Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași,

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

Secția Pastorală

Lucrare de seminar la Misiologie

Tema: Biserica Adventistă de ziua a Șaptea

Student: Pîntea Ștefan

Coordonator: Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru

1
Introducere

Învățătura creștină, de-a lungul timpului, a fost supusă unor încercări grele și dureroase. Atunci
când se părea că mai rău decât prigoanele nu poate fi nimic, au început să apară diferite erezii și
învățături deviate care molipseau oamenii cu pseudorealitatea lor, îmbrăcate fiind doar în niște
ambalajuri pur-logice. Învățătura sănătoasă a suferit multe „schilodiri” din partea unor minți
„schizofrenice” care, prin tendința lor de individualizare și prin dorința de evidențiere și
acaparare a puterii asupra oamenilor, au început a răstălmăci Sf. Scriptura după bunul lor plac,
astfel, avem astăzi o mulțime de secte care vin cu propriile lor viziuni, lucru care duc la o
confuzie foarte mare în societate.

Sectele, de altfel, „sunt grupări religioase ce pun în locul adevăratei credințe felurite erezii
(credințe mincinoase), dar se pretind a fi „adevărata religie creștină”...Însă, dincolo de pretențiile
lor, sectele nu au valoare creștină, fiind rătăciri iscate de setea de putere, glorie sau avere a unor
oameni corupți. Aceștia pretind a primi „de undeva”...o înțelegere „nouă”, „superioară”...De fapt,
diavolul lucrează prin acești mincinoși, răsucind cu iscusință diabolică adevărul, pentru a
impresiona și înșela pe cei nepregătiți”.1

Acțiunea aceasta nefastă a credințelor greșite, a fost prevăzută de luminații de Dumnezeu

Apostoli, căci nu în zadar ne spune Sf. Ap. Pavel: „Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea
vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica
bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi,
aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe
fiecare dintre voi. Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate să
vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi” (Fapte, 20, 29 – 32).

De aici se dovedește importanța trezviei în ceea ce privesc sectele și învățăturile lor de credință.

Adventismul de ziua a 7 – a

1
Preot Mihai – Andrei Aldea, Lumina adevărului. Un studiu ortodox asupra adventismului și altor secte apropiate,
Editura Christiana, București, 2007, p. 42.

2
„Adventismul este o erezie ce se prezintă în multe forme în lume. La noi, cei mai răspândiți sunt
adventiștii – așa – ziși „de ziua a șaptea””2.

Această sectă își trage numele de la substantivul latinesc adventus care înseamnă „venire”,
deoarece îi preocupă mult venirea a doua a Domnului, în special data exactă a ei.3 După cum ne
spune Pr. Prof. Petru David „cultul adventist de ziua a șaptea a apărut din a doua mișcare
neoprotestantă de factură adventă. Nu se găsește ceva original nici în acest cult, dimpotrivă,
lucrurile se complică și se creează o nouă direcție: „mileniul”, cu toate consecințele sale. Dacă
baptiștii „asigură” pe adepți de „maturitatea” înțelegerii credinței, dându-le posibilitatea imitării
lui Hristos prin afundarea în Iordan, advenții „garantează” adepților lor starea de „aleși” și sfinți
în Împărăția de 1000 de ani”4.

De asemenea, „adventiștii fac parte din grupul sectelor apocaliptice care sunt fascinate de
iminenta reîntoarcere a lui Hristos întru slavă...În general, sectele milenariste încearcă prin
calcule complicate, dar arbitrare și neîntemeiate teologic, prin combinații numerologice, să
prevadă sfârșitul lumii, bazându-se pe scrierile apocaliptice ale Vechiului și Noului Testament”5.

În general, această credință în sfârșitul apropiat și venirea lui Hristos pentru a trăi cu „adepții Săi
cei adevărați” 1000 de ani, își are originile mult mai înainte de apariția oficială a adventismului.
„Credința în parusie, după cum ne spune Pr. Petru David, a fost visul dintotdeauna al creștinilor.
Chiar din secolul I al istoriei creștinismului, parusia era socotită iminentă. Biserica creștină a
primelor veacuri...împărtășea credința în parusie, dar nu era de acord că Hristos va întemeia o
împărăție pe pământ, ci una cerească, iar durata acestei împărății de o mie de ani era privită
simbolic. Mileniștii sau hiliaștii de atunci au fost socotiți eretici și tratați ca atare. Pe măsură ce
secolele treceau și venirea lui Hristos „întârzia”, speranțele în parusie au încetat de a fi pe primul
plan, dar n-au fost niciodată abandonate. Mai ales în perioadele de mari frământări ale unei epoci
sau alteia, speranțele hiliaste au fost intens cultivate. Anul 1000 și perioada cruciadelor au
reînviat curentul”6.

Scurt istoric
2
Ibidem, p.54.
3
Prot. Dr. P. Deheleanu, Manual de sectologie, Tipografia Diecezana, Arad, 1948, p. 45.
4
P. I. David, Călăuza Creștină. Sectologie, Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994, p. 143.
5
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Editura Vasiliana `98, Iași,
2006, p. 142 – 143.
6
P. I. David, op. cit., p. 143.

3
„Mișcarea adventistă...trebuie înțeleasă prin cele două acte cronologice; până la 1844 anul
calculat de William Miller pentru revenirea lui Hristos întru glorie și, respectiv, perioada
impactului asupra adventismului prin Elena Gould White. Apariția adventismului trebuie
percepută în contextul istoric și ideologic al începutului secolului al XIX-lea, dominat de
raționalism și deism, de ideile revoluției franceze”7.

Adventismul este mult mai nou decât baptismul. În Manualul de Sectologie al Pr. Deheleanu
aflăm că „întemeietorul (acestei secte) a fost William Milller, fermier din America, născut în
1782, în orașul Pitsfield. Părinții lui au fost baptiști săraci, care nu i-au putut da o cultură înaltă.
El însă era iubitor de învățătură și în urma unei lecturi bogate, a ajuns a fi liber cugetător.
Grozăviile războiului anglo-american din 1812 – 1816 la care a luat și el parte, l-au făcut să se
apropie de Sf. Scriptură și să devină credincios baptist, ca și părinții lui. Dar citind cu multă
stăruință Biblia și neavând pricepere și pregătire destulă, pentru tâlcuirea ei, a scos din ea fel de
fel de rătăciri”8 în special legate de venirea Apropiată a Mântuitorului, calcule pe care le-a făcut
chiar Miller însuși.

„Din 1831, W. Miller a început să țină predici ocazionale în care se axa, în general, pe revenirea
apropiată a lui Hristos și întemeierea pe pământ a împărăției de 1000 de ani”9. La început, încă
din anul 1833, Miller a prezis că Hristos va veni pe 1 martie 1843. „Data venirii a doua a stabilit-
o pornind de la Daniil 8, 14, unde proorocul spune iudeilor că până la curățirea templului vor
trece 2300 de zile. Prin zile, Miller a înțeles ani, iar prin curățirea templului, a înțeles întemeierea
mileniului. Socoteala a început-o de la cifra de 457, fiindcă la acest an, înainte de Hristos a
încetat robia babilonică. De la această dată până la Hristos au trecut 457 de ani, iar după Hristos
vor trece restul, până la cifra de 2300, adică încă 1843 de ani, după care va urma venirea a
doua”10.

Însă „anul 1843 a trecut fără să se întâmple evenimentul așteptat. Speranța în foarte apropiata
coborâre a lui Hristos din cer, însă, nu s-a spulberat. Miller însuși plin de nădejde, declară
adepților săi că nu i-a înșelat, e vorba doar de o mică eroare de calcul. Ucenicul său, Samuel
Snow...revede calculul și găsește greșeala; nu e vorba de anul 1843, ci de anul 1844, iar ziua

7
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 143.
8
Prot. Dr. P. Deheleanu, op. cit, p. 46.
9
P. I. David, op. cit., p.144.
10
Prot. Dr. P. Deheleanu, op. cit, p. 46.

4
exactă când va coborî Hristos este 10 octombrie, fiindcă anul mozaic „începe”, după Biblie,
toamna”11.

Data aceasta a fost anunțată prin reviste, ziare și conferințe „și era așa de mult crezută, încât
aderenții țărani și-au lăsat cerealele pe câmp, nerecoltate, iar cei de la orașe își vindeau casele și
tot ce aveau”12. Adventiștii erau atât de naivi, încât unii negustori au reușit s-o exploateze; în
vitrinele multor magazine de haine se găseau inscripții ca aceasta: „Aici se vând ieftin haine albe
pentru călătoria la cer din 10 actombrie 1844”13, deoarece adventiștii credeau că trebuie să-l
aștepte pe Domnul, îmbrăcați în haine albe14. Noaptea de 9 spre 10 octombrie, pentru adventiștii
lui Miller, a trecut plină de emoție. „Adunați într-o sală mare din Boston sau urcați pe acoperișuri
și pe coline, îmbrăcați în veșminte albe, ei așteptatu toată noaptea sunetul trâmbiței îngerești care
trebuia să vestească lumii coborârea lui Hristos”15. Dar noaptea a trecut la fel ca și celelalte.
Văzându-se înșelați și umiliți, adventiștii au fost nevoiți să se întoarcă la treburile lor, întrucât,
așa cum spuneau ei, „ceașca mirosului plăcut al bucuriei nemuritoare zăcea acum spartă la
picioarele lor”16. W. Miller este nevoit, pentru a doua oară, să recunoască în public că s-a înșelat
și își sfătuiește adepții să treacă la baptism. Doar că, pe de o parte, baptiștii nu doreau să-i
primească, iar pe de alta, era prea greu să renunți la aceste frumoasoe închipuiri și speranțe care
ajunseseră atât de departe, încât nu ami puteau fi abandonate.

În acest contex de confuzii, certuri și neînțelegeri, apare „o tânără delirantă de 17 ani, anume
Elena Harman, care după căsătorie va deveni cunoscută sub numele de Elena G. White”17 care „a
reușit să oprească dezintegrarea totală a noii grupări, convingându-i pe adepți, în urma unor
viziuni personale, că Hristos a revenit cu adevărat la 22 octombrie 1844, dar invizibil, În Sf.
Sfintelor a Sanctuarului ceresc. Astfel s-a declanșat marele conflict între Hristos și Satan, prin
aceasta, adventismul propiindu-se foarte mult, în plan ideologic, de sistemele dualiste”18.

Elena White s-a născut în 1827 într-o familie de adepți metodiști. Era dotată spiritual, dar avea o
sănătate foarte șubredă. A fost nevoită chiar să-și întrerupă cursurile școlare în clasa a treia

11
P. I. David, op. cit., p.145.
12
Prot. Dr. P. Deheleanu, op. cit, p. 47.
13
Preot. Aurel Sterghiu, Adventismul: originea și lucrarea sa, Editura Spor, București, 1994, pp. 37-38.
14
Prot. Dr. P. Deheleanu, op. cit, p. 47.
15
P. I. David, op. cit., p.145.
16
Ibidem, p. 145.
17
Ibidem, p. 145.
18
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 144.

5
primară, din cauza gravelor crize și halucinații, fie ereditare, fie însușite din practica căderii în
transă a sectei metodiștilor.19 Începând cu anul 1840, Hellen Herman frecventează adunările
advente și ascultă conferințele religioase ale lui W. Miller și se afla printre cei care așteptau
sfârșitul lumii în noaptea de 9 spre 10 octombrie. În 1846 se căsătorește cu un bogătaș american,
James White, cu care pune bazele doctrinare ale grupării advente, iar în 1860 are loc prima
sesiune a „Conferinței generale” când se pun bazele organizatorice și se adoptă denumirea
„Biserica adventiștilor de ziua a șaptea”20. Astfel, odată cu apariția Elenei White, adventismul
primește un având, încurajat de „înfocarea” acestei tinere și de desele ei revelații care încurajau
credincioșii adventiști, de aceea ea a ajuns a fi foarte respectată și lucrările ei sunt normative
pentru Biserica Adventistă.

Dar tocmai aici apare și primul semn de întrebare. Dat fiind faptul că Adventiștii țin foarte mult
legile Vechiului Testament (în special cele privitoare la serbarea Sâmbetei și la deosebirea dintre
mncări curate și necurate), cum de au acceptat să aibă drept conducător religios, o femeie ? Cum
de au trecut cu vederea faptul că în Sf. Scriptură, în general, „femeia nu a avut niciodată rolul de
călăuză duhovnicească, sau de conducere (indiferent de formă) a Bisericii”21. Mai ales că Sf.
Apostol Pavel spune clar: „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii. Ca în toate Bisericile
sfinţilor, femeile voastre să tacă în Biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se
supună. Iar dacă voiesc să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor, căci este ruşinos ca
femeile să vorbească în biserică" (I Corinteni 14, 33-35).

„Din America adventiștii de ziua a șaptea au pătruns în Europa și și-au înființat școli
confesionale și seminarii. Centru de propagandă pentru Europa este Hamburg, Germania”22.

„În România primul predicator adventist a fost polonezul Mihai Czechowski (fost preot catolic)
care a făcut prozelitism la Pitești începând cu anul 1870...Primii reprezentanți autohtoni au fost
Petre Paulini, P. Panaitescu și Ștefan Demetrescu, care au urmat, în vederea organizării sectei în
România, un curs de scurtă durată în Germania și tot ei au organizat în 1901 prima Conferință
adventistă din România. „În martie 2011, numărul membrilor din România era de aproximativ
100.000 și exista un Institut Teologic Adventist (la Cernica), trei licee teologice (Cluj, București

19
P. I. David, op. cit., p.145.
20
Ibidem, p. 145.
21
Preot Mihai – Andrei Aldea, op. cit, p.55.
22
Prot. Dr. P. Deheleanu, op. cit, p. 48.

6
și Craiova), o școală postliceală (Brăila). Conform statisticilor din aprilie 2017, numără peste 20
de milioane de membri (la care se adaugă copiii acestora și credincioșii care frecventează
biserica fără a fi încă botezați), are o prezență misionară în peste 200 de țări și teritorii și este
diversificată din punct de vedere etnic și cultural. Biserica are în subordine 7800 de școli în care
învață peste 1,5 milioane de persoane, 700 de spitale și clinici medicale, case de editură în toată
lumea, și de asemenea o organizație proeminentă de ajutor umanitar cunoscută sub numele
de Agenția Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere și Ajutor (ADRA)”23.

În Republica Moldova, secta adventistă de ziua a șaptea, a pătruns în 1914, prima casă de
rugăciune fiind constituită în satul Basarabca, comuna Morca. La început era propovăduit mai
mult prin sate.

În Orașul Ungheni devine „biserică cu acte în regulă” în 1979, la 24 august. Actualmente, în

întreg Raionul Ungheni sunt 142 de credincioși adventiști și 8 case de rugăciune.

Doctrina

„Dacă celelalte secte apărute în creștinism își revendică originea în Noul Testament,
considerându-se fiecare continuatoarea „fidelă” a învățăturii lui Hristos și a apostolilor Săi,
adventiștii de ziua a șaptea și-au cristalizat punctele doctrinare pornind de la Vechiul Testament.
Legea morală pentru ei continuă să fie decalogul...”24. Ei consideră că cele 10 porunci sunt
punctul central al Învățăturii Sfintei Scripturi. „Ei le privesc pe acestea ca pe legea supremă și le
interpretează – după cum spun ei – în sensul lor „literar și evident”. Evident, însă, pentru cine ?
Ei între ei nu s-au înțeles asupra acestui sens „evident”, motiv pentru care s-au și împărțit în ami
multe secte”25.

Doctrina Bisericii Adventiste de ziua a șaptea se axează, în principal, pe câteva învățături de

bază:

1. Sanctuarul ceresc și judecata pre-investigativă. „Credința adventistă afirmă faptul că

după înățarea Sa la cer, Hristos a intrat în Sanctuarul ceresc și a inaugurat activitatea Sa
preoțească și numai în urma acesteia credincioșii se bucură de roadele morții Sale pe

23
https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Adventist%C4%83_de_Ziua_a_%C8%98aptea#cite_note-v2011-03-09-2
accesat pe data de 20.11.2018.
24
P. I. David, op. cit., p.150.
25
Preot Mihai – Andrei Aldea, op. cit, p.61.

7
 cruce”26. Bazându-se pe versetele de la Epistola către Evrei și anume Evrei 6, 20; 7, 27;
9,24, ei afirmă faptul că „Hristos ar fi intrat în altarul ceresc pentru a mijloci în numele
poporului Său și această activitate a început de la înălțime și va continua până ce El va
părăsi sanctuarul ceresc la a doua Sa venire...Biserica „apostată”, spun ei, transferase în
mâinile preoților lucrarea de mijlocire în favoarea oamenilor prin introducerea
spovedaniei și a împărtășaniei. De asemeneea, ea L-a sacrificat pe Hristos la fiecare
Liturghie și astfel a îndepărtat din mintea oamenilor lucraea lui Hristos din ceruri”27.
2. Sabatul. „Articolul 19 de credință al „Bisericii adventiste de ziua a șaptea” afirmă: „Că
Binefăcătorul Creator, după cele șase zile ale creațiunii s-a odihnit în cea de a 7-a zi și a
instituit sabatul pentru toți oamenii, ca un moment de aducere aminte a creațiunii.
Porunca a patra a Legii de neschimbat a lui Dumnezeu cere păzirea Sabatului zilei a 7-a
ca zi de odihnă, de închinare și de slujire, în armonie cu învățătura și practica lui Iisus,
Domnul Sabatului...”28. Prăznuirea Sâmbetei ca zi de odihnă le-a dat adventiștilor și
numele de „Sâmbetiști”. Adventiștii cred că sabatul va avea un loc special în criza finală
a istoriei acestei lumi. Celebrarea Sâmbetei va fi în timpurile din urmă un semn al
loialității față de Dumnezeu, de legământul Lui.29 „Sabatul va fi marele test de loialitate
la sfârșitul vremurilor. El va fi linia de separație între cei care-i slujesc lui Dumnezeu și
cei care nu-i slujesc”30.

„Ținerea zilei a șaptea a sâmbetei, ca zi de odihnă și de cult, s-a hotărât în urma

„revelației pe care Hellen White a avut-o în anul 1846. Având altă zi de odihnă decât cea
declarată oficial de stat, adventiștii de ziua a șaptea au uneori dificultăți sau creează
dificultăți datorită consecințelor sociale pe care le implică aceste neconcordanțe.
Respectarea strictă a sabatului a pus într-o situație conflictuală pe copiii de vârstă școlară
și pe membrii cultului angajați în câmpul muncii. Ținerea sabatului a făcut ca adventiștii
de ziua a șaptea să-și aleagă anumite profesii, care să le permită participarea la serviciile
religioase sâmbăta. Așa se explică faptul că printre adventiștii de ziua a șaptea se găsesc

26
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., pp. 145-147.
27
Ibidem, p. 147.
28
Adventiștii de ziua a 7-a cred, p.380 – 408, apud. Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 151.
29
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 152.
30
Ellen G. White, Maranata, p. 167, apud. Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 152.

8
 numeroase cadre medii medicale, fotografi, apicultori, mici meșteșugari (croitori,
cizmari, zidari, electricieni, instalatori etc.)”31.

3. Problema întârzierii adventului. Hellen G. White lega întârzierea adventului de

necredința poporului lui Dumnezeu: „Dacă planul lui Dumnezeu ar fi fost executat de
poporul Său și dacă lumea ar fi primit mesajul milei, Hristos ar fi venit deja pe pământ iar
sfinții ar fi fost bineveniți în orașul lui Dumnezeu”32. „Până astăzi, liderii adventiști
oscilează între două explicații: pe de o parte întârzierea parusiei era cauzată de faptul că
adepții Bisericii Adventiste de ziua a Șaptea nu sunt pregătiți pentru acest eveniment,
deci nu au ajuns la un nivel moral pe care-L cere Dumnezeu; pe de altă parte, nu a fost
predicat Evanghelia la toată lumea, așa cum a profețit Mântuitorul Hristos”33.
4. Mâncare curată și necurată. ”Adventiștii respectă legile dietare ale Vechiului Testament.
Ei interzic membrilor bisericii consumul cărnii de porc și tind spre un mod de viață
vegetarian. Îndeamnă și la abstenență de la alcool și tutun, renunțarea la acestea fiind o
dovadă de credință puternică”34. În general, adventiștii au un sistem medical foarte bine
pus la punct, au multe sanatorii unde tratează diferite boli cu metode naturiste; au
specialiști foarte buni în sistemul medical și promovează un mod de viață sănătos. De
asemenea sistemul de ajutorare și acordare de pensii este la fel de bine organizat.
5. Botezul. Se efectuează la majorat. Adventismul este împotriva botezului copiilor,
aducând drept argument versetul de la Marcu 16, 16: „Cel ce va crede şi se va boteza se
va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”. Deci cel care se botează trebuie să poată
mărturisi credința, or copiii mici nu sunt conștienți și, neînțelegând încă elementele
credinței, nu pot fi botezați. Adventismul nu acceptă mijlocitori, adică nașii de botez, care
mărturisesc pentru copil și-și iau angajamentul de a fi părinți spirituali ai noului-botezat.
Acest lucru însă contravine cu adevărul istoric care ne spune că la botezul catehumenilor,
exista un mijlocitor, un mărturisitor, un creștin deja botezat care putea „pune cuvânt”
pentru catehumen și-și lua angajamentul de a-l povățui spiritual pe cel ce se boteza.

Pe lângă aceste idei principale, trebuie să menționăm că „credinciosul adventist nu e stăpânit de

imaginea iadului, pentru că adventiștii nu cred în iad. El are conștiința fericirii veșnice, mai mult
31
P. I. David, op. cit., p.150.
32
Ellen G. White, Maranata, p. 59, apud. Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 155.
33
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., pp. 155-156.
34
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 163.

9
decât alți creștini. Din miliardele de oameni câte au trecut pe pământ și vor trece, numai el se va
bucura de împărăția lui Hristos de o mie de ani; numai el va putea privi pe satan cum se zbate
neputincios pe pământul pustiit din cauza nelegiuirilor, pentru a-și vedea mai bine opera; el va
vedea cum ce icare n-au împărtășit credința lor vor dispărea, iar ei, adventiștii, vor trăi veșnic”35.
Totuși, credinciosul adventist este dominat de frica de a rămâne în afara acelei împărății unice.
El crede că această fericire o vor dobândi doar adventiștii de ziua a șaptea și, de aceea respectă
cu strictețe ceea ce i se cere. Acest fapt îl face pe credinciosul adventist să-și lase viața, întru
totul controlată de pastor. „Acesta din urmă cenzurează și viața intimă a credincioșilor, până la
cele mai mici amănunte, iar credinciosul se supune fără murmur...Comunitatea are toate datele
personale ale credinciosului său...Pastorii controlează lectura, preocupările, viața și relațiile de
familie, încercând să elimine orice influență din afara comunității...Sânt cazuri în care tutelare
merge până la amestecarea în viațasoților”36.

Concluzii

Biserica Adventistă de ziua a Șaptea reprezintă „o expresie clasică în modernitate a

milenarismului”37, învățătura acesteia fiind puternic impregnată de calcule, numerologice
arbitrare ale parusiei; dacă ar avea ocazia să-L vadă pe Hristos astăzi, adventiștii probabil că ar
încerca să scoată cu orice preț de la Mântuitorul, o dată fixă, exactă, când se va întoarce pe
pământ. Doar simplul fapt că apare abia în sec. al XIX-lea, cum ar putea avea pretenția de a fi
credința cea adevărată lăsată de Hristos ? De fapt, adventismul nu este altceva decât „o
orizontalizare și o istoricizare a eshatologiei, fără referință la Împărăția lui Dumnezeu
transcendentă și veșnică inaccesibilă de fapt adventismului, ca de altfel oricărui viitorologism,
fără dimensiunea eclesială creștină ca pregustare a bucuriei veacului viitor”38.

35
P. I. David, op. cit., p.150.
36
Ibidem, p.150.
37
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 165.
38
Ibidem, p. 165.

10
Bibliografie

1. Aldea, Preot Mihai – Andrei, Lumina adevărului. Un studiu ortodox asupra

adventismului și altor secte apropiate, Editura Christiana, București, 2007.
2. David, Petre. I., Călăuza Creștină. Sectologie, Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de
Argeș, 1994.
3. Deheleanu, Prot. Dr. Petru, Manual de sectologie, Tipografia Diecezana, Arad, 1948.
4. Petraru, Pr. Dr. Gheorghe, Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România,
Editura Vasiliana `98, Iași, 2006.

11
5. Sterghiu, Preot. Aurel, Adventismul: originea și lucrarea sa, Editura „Spor”, București,
1994.

12