multă vreme la Constantinopol, îl aprecia pe Ioan ca fiind un mare învățat, „unul din cei mai
buni teologi ai timpului” și între „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului și eutihianismului”
și păstrător al credinței ortodoxe. Tot după mărturisirea lui Marius Mercator, episcopul Ioan a
fost un „scriitor de talent”, în latină și greacă, a cărui operă a fost pierdută în întregime.
Referindu-se la scrisul episcopului Ioan, scriitorul Marius Mercator arăta: „pentru oricine voiește
să se lămurească asupra ereziilor lui Nestorie și Eutihie... recomand... cuvântările fericitului
părinte Ioan, episcopul cetății Tomis”.
Nu știm în ce mod și-a încheiat păstorirea și viața, cel mai probabil, a trecut la Domnul
spre sfârșitul anului 448 sau la începutul anului 449.
59
Oricum, în 449 îl aflăm la Tomis pe episcopul Alexandru, în toiul frământărilor pricinuite
de erezia lui Eutihie. Episcopul Alexandru a participat la un sinod de la Constantinopol din anul
449 în care au fost din nou respinse învățăturile lui Eutihie. Episcopul Alexandru al Tomisului a
fost al 7-lea semnatar al hotărârii acestui sinod.
Cu toate că nu a participat la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon (451), probabil din
cauza „deselor incursiuni ale hunilor”, în final, a semnat hotărârile de condamnare ale învățăturii
lui Eutihie și de recunoaștere a credinței ortodoxe.
Nici episcopul Alexandru n-a păstorit mult, fiincă în anul 458, Episcopia Tomisului avea
un alt ierarh, Teotim al II-lea. Asemenea antecesorilor săi, și păstorirea sa a căzut în tumultul
ereziilor hristologice, respectiv a monofizitismului, care și-a găsit adepți printre clericii de frunte
ai Bisericii, între care pomenim pe patriarhul Timotei al Alexandriei (457-460). Pentru a potoli
spiritele, împăratul Leon I Tracul (457-474) a trimis în anul 458 o scrisoare ierarhilor din
Imperiu, prin care le-a cerut „să-și dea în scris părerea asupra articolelor de credință ce s-au decis
la Calcedon, precum și asupra evenimentelor ce s-au petrecut în Alexandria” (moarte suspectă a
patriarhului ortodox-calcedonian, Proterie, eveniment petrecut la 28 martie 457). În scrisoarea de
răspuns, episcopul Teotim al II-lea a afirmat că primește „fără rezerve hotărârile Sinodului de la
Calcedon și socotește că potrivit regulilor bisericești”, patriarhul Timotei al Alexandriei trebuie
îndepărtat din Biserică, datorită faptelor sale.
Nu se cunoaște anul în care și-a încheiat păstorirea și viața episcopul Teotim al II-lea al
Tomisului.
Despre un alt episcop de Tomis avem știri abia din anul 518, de pe acel disc aurit, de
mărime mai puțin obișnuită (diametrul de 61 cm.), pe care se află înscris numele episcopului
Paternus (despre care am vorbit în cursul anterior). Episcopul Paternus a participat la un sinod la
Constantinopol în anul 520, la care s-a intitulat episcop-mitropolit al Sciției Mici, ceea ce
presupune că mai avea sub jurisdicția sa și alte episcopii.
Nu avem alte informații despre păstorirea episcopului Paternus, nici despre încheierea ei.
Către mijlocul secolului VI în disputa cu privire la „Cele trei capitole”, apare și numele
episcopului Valentinian al Tomisului. Pentru a se împăca cu „Biserica oficială”- monofiziții au
cerut împăratului Iustinian și fie condamnate Capitolele pomenite, adică: persoana și opera lui
Teodor de Mopsuestia (+428), scrierile episcopului Teodoret la Cirului (+458), care era
împotriva patriarhului Chiril al Alexandriei și scrisoarea episcopului Ibas de Edesa (+457) tot
60
împotriva patriarhului Chiril al Alexandriei. Cu toată împotrivirea ortodocșilor, împăratul
Iustinian a condamnat în 544 „Cele trei capitole”; aceeași atitudine a adoptat-o și papa Vigiliu al
Romei, la îndemnul împăratului, ceea ce i-a nemulțumit pe mulți dintre clericii aflați sub
jurisdicția sa. Despre această atitudine a papei a fost informat și episcopul Valentinian al
Tomisului. Ierarhul de la Tomis i-a cerut, printr-o scrisoare, papei Vigilius, lămuriri în legătură
cu poziția sa. Papa Vigilius a negat toate acuzațiile, spunând că nu a acceptat nimic care să fie
împotriva învățăturilor de credință stabilite la Sinoadele Ecumenice desfășurate până atunci. Se
pare că episcopul Valentinian al Tomisului a dat crezare spuselor papei Vigiliu, deoarece nu a
mai făcut nici un demers pentru rezolvarea acestei probleme. Nu se cunosc motivele pentru care
episcopul Valentinian al Tomisului nu a luat parte la lucrările Sinodului V Ecumenic de la
Constantinopol (553); cu toate acestea, numele său a fost rostit de două ori în decursul
dezbaterilor sinodului amintit.
Cu episcopul Valentinian se încheie știrile privitoare la ierarhii Tomisului; Eparhia
Tomisului și-a continuat existența până în sec. VII, când a fost distrusă de avaro-slavi.
4. Alte Eparhii din Sciția Mică

Din descoperirile arheologice din Dobrogea, dar și dintr-o Listă a Eparhiilor din cuprinsul
Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol (din sec. VI), redactată mai târziu și publicată sub
numele de Notitia Episcopatuum (în sec. XIX), în Sciția Mică ar fi existat 14 scaune episcopale
la: Axiopolis (azi Hinog, lângă Cernavodă), Capidava (jud. Constanța), Carsium (Hârșova),
Callatis (Mangalia), Constantiniana (la capul Dolojman, la nord de Histria), Histria (Istria),
Tropaeum Traiani (Adamclisi), Troemis (Igliția, Tulcea), Noviodunum (Isaccea), Aegyssus
(Tulcea), Salsovia (Mahmudia, Tulcea), Halmyris (Murighiol), Zaldapa (probabil Abtaat
Kalessi), Dionysopolis (azi Balcic, Bulgaria).
Unele episcopii, îndeosebi cele din nordul Sciției Mici au dăinuit și după sec. VII.
Jurisdicția Eparhiei Tomisului s-a întins nu numai asupra Sciției Mici, ci și peste ținuturi
din sudul Moldovei sau răsăritul Munteniei.
61
5. Cultura teologică în Sciția Mică
Arătam, mai sus, că o serie de episcopi de la Tomis au fost oameni de carte, ale căror
lucrări au fost cunoscute atât în Răsăritul, cât și în Apusul creștin (ex. Teotim I, Ioan, Teotim al
II-lea și Valentinian).
În afară de aceștia, mai cunoaștem pe: Sfântul Ioan Casian, Dionisie Exiguul (cel Mic) și
„călugării sciți”.
a. Sfântul Ioan Casian
S-a născut în anul 360 în Sciția Mică (azi satul Casian), primind o frumoasă educație în
anumite localități de pe țărmul Pontului Euxin. De tânăr a intrat într-o mănăstire din Sciția Mică,
iar în anul 380, împreună cu un bun prieten, Gherman, au plecat în Palestina pentru a lua contact
cu viața mănăstirească de acolo; au petrecut vreme de cinci ani într-o mănăstire din preajma
Betleemului. Mai apoi, au trăit mai mulți ani în diferite așezări din Egipt, luând contact cu
vestiții asceți ai vremii. În jurul anului 400 a venit în Bizanț, unde călugărul Casian a fost
hirotonit diacon de către patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur. A stat la
Constantinopol până ce Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat a doua oară, luându-i apărarea în
câteva ocazii, apoi, a părăsit Constantinopolul cu gândul de a-l apăra pe Sfântul Ioan Gură de
Aur, în fața papei Inocențiu I. Mâhnit de tragedia dascălului său (Sf. Ioan Gură de Aur), a rămas
la Roma, unde a fost hirotonit preot, iar apoi a plecat la Marssilia (azi Marsilia), unde a înființat
două mănăstiri (una de călugări și alta de călugărițe), după regulile monahale răsăritene. În
cursul vieții sale a alcătuit trei lucrări: Despre așezămintele mănăstirești de obște și despre
remediile contra celor opt păcate capitale, în 12 capitole (cărți), Convorbiri cu părinții, în 24
capitole (cărți) și Despre întruparea Domnului, în 7 cărți, împotriva lui Nestorie.
62
A trecut la Domnul în anul 435, fiind cinstit ca sfânt în fiecare an la 29 februarie.
b. Dionisie Exiguul (cel Mic)
S-a născut în Sciția Mică în jurul anului 470. De tânăr a intrat într-o mănăstire din această
provincie, unde a învățat „tainele” vieții monahale. Nu cunoaștem prin ce împrejurări a ajuns în
Orient, după care, din pricina monofizitismului a venit la Constantinopol. La solicitarea papei
Ghelasie (căruia îi trebuia un bun cunoscător al limbilor latină și greacă), Dionisie a plecat la
Roma, în anul 496; s-a așezat la Mănăstirea Sfânta Anastasia, după care a fost hirotonit preot.
La Roma (în Cancelaria papală) a tradus din greacă în latină lucrări de teologie,
aghiografie și canonice, dintre care amintim: Despre crearea omului a Sfântului Grigorie de
Nyssa, două Scrisori a Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola sinodală a Sfântului Chiril către
Nestorie, Tomosul către armeni al patriarhului ecumenic Proclu, Pocăința Sfintei Thaisia,
Istorisirea aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul și Viața Sfântului Pahomie; a tradus (din
limba greacă, în limba latină) Canoanele, zise apostolice (a primelor patru Sinoade Ecumenice și
ale unor sinoade locale); a alcătuit și o colecție de decretale, date de opt papi și, se pare și o
culegere de texte din cei mai de seamă Sfinții Părinți.
El a avut și bogate cunoștințe de astronomie, fiind întemeietorul erei creștine, numărând

anii de la Nașterea lui Iisus Hristos. În această numărătoare a săvârșit o eroare de patru sau cinci
ani, fiindcă a fixat Nașterea Domnului în anul 754 (sau 753) și nu în 749 „Ab Urbe Condita” (de
la întemeierea Romei).
Mai nou, s-a încercat identificarea lui Dionisie Exiguul cu Dionisie Pseudo-Areopagitul,
care a alcătuit câteva lucrări mistice: Despre numele divine, Despre teologia mistică, Despre
ierahia cerească, Despre ierarhia bisericească ș.a.
63
Către sfârșitul vieții, Dionisie cel Mic s-a retras la Mănăstirea Vivarium din Calabria,
unde a trecut la Domnul în anul 545.
c. „Călugării sciți”
Pe la începutul secolului VI, în izvoarele vremii se face pomenire de „călugării sciți”,
care în cadrul disputelor hristologice, au cerut ca „Biserica să accepte formula lor teologică
(numită theopasită)”: <unul din Sfânta Treime a pătimit în trup>. Întrucât episcopul locului,
Paternus de Tomis, nu a fost de acord cu formula „călugărilor sciți”, aceștia au plecat la
Constantinopol adresându-se (în scris), împăratul Iustin I (518-527), având speranța că se va
rezolva această problemă.
Deoarece situația lor nu a fost clarificată în 519, patru dintre aceștia: Ioan Maxențiu,
Leonțiu, Ahile și Mauriciu s-au dus la Roma și au prezentat papei Hormisdas „formula” lor; papa
a amânat răspunsul, iar apoi i-a alungat.
Amintim, că unele dintre lucrările acestora și anume ale lui: Leonțiu, Ioan Maxențiu și
Petru Diaconul se ocupă cu problemele hristologice și antropologice, lucrări care au circulat și în
Apus, îmbogățind cultura teologică a vremii.
Din scurta prezentare a situației Eparhiei Tomisului până la sfârșitul secolului VI, reiese
că au existat aici ierarhi cărturari și apărători ai credinței ortodoxe, dar și anumiți teologi: Sfântul
Ioan Casian, Dionisie cel Mic și „călugării sciți”, care, prin lucrările lor s-au făcut cunoscuți în
„lumea” teologică din primele veacuri creștine.
1. Coman Ioan G., Scriitori bisericești din epoca străromână, București, 1979.
2. Drăgulin Gheorghe, „Ieromonahul Dionisie Smeritul <Exiguus> sau „cel mic”. Încercare
de reîntregire bio-bibliografică”, în Studii Teologice, XXXVII (1985), nr. 7-8, pp.
521-539.
4. Stăniloae Dumitru, „Contribuția „călugărilor sciți” la precizarea hristologiei la
începuturile secolului VI”, în Mitropolia Olteniei, XXXVII (1985), nr. 3-4, pp. 199-244.
64
5. Șerbănescu Niculae, „1600 de ani de la prima mărturie documentară despre existența
Episcopiei Tomisului”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVII (1969), nr. 9-10, pp.
966-1026.
6. Vornicescu Nestor, Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în secolul XVII,
Craiova, 1983.
REZUMAT
1. Câteva date despre cetatea Tomis
- cetatea Tomis a fost întemeiată de coloniști greci veniți din Milet în sec. VII-VI î.Hs. atrași
de bogăția Pontului Euxin;
- până în sec. III î.Hs. Tomisul a fost dependent de marile cetăți Histria (azi Istria) și Callatis
(azi Mangalia);
- din sec. III î.Hs. încoace s-a dezvoltat ca o cetate de sine stătătoare;
- după anii 72-71 î.Hs. Tomisul și Dobrogea au făcut alianță cu Roma, dar la scurtă vreme se
eliberează și de aceasta;
- între anii 70-44 î.Hs. până în 29-28 î.Hs., Tomisul este independent;
- din anul 28 î.Hs. Tomisul intră din nou sub stăpânire romană și devine o cetate înfloritoare;
- în sec. III d.Hs., Imperiul roman începând să se destrame, a decăzut și cetatea Tomis;
- spre sfârșitul sec. III, împăratul Dioclețian (284-305), reorganizând Imperiul, a creat din
Pontul Euxin o provincie separată, Scythia Minor, cu capitala la Tomis – care a înflorit din
nou;
- la începutul sec. VII (601-602) Sciția Mică a fost ocupată de avaro-slavi și aproape a fost
redusă la tăcere;
- prin sec. X-XI, cu ajutorul Imperiului Bizantin, Sciția Mică a reînviat pentru câteva veacuri;
- în sec. XIV a căzut sub turci – până la Războiul de independență (1877-1878), când a intrat
în componența statului român.
2. Învățătura lui Hristos la Tomis
- Sfinții Apostoli Andrei și Filip în Dobrogea;
- în Dobrogea s-au creat nuclee creștine, parohii, protopopiate și eparhii.
3. Eparhia Tomisului
- cea mai veche episcopie de la noi – sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, sec. IV-VI;
65
- Efrem + 304; Evanghelicus – sec. IV; Tit – 320-323; Vetranion – în 369 – sub
împăratul bizantin Valens;
- Gherontie (Terentius) – participă la Sinodul II Ecumenic (Constantinopol 381);
- Teotim I – păstorea la Tomis în 392; are lucrări scurte, în formă de dialoguri cu
caracter moralizator; a fost prieten cu Sfântul Ioan Gură de Aur;
- Timotei – participă la Sinodul III Ecumenic (Efes 431);
- Ioan – sec. V – combate nestorianismul;
- Alexandru – în 449 participă la un sinod la Constantinopol împotriva ereziei lui
Eutihie (monofizitismul);
- Teotim II – sec. V – a primit fără rezerve hotărârile Sinodului IV Ecumenic
(Calcedon 451);
- Paternus – sec. VI; discul episcopului Paternus – din argint aurit (înainte de 518); la
520 se intitulează Mitropolit al Sciției;
- Valentinian – sec. VI – prieten cu papa Vigiliu al Romei; poartă corespondență pe
teme teologice;
- la începutul sec. VI în Sciția Mică existau 14 scaune episcopale;
- toate aceste episcopii și-au încetat existența în anul 602 odată cu invazia avaro-slavilor în
Dobrogea, în drumul lor spre Balcani.
4. Cultura teologică din Sciția Mică
a) Sfântul Ioan Casian (+435), din satul Casimcea de azi (n. 360);
- hirotonit de Sfântul Ioan Gură de Aur;
- călugăr în Betleem, apoi Egipt, după care a plecat la Roma;
- a întemeiat o mănăstire de călugări și una de călugărițe la Marsilia (Franța);
- a transplantat monahismul răsăritean în Apus;
b) Dionisie Exiguul (cel Mic) (+545), născut în Sciția Mică în jurul anului 470;
- a făcut traduceri din părinți bisericești răsăriteni în latină;
- a alcătuit colecții de canoane;
- a pus bazele erei creștine (cu o eroare de 4 sau 5 ani) în 754 sau 753 în loc de 749.
5. Călugării sciți
- s-au făcut cunoscuți în cadrul disputelor hristologice de la începutul sec. VI;
- învățătura lor: Unul din Sfânta Treime a pătimit în trup: Iisus Hristos;
66
- între călugării sciți îi amintim pe: Ioan Maxențiu, Ahile, Mauriciu, Petru Diaconul cu
importante lucrări hristologice.
Concluzie
- descoperirile arheologice din Dobrogea ne confirmă aici o intensă viață creștină, în strânsă
legătură cu centre importante ale creștinismului răsăritean.
67
VIII. BISERICA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VII-XI
1. Popoarele migratoare în ținuturile dunărene

Aminteam într-un curs anterior că împăratul Aurelian (271-275) a fost nevoit să retragă
administrația și armata din Dacia datorită invaziei popoarelor migratoare. Aceste mișcări
necontrolabile de populație erau o reală amenințare la adresa securității granițelor și a economiei
Imperiului Roman. În Dacia a rămas doar populația autohtonă (în amplu proces de romanizare).
Goții, la rândul lor, au fost înfrânți de huni în 376, care, până la mijlocul secolului V au
pricinuit multe necazuri strămoșilor noștri.
În urma morții conducătorului lor, Attila (în 453), „hunii au fost distruși de gepizii
romanici”; nu se poate vorbi de o stăpânire efectivă a gepizilor din ținuturile noastre, ci doar de
anumite „tabere militare gepide”, mai ales în Transilvania.
În anul 576, gepizii au fost înfrânți de avari și longobarzi, după care au fost asimilați de
autohtoni, inclusiv în ținuturile noastre.
Pe la mijlocul secolului VI, avarii (din Asia) au ajuns în părțile Dunării, dar și în Europa
Centrală, pricinuind distrugeri de cetăți ori de centre episcopale.
Tot cam în această perioadă și-au făcut apariția și slavii, care, în nenumărate rânduri au
atacat localități importante din Peninsula Balcanică, uneori chiar Împeriul Bizantin, dar și din
nordul Dunării, de pe urma cărora au avut de suferit mulți creștini din aceste teritorii. Cea mai
mare invazie avaro-slavă a avut loc în anul 602, când au fost distruse și desființate numeroase
68
episcopii din zona Dunării, între care amintim și Episcopia Tomisului, precum și majoritatea
episcopiilor din Sciția Mică, supraviețuind numai câteva eparhii din nordul acestei provincii.
2. Slavii pe teritoriul țării noastre

Referindu-ne la teritoriile noastre, amintim că spre deosebire de celelalte popoare
migratoare, slavii s-au așezat aici, în număr considerabil, conviețuind câteva veacuri cu strămoșii
noștri daco-romani, majoritari, care, datorită civilizației lor materiale și spirituale, mai apoi, i-au
asimilat pe cei dintâi (pe slavi).
De remarcat că, în urma conviețuirii autohtonilor romanizați de la noi cu slavii, a pătruns
în limba noastră un important număr de cuvinte slave din întreaga activitate umană.
Pomenim doar, în treacăt, faptul că populația romanizată din Peninsula Balcanică, cu
vremea, prin forță, a fost slavizată; populația romanizată de acolo a fost împărțită, mai întâi, în
două mari grupe: dacoromânii (la miazănoapte), din ei, despărțindu-se o parte înspre apus,
urmașii lor numindu-se istroromâni, iar înspre miazăzi: macedo-românii sau aromânii; din cei
din urmă s-au despărțit, mai apoi, meglenoromânii.
3. Bulgarii în sudul Dunării

Între anii 679-680, bulgarii, veniți din părțile Volgăi (de unde li se trage și numele de
bulgari), sub conducerea lui Asparuh, s-au așezat în sudul Dunării (în Bulgaria de azi). Populației
de aici, deși slavizată, i s-a spus populație bulgară.
De menționat că, atât slavii, cât și bulgarii erau popoare păgâne, ei luând contact cu
învățătura creștină prin intermediul populației autohtone romanizate.
Într-o primă etapă, conducătorii bulgari i-au persecutat pe creștini, mai ales că aceștia
erau de partea Imperiului Bizantin, adversar al bulgarilor.
Mai târziu, în a doua jumătate a sec. IX, din rațiuni politice, hanul bulgar Boris I a primit
creștinismul de la Bizanț (în 864), naș fiindu-i chiar împăratul Mihail al III-lea, de la care a
69
primit și numele creștin de Mihail. Reîntorcându-se în țară, atât prin forță, cât și cu sprijinul
misionarilor greci, i-a trecut pe bulgari la creștinism, această atitudine dură dovedindu-se de
mare folos pentru unitatea și spiritualitatea poporului bulgar.
Definitivarea procesului de încreștinare a bulgarilor s-a făcut prin ucenicii marilor
învățați, Sfinții Chiril și Metodiu (după unii greci de origine, iar după alții bulgari), mai ales, prin
Sfânta Scriptură și cărți de cult în limba slavă. Amintim că Sfinții Chiril și Metodiu (Metodie) au
alcătuit mai întâi, alfabetul slav format din semnele preluate din alfabetul grec, latin și ebraic,
după care au tradus din limba greacă, în noua limbă slavă, cărți grecești, mai ales de slujbă
(Evanghelie, Liturghier, Apostol, Psaltire ș.a).
70
Menționăm că, mai târziu, frații Chiril și Metodiu au făcut misiune și în Apus, în Moravia
și Boemia.
4. Ritul bizantino-slav la români

Slavii așezați în mijlocul populației autohtone romanizate de la noi au fost asimilați odată
cu trecerea timpului, urmele lor rămânând în limba poporului nostru.
Dacă după asimilarea slavilor, prin procesul de romanizare, poporul vorbea limba
română, în cult și, mai apoi, în administrația laică și bisericească s-a impus limba slavă, ca o
limbă de cultură a vremii, alături de celelalte așa-numite „limbi sfinte”: ebraica, greaca și latina.
După părerea lingvistului P. P. Panaitescu, Liturghia bizantină în limba slavă ar fi fost
introdusă la noi la începutul secolului X, când pe teritoriul țării se cunoștea bine această limbă.
S-a adoptat în cult și în doctrină limba slavă, deoarece limba română nu putea să exprime
atunci pe deplin adevărurile fundamentale de credință, fiind încă într-un lung proces de
îmbogățire; prin urmare, de atunci (din sec. X) și până la sfârșitul secolului al XVII-lea, limba
slavă poate fi considerată ca un adevărat „scut” al credinței ortodoxe, ocrotitoare a credinței celei
adevărate din ținuturile noastre.
5. Elementele slave în lexicul bisericesc (ortodox)

Spre deosebire de termenii latini creștini care exprimă noțiunile de bază ale credinței
noastre, cei de origine slavă privesc, mai cu seamă, probleme de cult și de organizare
bisericească. Aceasta înseamnă că învățătura creștină a pătruns în părțile noastre încă din
71
primele veacuri creștine, înainte de venirea slavilor aici (care au primit creștinismul de la
strămoșii noștri romanizați, după care au fost asimilați de către aceștia).
Dintre termenii slavi, care au fost „românizați” și păstrați „în limba noastră liturgică până
azi” amintim următorii:
Duhul Sfânt (duh svianti) sfânt (svianti)
mucenic (svianti)
Maica Precista (Maica Precista) prestol (prestoli)
moaște (moști) procovețe (pokrovu)
duhovnic (duhovniki) strană (strana)
stareț (stareti, starăți) troiță (trojka)
sobor (săboru) sfeștanie (osvieșteniie)
vlădică (vlădika) slavă (slava)
cădelniță (kadelnița) slujbă (slujba)
dveră (dviri) taină (taina)
jertfă (jrătva) utrenie (utrenia)
odăjdii (odejda) vecernie (vecernia)
prapur (praporu)
cazanie (kazaniie) molitvă (molitva)
ceaslov (ceaslovul) prohod (prohodu)
predoslovie (predoslovie) pomană (pomenu)
stih (stihu) post (postu)
stihiră (stihiră) pravilă (pravilo)
stihoavnă (stihovnia) a blagoslovi (blagosloviti)
tipic (tipicu) a se căi (kaiti)
Blagoveștenie (Bunavestire) a ispiti (ispitati)
Stretenie ( Întâmpinarea Domnului) a ispăși (uspasiti)
Vovidenie (Intrarea în Biserică a Maicii a izbăvi (izbaviti)
Domnului) a spovedi (ispovediti)
Probojenie (Schimbarea la Față) a milui (milovati)
praznic (prazdnicu) a sfinți (sventiti)
maslu (maslo) a târnosi (tronosati)
72
Tot în această categorie intră și cuvintele:
Har
Antimis
Mir
Chivot
Disc
Potir
Paraclis
Chilie
Metoc
Trapeză
Sihastru
Schimnic
Ieromonah
Egumen
Protoiereu
Arhiereu
Mitropolit
Exarh
73
În țările noastre, începuturile scrisului slav au fost atestate documentar încă din secolul X.
Inscripții fragmentare cu caractere chirilice (de la Bucov, lângă Ploiești) și o inscripție slavă la
Mircea Vodă, jud. Constanța, în care se face mențiune de „jupanul Dimitrie”.
În încheiere, se poate afirma că la venirea slavilor pe teritoriile noastre, exista, aici, un
creștinism de câteva veacuri (ex. noțiunile fundamentale ale credinței- în limba latină), pe când,
elementele slave din lexicul nostru bisericesc, împrumutate de la slavi și ei de la bizantini, se
referă la cult și la organizarea bisericească, ulterioare pătrunderii creștinismului la noi și, în
același timp, încreștinării slavilor.
1. Mihăilă G., Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Studiul lexico-semantic,
București, 1960.
2. Panaitescu P. P., Introducere în istoria culturii românești, București, 1969, pp. 185-201.
4. Pistrui Chiril, „Despre alfabetul chirilic și cel glogolitic”, în Mitropolia Ardealului, IX
(1964), nr. 3-5, pp. 252-269.
5. Rămureanu Ioan, „Unsprezece secole de la activitatea misionară a Sfinților Chiril și
Metodie”, în Ortodoxia, XIX (1967), nr. 1, pp. 17-31.
6. Șesan Milan, „Tradițiile chirilo-metodiene”, în Mitropolia Ardealului, VI (1961), nr. 1-3,
pp. 59-83.
REZUMAT
1. Popoare migratoare în ținuturile dunărene
- goții – de la sfârșitul sec. al III-lea – 376;
- hunii – din 376 – 453;
- gepizii – din 453 – 567;
- avarii – din 567 până la mijlocul sec. VI;
- slavii – tot din sec. al VI-lea și apoi în anii 601-602; avaro-slavii distrug eparhiile de la
Dunăre, precum și cele din Scythia Minor, între care și Tomisul.
74
2. Slavii pe teritoriile noastre
- slavii – așezați pe teritoriile noastre (sec. VII), au influențat limba și cultura românească; ei
au fost asimilați de marea masă a populației romanizate de la noi.
3. Bulgarii în sudul Dunării
- în 679 apar bulgarii în Peninsula Balcanică;
- sub Boris, în 864, se încreștinează întregul popor bulgar; Boris primește numele de Mihail;
- în 888 se introduce ritul slav la bulgari, folosit mai întâi în Moravia (Cehia de azi) – de frații
greci Chiril și Metodiu.
4. Ritul slav la români
- în cult și în administrația bisericească și laică de la noi s-a impus limba slavă veche; s-a
folosit în ținuturile românești din sec. IX sau X până în sec. XVII, fiind un adevărat scut al
credinței ortodoxe în fața prozelitismului catolic și protestant.
5. Elemente slave în lexicul bisericesc ortodox
- duh - duhovnic - schit
- praznic - molitfă - mucenic
- molitfelnic - utrenie - blagoslovenie
- prapor - stareț - prohod
- pomană - cazanie - sfeștanie
- vecernie - jertfă - prestol
- pravilă - maslu - post
- ceaslov - slavă - vlădică ș.a.
75
- termenii slavi din limba noastră se referă la cult și la organizarea bisericească.
Concluzie
- la venirea slavilor în ținuturile noastre, exista aici un creștinism de câteva veacuri (ex.
Noțiunile fundamentale ale credinței noastre – de origine latină);
- elementele slave din lexicul nostru bisericesc – împrumutate de la slavi (ei avându-le de la
bizantini) – se referă la cult și organizarea bisericească – sunt ulterioare pătrunderii
creștinismului la noi.
76
IX. VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ȘI
BANAT ÎN SECOLELE IX-XIII
1. Știri privitoare la migrarea ungurilor

Ungurii sunt un popor fino-ugric, din Asia Centrală, a căror limbă se înrudește, între
altele, cu finlandeza.
Au părăsit Asia Centrală (undeva în nordul Persiei) și s-au așezat în sec. I e.n., în ținuturi
de stepă, între Munții Ural și Volga.
Mai târziu, în jurul anului 830, se găseau între Don și Nipru, dar, din pricina atacurilor
pecenegilor (înrudiți cu turcii), o parte dintre unguri s-au reîntors în Asia Centrală, iar cealaltă
parte s-au dus înspre apus și s-au așezat între Nipru și Prut (în 889), în regiunea pe care au
numit-o Etel Cuzu sau Atelkus, -„Țara dintre râuri”, cunoscută mai târziu sub numele de Bugeac.
Implicându-se în conflictul dintre bizantini și bulgari (situându-se de partea bizantinilor),
bulgarii, în alianță cu pecenegii, le-au distrus așezarea de la Atelkus, fapt pentru care ungurii au
părăsit-o sub conducerea lui Arpad și s-au îndreptat spre apus, stabilindu-se în 896 în Câmpia
Panonică. De aici au făcut dese expediții, nu numai în Apus, dar și la răsărit de Tisa. În Câmpia
Panonică, dar și în răsăritul Tisei, au întâlnit o populație româno-slavă, creștină, de rit răsăritean,
ce se îndeletnicea cu agricultura și cu creșterea animalelor.
2. Date despre anumite formațiuni politice din Transilvania

Din Cronica rusă sau a lui Nestor (relatează evenimente de la jumătatea sec. IX până la
începutul sec. XII), scrisă pe la începutul sec. XII și din Gesta Hungarorum (Faptele Ungurilor),
scrisă în sec. XII, probabil de un notar anonim (Anonymus) de la Curtea regelui Bela al II-lea,
aflăm că ungurii, începând din sec. IX au făcut incursiuni la răsărit de Tisa, în Transilvania,
întâlnind o populație formată din români și slavi, care avea în fruntea ei voievozi.
77
Gelu Menumorut
În acest context se pomenește de voievodul Menumorut, în Țara Crișurilor, Glad în Banat
și voievodul Gelu, pe Someș, dar și de cetăți ca: Sătmarul, Biharea, Cuvinul, Orșova, Dăbâca,
Țeligrad (Blandiana-Alba), Bălgrad (Alba-Iulia), locuite de populație românească.
Cu vremea, însă (între sec. IX-XIII), o bună parte din Transilvania a fost ocupată de
unguri.
Dăbâca
În același timp, trebuie să pomenim faptul că între secolele XIII-XIV au existat în
Transilvania așa-numitele „țări”, cu autonomie românească și anume: Țara Bârsei, Țara
Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Zarandului, Țara Maramureșului ș.a.
3. Învățătura creștină la unguri

Ungurii au putut cunoaște învățătura creștină, atât de la bizantini, cât și de la ruși sau
armeni, câtă vreme au trăit în stepele din nordul Mării Negre. Dar, după stabilirea lor în Câmpia
Panonică, au putut avea contacte și cu alte popoare creștine, îndeosebi ortodoxe și anume:
moravi, sârbi, greci, români și slavi.
78
Cea mai mare influență creștină (ortodoxă) asupra ungurilor a fost din partea populației
româno-slave, nu numai din Câmpia Panonică, dar, mai cu seamă, din Transilvania. Sunt, în
acest sens, cuvinte în terminologia creștină, împrumutate de unguri de la români și slavi și
anume: sfânt (szent), altar (oltar), crăciun (korácsony), cruce (kereszt sau krest), creștin
(kresztény), înger (angyal), vecernie (vecsernye), Bobotează (vizikereszt), a boteza
(kereszteleni) ș.a.
În același timp, ungurii au împrumutat de la noi numele zilelor săptămânii și ale lunilor
anului, dar și unele tradiții și obiceiuri: colindele și colindatul, popularitatea Sfântului Ioan
Botezătorul și a Sfântului Dumitru.
De asemenea, în conformitate cu hotărârile unui sinod de la Szabolcs (din 1092), ungurii
începeau Postul Mare în zi de luni, ca la ortodocși și nu miercurea ca în Biserica Apuseană;
prima săptămână din post o numeau „a untului”, aproape ca la ortodocși, „a brânzei”; la vechii
unguri, slujba sfințirii apei conținea și rugăciuni ortodoxe (ex. traducere maghiară din sec. XI),
slujba înmormântării se oficia după Tipicul Bisericii Ortodoxe (ex. o slujbă a înmormântării din
preajma anului 1200); până în zilele noastre ungurii pomenesc de legea „veche” și de cea „nouă”
a credinței lor, adică de creștinismul lor vechi (ortodox) și de cel nou (catolic).
4. Încreștinarea „oficială” a ungurilor

În afară de influențele creștine ortodoxe avute asupra ungurilor, îndeosebi prin populația
româno-slavă din Câmpia Panonică sau din Transilvania, se poate spune că a existat și o
încreștinare oficială a unor demnitari unguri din Bizanț. Este vorba de Termatzus și Bultzos sau
Bulcsu, care, după afirmația împăratului bizantin Constantin VII Porfirogenetul (din lucrarea De
adminstrando imperii), ar fi mers la Constantinopol prin 948-949 pentru a reînnoi o pace cu
bizantinii pe o perioadă de cinci ani; acolo s-au botezat, naș fiindu-le chiar împăratul Constantin.
Cinci ani mai târziu (în 953), un alt demnitar maghiar, principele Gylas sau Ghiula a
primit botezul, cu numele de Ștefan, naș fiind același împărat, Constantin VII Porfirogenetul
(913-959); istoricul Gheorghe Kedrenos (latinizat Georgius Cedrenus) ne arată că „a luat cu sine
pe un monah cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa, hirotonit episcop al Turciei (Ungariei),
de către patriarhul Teofilact”; ajungând în Câmpia Panonică „a întors pe mulți de la rătăcirea
barbară la creștinism”.
79
Până în prezent, încă nu se știe cu exactitate unde și-a avut Ierotei reședința (după unii la
Alba-Iulia, dar acest lucru este puțin probabil); fiind vorba de Ungaria, se pare că reședința sa a
fost undeva în Câmpia Panonică (poate nu într-un loc anume); fiind nevoie de misiune intensă
printre unguri, poate că s-a așezat din loc în loc.
Spre sfârșitul sec. X (în 973), principele Geysa încheind o alianță cu împăratul Otto I al
Germaniei, a îngăduit pătrunderea misionarilor latini în Ungaria. Acțiunea misionarilor apuseni
s-a intensificat după moartea soției sale Șarolta (ortodoxă convinsă), când Geysa s-a recăsătorit
cu o principesă catolică, pe nume Adelaide. Fiul lui Geysa și al Șaroltei, și anume Wajk a primit
botezul în credința răsăriteană (sub numele de Ștefan).
Sub Ștefan, primul rege al Ungariei (997-1038), care se căsătorise și el cu o principesă
catolică, Ghizela, catolicismul a triumfat în Ungaria. Se pare că Ștefan I (numit și cel Sfânt) a
întemeiat două arhiepiscopii: la Esztergom și Calocea și alte opt episcopii și cinci mănăstiri mari
(abații) catolice.
În cadrul statului maghiar catolic a dăinuit o vreme și episcopia ortodoxă de aici, fiindcă
într-un sinod de la Constantinopol din 1028 este pomenit episcopul Ioan al Turciei (Ungariei).
Probabil că, nu mult după această dată, episcopia ortodoxă și-a încetat activitatea, fiind
cunoscută răspândirea în forță a catolicismului în Ungaria, pe vremea lui Ștefan cel Sfânt.
5. Episcopii românești în Transilvania (sec. IX-XI)

Se pare că, în Transilvania, în cetățile voievozilor români Gelu, Glad și Menumorut, dar
și în Alba-Iulia au existat episcopii ortodoxe.
80
De pildă, la Dăbâca, peste care a stăpânit Gelu, au fost descoperite fundațiile câtorva
biserici; probabil că una a fost episcopală.
O altă episcopie putea să ființeze la Biharea (la 10 km. de Oradea), centrul voievodal al
lui Menumorut; mai târziu, ungurii au stabilit aici centrul comitatului și a unei episcopii latine,
cea ortodoxă dispărând ori mutându-se, probabil, la Oradea.
Un alt episcop ortodox putea să fie la Alba Iulia, fiindcă sub actuala Catedrală
Romano-Catolică „Sf. Mihail” (construită în sec. XII-XIII) s-a găsit o rotondă a unui cult creștin
din sec. IX-X, probabil o biserică episcopală.
Menționăm că există multe situații (ca și cea de la Alba Iulia), în care ungurii catolici
și-au ridicat bisericile lor peste locul unor locașuri de cult ortodoxe, pentru a dispărea urmele
acestora și a existenței românilor din Transilvania.
6. Viața creștină în Banat

Din secolul al XI-lea avem știri privitoare la credința ortodoxă din Banat. De pildă, din
Viața Sfântului Gerard aflăm de existența, la Morisena (Cenadul de azi), a unui voievod Ohtum
sau Ahtum, care după ce a primit botezul la Vidin, în 1002, a înființat o mănăstire ortodoxă (cu
hramul Sfântul Ioan Botezătorul) în această cetate; el avea în stăpânire ținuturile din
Caraș-Severin până în Munții Apuseni.
Între anii 1028-1030, Ohtum a fost înfrânt de Ștefan cel Sfânt, mai ales din cauza trădării
lui Cianadinus, sfetnicul celui dintâi; astfel că Cianadinus a ajuns el conducător al cetății
Morisena, probabil sub jurisdicția Constantinopolului. Mai apoi, Cianadinus a hotărât să înalțe o
mănăstire în localitatea Oroszlanus (azi Maidan, Jugoslavia), cu hramul „Sfântul Gheorghe”. În
același timp, regele Ștefan a creat o episcopie catolică, punând în fruntea eparhiei de
„Cianadiana” pe venețianul Gerard. El a adus 12 călugări, care au fost așezați la mănăstirea
„Sfântul Gheorghe”, după care a ocupat prin forță mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”,
transferând călugării la mănăstirea „Sfântul Gheorghe”. Prin abuz și forță, catolicii au ocupat și
la Morisena lăcașuri de cult care aparțineau de drept românilor de rit răsăritean.
În jurul anului 1020 exista o episcopie ortodoxă la Dibiscos (probabil Tibiscum, azi
Jupa-Caransebeș), în Banat. Unii istorici consideră că este vorba de Timișoara (castrul de la
Dibiscos fiind Timișoara).
81
Din scurta prezentare a acestor evenimente reiese că, în sec. IX-XI, în Transilvania și
Banat au existat voievodate românești (mai ales ale lui Gelu, Glad și Menumorut) cu centrele
episcopale de la Dăbâca, Biharea-Oradea, Alba Iulia și Dibiscos și mănăstirile ortodoxe de la
Morisena, Oroszlanos (Maidan) ș.a., prin urmare o viață românească și ortodoxă înfloritoare.
Între sec. IX-XIII, ungurii au ocupat treptat o bună parte din Transilvania, catolicii
maghiari căutând în multe locuri să „șteargă” urmele existenței poporului român pe aceste
meleaguri.
Amintim că în prima etapă, ungurii au primit creștinismul răsăritean (în primele decenii
ale sec. X), după care, spre sfârșitul aceluiași secol, din interese politice, au îmbrățișat, treptat,
catolicismul.
1. Dănilă Nicolae, „Elemente bizantine în viața populației autohtone din Banat și
Transilvania în secolele VII-XIII”, în Mitropolia Banatului, XXXIV (1984), nr. 11-12,
pp. 707-725.
2. Rămureanu Ioan, „Începuturile creștinării ungurilor în credința ortodoxă a răsăritului”, în
Studii Teologice, IX (1957), nr. 1-2, pp. 22-56.
3. Rămureanu Ioan, „Rolul elementului românesc în creștinarea ungurilor”, în Biserica
Ortodoxă Română, XCVIII (1980), nr. 1-2, pp. 173-196.
REZUMAT
1. Știri privitoare la migrația ungurilor
- ungurii sunt un popor fino-ugric din Asia Centrală, a căror limbă se înrudește, între altele, cu
finlandeza;
- în sec. I d.Hs. s-au așezat între Munții Ural și fluviul Volga;
- în jurul anului 830 s-au aflat între Don și Nipru.
2. Date despre anumite formațiuni politice în Transilvania
- sunt pomeniți în Cronica rusă a lui Nestor (sec. XI-XII) și în Gesta Hungarorum (sec. XII),
scrisă de notarul Anonymus al regelui Bela al II-lea.
3. Învățătura creștină la unguri
- se stabilesc în Câmpia Panonică la sfârșitul secolului al IX-lea, venind din sudul Ucrainei de
azi;
82
- ungurii găsesc în Transilvania trei voievodate românești:
a) Gelu – pe Someș;
b) Menumorut – pe Crișuri;
c) Glad – în Banat;
- aceste trei voievodate sunt amintite în cronica maghiară a notarului regelui Bela II;
- venind în contact cu populația românească din Transilvania, ungurii au împrumutat cuvinte și
obiceiuri creștine de la noi. Ex:
- păgân – pogany - Crăciun – Carácsony
- sâmbătă – szombot - sfânt - szent
- altar – oltar
- numele lunilor ianuarie, februarie, martie, aprilie, iunie, septembrie, noiembrie;
- numele zilelor săptămânii;
- cuvinte specifice ritului ortodox: cruce, vecernie, Bobotează etc.
4. Încreștinarea „oficială” a ungurilor
- în 948-949 doi demnitari unguri: Termatzus și Bultzus sau Bulcsu s-au botezat la
Constantinopol, naș fiindu-le împăratul Constantin VII Porfirogenetul, fapt consemnat în
lucrarea acestuia De administrando imperii;
- în 953 se botează la Constantinopol un alt demnitar ungur, Gyula; la întoarcere a adus cu sine
pe episcopul Ierotei, hirotonit special pentru unguri;
- creștinismul de rit răsăritean a continuat să dăinuiască în Ungaria până spre sfârșitul sec. X,
când misionari apuseni, cu ajutorul regilor locali, au luat locul celor răsăriteni;
- sub Ștefan cel Sfânt (997-1038) mănăstirea ortodoxă Morisena (Cenadul de azi) este luată cu
forța de catolici;
- regii unguri au luptat și împotriva Bisericii Ortodoxe din Transilvania, hotărând, împreună cu
unii papi, următoarele:
a) ortodocșii („schismaticii”) nu aveau voie să săvârșească Sfintele Slujbe,
nici să zidească biserici și capele;
b) preoții ortodocși, împreună cu familiile lor, să fie alungați din
Transilvania.
83
5. Viața creștină în Banat
- în 1002 voievodul Ohtum sau Ahtum de la Morisena (Cenadul de azi) se botează la Vidin; el
înființează la Morisena mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” (ortodoxă);
- între 1028-1030 Ohtum a fost înfrânt de Ștefan cel Sfânt, fiind ocupată prin forță și
mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Morisena, în care au intrat călugări apuseni;
- în Banat a existat în această perioadă o episcopie la Dibiscos (1020), probabil Tibiscum, azi
Jupa – Caransebeș; unii istorici afirmă că ar fi vorba chiar de Timișoara.
Concluzie
- la venirea ungurilor în Transilvania și Banat (sec. IX), aceștia au găsit aici voievodate
românești (Gelu – pe Someș, Glad – în Banat și Menumorut – pe Crișuri);
- între sec. IX-XIII ungurii au ocupat treptat Transilvania și Banatul, unde existau episcopii
ortodoxe românești: Dibiscus, Dăbâca, Biharea, Oradea, Alba Iulia și se pare chiar pe
moșiile fiilor cneazului Bâlea – zona Hunedoarei;
- în primele decenii ale sec. X ungurii au îmbrățișat creștinismul răsăritean, iar spre sfârșitul
aceluiași secol, pe cel apusean.
84
X. VIAȚA BISERICEASCĂ DIN DOBROGEA
ÎN SEC. VII-XIV
1. Câteva date despre situația Sciției Mici între sec. VII-X

Cu toate că după invazia avaro-slavă în ținuturile noastre (în 602), majoritatea cetăților și
a episcopiilor din Sciția Mică au fost distruse, vreme de câteva decenii, această provincie a făcut
parte din Imperiul Bizantin.
Întrucât, Sciția Mică nu a avut o organizare administrativă proprie sau o armată puternică,
statul bulgar, de curând întemeiat, a luat-o sub stăpânirea sa timp de aproape trei veacuri
(581-971); doar unele locuri întărite de pe țărmul Mării Negre, ori de pe cursul unor râuri, au
rămas în continuare sub oblăduire bizantină. În același timp, existau în Dobrogea și anumiți
„conducători locali” autohtoni, cum este cazul lui jupan Dimitrie (din 943), undeva între
Cernavodă și Constanța.
Din 971, de pe vremea împăratului Ioan Tzimiskes (969-976), Dobrogea a intrat din nou
în zona de influență bizantină; între sec. XI-XIV se cunosc câțiva conducători locali în
Dobrogea: Tatul, Sastlav, Dobrotici, Ivanco și Mircea cel Bătrân (Țara Românească și
Dobrogea).
85
2. Urme creștine în Dobrogea (sec. X-XIV)
Din sec. X au început să se refacă unele fortărețe din Sciția Mică: Noviodunum,
Dinogeția, Troesnis, Carsium, Capidava, Axiopolis ș.a.
Se cunosc câteva piese epigrafice și anume: un ulcior (sec. X) din cetatea Capidava (jud.
Constanța) pe care este incizată o cruce la gâtul acestuia, dar și numele Petre (cea mai veche
mențiune românească); la Dinogeția (Gărvan, jud. Tulcea) o mică biserică de zid (sec. XI-XII);
tot aici un clopot de bronz, care a aparținut acestei biserici;
50 de cruciulițe; tipare de bronz pentru cruciulițe; cruci relicvar mai mari cu diferite chipuri
ale Sfinților: Iisus Hristos, Sfânta Fecioară Maria, Sfântul Ioan Botezătorul ș.a.; temeliile unei
bisericuțe la 3 km. de la Niculițel (jud. Tulcea) sec. XIII-XIV.
3. Date cu privire la organizarea bisericească din Dobrogea

După invazia avaro-slavă de la începutul sec. VII, majoritatea episcopiilor din Sciția
Mică au dispărut, rămânând doar cele din nordul provinciei.
Pe baza descoperirilor arheologice de la Dinogeția (unde a fost descoperită o cruce
episcopală) putem spune că a existat un scaun episcopal (sec. XI-XII), dar și la Isaccea sau
Niculițel, unde în aceiași perioadă a existat o intensă viață creștină (ex. numeroasele descoperiri
arheologice).
În sec. XIII-XIV avem dovezi sigure despre existența Arhiepiscopiei (Mitropoliei) de
Vicina, localitate neidentificată până azi; credem că ar fi vorba de Isaccea (vechea cetate
Noviodunum) sau în ostrovul din fața ei. Existența mitropoliei presupune existența a acel puțin
două episcopii aflate sub jurisdicția ei. Acestea ar putea fi Dinogeția și Niculițel, la care s-ar mai
putea adăuga și alte episcopii din nordul Dobrogei.
86
Se pare că ea a fost condusă de ierarhi greci, dependenți de Patriarhia Ecumenică; a luat
ființă între anii 1204-1261, perioadă în care Imperiul Bizantin, din cauza cruciaților, care
ocupaseră Constantinopolul, și-a mutat reședința la Niceea. Din documentele unui sinod
patriarhal din Constantinopol, din 1285, aflăm că la lucrările lui a participat și Mitropolitul
Teodor al Vicinei. Câțiva ani mai târziu, în 1292, mitropolitul Teodor a semnat și un Tomos al
sinodului patriarhal „împotriva latinilor”.
În preajma anului 1302 îl aflăm la Vicina pe mitropolitul Luca, ce a intervenit pe lângă
împăratul Andronic II (1285-1328) să accepte în imperiu 16000 de alani; mitropolitul Luca este
pomenit și în alte documente din anii 1303-1306.
Mai târziu (prin 1317-1318), Sinodul Patriarhiei Ecumenice a făcut pomenire de
mitropolitul de la Vicina, dar nu i-a menționat numele; aceasta confirmă, totuși, existența unui
mitropolit la Vicina.
Pe la începutul secolului al XIV-lea, tătarii au făcut dese încursiuni în nordul Mării
Negre, ocupând acel ținut în cele din urmă.
Cu toate că și Vicina a căzut sub stăpânire tătară, șirul mitropoliților de la Vicina nu s-a
întrerupt atunci. De pildă, prin 1337-1338 la Vicina cârmuia duhovnicește mitropolitul Macarie.
De precizat că la alegerea sa și-a luat angajamentul (în scris), în fața Patriarhului ecumenic
Isidor, dar și a Sinodului Patriarhal că nu o să-și părăsească turma încredințată la Vicina, ce era
stăpânită „de o mână de păgâni nelegiuiți” - tătarii. Faptul că a rămas statornic în jurământul său,
o dovedește participarea sa în anii 1341 și 1343 la ședințele Sinodului Patriarhiei Ecumenice din
Constantinopol. Nu cunoaștem până când a păstorit, dar în februarie 1347 era un nou ierarh la
Vicina, pe nume Chiril. Nici despre el nu știm cât a păstorit la Vicina.
Șirul mitropoliților de la Vicina s-a încheiat cu vlădica Iachint. În anul 1359, când
Nicolae Alexandru Basarab făcea demersuri pentru el la Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol, pentru a fi recunoscut ca mitropolit în Țara Românească. Iachint se afla deja la
curtea domnitorului. Venirea sa din vreme la curtea lui Nicolae Alexandru Basarab presupune,
fie scăderea în importanță a cetății Vicina, fie desființarea mitropoliei de către tătari sau, poate,
un alt motiv pe care încă nu îl cunoaștem.
Oricare ar fi fost motivul mutării lui Iachint în Țara Românească, un lucru este cert, că
după el, nu mai avem date privitoare la Mitropolia Vicinei; acest lucru înseamnă că mitropolia
Vicinei și-a încheiat existența din anul 1359.
87
1. Barnea Ion, Arta creștină în România, II. Secolele VII-XIII, București, 1981.
2. Barnea Ion, Ștefănescu Ștefan, Din istoria Dobrogei. III Bizantini, români și bulgari la
Dunărea de Jos, București, 1971.
3. Diaconu Petre, „Despre organizarea eclesiastică a regiunii Dunării de Jos (ultima treime a
secolului X- secolul XII”, în Studii Teologice, XLII (1990), nr. 1, pp. 103-120.
4. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a, București, 1992,
5. Popescu Emilian, Înscripțiile grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în
România, București, 1976.
6. Rămureanu Ioan, „Mitropolia Vicinei și rolul ei în pătrunderea Ortodoxiei în ținuturile
românești”, în vol. De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice și monumente de artă
creștină, Galați, 1977; Ed. a II-a, 1979, pp. 149-169.
7. Theodorescu Răzvan, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale
românești (secolele X-XIV), București, 1974.
REZUMAT
1. Câteva știri despre situația Sciției Mici între sec. VII-X
- în urma invaziei avaro-slave (601-602) cetățile și episcopiile din Sciția Mică au fost distruse;
- Sciția Mică a fost luată sub stăpânirea bulgară (581-971), doar unele locuri rămânând sub
stăpânire bizantină;
- au existat în Sciția Mică (Dobrogea) și anumiți conducători locali – precum jupan Dimitrie
(943) între Cernavodă și Constanța;
- în 971 Dobrogea a intrat sub stăpânire bizantină până în sec. XIV, când a fost ocupată de
turci.
2. Urme creștine în Dobrogea (sec. X-XIV)
- din sec. X s-au refăcut unele fortărețe în Dobrogea;
- un ulcior (sec. X) din Capidava (jud. Constanța), cu semnul Sf. Cruci și cu numele Petre; la
Dinogetia (azi Garvăn, jud. Tulcea) – o mică biserică din zid (sec. XI-XII), precum și un
clopot din bronz; tipare din bronz pentru cruciulițe, cruciulițe, chipuri ale sfinților: Iisus
88
Hristos, Sf. Fecioară Maria, Sf. Ioan Botezătorul ș.a.; la 3 km de Niculițel (jud. Tulcea) s-a
aflat temelia unei bisericuțe, apoi la Niculițel (sec. XIII) și Enisala (sec. XIII-XIV).
3. Date cu privire la organizarea bisericească din Dobrogea
- după invazia avaro-slavă (sec. VII), majoritatea episcopiilor din Sciția Mică au dispărut;
- între sec. XIII-XIV – dovezi sigure despre Arhiepiscopia (Mitropolia) de la Vicina (localitate
încă neidentificată, probabil la Isaccea sau pe ostrovul din fața ei);
- se pare că a fost condusă de ierarhi greci, dependenți de Patriarhia Ecumenică de la
Constantinopol;
- cunoaștem câțiva mitropoliți ai Vicinei: Teodor (pomenit în 1285), Luca (1302), Macarie
(1337-1338), Chiril (1347) și Iachint (1359), care la intervenția domnitorului Țării
Românești, Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), pe lângă Patriarhia Ecumenică de la
Constantinopol, a fost mutat în țara sa (la Argeș sau la Câmpulung Muscel), întemeindu-se
aici o altă Mitropolie, numită a Ungrovlahiei (a Țării Românești).
Concluzie
- 601-602 avaro-slavii au distrus eparhiile noastre din Dobrogea;
- se cunosc și biserici în Dobrogea din sec. XI-XIII la: Dinogeția-Garvăn, Niculițel, Enisala
ș.a.
- în sec. XIII-XIV funcționează Arhiepiscopia Vicinei (Mitropolie), cu cinci ierahi amintiți
între anii 1285-1359;
- în 1359 mitropolitul Iachint al Vicinei este mutat în Țara Românească.
89
XI. VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TERITORIILE
EXTRACARPATICE ÎN SECOLELE
XII-XIII
1. Populații migratoare în ținuturile românești

Ultimile două valuri de popoare migratoare, care au trecut peste teritoriile noastre au fost
pecenegii și cumanii (amândouă de neam turc).
Pecenegii s-au așezat, la sfârșitul sec. IX, în sudul Moldovei, în Muntenia și chiar în
Transilvania.
Către mijlocul sec. XI, pecenegii fiind înfrânți de cumani, au trecut în sudul Dunării, iar
cumanii s-au așezat în locul celor dintâi; de la cele două popoare migratoare (pecenegii și
cumanii) avem unele toponime ca: Bărăgan, Teleorman, Caraiman, Caracal, Covurlui, Vaslui,
Bahlui ș.a.
2. Colonizarea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei

Prin așezarea cumanilor războinici în sudul Moldovei și în Câmpia Munteană, aceștia
deveneau potențiali dușmani pentru regatul maghiar. În această situație, regele ungar Andrei
al II-lea (1205-1235) a fost nevoit să-i propună lui Herman de Salza (marele maestru al
cavalerilor teutoni), așezarea călugărilor-ostași din ordinul teutonilor în Țara Bârsei. În schimbul
acestei oferte, cavalerii teutoni erau obligați să „apere hotarele regelui feudal maghiar împotriva
cumanilor”. După încheierea tratativelor, cavalerii teutoni de la Locurile Sfinte s-au așezat în
Țara Bârsei. Aici au construit cinci fortărețe din zid, după care au trecut Carpații, în Moldova și
Muntenia, unde au ridicat alte cetăți de apărare. Întrucât teutonii au trecut Carpații fără aprobarea
regelui maghiar, acesta a pornit cu armată împotriva lor (în 1222), ca nu cumva cavalerii să-și
creeze un ținut independent de Ungaria. La scurtă vreme, intervenind papa Honoriu al III-lea în
favoarea teutonilor, regele maghiar a fost de acord cu stăpânirea lor și peste Carpați.
90
În perioada stăpânirii cavalerilor teutoni și peste teritoriile extracarpatice, numeroși sași și
secui au trecut munții în Țara Românească și Moldova, unde împreună cu preoții lor au întemeiat
primele comunități catolice de aici. Papa i-a luat pe acești creștini direct sub oblăduirea sa, fapt
ce l-a nemulțumit pe regele maghiar. În urma unei noi neînțelegeri între regele Andrei al II-lea și
cavalerii teutoni (în 1225), regele maghiar a pornit o expediție militară și a cucerit Țara Bârsei și
teritoriile deținute de teutoni peste Carpați, alungându-i din acele ținuturi. Cu toată intervenția
papei, regele maghiar a rămas neînduplecat, iar cavalerii teutoni s-au refugiat în Prusia.
3. Învățătura creștină în rândul cumanilor

Cumanii, fiind un neam păgân, s-a căutat atragerea acestora (din ținuturile Moldovei și
din Câmpia Munteană) la creștinism (ritul catolic), într-o primă fază, prin călugării dominicani
(ordin întemeiat în sec. XIII), iar mai apoi prin misionari veniți din regatul Ungariei, mai ales cu
concursul arhiepiscopului de la Esztergom, bineînțeles cu acordul papei. La scurtă vreme, după o

misiune maghiară între cumani, a fost numit ca episcop pentru Cumania, călugărul dominican
Teodoric din Ungaria (de fapt, conducătorul dominicanilor), întărit de papă la 21 martie 1228. El
91
a cerut, între altele, papei, ca atât el, cât și urmașii săi să depindă direct de scaunul de la Roma,
fapt aprobat de Pontiful roman.
Se pare că reședința episcopului Teodoric a fost localitatea Milcov sau Milcovia, după
unii s-ar afla în jud. Olt, iar după alții în Moldova. Episcopia catolică a cumanilor nu a rezistat
multă vreme deoarece, în timpul marii invazii tătare din 1241, a fost distrusă (căzând victime,
atât episcopul Teodoric, cât și numeroși călugări de la centrul eparhial). Cu toate încercările de
mai târziu (din 1253 și 1279) ale papei, atât Episcopia catolică din Cumania, cât și acțiunile
catolice de aici, au încetat să mai existe.
Dintr-o scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie 1234, adresată principelui Bela,
fiul regelui Andrei al II-lea (viitorul rege Bela al IV-lea), reiese că în ținuturile cumanilor exista
o populație românească de credință ortodoxă care avea episcopii ei, numiți pseudoepiscopi
(falși episcopi, în concepția catolică), deoarece nu se supuneau episcopului catolic Teodoric și
atrăgeau mulți catolici de la credința lor, la cea ortodoxă. Din această cauză, episcopul Teodoric
era sfătuit să-și aleagă un vicar dintre români. În acest fel, se preconiza că vor fi atrași românii
spre catolicism. Din această scrisoare reiese limpede că în Cumania era o numeroasă populație
românească ortodoxă, care avea mai mulți episcopi și că aceasta a rezistat la acțiunile prozelitiste
venite din partea catolicilor.
4. Câteva date privitoare la existența românilor în Oltenia și Muntenia

Dintr-o Diplomă a regelui maghiar Bela al IV-lea (1235-1270), din 2 iunie 1247, prin
care li se acordă privilegii (ținuturi din Oltenia și Muntenia) cavalerilor ioaniți (ordinul „Sfântul
Ioan”), în schimbul apărării hotarelor regatului Ungariei, reiese că, în părțile Olteniei și
Munteniei erau anumite cnezate și voievodate românești și anume: cnazatul lui Ioan și Farcaș (în
drapta Oltului), cnezatul lui Litovoi (în Valea Jiului și în Țara Hațegului),
92
cnezatul lui Seneslau (în stânga Oltului); în același timp se făcea pomenire, în aceleași ținuturi
(Oltenia și Muntenia), de existența unor ierarhi ortodocși pentru populația românească.
5. Formațiuni politice românești în Moldova

Din Cronica rusească a lui Ipatie, dar și din unele documente polone, reiese că la răsărit
de Carpați (în Moldova), au existat în sec. XII-XIII, următoarele formațiuni politice: „țara”
bolohovenilor (în ținuturile de nord ale Moldovei), „țara” brodnicilor, în partea de răsărit a
Moldovei de mai târziu; de asemenea, au existat cnezate și voievodate în zona Codrului, la
Orhei, la Lăpușna ș.a.
Descoperirile arheologice din Moldova au confirmat existența unei intense vieți creștine
în aceste ținuturi (în sec. XII-XIII), deoarece au fost scoase la lumină cruci-relicvar,
cruci-engolpioane (purtate de ierarhi), cruci pectorale mai mici etc.
Documentele papale și regale (din 1234 și 1237), dar și descoperirile arheologice, ne-au
confirmat existența, în Țara Românească și Moldova, a unor cenzate și voievodate românești, a
ierarhilor și credincioșilor ortodocși (români), care au rezistat acțiunilor prozelitiste catolice și au
rămas statornici în credința ortodoxă.
93
1. Barnea I., Arta creștină în România. 2. Secolele VII-XIII, București, 1981.
2. Columbeanu Sergiu, Cnezate și voievodate românești, București, 1973.
3. Ferenț I., „Istoria catolicismului în Moldova. Epoca teutonă”, în Cultura creștină, IX
(1920), pp. 135-154, 193-211, 238-246, 302-309.
4. Ferenț I., Cumanii și episcopiile lor, Blaj, 1931.
5. Moisescu Gheorghe I., Catolicismul în Moldova până la sfârșitul veacului XIV,
București, 1942.
7. Sacerdoțeanu Aurelian, „Organizarea Bisericii Ortodoxe Române în secolele al IX-lea -
al XIII-lea”, în Studii Teologice, XX (1968), nr. 3-4, pp. 242-257.
8. Spinei Victor, „Informații istorice despre populația românească de la est de Carpați, în
secolele XI-XIV”, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A. D. Xenopol” din
Iași, 14, 1977, pp. 1-21.
REZUMAT
1. Populații migratoare în ținuturile românești
- pecenegii – s-au așezat în sec. X în sudul Moldovei, în Muntenia și chiar în Transilvania;
- cumanii – înfrângând pe pecenegi la mijlocul sec. XI, le-au luat locul în ținuturile românești
amintite;
- de la pecenegi și cumani avem toponime ca: Bărăgan, Teleorman, Caraiman, Caracal,
Covurlui, Vaslui, Bahlui ș.a.
2. Colonizarea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei
- din pricina cumanilor, regele maghiar Andrei II (1205-1235) a adus în Țara Bârsei cavaleri
teutoni (călugări-ostași) de la Locurile Sfinte, cu obligația de a apăra granițele regatului
ungar;
- cavalerii teutoni au înălțat cetăți (de zid, nu de lemn) în Transilvania, dar și în Moldova și
Muntenia, fapt ce a nemulțumit pe regele maghiar, care a pornit în 1222 cu o armată
împotriva lor, pentru a-i împiedica să se declare independenți;
94
- la intervenția papei Honoriu III, regele maghiar a acceptat ca teutonii să stăpânească cetăți și
peste Carpați;
- în Moldova și Muntenia au întemeiat primele comunități catolice;
- în 1225, în urma unor noi neînțelegeri între Andrei II și cavalerii teutoni, aceștia sunt alungați
din ținuturile noastre; s-au refugiat în Polonia;
3. Învățătura creștină în rândurile cumanilor
- cumanii păgâni din ținuturile Moldovei și din Câmpia Munteană au fost atrași la catolicism,
trimițându-li-se și un episcop cu numele Teodoric din Ungaria, cu reședința, se pare, la
Milcov (sau Milcovia), întărit de papa în 21 martie 1228;
- în 1241 Episcopia Cumaniei (sau a cumanilor) a fost distrusă de tătari;
- dintr-o scrisoare a papei Grigorie IX din 14 noiembrie 1234, adresată viitorului rege maghiar
Bela IV, reiese că în ținuturile cumanilor exista o populație românească ortodoxă majoritară,
ce își avea episcopii ei, numiți de catolici pseudoepiscopi (falși episcopi), care îi atrăgeau și
pe catolicii de aici la Ortodoxie.
4. Câteva date privitoare la existența românilor în Oltenia și Muntenia
- în Diploma regelui maghiar Bela IV (1235-1270), din 2 iunie 1247, se face pomenire că în
Oltenia și Muntenia erau voievodate românești: Ioan și Farcaș în dreapta Oltului, Litovoi pe
Valea Jiului și în Țara Hațegului și Seneslau în stânga Oltului; de asemenea sunt menționați
și ierarhi ortodocși pentru populația românească, fără să li se pomenească numele.
5. Formațiuni politice românești în Moldova
- din Cronica rusă și din alte documente se arată că în Moldova existau în sec. XII-XIII țara
bolohovenilor în nord, țara brodnicilor în răsărit, dar și cnezate și voievodate la Orhei,
Lăpușna, zona Codrului ș.a.
- tot în Moldova s-au descoperit: cruci relicvar, cruci pectorale, cruci engolpioane ș.a.
Concluzie
- pentru scurtă vreme (sec. XIII), cavalerii teutoni au avut cetăți în Transilvania, Moldova și
Muntenia;
- în Moldova și Muntenia au venit în sec. IX pecenegii și în sec. XI cumanii, cei din urmă fiind
atrași la catolicism, cu o episcopie proprie (din 1228), distrusă de tătari în 1241;
95
- documentele papale și regale (din 1234 și 1247) menționează o populație majoritară
ortodoxă românească în Moldova, Muntenia și Oltenia, cu voievozii lor și cu ierarhii
ortodocși.
96
XII. ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI
1. Întemeierea statului Ţara Românească

Deoarece în Diploma cavalerilor ioaniţi (din 1247) au fost menţionate, la sud de Carpaţi,
câteva cnezate şi voievodate româneşti (Ioan, Farcaş, Litovoi, Seneslau), dar şi ierarhi ortodocşi,
credem că potrivit tradiţiei bizantine, pe lângă fiecare voievod putea să existe și câte un ierarh
ortodox (episcop sau arhiepiscop).
Mai târziu, în 1324 se constată că formațiunile politice anterioare (sau și altele) s-au unit
într-un singur stat, în frunte cu Basarab I (1310-1352); nu cunoaștem încă modul în care
voievodatele s-au unit prin forță, sau pe cale pașnică. În tradiția populară, Basarab I este
cunoscut și sub numele de ,,Negru Vodă”. El și-a câștigat independența statului față de
,,pretențiile suzeranitare ungare”, în urma bătăliei de la Posada, pe care a avut-o cu Carol
Robert de Anjou din 1330, după unii istorici, un loc între Câmpulung Muscel și Bran, iar după
alții, în Loviștea. Bătalia dintre domnitorul Basarab I și regele maghiar a fost descrisă în Cronica
pictată de la Viena. În urma acestei lupte (din 1330) s-a obținut independența statului Țara
Românească. Domnitorul Basarab I a avut o domnie cu multe realizări până la sfârșitul vieții
sale, în 1352, când a fost înmormântat în ctitoria sa, biserica ,,Negru Vodă” din Câmpulung
(Muscel).
97
2. Organizarea bisericească a Țării Românești
Se pare că odată cu unificarea voievodatelor, a avut loc și unificarea pe linie bisericească,
lângă domnitor fiind un ierarh ,,cu titlul onorific de mitropolit”, care avea sub oblăduirea sa, în
anumite locuri însemnate, câte un episcop. Aceasă tradiție bizantină a existat atât la bulgari, cât
și la sârbi, în sec. XII, nu cunoaștem până acum numele vreunui ierarh din perioada lui Basarab
I, dar aceasta nu înseamnă că n-au existat.
După trecerea la cele veșnice, lui Basarab I i-a urmat la tron fiul său, Nicolae Alexandru
Basarab (1352-1364).
Întrucât organizarea bisericească de pe vremea tatălui său (Basarab I) nu a fost

recunoscută din punct de vedere canonic de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol,
Nicolae Alexandru Basarab <a cerut nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale>
Patriarhului Ecumenic, ca Biserica din Țara Românească ,,să fie luată sub oblăduire canonică” a
Patriarhiei de Constantinopol și ierarhul român să facă parte din Sinodul Patriarhal. Pentru a
realiza acest deziderat, Nicolae Alexandru Basarab <a chemat cu câtva timp înainte pe Prea
Sfințitul Mitropolit al Vicinei, din apropierea sa, pe chir Iachint>.
98
Se cunosc două acte din 1359, cu privire la recunoașterea ,,unei stări existente” în Țara
Românească (a mitropolitului Iachint). Primul document este hotărârea Sinodului Patriarhal din
Constantinopol, prin care vlădica Iachint venit de la Vicina (la solicitarea lui Nicolae Alexandru
Basarab) a fost recunoscut ca Mitropolit al Ungrovlahiei. Cel de al doilea act este, de fapt, o
scrisoare a Patriarhului Ecumenic Calist I (1350-1354; 1355-1363), prin care l-a încunoștiințat
pe Nicolae Alexandru Basarab de hotărârea Sinodului Patriarhiei Ecumenice: recunoașterea
mitropolitului Iachint din Vicina în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei. Totodată, pentru această
numire, Patriarhul Ecumenic a primit și acordul împăratului Ioan V Paleologul (1341-1376;
1379-1391), ca Iachint <să fie de acum înainte…legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia>.
Prin urmare, prin cele două documente s-a ratificat ,,un fapt împlinit anterior”,
legalizându-se și finalizându-se problema lui Iachint, chemat <cu câtva timp înainte> la
conducerea ,,Bisericii din Țara Românească”.
În ce privește reședința mitropolitului Iachint, există două ipoteze: unii istorici au
susținut că ea s-a aflat la Argeș, alții, însă au fost de părere că este vorba de Câmpulung. Oricare
ar fi fost localitatea, important este faptul că, de acum înainte, mitropolitul Ungrovlahiei a avut o
reședință sigură, intrată în circuitul Centrelor Eparhiale, de sub oblădiuirea Patriarhiei
Ecumenice de la Constantiopol.
Jurisdicția Mitropoliei Ungrovlahiei (,,Valahia de lângă Ungaria”) s-a întins asupra
întregii Țări Românești. Pe timpul lui Vladislav I (Vlaicu Vodă, 1364-1377) stăpânirea sa se
întindea și peste Amlaș și Făgăraș (în Transilvania), dar și la Apus, în Banatul de Severin, iar pe
vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) până ,,la marea cea mare”, adică și asupra Dobrogei.
99
Amintim că în 1401, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a acordat mitropolitului
Țării Românești următoarea titulatură: <Prea sfințit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit și
exarh a toată Ungaria și al Plaiurilor>.
Din cele relatate rezultă că în 1330 s-a realizat independența Țării Românești sub
domnitorul Basarab I, iar sub fiul său, Nicolae Alexandru Basarab a fost recunoscută oficial
Mitropolia Ungrovlahiei (în 1359).
1. Constituirea statelor feudale românești (studii în volum), București, 1980.
2. Dobrescu Nicolae, Întemeierea Mitropoliilor și a celor două mănăstiri din țară,
București, 1906.
3. Giurescu Constantin C., „Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXVII (1959), nr. 7-10, pp. 673-697.
4. Giurescu Dinu C., Țara Românească în secolele XIV-XV, București, 1980.
5. Papacostea Șerban, Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj-Napoca, 1988.
6. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, Ed. a II-a, 1992,
REZUMAT
1. Întemeierea statului Țara Românească
- sunt amintite voievodatele lui:
a) Litovoi – Valea Jiului și Țara Hațegului;
b) Ioan – în dreapta Oltului;
c) Farcaș – probabil în Vâlcea;
d) Seneslau – în stânga Oltului;
- sunt amintiți în zona de curbură a Carpaților episcopi ortodocși români (pseudoepiscopi –
cum îi numesc documentele catolice);
- pe la 1324 un document vorbește despre voievodul Basarab – probabil Negru-Vodă, care a
fost unificatorul voievodatelor din Țara Românească;
- în 1330, în lupta de la Posada, împotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou, a câștigat
independența Țării Românești;
100
- se pare că la curtea sa de la Argeș a avut un ierarh ortodox, necunoscut până acum, probabil
cu rangul de mitropolit.
2. Organizarea bisericească a Țării Românești
- Basarab I a domnit între anii 1352-1364; sub el organizarea bisericească nu era recunoscută
de Patriarhia de la Constantinopol;
- urmașul său - Nicolae Alexandru Basarab (1364-1377);
- Nicolae Alexandru Basarab: în urma mai multor demersuri către Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol, a fost recunoscut în 1359 ca mitropolit al Țării Românești (Ungrovlahiei =
Valahia dinspre Ungaria), vlădica Iachint de la Vicina, ultimul ierarh al acestei Eparhii,
desființată datorită condițiilor istorice neprielnice;
- astfel că, în 1359, cu acordul patriarhului Calist I (1350-1354; 1355-1363), precum și cu al
împăratului bizantin Ioan V Paleologul (1341-1376; 1379-1391), a luat ființă Mitropolia
Ungrovlahiei;
- reședința Mitropoliei a fost la Argeș sau la Câmpulung Muscel (probabil o reședință de vară,
cea de la Câmpulung Muscel și a doua, de iarnă, la Argeș);
- jurisdicția – asupra întregii Țări Românești, pentru ca pe timpul lui Vladislav I (1364-1377),
să se întindă peste Amlaș și Făgăraș (în Transilvania), dar și la Apus, în Banatul de Severin;
pe vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) și asupra Dobrogei („până la marea cea mare”
– Marea Neagră);
- în 1401 Patriarhia Ecumenică de Constantinopol a acordat mitropolitului Țării Românești
următoarea titulatură: Prea sfințit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit și exarh a toată
Ungaria și al Plaiurilor;
Concluzie
- până în sec. al XIV-lea s-au aflat cnezate și voievodate românești în Țara Românească, ce
aveau, se pare, fiecare câte un ierarh, după tradiția bizantină;
- în preajma anului 1324 cnezatele și voievodatele de aici au fost unificate de către Basarab I,
poate Negru Vodă;
- în 1330 Basarab I câștigă independența Țării Românești, în urma bătăliei de la Posada, în
fața regelui maghiar Carol Robert de Anjou;
101
- în 1359 sub Nicolae Alexandru Basarab se întemeiază Mitropolia Țării Românești (a
Ungrovlahiei), cu reședința la Argeș (azi Curtea de Argeș) sau la Câmpulung Muscel;
- jurisdicția – la început peste întreaga Țară Românească, apoi și peste anumite părți din
Transilvania, Banatul de Severin și chiar în Dobrogea.
102
XIII. MITROPOLIA UNGROVLAHIEI DUPĂ 1359. ÎNFIINȚAREA
MITROPOLIEI SEVERINULUI
1. Situația Mitropoliei Ungrovalahiei după anul 1359

Arătam în cursul anterior că, în 1359, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a
recunoscut din punct de vedere canonic, existența Mitropoliei Ungrovlahiei și pe Iachint (fost
mitropolit de Vicina), în fruntea acesteia.
Desigur că această recunoaștere din partea Sinodului patriarhal și a patriarhului
ecumenic, cu acordul împaratului bizantin, însemna pentru Biserica din Țara Românească un act
de prestigiu, dar și o speranță de ocrotire, din punct de vedere politic, din partea Bizanțului.
Din mai 1359 și până în septembrie 1369 nu mai avem știri privitoare la activitatea
mitropolitului Iachint în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei. El este pomenit într-o scrisoare a
domnitorului Vlaicu Vodă (din 1369) în problema unor călugări români de la mănăstirea
Cutlumuș (Muntele Athos), care doreau să traiască o viața idioritmică.
În preajma anului 1370, câțiva pizmași ai mitropolitului Iachint l-au pârât la Patriarhia
Ecumenică că ar desconsidera-o, bazați, pe faptul că n-a participat o vreme la ședințele sinodului
Patriarhiei din Constantinopol. Desigur că, în urma acestor zvonuri, Patriarhul ecumenic Filotei
(1364–1376) s-a gândit că mitropolitul Iachint ar dori să iasă de sub jurisdicția Patriarhiei din
Constantinopol. În această situație Patriarhul ecumenic l-a trimis în Țara Românească (în vara
anului 1370), pe dicheofilaxul (avocatul) Patriarhiei, Daniil Critopulos ca să afle dacă acuzațiile
la adresa mitropolitului Iachint erau adevărate sau false. În urma cercetării acestui caz, trimisul
patriarhului Filotei a constatat că acuzațiile au fost false. Mitropolitul Iachint a alcătuit o
scrisoare pentru Patriarhul ecumenic, pe care a trimis-o prin Daniil Critopulos. În ea, mitropolitul
român a respins toate acuzațiile dușmanilor săi, arătând că nu a participat la toate ședintele
Sinodului patriarhal pentru ca era bătrân și bolnav, în aceslași timp nici domnitorul Vladislav nu
i-a permis deplasarea la Constantinopol, dată fiind <lungimea drumului și frica de a nu fi ucis>,
mai ales că în acea vreme bântuiau în Peninsula Balcanică numeroase cete de prădători. De
remarcat că în aceeași scrisoare, mitropolitul Iachint, cu acordul domnului și a boierilor țării îi
solicita patriarhului ca Daniil Critopulos <să fie sființit, dăruit și binecuvântat ca arhiereu a toată
103
Ungrovlahia> de aici reiese limpede că Iachint nu avea nici o vină, toate acuzațiile la adresa sa
fiind neadevărate.
2. Întemeierea Mitropoliei Severinului. Ierarhi la Severin și la Argeș

Patriarhul ecumenic și Sinodul patriarhal constatând netemeinicia acuzatiilor aduse la
adresa lui Iachint, dar și dorința mitropolitului român de a-i urma în scaun Daniil, ,,au luat o
măsură înțeleaptă”, l-au lăsat pe Iachint pe mai departe în scaun, dar, în același timp au creat un
nou scaun eparhial pentru Daniil Critopulos. Astfel că Daniil a fost tuns în monahism sub numele
de Antim, hirotonit episcop în octombrie 1370 și numit <mitropolit al unei părți din
Ungorovlahia>. De asemenea, lui Antim i s-a acordat și ,,rangul de locțiitor al scaunului
mitropolitan din Mitilene” (o eparhie în Armenia, care a aparținut cândva de Imperiul Bizantin),
prin această onoare, ,,obținea o întâietate” în fața mitropolitului Iachint.
În ceea ce privește motivul creării noii mitropolii, s-au emis mai multe ipoteze, între care
pomenim: acțiunea prozelitistă catolică în Țara Romanească și dorința apusenilor de a întemeia
aici o episcopie catolică; creșterea numărului populației românești ș.a.
Referindu-ne la reședința acestei mitropolii, majoritatea istoricilor sunt de părere că este
vorba de orașul Severin pomenit în unele documente de mai târziu (de pildă urmașul său,
Atanasie era numit <mitropolit al Severinului> sau <dinspre Severin>), eparhia ce cuprinde
ținuturile din partea Oltului; Părintele Prof. Mircea Păcurariu este de părere că reședința lui
Antim ar fi fost, mai întâi la Severin, după care, la scurtă vreme, s-ar fi mutat la Râmnic, din
pricina ocupației maghiare.
În calitate de mitropolit al Severinului este menționat în anii 1379-1380 că a participat la
ședințele Sinodului Patriarhiei din Constantinopol.
Se pare că mitropolitul Iachint n-a mai trăit mult după numirea lui Antim la Severin,
deoarece un act al Patriarhiei din Constantinopol îl amintea în august 1372 pe noul mitropolit al
Ungrovlahiei, Hariton (grec de neam) fost egumen la mănăstirea Cutlumuș (din Muntele Athos),
mănăstire ajutată material de domnii români Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) și
Vladislav I (cunoscut și sub numele de Vladislav Vlaicu, domn al Țării Românești după Nicolae
Alexandru Basarab, în perioada 1364-1377). Acest lucru a făcut ca Hariton să fie ales mitropolit
al Ungrovalahiei în anul 1372. Mitropolitului Hariton i s-a acordat și titlul de <locțiitor al
Amasiei>, titlu care era pe locul al 15-lea în cadrul Sinodului Patriarhiei Ecumenice.
104
El a fost amintit în actele din 1376 cînd, în paralel, a fost numit și ca <protos> al
mănăstirilor din Muntele Athos. În 1378 au fost evidențiate eforturile sale pentru înălțarea
mănăstirii Cutlumuș (cu ajutorul material al domnilor munteni pomeniți). În 1380 a participat la
ședințele Sinodului Patriarhiei din Constantinopol.
În preajma anului 1380, mitropolitul Antim Critopulos de la Severin i-a urmat lui Hariton
în scaunul de la Argeș (probabil mort între timp) a primit și titlul <de locțiitor al scaunului...din
Nicomidia>, din nord-vestul Asiei Mici, al 7-lea în Sinodul Patriarhal din Constantinopol.
Mitropolitul Antim a avut o corespondență cu renumitul patriarh și teolog Eftimie al Târnovei
(1375-1393), pe tema unor probleme de ordin canonic (nu admitea a treia și a patra căsătorie),
dar și alte probleme privind situația Bisericii, probabil depre erezia bogomilă sau despre
expansiunea regatului maghiar și a catolicismului în ținuturile dunărene. Mitropolitul Antim a
mai fost pomenit în documentele din anii 1388–1389, când s-ar fi îmbolnăvit grav și ar fi luat
marea schimă, primind numele de Timotei. Însănătoșindu-se și-a reluat arhieria, deși era
împotriva canonului 2 al Sinodului local din Constantinopol din 879. Se pare că a participat și la
alte evenimente însemnate din viața țării, alături de domnitorul Mircea cel Bătrân (1386–1418),
între care, aducerea moaștelor Sfintei Filofteia la Argeș, în 1396 (viața sfintei a fost scrisă de
patriarhul Eftimie al Târnovei). Credem că a trecut la cele veșnice în 1401 fiind îngropat,
probabil, în cadrul Mitropoliei de la Argeș.
Amintim că în locul lui Antim, la Severin, a urmat Atanasie menționat în anul 1389 la
ședințele Sinodului Patriarhiei din Constantiopol, de el s-a făcut pomenire până în 1403 când
ajuns în conflict cu patriarhul Matei I și cu împăratul bizantin, Manuil II Paleologul (1391-1425).
105
Nu știm ce s-a întâmplat cu el după această data, cert este lucrul că a fost ultimul mitropolit de
Severin despre care mai avem date. Amintim că în 1419, părțile Severinului au ajuns sub
stăpânire maghiară, iar de la sfârșitul sec. XV sub turci, cele două cuceriri au putut duce la
desființarea Mitropoliei Severinului.
Reamintim faptul că în 1359 a fost recunoscută canonic Mitropolia Ungrovlahiei, iar în
1370 a luat ființă Mitropolia Severinului care a dăinuit până la începutul sec. XV.
1. Bălașa D., „De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei (1370-1970)”, în
Mitropolia Olteniei, XXII (1970), nr. 5-6, pp. 333-354.
3. Șerbănescu Niculae, „Mitropolia Severinului. Șase sute de ani de la înființare”, în
Biserica Ortodoxă Română, LXXXVIII (1970), nr. 11-12, pp. 1191-1227.
4. Șerbănescu Niculae, „Mitropolia Ungrovlahiei”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXVII
(1959), nr. 7-10, pp. 722-826.
5. Șerbănescu Niculae, Stoicescu Nicolae, Mircea cel Mare. 600 de ani de la urcarea pe
tronul Țării Românești, București, 1987, pp. 121-142.
REZUMAT
1. Situația Mitropoliei Ungrovlahiei după 1359
- între 1359-1369 nu mai avem date privitoare la activitatea lui Iachint în Țara Românească;
- în 1370 vlădica Iachint a fost pârât de către anumiți rău-voitori la Patriarhia ecumenică din
Constantinopol, că ar vrea să iasă de sub jurisdicția acesteia, pâră bazată pe neparticiparea lui
la Sinoadele locale din capitala Imperiului;
- în această situație patriarhul Filotei (1364-1376) l-a trimis în Țara Românească pe avocatul
(dicheofilaxul) Daniil Critopol (Critopulos) să afle adevărul; în realitate, Iachint era bătrân și
bolnav, fapt pentru care nu s-a putut deplasa la Constantinopol;
- în urma cercetării Iachint i-a scris o scrisoare patriarhului Filotei, prin care îl ruga să pună în
locul său pe Daniil.
106
2. Întemeierea Mitropoliei Severinului. Ierarhi la Severin și la Argeș
- patriarhul ecumenic, văzând situația reală, a mai înființat o altă Mitropolie în Țara
Românească, la Severin (în 1370), în care l-a numit pe Daniil, respectiv Antim (în călugărie),
iar pe Iachint l-a lăsat până la moarte la Argeș;
- astfel că, în 1370, ia ființă Mitropolia Severinului, cu reședința la Severin (azi Turnu
Severin), în frunte cu Antim Critopol;
- după Iachint a urmat la Argeș vlădica Hariton, până în 1380;
- lui Hariton i-a urmat în scaunul de la Argeș Antim Critopol (de la Severin), care a primit și
titulatura de locțiitor al scaunului din Nicomidia (Asia Mică), al 7-lea în rang în cadrul
Sinodului Patriarhal de la Constantinopol;
- mitropolitul Antim a purtat corespondență cu vestitul ierarh cărturar Eftimie de la Târnovo
(1375-1393), pe teme teologice;
- la Severin, lui Antim i-a urmat vlădica Atanasie (pomenit în 1389, dar și în 1401);
- la scurtă vreme Severinul a căzut sub maghiari, iar apoi sub turci (tot sec. XV), iar
Mitropolia s-a desființat.
Concluzie
- în 1370 ia ființă a doua Mitropolie în Țara Românească, cea a Severinului (cu sediul la
Severin, azi Turnu Severin), în frunte cu Antim Critopol, cu jurisdicție peste ținuturile
Severinului și ale Olteniei;
- lui Iachint i-a urmat la Argeș vlădica Hariton (1372-1380) și Antim Critopol de la Severin
(1370-1389);
- lui Antim Critopol la Severin i-a urmat, în 1389, Atanasie, probabil ultimul mitropolit de aici,
care a păstorit cel puțin până în anul 1401, când avem ultima mențiune despre el;
- la începutul sec. al XV-lea Severinul a căzut sub maghiari, iar la scurtă vreme sub turci, când
Mitropolia de la Severin a fost desființată.
107
XIV. ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI MOLDOVEI
1. Întemeierea statului Moldova

În secolele XII-XIII erau în Moldova (ca de altfel și în Țara Românească), anumite
cnezate și voievodate dar și așa-numitele ,,țări” (ale bolohovenilor, berladnicilor, brodnicilor
ș.a.), prin urmare o organizare politică românească.
În secolul al XIV-lea, teritoriile moldovenești au fost adesea prădate de tătari, care au
ajuns, uneori, până în Transilvania și chiar în Ungaria. Pentru acest motiv, regii maghiari au
trebuit să facă mai multe expediții împotriva tătarilor, cea mai mare dintre acestea fiind în 1343,
sub regele Ludovic cel Mare (1342-1382). În acel an, regele maghiar i-a înfrânat pe tătari,
împingându-i în nordul Mării Negre și în Crimeea.
În vederea apărării Transilvaniei și Ungariei, de alte eventuale incursiuni ale tătarilor,
regele maghiar a creat între Carpați și Siret o <marcă> de apărare a teritoriilor sale.
Prin anii 1352 ori 1353, în teritoriile moldovene era un voievod român din Maramureș,
Dragoș, care a stăpânit aici vreo doi ani, având reședința la Baia. După Dragoș a urmat Sas, fiul
său, domnind aici vreo patru ani, acestuia i-a urmat la domnie, în 1359, Balc sau Baliță, fiul lui
Sas.
În același an, însă, (în 1359) a trecut în Moldova, din Cuhea Maramureșului, voievodul
Bogdan, împreună cu apropiații săi, silindu-l pe Balc să părăsească tronul. Cu toate încercările
regelui maghiar (prin câteva atacuri), el n-a reușit să-l reașeze în tron pe Balc, deoarece Bogdan
și ai săi, în această vreme au fost apărați și de către populația locală. Astfel că în urma victoriilor
sale, Bogdan a câstigat (în 1359) independența statului Moldova. El a domnit până în 1365, când
i-a urmat la tron Lațcu Vodă, fiul său (între 1365-1375) pe timpul căruia hotarele statului au fost
108
extinse înspre nord. De amintit că el a căutat să aibă relații bune cu Polonia, făcând unele
concesii, între care și acceptarea călugărilor catolici să facă misiune în Moldova, în cele din urmă
a fost întemeiată chiar o episcopie catolică la Siret. Credem că pentru ortodocșii din Moldova va
fi avut un ierarh pe lângă el.
I-a urmat în scaun, Petru Mușat (din neamul Mușatinilor), care a domnit între anii
1375-1391, el și-a mutat reședința la Suceava.
2. Viața bisericească din Moldova. Ierahi

Ca și în Țara Românească, și pe lângă domnul din Moldova (respectiv Bogdan I) va fi
existat un ierarh. Faptul că domnul moldovean pomenit a ctitorit o biserică în Rădăuți, cu hramul
,,Sf. Nicolae” (o biserică ce are în ea un scaun arhieresc din piatră), unde a fost înmormântat
(domnitorul) și ceilalți până la Petru Mușat, i-a făcut pe unii istorici să afirme că aici (la Rădăuți)
ar fi fost un scaun episcopal (și pentru o vreme, reședința domnească).
Petru Mușat, prin stabilirea scaunului domnesc la Suceava, ar fi mutat și centrul eparhial
tot aici, (și probabil biserica ,,Mirăuți” a fost catedrala episcopală). Fiind un mare sprijinitor al
ortodocșilor (ctitorește mănăstirea Neamț și probabil și alte lăcașuri de cult, acordă sprijin
material Bisericii), credem că ar fi vrut să aibă în fruntea Bisericii moldovene un ierarh în rang
de mitropolit. Va fi făcut, probabil, demersuri în acest sens pe lângă Patriarhia din
Constantinopol, care păstrând tradiția ca și în Țara Românească, va fi trimis în Moldova un
ierarh de neam grec înainte de 1386. Unii cercetători susțin această părere fiindcă într-un
<Manual de cancelarie bizantin> este atestată existența Mitropoliei Moldovei ,,înainte de
septembrie 1386”, pe vremea lui Petru Mușat și a Patriarhului ecumenic Nil (1379-1388).
109
Mai târziu, prin 1387 a început un conflict între Patriarhia Ecumenică și domnul
Moldovei, legat de noul mitropolit al Moldovei (probabil urmașul ierarhului grec). El s-a datorat
faptului că domnul moldovean a apelat la mitropolitul Antonie al Haliciului (Galiția de mai
târziu) să îi hirotonească doi ierarhi moldoveni pentru Biserica din Moldova este vorba de Iosif
Mușat (fratele domnitorului) și Meletie. Hirotonia lor făcându-se fără acordul Patriarhului
Ecumenic, ea a fost considerată necanonică (adică ilegală). Nu cunoaștem motivul pentru care
cei doi ierarhi au fost hirotoniți la Haliciu. Probabil că Petru Mușat voia să impună un român în
fruntea Bisericii Moldovei, mai ales că era vorba de fratele său. Pe de altă parte, Patriarhia din
Constantinopol se temea probabil ca nu cumva Biserica din Moldova, dacă ar fi fost condusă de
un ierarh român, să nu-și ceară independența față de Patriarhia din Constantinopol; de aceea
dorea un ierarh grec la conducerea Mitropoliei Moldovei (ex. în Țara Românească, dar și în alte
țări ortodoxe din Balcani). Credem că Iosif a fost hirotonit pentru Mitropolia de la Suceava, iar
Meletie pentru episcopia din Rădăuți.
Întrucât scaunul mitropolitan de la Suceava era considerat vacant, patriarhul Ecumenic
necunoscându-l pe vlădica Iosif, l-a trimis în Moldova pe grecul Teodosie, pentru a fi numit
mitropolit; el nefiind acceptat de către domn și cler, a fost nevoit să se întoarcă la
Constantinopol.
Patriarhul Ecumenic Antonie nu s-a lăsat înfrânt, ci l-a transferat în Moldova pe
mitropolitul grec Ieremia de Mytilene (insula Lesbos), se pare, prin anii 1392-1393. De această
dată domnea în Moldova Roman Mușat (1392-1394). În vederea înlăturării neînțelegerilor,
domnitorul Ștefan Mușat (1394-1399) l-a trimis la Constantinopol pe protopopul Petru cu câțiva
însoțitori, dar și cu scrisori, prin care îl ruga pe Patriarhul ecumenic să ,,ridice anatema aruncată
de Ieremia”, dar și să fie recunoscuți canonic ierarhii Iosif și Meletie. Patriarhul Antonie a fost
din nou categoric, refuzând, în termeni duri, propunerea moldovenilor. Mai mult, l-a numit
(împotrivit dorinței sale) pe protopopul Petru ca <exarh patriarhal> în Moldova, până la alegerea
unui nou ierarh. Desigur că protopopul Petru n-a luat „în primire slujba” încredințată, iar domnul
și boierii nu i-au alungat pe cei doi ierarhi cum a cerut partriarhul constantinopolitan.
În toamna anului 1395, l-a trimis în Moldova pe mitropolitul de Mytilene (urmașul lui
Ieremia) să aplaneze conflictul, dar nici el nu a adus nici un rezultat.
Aplanarea conflictului dintre Patriarhia Ecumenică și Biserica Moldovei s-a realizat abia
sub domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432); amintim că, nici Bizanțul nu mai avea nevoie de
110
conflict în rândul ortodocșilor de vreme ce, pe de o parte, propaganda catolică era în mare
expansiune, iar turcii amenințau Imperiul basileilor de la Constantinopol. Domnitorul
moldovean, Alexandru cel Bun a trimis o solie la Constantinopol, în vara anului 1401. În urma
acestui demers, Patriarhul Ecumenic Matei I și Sinodul său l-au recunoscut, la 26 iulie 1401, pe
Iosif ca Mitropolit al Moldovei; de episcopul Meletie nu s-a mai făcut pomenire, ceea ce ne face
să credem că el murise între timp.
Un fapt de seamă de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun a fost aducerea la

Suceava a moaștelor Sf. Ioan cel Nou (din Cetatea Albă), martirizat aici în preajma anului 1330;
se prăznuiește în fiecare an la data de 2 iunie.
Din cele prezentate, reiese că statul Moldova s-a întemeiat în 1359, iar Mitropolia
Moldovei în preajma anului 1386, iar după un lung conflict între Patriarhia Ecumenică și
Biserica Moldovei (pe tema unui ierarh român în fruntea acesteia), la 26 iulie 1401, vlădica Iosif
Mușat a fost recunoscut ca Mitropolit al Moldovei.
1. Ciurea Al., „Șirul mitropoliților Bisericii Ortodoxe din Moldova. Elemente esențiale
biografice și bibliografice”, în Teologie și Viață, III (LXIX) - (1993), nr. 8-10, pp. 53-94.
2. Demciuc Vasile M., „Vechi biserici mitropolitane din Suceava: Biserica Mirăuți și
Biserica Sfântul Gheorghe”, în Teologie și Viață, III (LXIX) - (1993), nr. 8-10, pp.
121-128.
3. Dobreanu Nicolae, Întemeierea Mitropoliilor și a celor dintâi mănăstiri din țară,
București, 1906.
111
4. Gorovei Ștefan S., „Întemeierea Mitropoliei Moldovei în contextul relațiilor
moldo-bizantine”, în Teologie și Viață, III (LXIX) - (1993), nr. 8-10, pp. 28-52.
5. Ivan Ioan, „Patriarhi ortodocși în Moldova”, în Teologie și Viață, III (LXIX) - (1993), nr.
8-10, pp. 129-138.
7. Porcescu Scarlat, „Titulatura și teritoriile de jurisdicție ale Mitropoliților Moldovei până
la 1500”, în Teologie și Viață, III (LXIX) - (1993), nr. 8-10, pp. 95-110.
8. Theodorescu Răzvan, „Implicații balcanice ale începuturilor Mitropoliei Moldovei”, în
Teologie și Viață, III (LXIX) - (1993), nr. 8-10, pp. 5-27.
REZUMAT
1. Întemeierea statului Moldova
- în sec. XII-XIII existau în Moldova cnezate, voievodate și „țări” românești;
- 1241 – invazia tătară în Moldova;
- în 1343 – tătarii sunt alungați în șesurile din nordul Mării Negre;
- în ținuturile dintre Siret și Carpați s-a creat o „marcă” de apărare a Transilvaniei și Ungariei
de tătari – sub conducerea lui Dragoș, voievod din Maramureș;
- Dragoș (1352 sau 1353-1355) – cu capitala la Baia;
- Sas (1355-1359) – Baia;
- Balc (1359) – Baia;
- în 1359 Bogdan din Cuhea Maramureșului câștigă îndependența Moldovei față de regatul
feudal maghiar și-și stabilește capitala la Baia; Bogdan domnește până în 1365;
- Lațcu – 1365-1375 – capitala la Siret;
- Petru Mușat – 1375-1391 – capitala la Suceava;
2. Viața bisericească din Moldova. Ierarhi
- precum în Țara Românească, așa și în Moldova, pe lângă Bogdan I va fi existat un ierarh,
dovadă – existența unui scaun arhieresc în biserica „Sf. Nicolae” din Rădăuți, ctitorită de el;
- mutând capitala la Suceava, Bogdan I, va fi avut un ierarh, cu rangul de mitropolit, la
biserica Mirăuți (catedrala Mitropoliei), fără însă a-i cunoaște numele;
112
- un Manual de cancelarie bizantin – atestă existența Mitropoliei Moldovei înainte de 1386;
prin urmare, în 1386, ar fi existat un mitropolit, probabil grec, în Moldova, recunoscut de
către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol;
- murind, probabil, mitropolitul grec, în 1387, Petru Mușat și-a dorit ierarhi moldoveni; astfel
că, la solicitarea sa, mitropolitul Haliciului (în Polonia) i-a hirotonit doi ierarhi: Iosif Mușat
(fratele lui Petru) și Meletie, primul - mitropolit, iar al doilea – episcop, pe care patriarhul
ecumenic nu i-a recunoscut;
- conflictul cu Patriarhia Ecumenică a continuat și sub domnitorii Roman Mușat (1391-1394)
și Ștefan Mușat (1394-1399);
- Patriarhia Ecumenică a trimis în Moldova pe grecul Teodosie pentru a fi numit mitropolit,
dar n-a fost primit de moldoveni;
- patriarhul ecumenic l-a trimis apoi pe mitropolitul grec Ieremia de Mytilene (din insula
Lesbos), dar a fost alungat și el, fapt pentru care a fost aruncată anatema asupra întregii țări;
- orice încercare de împăcare sub Mușatini a fost sortită eșecului;
- abia sub Alexandru cel Bun (1400-1432), la 26 iulie 1401 Patriarhia din Constantinopol a
recunoscut pe Iosif ca mitropolit al Moldovei deci, de la această dată a fost recunoscută
canonic Mitropolia Moldovei;
- în 1402 au fost aduse la Suceava și moaștele Sf. Ioan cel Nou, unde se află și astăzi.
Concluzie
- în sec. XII-XIII exista în Moldova o organizare politică românească;
- se creează o „marcă” de apărare a Transilvaniei și Ungariei la Baia (Moldova), în frunte cu
Dragoș Vodă din Maramureș;
- în 1359 Bogdan Vodă din Cuhea Maramureșului întemeiază statul Moldova; la Rădăuți a
avut un ierarh ortodox lângă el;
- sub Petru Mușat s-a mutat capitala la Suceava;
- se confirmă în 1386 existența unui mitropolit grec în fruntea Bisericii Moldovei;
- Petru Mușat, în dorința de a avea ierarhi români în fruntea Bisericii Moldovei, a trimis la
Haliciu (Polonia) doi candidați, pe Iosif Mușat și pe Meletie, care au fost hirotoniți episcopi;
- Patriarhia Ecumenică nu i-a recunoscut pe cei doi ierarhi moldoveni, pricină de conflict între
Biserica Moldovei și Constantinopol;
113
- Patriarhia Ecumenică a trimis pe rând în Moldova pe Teodosie și pe Ieremia ca să conducă
Biserica Moldovei, dar moldovenii nu i-au primit;
- patriarhul ecumenic a aruncat anatema asupra Bisericii moldovene, un fapt neplăcut al acelei
vremi;
- sub Alexandru cel Bun, în 26 iulie 1401, a fost recunoscut Iosif Mușat în fruntea Bisericii
Moldovei și implicit, Mitropolia ca instituție bisericească ortodoxă românească.
114
XV. VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA
ÎNTRE SEC. XIV ȘI ÎNCEPUTUL SEC. XVI
1. Situația românilor din Transilvania între sec. XIV-XVI

Între secolele XI-XIII s-a petrecut ocuparea treptată a Transilvaniei de către maghiari,
perioadă în care a avut loc aici organizarea unor episcopii catolice: Biharea mutată mai apoi la
Oradea, (sec. XI) la Tășnad, mutată la scurtă vreme la Cluj (sec. XI) și la Alba Iulia (sec. XI),
există și azi.
În paralel cu organizarea Bisericii catolice din Transilvania, au avut loc numeroase
acțiuni de prigoană a Bisericii Ortodoxe Române de aici, din partea regilor maghiari, susținuți de
către pontifii romani.
Astfel, în anul 1232, papa Grigorie IX (1227-1241) trimitea un emisar de-al său în
Ungaria, pentru a-i nimici pe schismatici (ortodocșii) din regatul maghiar.
La începutul anului 1234, același papă, primea de la principele de coroană Bela (mai apoi
regele Bela IV) un jurământ prin care se angaja că o să-i nimicească pe <toți ereticii>
(ortodocșii) din viitorul său regat. Câteva luni mai târziu (tot în 1234), papa Grigorie IX îi aducea
la cunoștință lui Bela că în țara cumanilor (în sudul Moldovei și în Câmpia munteană) erau
anumiți pseudoepiscopi sau schismatici (ortodocși în gândirea catolică) care se pare că au atras
de partea lor și credincioși catolici.
În secolul al XIV-lea, regele Lodovic cel Mare (1324-1382) a dat ordin (în 20 iulie 1366)
nobililor din comitatele Cuvin și Caraș să îi aresteze pe schismatici, după care să îi pedepsească
(să-i extermine).
Regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a luat (în 1428) măsuri aspre împotriva
schismaticilor din Banat și Hațeg. De remarcat că acțiunile împotriva ortodocșilor (și a husiților)
au dus la răscoala țărănescă din 1437, iar mai târziu, și la cea din 1514, condusă de Gheorghe
Doja.
115
2. Date privind organizarea bisericească din Transilvania. Clerici
Cu toate acțiunile de prigonire a ortodocșilor din Transilvania, Biserica noastră și-a dus
pe mai departe activitatea în rândul credincioșilor, prin conducătorii ei spirituali: preoți,
protopopi, episcopi (dar și monahi).
De pildă, din documentele vremii, aflăm de câteva nume de clerici din Țara Hațegului și
din Maramureș (deși documentele sunt numai din sec. XIV-XV, acest lucru nu înseamnă că n-au
existat clerici până în aceste secole). Într-o inscripție din biserica Streisângiorgiu (din
1313-1314) apare numele preotului Naneș. În 1360, într-un scaun de judecată din Hațeg sunt
pomeniți protopopul Petru din Ostrov, preotul Dragomir din Tuștea și preotul Balc din Peșteana.
Într-un proces din 1411 este amintit protopopul Dobrotă din Râu-Bărbat, iar într-o scrisoare din
1456 era menționat protopopul Petru din părțile Hunedoarei. În 1505 este amintit preotul Petru
din Socet. În ținuturile maramureșene este pomenit, în 1364 preotul Miroslav ș.a.
Pe lângă preoți și protopopi, în acele secole avem informații și de existența unor anumiți
ierarhi: arhiepiscopul Ghelasie, menționat într-o inscripție din 1377, existentă în biserica veche
a mănăstirii Râmeț-Alba. În 1391 sunt pomeniți ,,arhiereii locali” din Maramureș, în Tomosul
patriarhului Antonie IV al Constantiopolului prin care mănăstirea Peri era declarată stavropighie
(dependentă) a Patriarhiei Ecumenice. În 1456 Ioan din Caffa Crimeii, a fost arestat în
Hunedoara din ordinul inchizitorului Ioan Capistrano, trimis la Timișoara și închis, după care a
fost dus la Pesta. În 1479 este amintit mitropolitul Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia).
3. Mitropolia Ortodoxă Română din Feleac

În istoriografia românească s-au emis anumite ipoteze, atât în ceea ce privește primul
ierarh, cât și originea și rangul Eparhiei din Feleac (în apropiere de Cluj).
116
Pe baza documentelor și în pofida ipotezelor emise până nu de mult, credem că primul
ierarh de la Feleac, cunoscut cu numele și asupra căruia nu există dubii, a fost Daniil pomenit
într-o însemnare de pe un Tetraevanghel slavon, din 1488. Din citirea atentă a acestei însemnări
deducem faptul că în perioada copierii Tetraevanghelului din 1488, vlădica din Feleac avea
rangul de arhiepiscop și, susținem noi, și de mitropolit al Transilvaniei, așa cum au fost și
antecesorii săi: Ghelasie (pomenit la Râmeț) și Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia). De
asemenea, tot în aceeași perioadă, era zidită catedrala mitropolitană din Feleac (care, cu unele
schimbări dăinuiește până azi), alcătuită din elemente gotice și moldovenești, ceea ce presupune
influența și stăpânirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt în Transilvania.
Se pare că mitropolitului Daniil i-a urmat în scaun, în preajma anului 1500, Marcu.
Credem că el a fost grec de neam, venit din sudul Dunării din pricina stăpânirii turcești, care s-a
stabilit la Feleac (unde, între timp se ridicase o mănăstire ce a devenit un centru cultural), apoi și-
a cumpărat o casă și moșie de la preotul Vasile din Feleac. Fiul preotului Vasile, pe nume
Danciu, i-a fost, probabil, diacon, iar mai târziu preot mitropolitului Marcu. Păstorirea lui Marcu
s-a întins până în preajma anului 1516. Dintr-o inscriptie slavă care a fost descoperită pe soclul
bisericii din Feleac aflăm că noul mitropolit a fost Ștefan, una și aceeași persoană cu Danciu
(pomenit mai sus), nume sub care a fost cunoscut mai bine de localnici, fiind fiul preotului
Vasile din Feleac. Numele de Ștefan era unul de călugărie și, bineînțeles, de mitropolit de Feleac.
Se presupune că Danciu (Ștefan) ar fi fost hirotonit arhiereu în Țara Românească de către
mitropolitul Macarie II (1512-1521), pe vremea lui Neagoe Basarab.
Credem că mitropolitul Danciu a păstorit la Feleac până în anul 1533, când într-un act de
din 26 ianuarie 1534 se făcea pomenire despre succesorul său legal, Ioan, și el fost preot în
Feleac ca și tatăl lui, Danciu (care fusese căsătorit în tinerețe și a avut doi copii: Ana și Ioan).
117
S-ar părea că, din 1533, scaunul mitropolitan din Feleac a rămas vacant pentru o perioadă
de trei ani, deoarece în 1536, episcopul Atanasie al Vadului se intitula ,,episcop de Vad și
Feleac”, fiind, probabil, ,,locțiitor al scaunului de Feleac”.
Doi ani mai târziu în scaunul eparhial de la Feleac se găsea episcopul, respectiv
mitropolitul Petru (nepotul de soră a lui Danciu), pomenit într-un act din 15 august 1538.
Credem că Petru a fost hirotonit în Țara Românească, la Târgoviște, cel mai devreme spre
sfârșitul anului 1537. Petru și-a încheiat păstorirea, cel mai probabil, către sfârșitul primei
jumătăți a veacului al XVI-lea, fiindcă în actul din 25 decembrie 1550 nu se mai face pomenire
de el. Cert este că el a încheiat șirul mitropoliților din Feleac, deoarece, acest scaun eparhial n-a
mai fost pomenit în documente de atunci încoace.
Motivul principal al încetării activității mitropolitului din Feleac a fost același ca și în
cazul Episcopiei de Vad, suprimarea lor de către autoritățile maghiare reformate din
Transilvania, care țineau cu tot dinadinsul să-i calvinizeze pe românii ortodocși de aici, după care
să îi maghiarizeze.
4.Episcopia de Vad
În decursul veacurilor, locuitorii Transilvaniei și cei ai Moldovei „având aceeași limbă și
lege au trăit într-un viu și permanent contact”. Astfel, păstorii din Transilvania „cercetau an de
an cu turmele lor pământurile Moldovei învecinate, iar moldovenii, la rândul lor, cercetau
adeseori Transilvania, îndeosebi Bistrița, de unde-și cumpărau produsele meșteșugăreși de care
aveau nevoie”. Dar legăturile dintre cele două țări s-au întărit, mai ales, odată cu stăpânirea lui
Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504) asupra unor ținuturi din Transilvania: Cetatea Ciceu și
Cetatea de Baltă dimpreună cu feudele lor, începând cu anul 1475.
În cetățile amintite, domnul moldovean avea nevoie nu numai de o organizare militar-
politică, ci și de una bisericească. Astfel, după ce va primi în dar cetatea Ciceului, va înființa pe
domeniul său de la Vad o Episcopie, zidind pentru ea cu meșteri locali și din alte părți
transilvănene o frumoasă biserică în stil gotic și moldovenesc al epocii. Din analiza elementelor
arhitectonice ale bisericii de la Vad s-a ajuns la concluzia că această biserică a fost zidită pe
vremea lui Ștefan cel Mare și nu pe timpul lui Petru Rareș, așa cum s-a crezut de către unii
istorici, ea servind, totodată, și ca biserică episcopală pentru Episcopia nou înființată aici (la
Vad).
118
Cu toate că lipsesc documentele privitoare la organizarea Episcopiei Vadului, credem că
va fi fost organizată după modelul episcopiilor moldovenești, cu un ierarh în frunte, ajutat în
ocârmuirea ei de preoți și diaconi.
Episcopul de la Vad va fi fost hirotonit de mitropolitul Moldovei, de care și aparținea, iar
„prin scrisori domnești… recomandat… și recunoscut de către regele prieten”. Prin urmare,
acești vlădici erau români de neam, hirotoniți de ierarhii din Moldova și recunoscuți apoi de către
autoritatea politică a Transilvaniei.
Istoricul Ștefan Meteș credea că majoritatea episcopilor de Vad erau de loc din
Transilvania, care, însă, înainte de a fi aleși și numiți, au fost trimiși în Moldova, pentru a învăța
„cartea sfântă în limba slavonă… în vestitele mănăstiri răspânditoare de lumină”, din acea țară,
după care erau hirotoniți și apoi instalați în scaunul episcopal de la Vad. Indiferent de locul lor de
baștină – Moldova sau Transilvania – cert este faptul că, înainte de a fi aleși episcopi, făceau
carte în mănăstirile moldovenești din acea epocă, iar apoi se întorceau la Vad, unde se îngrijeau
de viața duhovnicească, dar și culturală din acele ținuturi.
Până în prezent, istoria noastră nu cunoaște numele celui dintâi episcop trimis la Vad de
către Ștefan cel Mare și apoi recunoscut de regele Matei Corvin.
Mărturii sigure despre existența unor episcopi la Vad avem abia din veacul al XVI-lea.
După unii istorici, primul episcop de la Vad, cunoscut cu numele, ar fi fost Ilarion, în 1523; după
alții însă, (dar totuși cu rezerve), putea fi vlădica Ioan, pomenit în anul 1533 (probabil într-o
scurtă vacanță a scaunului de la Vad). Credem că nu este așa de important cine a fost mai întâi (și
că l-ar fi chemat Ilarion sau Ioan), ci faptul că, la începutul veacului al XVI-lea cunoaștem la
Vad un episcop cu numele.
Din documentele vremii reiese faptul că, în 1523, Episcopul Ilarion, cu alți trei preoți:
Matei, Șandru și Petru au intervenit pe lângă magistratul Bistriței pentru un ajutor material, în
119
vederea înălțării unei mănăstiri (se pare, pe locul uneia mai vechi), în ținutul Năsăudului, între
localitățile Hordou (azi Coșbuc) și Telciu; tot în același an (1523), vlădica Ilarion a cerut
conducătorilor bistrițeni reînnoirea privilegiilor pentru același așezământ monahal, probabil a
acelora pe care le-a avut odinioară vechea mănăstire.
Episcopului Ilarion i-a urmat în scaun vlădica Anastasie, pomenit în anul 1529, unul
dintre oamenii de încredere ai domnitorului moldovean Petru Rareș. În luna octombrie a
aceluiași an (1529) se afla în fruntea unei oștiri a lui Petru Rareș, care a atacat cu succes Bistrița,
după care a încheiat un armistițiu avantajos pentru domnul moldovean.
În anul 1531, Episcopul Anastasie a dăruit bisericii eparhiale de la Vad o „icoană ferecată
în argint aurit”, ce reprezenta pe Sfântul Ierarh Nicolae (și care se află acum în Muzeul de Artă al
României); în partea de jos a ramei are o inscripție în limba slavonă: „Rugăciunea robului lui
Dumnezeu, Episcopului Anastasie din Vadul ungurean, a ferecat această icoană în anul 7039
(=1531), luna mai 15”.
Câțiva ani mai târziu (în 1538) a complotat împotriva fostului său mentor, Petru Rareș
(refugiat pentru o vreme în cetatea Ciceu), cu scopul de a-l da în mâna lui Ștefan Lăcustă,
uzurpatorul scaunului Moldovei (1538-1540). După revenirea la domnie a lui Petru Rareș,
vlãdica Anastasie a fost scos din scaun, asemenea boierilor trădători și s-a retras la mănăstirea sa
de metanie, Putna. Nu după multă vreme, Petru Rareș l-a iertat pe Anastasie, acesta reluându-și
activitatea arhierească la Vad, în 1541, păstorind aici până în 1546.
Nu cunoaștem însă motivul încheierii activității lui Anastasie la Vad: ori că trecuse la
cele veșnice sau că a fost scos din nou din scaun de către Petru Rareș, din pricina complotului
pomenit.
Cert este faptul că, în 19 iulie 1546, același domn moldovean îl recomandă bistrițenilor
pe noul episcop de Vad, ales (de domn) în persoana lui Tarasie, cerându-le, totodată „să-i acorde
jurisdicție peste preoții și credincioșii de aici, cum a avut și «episcopul dinainte»”. Prin urmare,
în timpul domniei lui Petru Rareș, jurisdicția Episcopiei Vadului se întindea, în afară de satele
aparținătoare cetății Ciceului, și asupra altor două orașe: „Bistrița cu peste 50 de sate și Rodna cu
23 de sate, precum și cetatea Unguraș cu 34 de sate”. Episcopul Tarasie a păstorit la Vad doar trei
ani și jumătate, îndeplinindu-și cu demnitate misiunea arhierească și culturală în aceste părți
transilvănene.
120
În 5 ianuarie 1550, Iliaș Vodă, fiul (turcit între timp) lui Petru Rareș, îl recomanda
bistrițenilor „pe prea cucernicul Gheorghe episcop de Vad, pentru a-l sprijini față de credincioșii
de lege ortodoxă din părțile Bistriței, ca să-și poată aduna veniturile episcopale, să-l asculte și să-
l primeascã cu cinstea cuvenită”.
În a doua jumătate a veacului al XVI-lea (în 1553), domnii Moldovei își pierd posesiunile
lor din Transilvania; în același timp, Reforma protestantă începe să prindă din ce în ce mai bine
rădăcini în aceste ținuturi, sprijinită de principii maghiari din Transilvania. În acest context, a
început să slăbească și Episcopia Ortodoxă de la Vad, rămânând izolată atât de sprijinul
domnilor moldoveni, cât și de oblăduirea mitropolitului din Suceava.
În această vâltoare a evenimentelor politice și religioase și-a desfãșurat activitatea
pomenitul episcop Gheorghe de la Vad, care din pricina greutăților întâmpinate se pare că s-a
retras de la cârma eparhiei, spre sfârșitul anului 1552 sau la începutul anului următor (1553).
Episcopului Gheorghe i-a urmat în scaunul episcopal de la Vad vlădica Marcu, în 1557,
probabil la rugămintea lui Alexandru Lăpușneanu pe lângă autoritățile de stat din Transilvania.
Din documentul de confirmare (din 9 aprilie 1557), fãcut de principesa Isabela Zápolya, se
constată că venirea lui Marcu la Vad a întâmpinat o oarecare opoziție în această eparhie. De
aceea, principesa pomenită, pentru a liniști spiritele și a-și impune punctul de vedere, a poruncit
lui Petru Petrovici, consilierul principelui Ioan Sigismund Zapolya (fiul Isabelei), să-l pună în
drepturile sale pe Episcopul Marcu, spunând între altele: „… prin scrisoarea de față poruncim cu
tărie și strășnicie credinței voastre ca văzând aceastã scrisoare să socotiți și să recunoașteți pe
pomenitul episcop Marcu ca episcopul acestui loc, fiind datori să-i dați deplin și în întregime
toate veniturile sale ce i se cuvin, să i se dea de către voi (și) din mijlocul vostru, după vechiul
obicei, lui sau omului său, și voi să nu îndrăzniți să luați sau să vă amestecați în strângerea acelor
venituri ale sale și să fiți datori și siliți să-i arătați supunere și cinstire întru toate potrivit datoriei
slujbei sale”.
Episcopul Marcu a păstorit la Vad până în 1574, după care, vreme de doi ani (1574-1576)
comitatele aparținătoare Eparhiei Vadului: Dăbâca, Cluj, Turda, Solnocul Interior, din motive pe
care încă nu le știm, au fost sub oblăduirea duhovnicească a mitropolitului Eftimie din Alba Iulia.
Abia în anul 1576, în fruntea Episcopiei Vadului se afla un episcop cu numele Spiridon;
în afară de comitatele pomenite, el și-a întins jurisdicția și peste cele ale Solnocului de Mijloc
121
(Sălaj) și al Crasnei. Episcopul Spiridon a avut o păstorie îndelungată, până spre sfârșitul
secolului al XVI-lea.
Urmașul său în scaunul de la Vad a fost episcopul Ioan de la mănăstirea Cerna, din
ținutul Hațeg-Hunedoara, și nu Ioan Cernea, cum greșit s-a afirmat până nu demult. El a fost și
bun oștean, murind într-o bătălie ce a avut loc la Satu Mare în 14 ianuarie 1605.
În toamna aceluiași an (la 23 septembrie 1605), a fost numit pentru a doua oară în
scaunul de la Vad, Episcopul Spiridon; i s-a acordat o jurisdicție întinsă peste comitatele:
Dăbâca, Cluj, Turda, Solnocul Interior, Solnocul de Mijloc și Crasna, dar în același timp și
„dreptul de «superitendent suprem», peste toate bisericile românești din Transilvania și «părțile
ungurești»”, probabil un titlu onorific, fiindcă era în vârstă înaintată. În 1607 și-a extins
jurisdicția și asupra Maramureșului. Se pare că, în urma sesizării mitropolitului Teoctist din Alba
Iulia, principele Transilvaniei mai apoi i-a „limitat drepturile de jurisdicție”, rămânând numai la
comitatele care au aparținut „în mod obișnuit” de Episcopia Vadului. A păstorit la Vad până în
1614, când se presupune că, din anumite motive, s-a retras în Moldova.
În anul următor (1615), la 21 februarie, a fost numit ca Episcop al Vadului Teofil de la
mănăstirea Prislop, având jurisdicție peste: Dăbâca, Cluj, Turda, Solnocul Interior, Solnocul de
Mijloc, Crasna și Maramureș, la care s-au mai adăugat de acum Bihorul și districtele Bistrița și
Gurghiu.
I-a urmat în scaunul de la Vad Augustin (cca 1621), venit – se pare – din Moldova, despre
care nu avem mai multe date.
La scurtă vreme (cca. 1622), în fruntea Episcopiei Vadului se afla vlădica Dosoftei, venit
și el tot din Moldova și care, probabil, a ajuns mitropolit la Alba Iulia (între 1624-1627).
În iunie 1623 era întărit ca episcop la Vad Eftimie (1623-1627), care avea în jurisdicție,
pe lângă comitatele antecesorilor săi, și Sătmarul. Cu vlădica Eftimie s-a încheiat șirul
episcopilor de la Vad, jurisdicția acestora fiind înglobată în Mitropolia de la Alba Iulia. Astfel că,
în 4 decembrie 1628, mitropolitul Ghenadie II din Alba Iulia s-a intitulat „arhiepiscop în scaunul
Bălgradului și al Vadului și al Oradiei și al Sătmarului și a toată țara Ardealului și celelalte”.
Se presupune că după moartea, retragerea sau înlăturarea Episcopului Eftimie, „principele
calvin Gabriel Bethlen n-a mai completat scaunul vlădicesc vacant de la Vad. Poate că vlădicii
de aici – unii veniți din prea «ortodoxa» Moldovă – erau o piedicã în calea acțiunilor prozelitiste
calvine patronate de principele Bethlen”.
122
Unii istorici cred că, ceva mai târziu, au mai fost făcute unele încercări pentru ocuparea
scaunului episcopal de la Vad; de pildă, în 1631 se găsea în ținuturile Bistriței (în satul Budișor,
azi Buduș) un oarecare episcop Benedict, hirotonit, probabil, în Moldova, pentru Episcopia
Vadului. Până acum nu avem știri despre activitatea sa pastoral-misionară în Transilvania.
După părerea unor cercetători, un episcop al Maramureșului (dintre anii 1650-1651), pe
nume Savu (Sava), și-ar fi avut o vreme reședința la mănăstirea Vad; la scurtă vreme, din pricina
presiunilor calvine a fost nevoit să treacă în Moldova.
Suntem încredințați că, în acel secol și jumătate cât a ființat Episcopia Vadului, ierarhii
de aici (fie transilvăneni, fie moldoveni) au desfãșurat o intensă viață duhovnicească și culturală,
statornicind pe români în credința străbună și răspândind lumină de carte în sânul familiilor
neamului nostru.
1. Dragomir Silviu, „Cei mai vechi protopopi români”, în Revista Teologică, V (1911), nr.
19-20, pp. 531-534.
2. Lupșa Ștefan, „Biserica Ortodoxă Română din Ardeal și Ungaria în veacul al XV-lea”, în
Mitropolia Ardealului, I (1956), nr. 3-4, pp. 269-277; II (1957), nr. 3-4, pp. 219-229 și III
(1958), nr. 1-2, pp. 71-86.
3. Lupșa Ștefan, Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la anul 1556, Cernăuți,
1906.
4. Moraru Alexandru, Scurt istoric al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și
Clujului, Cluj-Napoca, Renașterea, 2001, pp. 24-31.
6. Păcurariu Mircea, Începuturile Mitropoliei Ortodoxe a Transilvanei, București, 1980.
7. Popa Victor, „Considerațiuni critice cu privire la mitropolia Transilvaniei din secolele al
XV-lea și al XVI-lea și a raporturilor ei cu Moldova”, în Mitropolia Banatului, VIII
(1958), nr. 7-9, pp. 387-346.
REZUMAT
123
1. Situația românilor din Transilvania între secolele XIV-XVI
- între sec. IX sau X și XIII Transilvania a fost ocupată treptat de unguri; aceștia au găsit aici o
populație majoritar românească, având în frunte cnezi și voievozi;
- episcopii ortodoxe în Transilvania și Banat peste care s-au suprapus unele catolice: Biharea,
Oradea, Tășnad, Alba-Iulia;
- papi și regi maghiari care au desfășurat acțiuni de persecutare a ortodocșilor din
Transilvania: Grigorie IX (1227-1241), regele Ludovic cel Mare (1324-1382) și Sigismund
de Luxemburg (1387-1437).
2. Date privind organizarea bisericească din Transilvania. Clerici – episcopi, protopopi,
preoți
a) ierarhi: arhiepiscopul Ghelasie de la Râmeț (pomenit în 1377), Ioan din Caffa Crimeii
(amintit în 1456) și Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia, menționat în 1479);
b) protopopi și preoți: preotul Naneș din Streisângiorgiu (inscripție 1313-1314), protopopul
Petru din Ostrov, preoții Dragomir din Tuștea și Balc din Peșteana (amintiți în 1360), preotul
Miroslav din Maramureș (1364), protopopul Dobrotă din Râu-Bărbat (în 1411), protopopul
Petru din ținutul Hunedoarei (1456), preotul Petru din Socet (1505).
3. Mitropolia Ortodoxă Română din Feleac
- satul Feleac – situat în imediata apropiere a orașului Cluj;
- primul mitropolit – Daniil, menționat pe un Tetraevangheliar slavon (1488);
- în preajma anului 1500 – până în 1516 vlădica Marcu;
- din 1516-1533 Ștefan-Danciu;
- scaunul de la Feleac a fost suplinit de episcopul Atanasie de la Vad (1533-1534), în lipsa
unui mitropolit, din motive necunoscute;
- în 1538 păstorea la Feleac mitropolitul Petru, probabil până în jurul anului 1550, când
această mitropolie și-a încheiat activitatea din pricina acțiunilor reformaților (calvinilor
maghiari).
4. Episcopia Ortodoxă Română din Vad
- în urma bătăliei de la Baia – Moldova (1467), în care Ștefan cel Mare l-a învins pe regele
Matei Corvin al Ungariei, cel din urmă îi donează domnului moldovean două cetăți în
Transilvania: Ciceu (cu aproximativ 60 de localități), în apropiere de Dej și Cetatea de Baltă
(cu aproximativ 10 sate), pe Târnave;
124
- pe domeniul Cetății Ciceu Ștefan cel Mare a înființat o episcopie la Vad, cu ierarhi din
Moldova și Transilvania, aparținând Mitropoliei Moldovei;
- cu toate că încă de pe vremea lui Ștefan a existat aici un ierarh, mărturii sigure despre această
situație avem abia din veacul al XVI-lea; iată care au fost aceștia:
- Ilarion sau Ioan în 1523 (după alții în 1533);
- Anastasie, amintit în 1529 – omul de încredere al domnitorului moldovean Petru Rareș;
Anastasie a fost înlăturat o vreme din scaun și repus în 1541, păstorind până în 1546;
- Tarasie, pomenit între 1546-1550; pe vremea sa își avea jurisdicție peste ținuturile Bistriței
(cu 50 de sate), Rodnei (23 de sate) și Ungurașului (34 sate);
- Gheorghe (1550-1552 sau 1553); în 1553 domnii Moldovei își pierd posesiunile din
Transilvania din pricina ungurilor calvini (reformați), dar Episcopia își mai continuă
existența câteva decenii;
- Marcu (1557) – numit probabil la intervenția lui Alexandru Lăpușneanu; a păstorit până în
1574;
- Spiridon (amintit în 1576) – prima oară – până la sfârșitul sec. al XVI-lea;
- Ioan – de la sfârșitul sec. al XVI-lea – 1605, murind într-o bătălie, la 14 ianuarie 1605, la
Satu Mare;
- Spiridon, a doua oară, 1605-1615;
- Teofil (1615-1621), de la mănăstirea Prislop;
- Augustin (1621-1622) – avem puține date despre el;
- Dosoftei (1622-1623); din 1624 – mitropolit la Alba Iulia;
- Eftimie (1623-1627) – cu jurisdicție și în Maramureș, se pare ultimul episcop al Vadului;
- Benedict – în 1631 se afla în ținuturile Bistriței, de aceea unii îl numesc episcop de Vad;
- Savu (Sava) – (1650-1651) – episcop al Maramureșului, o vreme cu reședința la Vad.
Concluzie
- cu toate persecuțiile inițiate de papă și de regii unguri în sec. XIII-XV, populația majoritară
românească din Transilvania a rămas ortodoxă;
- au existat episcopii ortodoxe peste care au fost suprapuse cele catolice.
125
XVI. MONAHISMUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ. SFÂNTUL
NICODIM DE LA TISMANA
1. Date privitoare la vechimea monahismului românesc

Credem că de când a apărut viața creștină în ținuturile noastre, ar fi existat persoane
înclinate să trăiască în locuri retrase, în singurătate, ducând o viață ascetică. De fapt, așa a apărut
monahismul în părțile Egiptului, ale Palestinei, în Imperiul Bizantin și în Scythia Minor
(Dobrogea de azi).
Faptul că a existat cu adevărat o viață monahală și pe teritoriile străbunilor noștri,
îndeosebi în Scythia Minor, ne-o dovedesc vestiții monahi și teologi: Sf. Ioan Casian, Dionisie
cel Mic și ,,călugării sciți”. Acești monahi au făcut legătura între monahismul de la noi și cel din
Răsăritul creștin, dar în același timp au transmis tezaurul vieții monahismului răsăritean și în
Apus. Dovezile concrete a unei vieți monahale în Scythia Minor ne sunt, în afară de călugării
pomeniți, și anumite descoperiri arheologice între care pomenim bisericuțele rupestre de la
Basarabi; urme de viață monahală s-au descoperit și în alte zone ale țării, îndeosebi în locuri
retrase sau peșteri.
O viață mănăstirească intensă ne-o confirmă și toponimia (în diferite locuri se evidențiază
existența unei vieți monahale timpurii la noi), mai ales nume de localități precum: Călugăru,
Călugări, Călugăreni, Valea Călugărească, Călugărița, Călugăreasca, Chilia, Chilii, Chiliile,
Mănăstirea, Mănăstioara, Schitu ș.a.
Mai apoi, amintim existența unor mănăstiri în Banat și Transilvania în sec. XI-XIII: ,,Sf.
Ioan Botezătorul” de la Morisena (Cenadul de azi), ,,Sf. Gheorghe” de la Oroszlamos (Maidan),
mănăstirile în ruină ale ,,călugărilor greci” din Transilvania, regatul Ungariei ș.a.
După apariția isihasmului (viață de contemplare a lui Iisus în liniște), în sec. al XIV-lea,
au existat numeroși monahi, în frunte cu Sf. Grigorie Palama (+1360), Sf. Grigorie Sinaitul
(+1346), ș.a., care au ales acest tip de viețuire. Ultimul a așezat, în Bulgaria de azi, mulți monahi
români care au devenit practicanți ai acestei mișcări spirituale. Avem dovezi că între ucenicii Sf.
Grigorie Sinaitul se numără și câțiva monahi români.
La noi, trăirea isihasmului s-a asimilat cu viața dusă în sihăstrie, în locuri de liniște,
retrase, departe de tumultul vieții zilnice.
126
De existența unor monahi în sec. XIV se leagă și hotărârea Patriarhiei Ecumenice din
Constantinopol din 1359, act care-l confirmă pe Iachint de Vicina în fruntea Mitropoliei
Ungrovlahiei. În acel document se arată că ,,toți clericii din acea țară și toți cei definiți călugări
și laici să-l asculte și să i se supună lui” (lui Iachint). Câteva decenii mai târziu, la alegerea lui
Hariton în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei (în 1372), se preciza (într-un act) că el avea dreptul
<să așeze părinți duhovnicești și egumeni la cinstitele lăcașuri de acolo>, fiind vorba, prin
urmare, de conducători de mănăstiri.
Din simpla prezentare a câtorva știri referitoare la viața monahală reiese limpede că încă
de la începutul trăirii creștine pe teritoriile noastre au existat aici monahi (și implicit monahii)
care au avut o influență binefăcătoare asupra spiritualității poporului român.
2. Sfântul Nicodim de la Tismana, reorganizator al monahismului

românesc.
Datele cu privire la viața și activitatea călugărului Nicodim sunt sărace și uneori pline de
contradicții. Se pare că s-a născut la începutul sec. XIV, din tată valah și mamă sârboaică, în
Serbia. De tânăr s-a călugărit la Muntele Athos, la Mănăstirea Hilandar. La întoarcerea spre casă
ar fi înălțat, împreună cu ucenicii săi, în ținutul Cladovei, lângă Dunăre, o biserică sau, după alții
două mănăstiri: Vratna și Mănăstirița. După o scurtă ședere în Serbia, a venit în nordul Dunării,
pe teritoriile noastre, probabil din pricina ocupării Vidinului de către maghiari.
127
Stabilit la Vodița cu câțiva călugări, probabil în 1370-1371, au ridicat aici o mănăstire (se
pare pe locul uneia mai vechi). Mănăstirea înălțată și zugrăvită de Nicodim a fost înzestrată cu
cele de trebuință de către Vladislav (Vlaicu Vodă 1361-1374), în vara anului 1372, ceea ce
înseamnă că ea a fost terminată cel puțin din toamna anului 1371. În același timp, domnitorul
pomenit, i-a acordat și câteva sate din jur pentru întreținerea mănăstirii.
Călugărul Nicodim a participat în 1375 la Constantinopol la acțiuni de împăcare între

Patriarhia Ecumenică și Biserica sârbă, care în urmă cu câteva decenii se proclamase autocefală
(în 1346), fără acordul patriarhului din capitala Bizanțului. Tot atunci Nicodim a primit rangul de
arhimandrit.
Nu știm cât a stat Nicodim la Constantinopol, dar cunoaștem că după 1376 nu a mai putut
viețui la Vodița din cauză că Banatul de Severin (inclusiv Vodița) au căzut sub stăpânirea
ungurilor (catolici). Astfel că el cu obștea sa au zidit o mănăstire la Tismana (jud. Gorj de azi).
După unele mărturii, această mănăstire ar fi fost sfințită între anii 1377-1378. Aceasta înseamnă
că a fost zidită (dar neterminată) pe vremea domnitorului Radu I (c.1377- c. 1383) care i-a oferit
și anumite danii.
128
Cu toate acestea, prima mărturie sigură despre Tismana o avem din anul 1385, din
vremea domnitorului Dan I (1383-1386) care, de asemenea, a făcut danii mănăstirii. Iată ce
spune el despre aceasta: ,,Am aflat în țara domniei mele la locul numit Tismana o mănăstire nu
întru toate terminată, pe care sfânt răposatul binecinstitorul voievod Radu, părintele domniei
mele a ridicat-o din temelie, dar n-a terminat-o din pricina scurtării vieții...drept care domnia mea
... să clădească pe deplin acest hram...și să-l întărească cu toate darurile și veniturile...”.
Danii consistente a acordat mănăstirii Tismana și domnitorul Mircea cel Bătrân
(1386-1418) sau chiar despotul sârb Ștefan Lazarevici, devenind astfel o mănăstire înstărită.
Călugărul Nicodim a fost însă și un bun teolog și om de cultură, acest lucru reiese mai
întâi dintr-o corespondență pe teme teologice pe care a avut-o cu patriarhul Eftimie de Târnovo,
apoi, prin anii 1404-1405 a caligrafiat un Tetraevanghel (în slavona bisericească de redacție
sârbă), fiind primul manuscris cunoscut la noi până acum (a fost decorat în spiritul artei
bizantine).
129
La 26 decembrie 1406, Sfântul Nicodim a trecut la Domnul și a fost înmormântat la
mănăstirea Tismana.
Deoarece s-au făcut minuni la mormântul lui Nicodim i s-a dat cinstire ca unui sfânt,
prăznuindu-se ziua morții lui (26 decembrie).
Cu origini în creștinismul primar, monahismul de la noi a fost organizat în sec. XIV-XV
de Sfântul Nicodim de la Tismana.
1. Brătulescu Victor, „Sfântul Nicodim”, în Mitropolia Olteniei, XXII (1970), nr. 5-6, pp.
587-598.
2. Codău Patricia, „Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana”, în Biserica Ortodoxă
Română, XCIII (1975), nr. 1-2, pp. 194-207.
3. Micle Veniamin, „Despre monahismul ortodox anterior secolului al XIV-lea”, în Glasul
Bisericii, XXXVII (1978), nr. 3-4, pp. 300-317.
4. Mircea Ion Radu, „Cel mai vechi manuscris miniat din Țara Românească:
Tetraevanghelul popii Nicodim (1404-1405)”, în Romanoslavica, XIII (1966), pp.
203-221.
6. Simedrea Tit, „Viața mănăstirească în Țara Românească înainte de anul 1370”, în
Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1962), nr. 7-8, pp. 673-687.
7. Vornicescu Nestor, „Cuviosul Nicodim de la Tismana, ctitor de sfinte locașuri”, în
Mitropolia Olteniei, XXVIII (1976), nr. 11-12, pp. 923-931.
REZUMAT
1. Date referitoare la vechimea monahismului românesc
- încă de la apariția vieții creștine în ținuturile noastre – din epoca apostolică – vor fi fost
persoane înclinate spre o viață ascetică;
- exemple: călugării teologi: Sf. Ioan Casian (+435), Sf. Dionisie Exiguul (cel Mic, +545) și
„călugării sciți”;
130
- viața mănăstirească de la noi – confirmată de mai multe toponimice: Călugăru, Călugăreni,
Călugări, Valea Călugărească, Călugărița, Călugăreasca, Chilia, Chilii, Chiliile,
Mănăstirea, Mănăstioara, Schitu ș.a.;
- în sec. XI-XII: mănăstirea „Sf. Ioan Botezătorul” Morisena (Cenadul de azi), mănăstirea „Sf.
Gheorghe” Maidan, mănăstiri în ruină ale „călugărilor greci” de la noi;
- în sec. XIV a pătruns isihasmul și în ținuturile românești (viața de contemplare în liniște a lui
Iisus Hristos); rugăciunea isihastă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-
mă pe mine păcătosul”; isihaști răsăriteni: Sf. Grigorie Palama (+1360) și Sf. Grigorie
Sinaitul (1346), între ucenicii celui din urmă au fost și români;
- călugări români isihaști – din sec. al XIV-lea până în zilele noastre.
2. Sfântul Nicodim de la Tismana, reorganizator al monahismului românesc
- s-a născut în sec. al XIV-lea din tată valah și mamă sârboaică, în Serbia;
- de tânăr a plecat la Muntele Athos, la mănăstirea Hilandar;
- la întoarcerea spre casă, împreună cu ucenicii lui, a ridicat, în ținutul Cladovei, lângă Dunăre
(Bulgaria de azi), două mănăstiri: Vratna și Monastirița;
- venit în nordul Dunării, în ținuturile românești, a înălțat o mănăstire la Vodița (între 1370-
1371), pe locul uneia mai vechi, înzestrată cu cele de cuviință de domnitorul Vlaicu Vodă (în
1372);
- în 1375 a participat la Constantinopol la o acțiune de împăcare între Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol și Biserica Sârbă, care în 1346 se declarase autocefală fără a avea acordul
patriarhului bizantin;
- după 1376 nu a mai putut viețui la Vodița, fiindcă între timp, zona Banatului de Severin
(inclusiv Vodița), a căzut sub stăpânirea ungurilor catolici;
- a zidit o altă mănăstire la Tismana (cu ucenicii săi), sfințită între anii 1377-1378, pe vremea
domnitorului Radu I (1377-1383); el și urmașul său, Dan I (1383-1386), i-au făcut diferite
danii; la fel a făcut Mircea cel Bătrân (1386-1418);
- călugărul Nicodim a fost un bun teolog și om de cultură, fapt ce reiese din corespondența pe
care a avut-o cu patriarhul Eftimie de Târnovo, martirizat de turci (sec. XIV);
- între 1404-1405 a caligrafiat un Tetraevanghel, decorat cu elemente bizantine (în slavona
bisericească de redacție sârbă), fiind primul manuscris cunoscut la noi până astăzi;
- în 26 decembrie 1506 a trecut la Domnul – înmormântat la Tismana;
131
- dovedindu-se făcător de minuni, a fost declarat sfânt, fiind prăznuit în ziua morții sale (26
decembrie).
Concluzie
- monahismul românesc își are origini în creștinismul primar, dovadă multe toponime,
mănăstiri și călugări vestiți: Sf. Ioan Casian (+435), Sf. Dionisie Exiguul (+545), „călugării
sciți” ș.a.;
- din sec. XIV a pătruns isihasmul în părțile noastre; de atunci încoace avem călugări isihaști la
noi;
- Sf. Nicodim de la Vodița și Tismana (+1406) a reorganizat viața mănăstirească la români.
132

Curs IBOR, An. I, Sem. I

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs IBOR, An. I, Sem. I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

(de la începuturi-sec. XV)

Preluat după cursul pr. prof. Alexandru Moraru și Cosmin Cosmuța

I. INTRODUCERE ÎN ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ........................4

I. Obiectul, însemnătatea, scopul și periodizarea Istoriei Bisericii

Istoria Bisericii Ortodoxe Române este disciplina istorico-teologică ce prezintă viața

II. Științele auxiliare ale Istoriei Bisericii Ortodoxe Române

III. Izvoalele Istoriei Bisericii Ortodoxe Române

IV. Literatura Istoriei Bisericii Ortodoxe Române

Începând cu secolul al XIX-lea apar manuale de Istorie Bisericească pentru Seminariile și

Unii istorici bisericești au evidențiat figuri de ierarhi români: Episcopul Melchisedec

2. Pătrunderea creștinismului în Dacia

1. Câteva considerații despre formarea poporului român și a limbii

3. Termeni cu înțeles exclusiv creștin

I. Privire generală asupra situației creștinilor până în secolul IV

În al treilea rând, și împărații romani au devenit adversari ai creștinilor pentru că

II. Martiri creștini în ținuturile dunărene și în Scyția Minor (Dobrogea)

La Bononia (azi Vidin, Bulgaria) au fost martirizați: Agheu, Gaius și Hermes.

1. Considerații generale privind răspândirea creștinismului în nordul

3. Descoperiri arheologice în Transilvania și Banat

g. Amfore, străchini- cu simboluri creștine (sec. II-VI).

4. Descoperiri arheologice în Oltenia

De asemenea, au mai fost descoperite trei morminte în interiorul basilicii și trei în

5. Descoperiri arheologice din Moldova și Muntenia

6. Descoperiri arheologice în Dobrogea

1. Situația teritoriilor de la nord de Dunăre în secolele III-IV

2. Goții și învățătura creștină

1. Câteva date privitoare la cetatea Tomis

2. Învățătura lui Hristos la Tomis

4. Alte Eparhii din Sciția Mică

El a avut și bogate cunoștințe de astronomie, fiind întemeietorul erei creștine, numărând

1. Popoarele migratoare în ținuturile dunărene

2. Slavii pe teritoriul țării noastre

3. Bulgarii în sudul Dunării

4. Ritul bizantino-slav la români

5. Elementele slave în lexicul bisericesc (ortodox)

1. Știri privitoare la migrarea ungurilor

2. Date despre anumite formațiuni politice din Transilvania

3. Învățătura creștină la unguri

4. Încreștinarea „oficială” a ungurilor

5. Episcopii românești în Transilvania (sec. IX-XI)

6. Viața creștină în Banat

1. Câteva date despre situația Sciției Mici între sec. VII-X

3. Date cu privire la organizarea bisericească din Dobrogea

1. Populații migratoare în ținuturile românești

2. Colonizarea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei

3. Învățătura creștină în rândul cumanilor

concursul arhiepiscopului de la Esztergom, bineînțeles cu acordul papei. La scurtă vreme, după o

4. Câteva date privitoare la existența românilor în Oltenia și Muntenia

5. Formațiuni politice românești în Moldova

1. Întemeierea statului Ţara Românească

Întrucât organizarea bisericească de pe vremea tatălui său (Basarab I) nu a fost

1. Situația Mitropoliei Ungrovalahiei după anul 1359

2. Întemeierea Mitropoliei Severinului. Ierarhi la Severin și la Argeș

1. Întemeierea statului Moldova

2. Viața bisericească din Moldova. Ierahi

Un fapt de seamă de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun a fost aducerea la

1. Situația românilor din Transilvania între sec. XIV-XVI

3. Mitropolia Ortodoxă Română din Feleac

1. Date privitoare la vechimea monahismului românesc

2. Sfântul Nicodim de la Tismana, reorganizator al monahismului

Călugărul Nicodim a participat în 1375 la Constantinopol la acțiuni de împăcare între

S-ar putea să vă placă și