UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”

MASTER „COMUNICARE ȘI CONSILIERE PSIHOLOGICĂ ȘI SPIRITUALĂ”

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC: CANDIDAT:

Pr. Prof. Gheorghe POPA PÎNTEA ȘTEFAN

IAȘI
2021
 UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”
MASTER „COMUNICARE ȘI CONSILIERE PSIHOLOGICĂ ȘI SPIRITUALĂ”

ROLUL ARTEI
ÎN COMUNICAREA OMULUI CU DUMNEZEU

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC: CANDIDAT:

Pr. Prof. Gheorghe POPA PÎNTEA ȘTEFAN

IAȘI
2021
Cuprins
Introducere .................................................................................................................................... 4
I. Miez și doliu. Problematici privind arta contemporană. ................................................... 5
1. Preambul sau încercare de a vorbi despre artă cu riscul de a fi înțeleși greșit........................5
2. Elemente etimologice privind arta................................................................................................9
3. Arta între autenticitate/originalitate și artificialitate ................................................................14
4. Condiția artistului - problematici privind persoana și idolatrizarea. Cum să fii artist astăzi
fără a risca să-ți ieși din minți .............................................................................................................19
II. Răscolind esențele. Arta ca formă de cunoaștere. ............................................................. 25
1. Cuvânt înainte (de toate) despre artă ca formă de cunoaștere. Cele 3 noduri ale actului
artistic autentic. .....................................................................................................................................25
2. Poezia, sau „cuvântul devenit carne” .........................................................................................30
3. Muzica. Despre adâncuri fără ocolișuri. ....................................................................................36
4. Filmul – sau dansul imaginii .......................................................................................................43
Concluzie ...............................................................................................................................................49
III. Teologia ca artă și arta ca Teologie ................................................................................ 51
1. Despre fire și creativitate .............................................................................................................52
2. Artistul rănit de veșnicie sau „întoarcerea fiului risipitor” .....................................................56
3. Despre inspirație ...........................................................................................................................67
4. Biserica și arta. Locul unde s-a odihnit adâncul. ......................................................................72
Concluzie ...................................................................................................................................... 77
Bibliografie................................................................................................................................... 79

3
 Introducere
Arta și Credințele religioase au fost întotdeauna două dimensiuni esențiale ale căutărilor
umane. Și chiar dacă s-ar părea că sensul metafizic spre care sunt orientate ambele ar fi un punct de
legătură între ele, totuși din ceea ce vedem astăzi, oamenii artei și oamenii credinței (și dacă ar fi să
vorbim mai concret - credincioșii creștin ortodocși) se cunosc între ei, dar s-ar părea că nu-și vorbesc.
Observăm un fel de zid între omul – artist și omul – creștin, ceea ce ne face să ne întrebăm care sunt
cauzele și cum de a fost construit acest zid. Deci unul dintre scopurile lucrării de față este să analizeze
acest fenomen și să încerce să explice ce are arta în comun cu teologia și care ar fi potenția „cărări”
de dialog între cele două.

Subiectul artei a mai fost analizat și discutat anterior în diferite lucrări teologice, însă, adeseori,
aceste lucrări și studii1 analizează comparativ Creștinismul și Arta și le ierarhizează, concluzionând
într-un final că Teologia este net superioară artei care are doar scopuri mercantile și consumeriste. Nu
punem la îndoială acest lucru; teologia vine să vorbească omului despre mântuire și viața veșnică. Cu
toate acestea, noi suntem mai mult atrași de a vedea cum arta (și dacă) poate îmbrățișa duhonicescul
Bisericii în așa măsură încât produsul artistic să nu fie doar sursă de experiențe emoționale, ci să
răspundă la niște întrebări extistențiale ale omului și, de ce nu, poate chiar să-l ajute și să-l reorienteze
spre esențial. Noi credem că arta are deja această putere, însă creativitatea și consecințele relației
acesteia cu societatea de consum creează anumite derapaje de la sens.

De asemenea, este important să menționăm de la bun început (și vom repeta și pe parcursul
lucrării de nenumărate ori – sperăm să ne fie iertată această insistență) că suntem interesați în special
de relația dintre creștinism și arta laică și cum anume duhul teologiei ortodoxe poate fi îmbrățișat de
către această artă.

Nu ne propunem să-l convingem pe cititor că modelul creștin ortodox al artei este cel mai
potrivit și desăvârșit. Noi doar ne dorim să explorăm această legătură și care ar fi rezultatele acesteia.
Ne dorim doar să exprimăm felul nostru de a vedea lumea și arta. Cititorul decide singur ce este
adevărat sau nu pentru el.

1
Deși ne-am străduit să ocolim asemenea abordări, vor fi date citări la momentul oportun, pentru a exemplifica practic
ce avem în vedere.
4
 I. Miez și doliu. Problematici privind arta contemporană.
În acest prim capitol ne-am propus să analizăm și să descoasem puțin câteva problematici privind
arta: să vedem unde am ajuns, ce este bine și ce nu, să vedem de ce avem astăzi artă de proastă calitate
(dacă ne este îngăduit, în general, să ne exprimăm astfel, fără a fi acuzați că lezăm libertatea de
exprimare artistică a cuiva), ce se întâmplă cu spiritul originalității, care sunt tendințele și ce fel de
artiști „ne servesc”. Nu știm în ce măsură vom reuși să răspundem la întrebările pe care ni le-am pus,
cert însă este că le vom descoperi aici, pe față, pentru că, suntem de părere că arta, în primul rând, are
nevoie de sinceritate. Trebuie să fim curajoși și să acceptăm că sunt lucruri despre care aproape că nu
știm nimic, chiar dacă viața noastră este îmbibată cu ele. Deci, vom încerca să setăm niște întrebări și
să răspundem în măsura în care vom putea, măcar la o parte din ele.

1. Preambul sau încercare de a vorbi despre artă cu riscul de a fi înțeleși

greșit
A vorbi despre artă este, astăzi, un lucru destul de complicat. Nu cunoaștem un principiu, sau un
criteriu care ne-ar permite să deosebim arta de calitatea, de cea epigonală, sau care ne-ar permite să
facem o analiză obiectivă asupra artei. În artă totul este pus sub semnul libertății de exprimare a
artistului și acest lucru este, desigur perfect rezonabil, totuși, din cauza faptului că libertatea este
înțeleasă subiectiv ca posibilitatea de a face „ce vrei”, apar consecințe nefaste asupra întregii culturi
și a omului, în general. Ca să fim corect înțeleși și să nu fim acuzați că am ataca libertatea de exprimare
artistică a cuiva, trebuie să folosim, mai curând termeni ca „îmi place/nu îmi place” decât
„corect/greșit”, fiindcă, din nou, în lipsa unor criterii și a unor piloni, când poți face tot ce vrei, nu poți
spune că ceva e greșit, pentru că acest lucru ar însemna să spui că „ceea ce simte cineva este greșit”.
Cu toate acestea, în artă se întâmplă ceva greșit, prin mesajul care este promovat, prin felul în care
muzica și filmele de astăzi (și nu doar de astăzi, ci dintotdeauna), de exemplu abundă în conținuturi
perverse, obscene și pline de violență. Dar cum să punctăm cât mai obiectiv și cum am putea ajuta
„consumatorii” de artă să fie precauți la astfel de conținuturi ?

Desigur, putem face anumite observații obiective, din punctul de vedere al tehnicilor fiecărei ramuri
a artei în parte. Bunăoară, poate fi analizată tehnic o piesă muzicală - din perspectiva teoriei muzicale
sau o pânză pictată – după cum sunt trasate liniile, umbrele și după cum sunt așezate culorile, însă nici
aici nu putem considera critica (nici măcar critica de artă – critica profesionistă) ca fiind ceva la care
artistul sau auditoriul ar atrage atenția, pentru că, întotdeauna artiștii aud „să spargeți tiparele”, adică

5
cei care mișcă lucrurile înainte sunt, întotdeauna, cei care nu se limitează în reguli și tehnici, ci cei
care fac abstracție de ele, cei care pot depăși orice fel de critică și duc lucrurile dincolo de limită2.

Astăzi, libertatea artistică este însoțită de lipsa de responsabilitate a creatorilor; libertatea

artistului, întru-câtva, limitează libertatea celui ce ascultă/privește, pentru că arta care nu revelează un
sens, devine manipulatorie și infiltrează conținuturi otrăvite în inima omului. Bunăoară, privind un
film, eu văd, cum vede cameramanul3 - acest om, pe care nimeni nu-l cunoaște, pentru că stă în spatele
camerei de filmat, este cel care îmi educă privirea, de aceea este foarte important ca, în această
industrie a filmului, de exemplu, toți, începând cu regizorul și terminând cu producătorii,
cameramanii, regizorii de sunet, etc. să se dezbrace cât mai mult de o formă vătămată de a percepe
realitatea și să încerce să se apropie cât mai mult de sensul și mesajul a ceea ce vor să ne arate și să
ne transmită. Și acest lucru este valabil în toate ramurile artei.

Nu putem fundamenta această idee a noastră, prin vreun citat concret, însă, considerăm că
cititorul poate concluziona acest lucru fără prea mult efort; e suficient doar să aruncăm o privire în jur
și să observăm că relațiile umane dintre noi sunt rănite adânc iar arta favorizează acest lucru.4 Să
aruncăm o privire, spre exemplu, asupra copiilor. Impactul artei asupra educației este foarte puternic
și, uneori, chiar violent. Ascultând muzică ce transmite doar mesaje negative, obscene și perverse,
vizualizând filme și videoclipuri asemenea, copiilor li se educă felul în care percep o anumită realitate
(realitatea despre care se cântă în cântec sau se vorbește în film). Copiii îmbrățișează o falsă formă a
artei; o artă ce promovează imagini murdare, muzică de prost gust. În acest fel, indirect, ei își însușesc
un anumit fel de a vedea relațiile umane, relațiile de prietenie, relațiile de dragoste, ceea ce are
consecințe directe asupra felului cum se vor comporta unul cu celălalt când vor fi maturi, felul în care
își vor contrui o familie și felul în care vor depăși conflicte. Dacă în anumite piese, de exemplu, se
cântă despre cât de mulți bani are protagonistul, despre mașinile pe care le are și despre vacanțe; dacă
apare în fel de fel de scene în care își arată luxul în care trăiește, petrecerile pe care le dă; dacă apare

2
Așa a fost acuzat și Van Gogh că ar pune prea multă culoare pe pânză și că formele pe care le picta nu aveau suficient
contur. A se vedea Maurice TUCHMAN, Van Gogh and Expressionism, The Solomon R. Guggenheim Foundation, New York,
1964, p. 12.
3
Am crede mai curând că toată viziunea asupra imaginii stă pe umerii regizorului, însă, cameramanii au un rol
extraordinar de important în trasarea imaginilor și conturarea ideilor din anumite scene de film, drept urmare există
premii Oscar (cel mai valoros premiu internațional în domeniul industriei cinematografice) care se acordă
cameramanilor.
4
Considerăm că unele idei pot fi foarte ușor fundamentate pe experiența personală a fiecăruia, pe analiza sinceră și
obiectivă pe care o face fiecare în viața lui – analiza asupra felului cum arta îl influențează. Nu întotdeauna citatele sunt
suficiente ca să ne facă să înțelegem ceva anume și să avem încredere într-o afirmație sau alta. În situația de față, de
exemplu, considerăm că experiența personală a cititorului poate fi suficientă pentru a ne întări afirmația făcută.
6
înconjurat de femei îmbrăcate obscen și care se mișcă erotic, dorind, astfel să arate cât de multă plăcere
are și cât de accesibilă îi este (această plăcere), evident că, consumând un astfel de produs artistic,
copilul însușește indirect mesaje care i se întipăresc în minte, astfel, când ajung la maturitate (iar
uneori chiar și din fragedă copilărie) acești copii întâlnesc probleme în relațiile dintre ei, nu au
încredere în ei înșiși, pentru că nu au și ei nivelul acela de lux și confort/popularitate pe care au tot
văzut-o în videoclipuri – băieții vor avea o atitudine violentă, sexuală, față de fete, iar fetele vor fi
permanent închistate în complexe și neîncredere în sine, pentru că nu arată la fel de atrăgător precum
femeile din filme, precum cântărețele și actrițele celebre. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că
bărbații astăzi încă își lovesc soțiile, iar femeile nu au destul curaj și putere de a evada din tiparele
impuse de societate. De unde să învețe acest lucru? Cine să-i învețe? Tocmai de aceea considerăm că
produsul artistic trebuie să aibă anumite filtre prin care intră în viața noastră. Nu în sensul că artei să-
i fie impuse anumite norme religioase, morale, etc. Totul trebuie să fie condus de un bun simț și de un
simț social și etic, general valabil în societate. Artistul trebuie să fie conștient că ceea ce face
influențează pe cei din jurul lui, iar oamenii trebuie să selecteze precaut ceea ce privesc și ceea ce
ascultă. Părinții, de exemplu, ar trebui, neapărat să fie la curent cu ceea ce ascultă și privesc copii 5lor.
Educația artistică este la fel de importantă ca cea intelectuală. Neglijarea acesteia este ca și cum am fi
indiferenți dacă copiii noștri învață sau nu să citească, învață sau nu să calculeze. Neglijarea educației
artistice și indiferența față de aceasta înseamnă indiferența față de un factor crucial în educarea
inteligenței emoționale a copilului, care, ajuns adult în viitor, va lua anumite decizii și în funcție de
ceea ce i s-a promovat prin muzica pe care a auzit-o permanent în căști, sau filmele la care mergea în
weekend cu prietenii. Dacă arta ar fi lispită de importanță în viața omului, nu am avea nevoie de ea și
nu am căuta-o. Dar dacă omul devine „consumator” de artă încă din fragedă copilărie (sau chiar și
mai devreme, din perioada prenatală) și caută să asculte ceva, să privească ceva, atunci, este evident
că arta se cere a fi creată cu responsabilitate și, respectiv, privită/ascultată cu o responsabilitate la fel
de mare. În funcție de muzica, artiștii, sau filmele preferate de cineva, ne putem da seama cu ușurință
ce are acea persoană în suflet. O formă gălăgioasă, zguduitoare și violentă a artei relevă o formă de
neliniște și tulburare interioară a omului, care se manifestă, indubitabil și în exterior.

Este important ca omul de astăzi (ca întotdeauna) să aibă la îndemână niște repere pe care să
se poată sprijini când analizează orice tip de artă, ca astfel, să înțeleagă dacă nu cumva acel produs
artistic îi este dăunător din punct de vedere emoțional, psihic și, desigur, duhovnicește. Evidențiem
încă o dată faptul că prin „repere” nu vrem să se înțeleagă faptul că artei trebuie să i se impună niște
limite exterioare pe care să nu le poată depăși sau niște norme de orice fel. Avem exemplele elocvente
7
ale comunismului care a creat artă la comandă, ca instrument de ideologie, sau artiștii de pe lângă
casele imperiale, care creau produse artistice pentru a-l lăuda și linguși pe conducător. Ceea ce dorim
să se înțeleagă din cele spuse mai sus este că arta (la fel ca și orice altă activitate umană care este
guvernată măcar de bunul simț) ar trebui să fie păzită de extreme: extrema libertății decăzute în laxism
sau extrema rigorilor și a instrumentalizării ideologice.

Filosoful Rus Nikolai Berdeaev spune în acest sens că „arta trebuie să fie liberă. Aceasta este
o axiomă elementară pentru care nu mai are rost să sfărmăm vârfuri de lance. Autonomia artei este
întărită pentru veacuri înainte. Creativitatea artistică nu trebuie să fie supusă unor norme exterioare,
fie ele morale, sociale sau religioase. Dar autonomia artei nu înseamnă nici pe departe faptul că ea
poate și trebuie să fie ruptă de viața sau creșterea duhovnicească a omului. Libertate nu înseamnă gol.
Arta liberă crește din adâncurile duhovnicești ale omului, ca un rod liber și este profundă și cu adevărat
valoroasă acea creație artistică în care se simte această profunzime.”5

Așadar, arta și artistul pe de o parte și oamenii care se bucură de această artă, pe de altă parte, ar trebui,
să poarte responsabilitate reciprocă, unul pentru celălalt, astfel încât mediul artistic să fie un spaițiu
de întâlnire și de bucurie pentru oameni, iar nu un teren minat.

Într-un final, orice afirmație cum că arta ar trebui să fie așa sau așa, poate fi supusă îndoielii și
contestată în virtutea libertății de exprimare. Indiferent cine o spune și ce spune. Astăzi nimeni nu are
încredere în nimeni, de aceea tot ce ne mai rămâne, după cele spuse mai sus, este să apelăm la spiritul
critic al cititorului și să-l invităm să arunce el însuși o privire în jurul său; să privească oamenii care
îl înconjoară, copiii, colegii de muncă, etc. și să concluzioneze el însuși care sunt efectele și
consecințele artei asupra omului, ca ulterior să se poată raporta la aceasta ca atare.

5
БЕРДЯЕВ Н. А., Кризис искуства, Издание Г. А. Лемана и С. И. Сахарова, Печять Торг Дома Г. А. Лемана и П. С.
Филиппов, Москва, 1918, с. 19 (rus. Berdeaev N. A., Criza artei, Editura Casei Tipografice Leman-FIlipov, Moscova, 1918,
p. 19.) În același sens găsim și cuvintele: „Libertatea interioară a artistului este indispensabilă pentru ca acesta să poată
crea „artă pură”. Mai mult, el considera că artistul trebuie să aibă o viață interioară în permanentă prefacere, căci din
aceasta sse nasc formele noii creații, care exprimă trăirile interioare ale artistului în linii, forme și culori sonctruite în
stilul său unic. Expresia artistului trebuie să izvorască dintr-o vibrație interioară. Aceasta poate fi influențată sau inspirată
de contemplarea naturii, dar este de o importanță majoră ca ea să fie liberă, necondiționată de legi, constrângeri sau
limitări intelectuale.” A se vedea KANDINSKY, Complete writings on art, tradusă și editată de Lindsey, K. C. și Virgo, P.,
Boston, USA, Da Capo, 1994, pp. 414 – 416) precum și BOWLT, J.E., Washton Long, R. C., The life of Vasilii Kandinsky in
Russian Art, a study of On the Spiritual in Art, New-tonville, Mass., Oriental Research Partners, 1980, pp. 79, 81, apud.
MONAHIA GABRIELA, Ființa. Arta și viața Părintelui Sofronie, Editura Sophia, București, 2020, p. 21.)
8
 2. Elemente etimologice privind arta
Înainte de a defini arta ca termen și concept concret, trebuie să menționăm că atât articolele și
studiile de specialitate (fie filosofice sau de critică a artei) leagă și descriu împreună conceptul de artă
cu cel de creativitate și ni se pare rezonabil acest lucru. Arta este strâns legată de creativitate, care
reprezintă fundamentul oricărui produs artistic. De aceea, în discursul nostru, vom lega cele două
concepte, pentru a vedea modul în care se completează și în care una decurge din cealaltă.

Au existat voci (și încă există) care au afirmat faptul că arta și creativitatea au efecte pur culturale
și sunt eforturi orientate spre progresul societății și al curturii în general. De asemenea, adeseori (și
nu lipsit de evidențe și argumente) creativitatea este legată de arhi – cunoscutele concepte de bogăție
– putere – umanism.6 Toate acestea însă, par a aborda doar o singură latură a problemei creativității și
artei, o latură exterioară, o consecință a acestor căutări interioare ale omului. Dar cum putem răspunde
și explica însăși tensiunea interioară a omului creator și ce înseamnă a fi artist? Suntem cu toții artiști
sau artist e doar cel care creează opere de artă vizibile? Toate aceste întrebări ni se pare că rămân
nerăspunse și nepătrunse de toate aceste păreri filosofice, de aceea, în demersul nostru ne-am propus
să încercăm să definim, pe cât e posibil, creativitatea ca dimensiune a firii umane, urmând, în general,
gândirea teologică ortodoxă, care, credem noi, are multe de zis la acest subiect și care ar ajuta pe
oricine își dorește să înțeleagă înseși temeliile căutărilor artistice.

„Prin termenul „creativitate”, până nu demult, (în dicționarele și manualele de filosofie) se

înțelegea procesul activității umane, prin care sunt create noi valori materiale și duhovnicești de
calitate. Creativitatea era înțeleasă ca un act care nu făcea parte de la începutul evoluției umane, ci
care a început a se forma într-un anumit moment dat, începând a fi activ anume în momentul când

6
Deși artiștii au trăit mai mereu în sărăcie (Mozart, Moliere, Beethoven, Vivaldi, Van Gogh, etc.), totuși arta nu este
asociată cu sărăcia, ci cu ceva elevat, rafinat, ales, fin. Doar oamenii bogați își puteau permite, înainte să umple camerele
cu picturi sau să participe la un concert simfonic. Cu toate acestea, astăzi observăm că artiștii sunt, în general, oameni
incluși în liste Forbes și în top-ul celor mai bogați oameni din lume ( Există liste cu fel de fel de celebrități: de la muzicieni,
la pictori și la sportivi, toți aceștia cu averi de miloane. A se vedea https://www.forbes.com/celebrities/ accesat la data
de 20.04.2021). Acest lucru se datorează faptului că arta a ajuns a fi percepută ca o activitate de divertisment. În general,
tot ce este aferent divertismentului este astăzi foarte bine plătit: pornind de la sport și terminând cu orice produs artistic.
Să fim înțeleși corect – nu vedem nimic rău în faptul că artiștii sunt astăzi bine plătiți, ci doar observăm că arta nu este
tratată ca fiind o formă de cunoaștere, ca să-l ducă pe om la esențe, să-i arate sensul vieții sale, ci este un mod plăcut de
a petrece timpul liber, de aceea și artiștii astăzi fac un produs care să fie pe placul oamenilor, în caz contrar cei din urmă
nu mai plătesc. Arta nu este plătită astăzi pentru că este formă de cunoaștere, ci pentru că distrează. Așa s-a ajuns că
astăzi totul se învârte în jurul plăcerii, în defavoarea relațiilor umane, în defavoarea adevărului chiar, și chiar artiștii înșiși
au de suferit de pe urma acestei decăderi (despre felul în care artiștii sunt afectați direct de starea actuală a artei vom
vorbi într-un subcapitol viitor). Л. В. КАМЕДИНА, Творчество как преодоление зла в духовно-нравственном
становлении личности, Директ-Медиа, Москва-Берлин, 2014, с. 4. (rus. L. V. KAMEDINA, Creativitatea ca depășire a
răului în procesul zidirii duhovnicești-morale a persoanei, Editura Direct-Media, Moscova-Berlin, 2014, p. 4.)
9
omului i s-a trezit în interior necesitatea de a munci și prin muncă de a crea „o nouă realitate”.
Creativitatea personalității umane era dedusă din cunoașterea de către aceasta (persoana) a legilor
lumii obiective. De aici rezulta faptul că orice om care deținea cunoștințele legilor după care se
dezvoltă lumea reală, deja poate fi un creator, adică poate să se ocupe de artă”.7 Această afirmație pare
destul de rezonabilă, dacă gândim omul doar ca existență istorică. Omul a început să muncească, omul
a început să se plictisească și, ca urmare a acestora, a găsit diferite căi de a ieși din monotonie:
fredonări, mâzgâleli, înscenări teatrale, etc., într-un cuvânt arta ajunsă divertisment. Găsim astfel și o
definiție divertismentului: arta ca moment de recreere a omului din activitățile sale cotidiene. 8

Enciclopedia Britanică, la rândul ei, ne definește creativitatea ca fiind „capacitatea de a crea sau de a
aduce la existență ceva nou, o nouă soluție pentru o problemă, o nouă metodă sau dispozitiv, un nou
obiect sau formă artistică”9. Ceea ce ne atrage atenția în această definiție este accentul deosebit pus
pe „noutate”. Ni se pare incompletă această definiție centrată pe noutate. Ce înseamnă „ceva nou” ?
Care este sursa lui? Desigur, nu poți crea încă o dată requiem-ul lui Mozart, sau Noaptea înstelată a
lui Van Gogh, ceea ce a fost creat nu mai poate fi creat încă o dată. Sau poate? „Cum se poate cineva
naște încă o dată bătrân fiind?” (In. 3, 4) ne întrebăm încă o dată, alături de Nicodim, ucenicul tainic
al Domnului, doar că aducem această întrebare, în spațiul artistic10. .

7
И.Т. ФРОЛОВ, Философский словарь, Политиздат, 1991. – ст. 560 (rus. I. T. FROLOV, Dicționar filosofic, Editura Politizdat,
Moscova, 1991, p. 560, apud. Л. В. КАМЕДИНА, Творчество как преодоление зла..., ст. 3.
8
Divertismént sn [At: LM / V: ~timént / Pl: ~e / E: fr divertissment, it divertismento] 1 Petrecere ușoară, agreabilă și de
scurtă durată. 2 Distracție. 3 Amuzament. 4 Compoziție muzicală instrumentală cu caracter distractiv. 5 Suită pentru un
instrument sau pentru orchestră, alcătuită dintr-o serie de piese cu caracter diferit. 6 Interludiu de dans, de muzică, de
cântece vocale etc. cu scop distractiv. 7 Mică piesă scrisă pentru teatrul de societate. 8 Episod distractiv alcătuit din
dansuri și arii, introdus în teatrul din sec. XVII-XVIII. 9 (Muz) Secțiunea a doua a unei fugi. 10 Suită de diferite dansuri. A
se vedea https://dexonline.ro/definitie/divertisment accesat la data de 06.05.2021.
Iarăși, pentru a fi cât mai bine înțeleși, subliniem faptul că scopul nostrum nu este de a critica divertismentul și de-l
condamna. Nu. Dorim doar să atragem atenția asupra riscului ca arta să cadă în divertisment ( cum a și căzut, de fapt,
de nenumărate ori) și să ajungă, după cum spune și definiția un mod de „petrecere ușoară, agreabilă și de scurtă durată”.
În timp ce arta adevărată se valorifică în timp.
Atragem atenția și asupra cuvântului „recreere” sinomim pentru „divertisment” care ne face să ne gândim că și
divertismentul ar trebui, în ultimă instanță să fie un moment de „re-creare” a omului, adică intrat într-o monotonie și
subjugat de elementele trecătoare ale vieții sale, divertismentul ar trebui să reprezinte niște pârghii de a-l scoate pe om
de acolo și de a-l reorienta spre ceea ce este durabil și netrecător. Deci până și divertismentul nu ar trebui să fie lăsat la
voia întâmplării, ci trebuie interpretat responsabil. Cu fiecare moment prin care omul se recreează, el, de fapt se mai
creează pe sine încă o data, în chipul acelor activități pe care le practică. De aceea trebuie să ne gândim la cum vrem să
fim recreați – zgomot sau ca liniște ? A se vedea ce spune Constantin Noica despre plictiseală și divertisment: Constantin
NOICA, Eseuri de Duminică, Editura Humanitas, București, 2013, pp. 105 – 111.
9
Creativity, the ability to make or otherwise bring into existence something new, whether a new solution to a problem,
a new method or device, or a new artistic object or form. A se vedea Enciclopedia Britanică accesată online la data de
28.04.2021. https://www.britannica.com/topic/creativity
10
Despre problema originalului și a „noului” în artă vom vorbi mai în amănunt într-un capitol viitor, de aceea, lăsăm,
deocamdată, aceste întrebări fără răspuns.
10
 În general vorbind, este greu să definim într-o singură afirmație un concept atât de larg precum
creativitatea. Arta, pe de altă parte, în manualele și tratatele de filosofie, este adeseori, interpretată
prin alte 3 concepte generale: conceptul de „frumos”, conceptul de „gust” și conceptul de „estetică”.11
Observăm că arta și creativitatea implică și problematici privind persoana umană, și originalitatea/
autenticitatea, și capacitatea de a depăși anumite limite umane, etc. De aceea, ca să înțelegem unde ne
poziționăm (sau se poziționează ceilalți) în ceea ce privește creativitatea și produsul artistic, trebuie
să pornim de la ceva mult mai fundamental, de la o idee cu totul și cu totul elementară în ceea ce
privește întreaga existență umană. Nouă ni se pare mult mai ușor să pornim definirea a ceea ce
înțelegem prin creativitate și artă pornind de la o singură întrebare de temelie: dacă credem sau nu în
existența și veșnicia sufletului. De ce? Pentru că dacă nu credem că sufletul este veșnic vom face un
anumit conținut artistic, iar dacă sufletul este veșnic, atunci orientarea și scopul artei primește o
întorsătură cu totul nouă și în planul creativității, trebuie să începem de la a vorbi despre un Dumnezeu
care are o anumită relația cu omul creator, trebuie să ne întrebăm ce se întâmplă cu produsul artistic
al omului după ce acesta trece în veșnicie, ș.a.m.d.

Există voci care afirmă că frumusețea este ceea ce descrie o operă de artă. Pe de altă parte, unii
filosofi consideră că doar capacitatea unei opere de a rămâne în timp, demonstrează că este un produs
artistic autentic. Pentru această, a doua părere, aducem drept argument cuvintele filosofului scoțian
David Hume: „Frumusețea nu este o calitate a lucrurilor în sine, ea există doar în spiritul celor care le
privesc; iar fiecare spirit percepe o altă frumusețe”12 Dacă am spune că arta este ceea ce este frumos,
atunci nu reușim să rezolvăm problema, decât parțial, căci și frumosul e o noțiune subiectivă. „Plecând
de la experiență nu se poate recurge, pentru o judecată de gust general valabilă, decât la criteriul
concordanței și aprobării oamenilor sănătoși și la dăinuirea unei opere de artă de-a lungul istoriei.
Decisivă este deci admirația de durată a acelor opere care au supraviețuit tuturor capriciilor modei și
distorsiunilor provocate de ignoranță și invidie”13. Într-adevăr, pentru a demonstra „caracteristicile”
și reperele minimale ale unei opere de artă, considerăm că trebuie să facem abstracție de elementele
subiective care descriu arta. De aceea, timpul este un factor care ne ajută parțial în această problemă
a definirii artistice. Însă, cum rămâne cu arta care se creează acum, astăzi, în timpul nostru ? Cum
putem deosebi un produs artistic dănunător ca să știm cum să ne protejăm sufletele? Ei bine, credem
că trebuie să mergem la mesajul operei; să ne întrebăm obiectiv „ce îmi spune această lucrare?”

11
Maria FURST, Jurgen TRINKS, Manual de filozofie, Editura Humanitas, București, 1992, p. 217.
12
D. HUME, Of the standard of taste, Aalen, 1964c, apud. Maria FURST, Jurgen TRINKS, op. cit., p. 217.
13
Maria FURST, Jurgen TRINKS, op. cit., p. 217.
11
Lăsând deoparte definițiile, ce se întâmplă cu arta de astăzi și ce o caracterizează, în principal?
Considerăm că răspunsul la această întrebare ne va ajuta să ne construim o privire de ansamblu asupra
artei contemporane, astfel încât vom putea deosebi cu ușurință elementele artistice care merg înapoia
creșterii spirituale a omului, elementele care obosesc și secătuiesc de puteri, elementele care limitează
și ne fac să fim mulțumiți doar cu istoria.14

În acest sens, aducem aici o minunată „radiografie” făcută de filosoful rus Nikolai Berdeaev: „A
existat un anumit punct de cotitură în istoria umanității, de unde a început să se descompună orice
cristalizare a vieții și chiar temeinicia vieții. Ritmul vieții și al acestei vijelii ce ne-a cuprins, a crescut
nemăsurat de mult; ridicat de o asemenea repeziciune a mișcării, omul a fost zmuncit și învârtit
amețitor și, odată cu el, și arta pe care o crea. Ar fi o miopie să nu observăm faptul că în viața umanității
a avut loc o schimbare după care, totul a început să se modifice – ceea ce în trecut se schimba în sute
de ani, astăzi se întâmplă în zeci de ani. Din acest moment critic ceva s-a rupt în vechea frumusețe
obișnuită a omului, în felul lui de a fi și în arta pe care o creează...Să luăm spre exemplu arhitectura.
Astăzi arhitectura înseamnă gări și hoteluri. Întreaga energie creatoare a omului este îndreptată acum
spre mașinării, adică spre crearea modalităților de a grăbi mișcarea. Frumusețea vieții de o dinioară
era statică. Biericile, palatele, căsuțele țărănești – toate sunt statice, reflectă statornicia vieții și ritmul
lent cu care se mișcă. Astăzi, totul a început să se miște, tot ce însemna static – statornic este dărâmat,
totul este măturat de viteza mișcării lumii mecanizate...Mașinăriile au intrat triumfal în lume și au
zdruncinat ordinea organică dintotdeauna a vieții. Cu acest eveniment revoluționar, totul s-a schimbat
în viața omului, a avut loc o ruptură.”15 Odată ce mașinăriile și tehnologiile au intrat în viața noastră,
direcția și punctul de orientare s-a schimbat. Mașinăriile sunt lucruri, în primul rând, în al doilea rând
țin doar de sfera celor create, trimt spre imanent, spre utilitarism, spre ceva foarte practic, spre materie,
spre ceva ce se utilizează, se uzează, se consumă, se schimbă cu ceva nou; aduce cu sine ideea de
independență a omului, conferă un soi de stabilitate și oferă posibilitatea controlului – poți vinde, poți
cumpăra, poți pleca și ajunge unde vrei când vrei, poți respectiv controla timpul. Într-o oarecare
măsură, transportul înseamnă o călătorie în timp, o călătorie în viitor mai exact, pentru că dacă în
trecut ajungeam undeva la un anumit timp, acum ajungem în acel loc mai repede – străbatem timpul
și ajungem în viitor mai repede. Acum poți construi ce vrei din ce vrei, poți manipula materia, având
impresia că poți face orice. Respectiv, arta și orientările creativității s-au îndreptat și ele spre altceva.

14
Considerăm că arta trebuie să educe spiritul uman în a fi „pretențios” să nu accepte limitările istorice și să își lase duhul
purtat spre
15
БЕРДЯЕВ Н. А., Кризис искуства,..., с. 12-13.
12
Arta trebuie și ea să fie utilă la ceva. Dacă în trecut aveam frumosul ca reper (în special în perioada
Renascentistă ) acum ea nu mai are nevoie să îmi spună ce e frumos, pentru că frumosul este subiectiv
și eu pot face tot ce vreau.16 Ceea ce ni se pare că agravează considerabil problema artei contemporane
este viteza cu care se produce totul astăzi. Nu mai este atât de greu să faci ceva și să fii văzut. Internetul
a făcut acest proces mult mai ușor, ceea ce este bine, însă drept consecință are loc un „circuit al artei
în viața omului” - se face artă pe bandă rulantă; una după alta apar peste noapte piese noi, romane fel
de fel, nemaivorbind despre filme și întreaga industrie a audiovizualului. Mai grav, însă, după părerea
noastră, este faptul că lumea nici nu e preocupată de faptul că arta nu mai are „pretenții” artistice. Nici
măcar artiștii nu mai sunt preocupați de acest lucru. Dacă un produs sau altul aduce bani, e bine. S-a
tras un semn de egalitate între artă și orice alt produs pe care îl folosește omul zilnic. A dispărut frica
și tensiunea continuă a artistului de a pătrunde la sufletul omului, de a face ceva cu adevărat
semnificativ. Astăzi nu mai contează dacă e inspirat sau nu un cântec sau un roman – dacă se vinde
atunci și-a atins scopul. Arta, deci, decade în divertisment și ajunge muzică de petrecere, sau muzică
de fundal pentru activitățile omului. Nu știm câți dintre „consumatorii” de artă de astăzi se întreabă
„oare ce-a vrut să-mi spună acest om prin filmul acesta?” sau măcar să fie atenți la mesajele propuse
de autor.

Dacă am vorbi despre o etimologie de fond a artei de astăzi (iar nu doar despre una lexicală), dacă
ar fi să „dezghiocăm” și să descriem forma artei de astăzi atunci aceasta ar avea, cu siguranță 3 straturi
principale: viteza, culoarea și zgomotul, iar fondul acesteia (al artei) ar fi, credem noi, doar o excitare
emoțională exterioară, fără fundamentare în adâncul ființei umane17; fondul artei de astăzi (al unei
majorități, sau cel puțin al celei care se află în trend, care este considerată mainstream18) este
„impresia” – arta de astăzi ține cu tot dinadinsul să impresioneze, dar nu să educe și din această cauză,
au de pierdut toți.

„Menirea artei, ne spune Jorge Luis Borges, este aceea de a transforma continuu ceea ce ni se
întâmplă, de a preschimba toate lucrurile în simboluri, în muzică...Aceasta este datoria noastră. Dacă
nu o îndeplinim, ne simțim nemulțumiți. Un scriitor, un artist are datoria uneori plină de bucurie de a

16
Desigur, frumosul a fost subiectiv dintotdeauna, și este normal să fie așa, însă subiectivitatea frumuseții nu înseamnă
că putem renunța la ea, sau că putem relativize importanța ei în viața noastră.
17
Și nu pentru că nu se poate astăzi face artă de calitate, ci pentru că e convenabil și comod acest nivel al impresiilor.
18
Mainstream (eng) - trend majoritar; este reprezentat de o aliniere a majorității unui grup de oameni sau a unor întregi
societăți umane la modele de comportament, de valori, de stil comune majorității acestora. Coagularea unui trend
majoritar de gândire, comportament, valori, stil apare în general, în timp, prin alinierea treptată a reprezentanților
respectivului grup determinată de variate motive: experiențe empirice, analiză științifică rațională, educație sau, uneori,
chiar simplul mimetism. A se vedea https://ro.wikipedia.org/wiki/Trend_majoritar accesat la data de 10.05.2021.
13
transforma toate lucrurile în simboluri. Simbolurile pot fi culori, forme sau sunete...Omul e influențat
continuu de lumea exterioară. Ea trebuie preschimbată și, în cele din urmă, va fi”.19 Arta este forma
prin care omul încearcă să se mântuiască. Este vorba de o mântuire din banal și absurd. Arta este o
modalitatea prin care omul este scos din obișnuit, din simplism și oboseală. Desigur, nu încercăm să
punem semn de egalitate între mântuirea prin artă și mântuirea pe care ne-a adus-o Hristos, departe
de noi gândul acesta. Totuși, odată ce o piesă muzicală este capabilă să reorienteze atenția omului spre
ceea ce contează cu adevărat, spre sensul vieții, atunci aceste lucruri, desigur că scot omul din forma
lui istorică și îl introduc într-un alt plan al gândirii și al ființării, de unde, deja, omul poate pipăi
începuturile unei cărări care duce spre veșnicie. Și nu ni se pare puțin acest lucru.

3. Arta între autenticitate/originalitate și artificialitate

Ne întrebam într-un subcapitol anterior „ce înseamnă noutatea?”, „care este sursa „noului?””.
Spuneam, de asemenea, că este destul de logic faptul că ceea ce a fost creat, nu mai poate fi creat încă
o dată. Din această perspectivă, tot ce se creează este nou, dar și vechi. Adică omul nu poate crea ceva
din nimic, fără să se inspire de undeva, chiar dacă poate aduce la viață elemente inexistente până
atunci.20 Aminteam atunci și de cuvintele Sf. Ap. Nicodim „Cum se poate cineva naște încă o dată
bătrân fiind?” (In. 3, 4) care, adusă fiind în spațiul artistic ar putea fi reformulată astfel: „Cum poate
fi creat ceva din nou, după ce a fost creat deja o dată”. Pentru că, dacă omul nu poate crea ceva din
nimic, ci doar împrumută elemente deja existente din forme deja create, mai putem spune că este
creator de lucruri noi ?

Ei bine, „noul” creativității vine de la persoană. Nimic nou nu poate veni de la sine. Cum ar fi să
credem că Simfonia a IX -a a lui Beethoven a apărut așa, în urma unor apăsări aleatorii pe clapele
pianului? Totul, de la un fir de iarbă până la un monument artistic, are o cauză, are un creator în spate.
Tot ce este nou vine de la o Persoană/persoană. Pr. Dumitru Stăniloae spune că „eu am nevoie să-ți
comunic ție anumite sensuri, și dacă tu asculți cu înțelegere, câștig și eu o nouă înțelegere a lor. Eu
câștig în adâncime, îmi devin transparent ca subiect prin faptul că pătrund în adâncimea subiectului
tău, sau prin faptul că tu deschizi liber adâncimile tale.”21 Ce înseamnă acest lucru ? În plan artistic,
dacă arta se creează cu maximă sinceritate, acceptate fiind și incertitudinile și neputința, fără a avea

19
A se vedea „Interviu cu Jorge Luis Borges”
https://www.youtube.com/watch?v=prpPH923f4M&t=3s&ab_channel=A_is_A accesat la data de 07.2021.
20
Cum sunt bunăoară artiștii care creează curente noi și sunt promotorii a unei direcții sau mișcări artistice care nu a mai
existat până la ei.
21
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura IBMBOR, București, 2002, p. 363.
14
pretenții egoiste și autosuficiente, atunci produsul artistic este în stare să descopere și să comunice
ceva altei persoane – totul are loc prin persoană către persoană. La rândul lor, ascultătorii/privitorii,
au importantul rol de a intra în acest „dans” al sensului, de a privi pentru a pătrunde. În artă (la fel ca
și în viață) avem nevoie unii de ceilalți deplin și conștienți, altfel actul artistic decade în divertisment,
pe de o parte, sau omoară artiști.

Revenind la întrebarea lui Nicodim, chiar dacă cineva interpretează o piesă deja compusă dinainte,
totuși în această reinterpretare are loc un proces de profundă creativitate. Întru-câtva, interpretul
recreează încă o dată opera, prin prisma propriilor sale stări, trecând-o prin propria sa vulnerabilitate
și incertitudine. Odată ce un produs artistic trece prin ochii și inima unui om, acel produs artistic este
recreat de o altă inimă, cu o altă experiență de cât a autorului, acea operă este gândită iar și iar.
Întrebăm acum cititorul dacă își poate imagina să fie gândite astfel produsele artistice de astăzi...Nu
știm. Lăsăm fiecăruia dreptul de ași răspunde în sinea sa. Cert este că aceste elemente descrise mai
sus, duc creativitatea și produsul artistic la un nivel de profunzime de neînchipuit și ne-am dori mult
ca cei care citesc aceste rânduri să se întrebe: „cărui fel de creativitate vreau să fiu părtaș – celui ce
implică realitatea adâncă și nemuritoare a ființei umane, sau celui ce vede arta ca element de
„amuzament și petrecere ușoară a timpului”22

La origini, dorința de a fi original, nu are nimic vulgar sau păcătos, este dorința omului de
noutate, dorința de a trăi ceva nou și de a fi nou el însuși. Omul este o ființă dinamică, este creat ca să
fie în mișcare. Pr. Stăniloae scrie despre aceasta în nenumărate rânduri, spunând faptul că fiecare
dintre noi are nevoie să descopere continuu noutatea din semenul său și să fie recunoscut el însuși ca
o sursă de noutate, altfel, omul cade în deznădejde, în plictis și în monotonie.23

Nu poți găsi sursă de noutate în tine însuți, pentru că tu ești mereu același. Îmbogățirea, și
originalitatea apare doar atunci când, confruntat cu o altă realitate, cu realitatea celuilalt, sinele tău
este chemat, este invitat să iasă în afara sa și să se descopere și, întrucât fiecare persoană este unică
prin felul ei de a fi, fiecare relație a noastră cu un om, va fi o ieșire mereu nouă a sinelui nostru, de
aceea celălalt ne este sursă de originalitate și înnoire spirituală, care se manifestă ulterior în acte
artistice. Deci, taina „noului” din persoană precede ca o cauză, originalitatea creativității.24

22
A se vedea definiția divertismentului din DEX, prezentată mai sus.
23
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu. Opere Complete Vol. V, Editura Basilica, București, 2013,
p. 62.
24
„Cel ce iubește înfrumusețează în mod real, prin dragostea sa, fiecare trăsătură a celui iubit, nu numai pentru că
proiectează de la sine un văl de lumină peste ele, ci și pentru că de fapt, ce iubit simțind dragostea celuilalt, o trăiește ca
15
Natura, de altfel, este și ea o realitate diferită de sinele omului, însă, dat fiind faptul că natura este o
realitate finită și trecătoare, nu poate satisface pe deplin necesitățile inepuizabile ale omului. Omul are
nevoie ca cineva să-i răspundă mereu cu noutate. „Omul nu se poate mulțumi să rămână închis în
relații cu realități finite. El are nevoie de relație cu realitatea infinită în care se include în același timp
noutatea continuă, care nu se identifică numai cu interesul mereu nou al omului, ci și cu interesul
mereu nou al acelei Persoane inepuizabile față de el”25.

Așadar, originalitatea este o chestiune ce ține cu totul de altceva decât de a ne schimonosi

fețele, a ne strâmba, sau a face fel de fel de acrobații de circ pentru a atrage atenția celorlalți.
Originalitatea este o chestiune ce ține de iubire; original ești atunci când iubești pe cineva și când ești
iubit și cu cât mai mult te dăruiești, încerci să-l înțelegi pe celălalt, cu atât mai mult descoperi noi
dimensiuni ale personalității tale, descoperi și, de fapt, te descoperi sieși. Dacă vom fi închistați în
ideea că „a fi original înseamnă a face mereu ceva nou” sau „a atrage atenția asupra noastră”, vom trăi
într-o convulsie ca mereu să născocim ceva, să facem lucruri ieșite din comun care, uneori, trec
dincolo de bunul simț; dacă vom percepe originalitatea ca fiind o piesă, o pictură, un mod de a te
îmbrăca sau de a sări în sus, ne vom trezi, dintr-o dată, că suntem cuprinși de o fierbințeală, o febră a
„noului”, pentru că originalul în sfera istoriei este trecător; moda, curentele literare/muzicale, toate
trec și se uită. A fi original înseamnă a căuta mereu să te cunoști pe tine însuți, în primul rând, și,
întrucât omul este o ființă nemuritoare, acest proces este continuu și inepuizabil.

Ne întrebăm, însă, de unde a apărut această dorință/tendință/percepție ca fiind drept original,

orice atrage atenția, indiferent că este specific firii noastre sau nu, indiferent dacă se pliază acel ceva
pe personalitatea noastră sau nu, etc. Văzând interdependența dintre artiști, idoli și fani și cum felul
în care se îmbracă, se poartă, se mișcă primii, are influențe directe asupra ultimilor (asupra fanilor),
ne dăm seama ușor că arta a fost, dintotdeauna, un factor educativ în viața omului. „Problema este că
astăzi artiștii își simt criza și pe ici, pe colo încearcă s-o dreagă, pentru că astăzi a fi original în artă
înseamnă a redeveni normal. Drama este că toate aceste idei care cândva au apărut în mintea ghidușă
a artiștilor au început să fie puse în viață de către oamenii care n-au nici o treabă cu arta și cu
pictura...Artiștii, când făceau toate ciudățeniile lor, încercau să spună ceva lumii, pentru că într-o
atmosferă de burghezi și de snobi, care apreciază lucruri pe care nu le pricep, doar așa, de dragul de a

pe o putere ce scoate la iveală din adâncurile sale tot ce e bun și, în același timp, îl sporește considerabil; de fapt, prin
dragostea noastră facem mai buni și mai frumoși pe alții, precum ne facem și pe noi înșine.” Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE,
Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe,..., p. 367.
25
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Editura IBMBO, București, 2010, p. 411.
16
fi în ton cu lumea, gesturile pe care le făceau artiștii erau gesturi de revoltă care încercau să spună
ceva unei societăți amorțite...Prin gesturile astea ciudate ei își arătau nemulțumirea, își arătau protestul
față de tot ceea ce se întâmpla în jur. Acum, ce facem noi când îmbrăcăm pantalonii rupți, când îmi
tai sprânceana, ce fac eu ? Ceea ce lipsește, diferența dintre ceea ce vedem noi azi în jurul nostru și
ceea ce au făcut scrântiții ăștia de artiști, este că până la urmă ei erau niște oameni de mare profunzime,
pentru că, dacă n-ar fi fost așa, n-am fi știut noi astăzi de ei. Câți tineri nu își vopsesc azi părul în
verde, dar prin asta ei nu rămân în istorie? Uite, Baudelaire ăsta și l-a vopsit o dată și a rămas. De ce
? Pentru că, pe lângă faptul că își vopsea părul în verde, el mai făcea și alte lucruri, el era un mare
poet. Așadar, asta e întrebarea pe care trebuie să ne-o punem: de ce fac eu un lucru sau altul?”26

Dacă ar fi să aducem și un exemplu Scripturistic, l-am aminti pe prorocul Iezechiel, pe care

Dumnezeu, îl punea să facă fel de fel de lucruri ca să reprezinte astfel, simbolic, faptul că poporul ales
nu mai este preocupat de cele dumnezeiești, ci se închină la idoli și a uitat bunătățile pe care le-a făcut
Dumnezeu cu ei.27 Acum, ce-ar fi dacă toate aceste acțiuni pe care le făcea prorocul Iezechiel, ar fi
repetate de oameni, din simplul motiv că sunt altfel, sunt noi, sunt originale? Dacă prorocul, care
acționa în numele lui Dumnezeu, părea în ochii celor ce-l vedeau, un smintit, de ce noi nu ne mai
punem întrebarea „de ce face acest om un lucru sau altul? Și de ce aș face eu acest lucru?”.

„Lipsa de originalitate devine un complex, și aceasta este un lucru care ridică probleme grave.
Freud a vorbit de complexul inferiorității, dar obsesia asta a originalității la tinerii contemporani, deși
pare paradoxal, a devenit și ea un complex. Pentru că una este, v-am spus, să văd asta la artiști, și alta
este să văd o adolescentă că nu-și cumpără o rochie de un anume fel numai pentru că vecina ei are o
rochie identică. Ea e în stare să-și ia o rochie care nu-i place, și să renunțe la o rochie care îi place,
numai pentru faptul că mai e cineva cu o rochie la fel...Prin nebunia asta de a fi original, de a ieși în
evidență, de fapt îți descoperi o mare suferință, îți descoperi singurătatea, descoperi drama vieții tale,
pe care nu poți să o ascunzi...Poți să spui orice, dar când te văd îmbrăcat într-un anume fel, colorat
într-un anume fel, mie îmi descoperi o suferință.”28 Acest complex general al originalității ia haine
specifice în mediul artei, unde tinerii au văzut că pot cuceri multe priviri. Libertatea artei creează

26
Ierom. Savatie BAȘTOVOI, Ortodoxia pentru postmoderniști, Editura Cathisma, București, 2010, pp. 70 – 71.
27
A se vedea Iezechiel 4. Ca să arate faptul că poporul lui Israel este împietrit și și-a întors fața de la Dumnezeu, i-a
poruncit Domnul lui Iezechiel să stea culcat pe partea stângă 390 zile (v. 5) și i-a porunci să-și facă mâncarea pentru
aceste zile, din necurăție de om, simbol al faptului că poporul ales nu mai are cuvintele Domnului în gura sa, ci doar
cuvinte necurate și urâte și pentru a arăta pâinea necurată pe care o vor mânca din mâna popoarelor ce îi vor prigoni (v.
13).
28
Ierom. Savatie BAȘTOVOI, op. cit., pp. 159 – 160.
17
impresia că o poate face oricine și se poate face orice. Practic, da, oricine astăzi poate face artă, dar
nu oricine o face cu adevărat. Astăzi, din cauza căutărilor de acest gen: de a fi deosebit, a fi original,
de a atrage atenția, s-a pus semnul egal între artă și orice altfel de manifestare care te face să arăți sau
să pari mai altfel decât alții (ca să nu spunem „ridicol”). Dacă îți tatuezi fruntea, dacă își găurești nasul
și urechile, dacă părul tău are nu numai o singură culoare, și dacă pe deasupra mai și cânți ceva sau
pictezi, sau scrii poezii, atunci ești cu totul ieșit din comun și tocmai acest lucru se și caută. Dă lovitura
cel care este mai împopoțonat. E ca și cum toți am fi niște jucării pe bradul de Crăciun și fiecare
jucărie ar încerca să se umfle, să caute să-și adauge fel de fel de țorțoane ca să iasă în evidență, că
poate, poate, ajunge în loc de stea, în vârful bradului.

Constantin Noica spune: „A fi tânăr reprezintă tocmai o asemenea pendulare între un

maximum de certitudine și o deplină răsturnare a tuturor valorilor. E paradoxul spiritualității tinere să
întrunească, într-o aceeași conștiință de cultură, dogmaticul și problematicul.”29 Observăm că o
asemenea energie stă în spatele dorinței de originalitate. Tinerii (în special) fac toate aceste „acrobații”
pe rețelele de socializare, cu o oarecare fervoare; în toate aceste tendințe de a ieși în evidență, există
o încărcătură emoțională care nu poate fi trecută cu vederea. Cu toate acestea, toată această energie
concentrată în adâncul spiritului tânăr, are nevoie de educare, pentru a începe să simtă echilibrul și
„dreapta socoteală dintre toate”, iar arta are rolul ei în această „maturizare” emoțională a omului.

„Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare unic. Dumnezeu poate să facă nu doar șase miliarde de
oameni să fie diferiți, ci de la începutul istoriei până la capăt, face pe fiecare om în așa fel, încât să fie
altfel decât toți oamenii de până la el, dar totodată să îi și însumeze pe toți în sine prin Hristos. Din
cauza asta noi trebuie să facem eforturi pentru a fi originali, pentru că noi, dacă am fi noi înșine, altă
originalitate nici nu ne mai trebuie. Și nu este vorba de o originalitate doar pentru a fi altfel, nu în
sensul cultural pe care îl atribuie critica literară sau artistică, ci în sensul frumos al cuvântului, de a fi
unic, dar o unicitate în care se descoperă frumusețea întregii lumi și frumusețea Ziditorului”30. Este și
un eșec al artei, faptul că s-a ajuns astăzi ca ridicolul sau, în cel mai bun caz, exagerarea, să dea tonul
culturii, a felului în care se poartă o haină sau a felului în care se trăiește.

Există o artificialitate în felul în care se face astăzi artă și în felul în care este percepută și până nu
vom încerca să trăim cu sinceritate nu vom reuși nici să creăm nimic original și plin de sens.

29
Constantin NOICA, op. cit., pp. 93 – 94.
30
Ierom. Savatie BAȘTOVOI, op. cit., pp. 160 – 161.
18
 4. Condiția artistului - problematici privind persoana și idolatrizarea. Cum
să fii artist astăzi fără a risca să-ți ieși din minți
După ce am vorbit despre artă în general și despre condițiile generale ale unei arte de calitate, este
necesar să ne oprim puțin și asupra artistului, adică să abordăm puțin problematica Persoanei ca esență
și condiție primordială pentru înțelegerea artei.

Pseudonimul este, din start, o problemă care, pe cât este de rezonabilă, pe atât de absurdă. De la
bun început, omul trebuie să își aleagă un nume de scenă, pe de o parte pentru a crea impresie, iar pe
de altă parte pentru a fi ușor de memorizat. Din perspectiva realității persoanei, putem spune cu alte
cuvinte că ești nevoit, din capul locului să renunți la numele tău. Lumea nu are nevoie de tine, are
nevoie de o imagine a ta (de aici și rolul image maker-ilor, a impresarilor, a specialiștilor în marketing
care știu cum să creeze o imagine, o impresie, etc.). În esență, dacă ar fi să fim sinceri, trebuie să
acceptăm faptul că lumea nu are nevoie de artiști ca persoane, ci de artiști ca clovni. Obiectiv vorbind,
dacă pentru oameni ar conta persoana, ce importanță ar avea numele de scenă ? Ce diferență ar fi dacă
ți s-ar spune așa cum ești ? Însă din cauza faptului că totul trebuie să fie original, pompos, să facă
impresie, să fie exagerat, exacerbat (și toate cuvintele nemaipomenite care pot fi gândite și ne-
gândite), apare nevoia unei imagini virtuale a artistului, care, desigur, are legătură cu persoana reală,
doar că nu este pe deplin ea. Iar artistul, fiind mai mereu în postura unei false prezentări de sine – cu
un nume închipuit și cu o imagine exagerată (atenție, nu spunem falsă totalmente, ci exagerată)
trăiește, întru-câtva, într-o viață dedublată, într-o schizofrenie practic, în care, într-un fel trebuie să
fie pe scenă – mereu zâmbitor și plin de energie – și este suficient doar să coboare de acolo și să intre
în cabina artiștilor și să se privească în oglindă, că dintr-o dată vede cine este într-adevăr – este el;
deși afară stau o mulțime de oameni care strigă înnebuniți după el, totuși, se simte atât de singur și
fiorii acestei neputințe și acest chin pe care nu îl poate potoli niciun concert, îl aruncă în fel și fel de
exagerări și dependențe, ca măcar să poată amorți conștiința atât de tăioasă și chinuitoare.31 Simțul că
toți cei care îl apreciază, apreciază de fapt numai o imagine a sa, nu îl ajută cu nimic să-și depășească
neputințele și nici nu stă nimeni lângă el în momentele de descurajare și maximă tristețe. Nimeni nu

31
Pentru a ne face o idee cât de cât general despre destinele marilor artiști putem viziona și renumite produse de
cinematografie care au abordat acest subiect. Câteva dintre acestea ar fi: Rocket man, în care ni se vorbește despre tot
parcursul artistic al renumitului cântăreț de muzică pop - Elton John; Bohemian Rapsody, despre formația rock – Queen
și despre destinul solistului acesteia Freddie Mercury, Ray – despre Ray Charles; poate fi vizionat Sezonul 3 al serialului
Genius - produs de National Geografic, despre renumita cântăreață de muzică blues, jazz, soul – Aretha Franklin –
supranumită și „regina muzicii soul”, etc. Asemenea produse ar tistice, biografii în formă scrisă sau ecranizate sunt
nenumărate. În cele mai multe dintre ele observăm că aproape toți acești artiști au suferit de o formă gravă de
dependență (fie droguri, fie alcool, fie orice altceva).
19
știe ce simte sau ce dureri îl apasă – persoana artistului rămâne întotdeauna în spatele imaginii de pe
scenă.32 După fiecare moment artistic, ei sunt nevoiți să se întoarcă la ei înșiși, cât de mult nu ar vrea,
nu au cum să se evite și se ciocnesc iarăși de propriul eu, care le devine insuportabil, iar singurătatea
accentuează tot mai mult acest lucru.33 Artistul, așadar are nevoie de cineva ca să reușească se se
suporte – are nevoie de cineva care să-l suporte. De aici vine și dorința de a fi mereu în mulțime, de a
face mereu petreceri.

Artiștii sunt și ei oameni cu probleme duhovnicești, asemenea nouă. Dar eu talent, au un limbaj
special prin care reușesc să comunice lumii ceva din propria lor experiență, iar aici apare întrebarea:
ce rol are acest limbaj, acest talent în viața artistului? Cum poate face față acestui talent? Artistul își
canalizează toată energia spre artă, dar arta în sine nu îl face mai bun. Nu îl învață să se accepte. Arta
este un produs, o căutare, o consecință a ceea ce se întâmplă în interiorul său. Arta îl învață să se
exprime, să iasă în afară, nu și de unde poate găsi sursă de viață pentru sine. Iar când ieși în afară, ieși
ceea ce ești sau cauți ceea ce îți dorești. Astfel, artistul poate crea un produs dăunător pentru ceilalți,
sau începe să fie sfâșiat de omul care nu este și de lumea în care nu va trăi, poate, niciodată. Am putea
numi chiar două dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă artiștii și de pe urma cărora au de
suferit: 1. Spectacolul 2. Primește mai puțin decât oferă.

1. Spectacolul este o parte foarte importantă din viața oricărui creator, indiferent de domeniul artei
pe care îl practică. Fără scenă nu există teatru, fără expoziții (care sunt scena pictorilor) nu există
comunicarea cu pictura, fără concerte nu există muzica34, spectacolul fiind, în esența, însuși
„momentul culminant” al procesului artistic – în care creația îi întâlnește pe cei pentru care a fost

32
Ni se pare grăitoare în acest sens Aria „Vesti la giubba” din Opera Pagliacci, de Ruggero Leoncavallo, compusă în 1892,
unde ni se vorbește despre destinul dureros al artistului care trebuie să iasă în scenă și că nimănui nu-i pasă de
adevăratele sale suferințe. Toți vor doar să fie amuzați. Atât.
Cităm mai jos versurile libretului: Act! While in delirium,/I no longer know what I say,/or what I do!/ And yet it's
necessary. Force yourself!/ Bah! Are you even a man?/ You are a clown!/ Put on your costume and powder your face.
/The people are paying, and they want to laugh here./ And if Harlequin steals away your Columbina,
laugh, clown, and all will applaud!/ Turn your distress and tears into jokes,
your pain and sobs into a smirk, Ah!/ Laugh, clown,/ at your broken love!/ Laugh at the grief that poisons your heart!/
https://en.wikipedia.org/wiki/Vesti_la_giubba accesat la data de 28. 04.2021. A se vedea, de asemenea și interpretarea
grăitoare a renumitului tenor Luciano Pavarotti
https://www.youtube.com/watch?v=ZzUJ8Hf0hm4&ab_channel=MataTosti accesat la data de 28.04.2021.
33
Drept urmare, mulți dintre artiști decid să-și ia viața, ajunși fiind la descurajare și deznădejde totală. Cele mai recente
cazuri de suicid printre artiști fiind Chester Bennington – solistul grupei Linkin Park, care s-a sinucis în 2017, sau Robin
Williams – renumitul actor și comic american, care s-a sinucis în 2015. Asemenea cazuri sunt nenumărate în rândul
artiștilor.
34
Adică ea există, însă nu poate intra în contact cu oamenii, pentru că, desi piesele pot fi ascultate pe dispositive digitale,
concertul, prezența artistului și auditoriului în aceeași sala face ca întâlnirea dintre muzică și om să fie mai palpabilă,
ceea ce nu e puțin lucru.
20
făurită. Tocmai această prezentare, atenție și apreciere sau depreciere are un impact foarte puternic
asupra vieții interioare (și chiar asupra echilibrului psiho-emoțional) a artistului. E un val care vine
asupra lui și îl învăluie, iar nu el nu reușește să-i facă față. Cel mai adesea, artistul cade pradă ispitei
de a crede că toate aprecierei, toate laudele, tot succesul este rodul efortului său, de aceea, imediat ce
scena apare în viața unui artist, apr și aroganța, „aerele” de superioritate și pretențiile „creative”. Când
te afli în fața câtorva sute sau chiar mii de oameni care se bucură să te vadă, îți auzi numele strigat și
a aclamat – ei bine, cu greu poți face față unei asemenea experiențe; e un simțământ care îți conferă
multă putere, și o stare de satisfacție greu de egalat și de dobândit în viața zilnică a unui om obișnuit.
Scena e ca un monstru în fața artistului – unul nemaipomenit de frumos, dar sălbatic. Niciodată nu
trebuie să ai încredere în ea și să crezi că ea e esența muncii tale artistice, sau că ea e finalitatea. Dacă
reușești să îmblânzești fiara, poți să te consideri un fericit (dar nu știu câți au reușit să facă asta până
acum), iar dacă nu, trebuie să fugi ori de câte ori vezi că vrea să te înghită. Te apropii, o mângâi cât
timp doarme și pleci. Pentru că scopul artistului este să transfigureze viața lui întreagă în moment de
întâlnire cu celălalt și cu Celălalt. De îndată ce artistul uită de Persoană ( că el este o persoană și în
fața lui sunt niște vieți) și atenția i se mută pe însuși actul de prezentare a produsului și pe produsul
însuși, riscă să fie amăgit și să creadă că scena e totul – e sensul vieții lui. Iar dacă aceasta dispare
dintr-o dată, într-un anumit moment dat, acesta nu mai înțelege ce să facă și cum să facă. Dacă, însă,
omul se focusează pe oameni, scena devine instrument și în acest caz are toate șansele să-și păstreze
mințile, iar actul artistic să nu-l înghită, devenind o obsesie.

2. Ceea ce primește artistul în urma acestui act de dăruire de sine (dacă arta este făcută cu
sinceritate) este întotdeauna mai puțin decât decât ceea ce oferă și decât ceea de ce ar avea nevoie
pentru a umple această deșertare de sine. Tot actul artistic înseamnă nu doar alcătuirea unei piese și
ieșirea pe scenă, publicarea unui volum de poezii, sau înșirarea unor culori pe pânză. În spatele unui
moment creativ ajuns la finalitate, în fața auditoriului, stă o groază de momente de nebunie și calvar
prin care trece artistul. Certuri, invidie din partea colegilor de brească, frică, neîncredere, descurajare,
etc. Scrii scenariul și nu este acceptat, umblatul după un actor ce trebuie urgent înlocuit, sau căutarea
unui specialist în sonorizarea, îmbolnăvirea vreunui membru al trupei, de publicarea cărților nici nu
mai vorbim: ceartă-te cu editorul care vrea să schimbe ceva în felul cum vezi tu această carte, mai este
și corectura care îți șterge virgulele pe care le-ai pus intenționat pentru sensul poeziei, și câte și mai
câte. Nu mai vorbim de transportul echipamentelor de la un concertul la altul sau de la un platou de
filmări la altul. Pe lângă acestea se mai adaugă și oboseala, poate (cel mai adesea) certurile în familie
unde artistul nu reușește să se implice deplin, pentru că-și canalizează energia (sau o parte din ea) în
21
tot acest moment artistic. Și abia mai apoi, în ziua premierei filmului sau în ziua concertului, acesta
iese pe scenă și cântă poate 2 ore, după care se întoarce iarăși la aceste momente organizatorice care
îl solicită și îl storc de energie. Când pui cap la cap toate aceste lucruri, îți dai seama că, puse în
opoziție cu niște aplauze la sfârșit de film (chiar dacă se scoală lumea în picioare) care durează să
zicem cel mult câteva minute (și poate continuă mai apoi aprecierile pe internet) îți dai seama că cele
dintâi au scos din tine viață mult mai mult decât ai reușit să te încarci de la public. Mai ales că publicul
se prea poate nici să nu aibă habar de toată mizeria din spate prin care a trebuit să treci și câte priviri
urâcioase și pline de răutate a trebuit să înduri ca ceea ce faci să ajungă să fie văzut. De aceea, artistul
se simte neînțeles și, întru-câtva, se simte distanțat de public. Cei din urmă văd doar frișca de deasupra,
dar nu știu de cuptorul de 200 de grade în care s-a copt toată această „prăjitură”. Și toți „gustă din ea”
și se bucură, iar tu, stai cu mâinile fripte și nu știi nici cui poți să-i spui durerea ta și nici cum. De acest
lucru este vinovat și însuși artistul, pentru că îi este frică să-și deschidă sufletul celorlalți, să se
deschidă întru totul (nu doar să prezinte un produs artistic), ca să nu pară slab, căci până la urmă, este
„un star” – o vedetă, nu poate apărea neputincios în fața atâtor oameni; de cealaltă parte stă auditoriul
– oamenii, societatea care, în primul rând se mulțumește să consume și să nu afle ce se află dincolo,
iar în al doilea rând pune foarte mare presiune, are cerințe tot mai mari, nu pune accent pe persoană
(iarăși Persoana!) ci pe conținut, pe divertisment și impresie. Și artistul ajunge să se simtă ca un
bucătar care pune bucate pe masă în continuu, iar „oaspeții” înfulecă totul și strigă „mai vrem! mai
vrem!”. Însă ce ar fi dacă artistul i-ar face și pe oaspeți părtași, câtuși de puțin, la însuși actul
„pregătirii”? Ar mai fi o asemenea reacție? Astăzi, este imposibil să ne imaginăm așa ceva. Cum să
faci ca oamenii să participe la însuși actul creativ? Ei bine, nu credem că există un răspuns general
valabil pentru toți artiștii și pentru toate categoriile de artă. Fiecare domeniu are specificitățile sale,
însă ceea ce credem cu toată tăria este că, de îndată ce artistul va reuși și va găsi o modalitate de a se
apropia de oameni și de a apropia de ei însuși actul artistic la originile lui, atunci o mare parte din
problemele sale vor fi rezolvate și s-ar putea chiar, să descopere arta într-un fel cum nu s-ar fi gândit
niciodată.

De aceea, calea de mijloc și Calea, în viața artistică a omului creator, nu poate fi decât Persoana lui
Hristos și asceza artitică, care este doar în parte pentru a cizela produsul artistic. Artistul are nevoie
de Hristos pentru el, nu pentru artă, pentru a se putea accepta, suporta. Artistul are nevoie de Hristos,
pentru că dincolo de nenumăratele concerte, dincolo de comentariile de pe youtube, dincolo de
„artistul” stă „omul” care nu se poate hrăni interior cu niciuna dintre acestea. După ce luminile
proiectoarelor se sting și cortina este trasă, după ce premierile și galele se sfârșesc, iar covoarele roșii
22
se strâng, artistul rămâne omul care „nu are unde să-și plece capul” (Mt. 8, 20). Doar Hristos este cel
care, din adâncul inimii omului, nu-l părăsește niciodată și este alături de el și la reușite și la eșecuri,
pentru că pentru Hristos contează persoana, omul, iar nu imaginea sau produsul său artistic. Pentru
Hristos nu există un timp în care omul să nu conteze; și în cabina de machiaj, și în culise, și în fața
presei, și în camera de hotel, Hristos este alături de om, de aceea, artistul – omul, are nevoie de Hristos
nu doar pentru a produce ceva, ci pentru a fi. Artistul are nevoie de Hristos ca să nu își iasă din minți.

Tot Hristos este Cel care are grijă de întreaga lume interioară și exterioară a omului – respectiv a
artistului. Nu este un secret faptul că viața personală a artiștilor este, adeseori subiect de știre; chiar
dacă au talent, totuși acesta nu îi ajută să facă față problemelor obișnuite din viața personală, probleme
cu care se confruntă fiecare om. Artiștii, spre exemplu, se confruntă cu probleme destul de grave în
familie. Majoritatea își văd rar copiii și nu prea reușesc să se implice în educarea lor; ei abia de reușesc
ei înșiși să facă față ispitelor și încercărilor. Atunci când ești (și îți dorești să fii) un artist cu impact
și te macină permament dorința de a crea ceva, începi a deveni irascibil, închis în propria formă a artei
pe care încerci să o pătrunzi și să o cunoști. Devii mândru și arogant, pentru că talentul artistic special
(pe care îl ai, poate mai mult decât ceilalți), te face să crezi că ești, într-adevăr mai special decât ceilalți
și când vezi că oamenii caută ceea ce creezi, cazi în ispita de a crede că ești mai bun decât ceilalți. În
timp, aceste tendințe se adună, și devin o permanență de care îți este greu să scapi, astfel încât, constați
că ești singur, acolo „sus” pe un „piedestal” pe care tu însuți ți l-ai construit și nu mai poți coborî. Vrei
să impresionezi, deja nu poți altfel. Și toată această încâlceală „spirituală” te presează din ce în ce mai
mult, astfel încât, omul - artist, nefiind educat duhovnicește cade pradă feluritelor forme de dependență
după care apar sentimente de vinovăție, descurajare, deznădejde care, într-un final, pe unii i-a dus la
sinucidere, pe alții la felurite forme de nevroze, psihoze și alte tulburări psihice și spirituale. Iar
suferința e apăsătoare și când ești singur nu știi ce să faci cu ea.

Dar iată că vine Hristos și zice „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni
pe voi” (Mt. 11, 28). Cu alte cuvinte, El vine și zice „dă-Mi-o Mie...dă-Mi Mie suferința ta, să te ajut”
și atunci când știi și simți că este cineva care duce suferința lângă tine, totul devine mai ușor. Căci și
talentul tot de la El este. Dumnezeu nu e tiran să vrea intenționat să te chinuie; El îți dă talentul care
e chinuitor, căci talentul are plata lui, dar tot El stă și alături să te ajute.

Deci ideea pe care dorim să o transmitem aici este că în creștinism, te poți bucura de artă în sensul
deplin al câvântului – adică în deplină liniște și cu nădejde. În creștinism găsim cea mai frumoasă și
odihnitoare modalitate de a trăi artistic.

23
 ***

Arta, dacă se face cu sinceritate, este aproape întotdeauna mai bună decât creatorul ei; este, poate,
o modalitate prin care autorul ei încearcă să se curățească. De aceea, opera nou creată trebuie să fie
limpede, trebuie să fie clară în mesaj, ca, încercând să o deslușească, măcar artistul să simtă că tinde
spre ceva mai bun. Artistul trebuie să învețe de la natură, care nu întrece niciodată măsura. O pasăre
niciodată nu cântă prea tare sau prea încet. Florile niciodată nu sunt prea saturate, prea colorate, arta
naturii este cuminte, este odihnitoare. La fel trebuie să fie și arta umană.35 Chiar dacă vorbește despre
drama vieții, despre moarte, despre durere și suferință, arta trebuie să fie făcută cu bun simț.

Doar împreună cu Hristos, artistul poate fi în siguranță, iar arta sa poate fi ziditoare și folositoare
omului.

35
Desigur, acest lucru nu înseamnă că arta trebuie să fie doar minunată, mirifică, să vorbească doar despre frumos, etc.
Există poezii frumoase despre viață și poezii frumoase despre moarte. Partea descompusă a vieții, decadența
duhovnicească, realitatea lipsită de profunzime poate și trebuie să fie sursă de inspirație pentru arta contemporană, în
primul rând pentru a arăta realitatea în care ne aflăm (mai ales că omul se crede nemuritor – trebuie să nu uite că totuși
există moarte) și pentru a reflecta asupra ei.
24
 II. Răscolind esențele. Arta ca formă de cunoaștere.
În acest capitol dorim să exprimăm câteva idei și argumente care ar arăta că arta nu este doar o
formă de a ieși din plictiseală, o formă de divertisment, ci este o formă de cunoaștere36. Nu dorim să
o comparăm cu teologia sau filosofia37 și nici nu spunem că este în rând cu acestea, mai presus sau
mai prejos, ci doar vrem să arătăm prin exemple din domeniul muzicii, poeziei și filmului38 că arta
contează foarte mult pentru parcursul maturizării psihice, emoționale și chiar duhovnicești a omului.

1. Cuvânt înainte (de toate) despre artă ca formă de cunoaștere. Cele 3

noduri39 ale actului artistic autentic.
Arta este, fără îndoială, o formă de cunoaștere și are nevoie de seriozitate. După cum am văzut în
cele câteva exemple prezentate mai sus, lipsa responsabilității și libertatea interpretată ca „fac ce
vreau, căci sunt artist” are consecințe destul de grave asupra oamenilor, a ascultătorilor, a privitorilor
sau cititorilor, precum și a artistului însuși. De cealaltă parte, oamenii – ascultătorii, cititorii, trebuie
să aibă un anumit „filtru” de cernere a produsului artistic, să aibă „anumite pretenții” (adică cerințe)
de la artiști și să nu „înfulece” tot ce există pe piața muzicală sau cinematografică. La urma urmei,
dacă oamenii plătesc bani ca să vadă așa ceva, sau să asculte așa muzică, de ce să nu se facă? Atâta
timp cât va exista „cerință pe piața” artistică, vor exista și oameni care vor oferi așa ceva.

Arta prezintă o valoare și un domeniu demn de a fi abordat cu discernământ și înțelepciune, măcar

din punct de vedere istoric și uman. Astăzi nu se respectă nici măcar acest principiu al artei – să fie
umană și de bun simț. Ne gândim însă că, dacă arta este și inspirată40, adică vine ca urmare a lucrării

36
„Arta este calea noastră spre cunoașterea lui Dumnezeu cel neapropiat” - Nicolae STEINHARDT, Monahul de la Rohia
răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan, Editura Revistei Literatorul, 1992, p. 46.
37
Pe parcursul pregătirii materialelor pentru elaborarea acestei lucrări, am întâlnit diferite abordări care au încercat să
pună comparative arta cu teologia sau cu filosofia, sau chiar artele între ele, pentru arăta supremația unora față de
celelalte: teologia față de artă, muzica față de poezie, etc. Evităm o asemenea abordare în lucrarea de față, deoarece, în
primul rând considerăm că dacă pornim discursul de la dorința de a arăta cât de „sus” este ceva în comparație cu
„altceva”, am risca, din start, să minimalizăm importanța „celei care este mai prejos” decât prima. De asemenea, ne
dorim mai mult să analizăm sincer și obiectiv care este rolul artei în comunicarea omului cu Dumnezeu, fără a o idolatrize
sau „a o pune pe aceeași balanță” cu teologia sau filosofie. Ci doar vrem să vedem de ce avem artă, la ce avem nevoie
de ea și unde îl poate duce pe om.
În capitolul următor vom aborda legătura dintre artă și teologie, dar vom încerca să evidențiem anume „legătura” dintre
cele două, iar nu diferențele.
38
Desigur ar mai fi și alte ramuri ale artei care ar putea și ar trebui să fie abordate, cum ar fi dansul, sculptura, arhitectura
sau pictura. Însă abordarea tuturor acestor dimensiuni ale artei ar depăși considerabil volumul propus pentru elaborarea
acestei lucrări.
39
Prin noduri vrem să spunem – pilonii, pietrele de temeliei
40
Considerăm că arta de orice fel are un anumit nivel de inspirație. Mai ales arta care se fac ecu sinceritate și seriozitate.
Nu vrem să se înțeleagă prin această afirmație că doar piesele sau poeziile despre Dumnezeu, sunt inspirate. Vom aborda
tema inspirației în cele ce urmează, până atunci vrem doar să subliniem faptul că inspirat (sau însuflat) înseamnă a fi
25
harului în om, atunci aceasta se ridică la un nivel superior, deoarece „dumnezeiescul” în artă îi conferă
acesteia o valoare veșnică.

Pr. Dumitru Stăniloae spune că: „Cultura profană este capabilă de a fi vehicul al evlaviei. Și acest
lucru este deosebit de important în cazul în care slăbește influența creștinismului din societate sau
când autoritățile civile intră într-o luptă deschisă cu Biserica”. Deducem de aici faptul că și arta laică
are un rol deosebit nu doar în trezirea anumitor sentimente superficiale, ci este în stare să nască în om
stări precum evlavia, nădejdea, este în stare să invite omul la sinceritate și dragoste care sunt
simțăminte adânci în inima omului, sunt noduri ale ființei umane. Mai mult chiar, această cultură
profană care adeseori este subestimată și disprețuită (nu fără motiv, însă exagerat) poate veni în
ajutorul efortului Bisericii de a pătrunde la inima omului, poate completa și susține promovarea în
societate a unor idei sănătoase.

Când spunem „arta este o formă de cunoaștere” trebuie să punctăm că acest lucru nu înseamnă că
arta este suficientă omului pentru a înțelege realitățile lumii înconjurătoare, ale semenilor săi și chiar
a propriei sale persoane. Arta este doar o completare, o modalitate prin care sunt subliniate anumite
dimensiuni ale lumii înconjurătoare și interioare a omului. Arta nu trebuie să individualizeze – „ascult
muzică și am o stare de suficiență, nu mai am nevoie de altcineva”. Această formă de autosuficiență
este extrem de dăunătoare pentru suflet, deoarece închide persoana în sine însăși de unde nu are cum
să iasă, sau să găsească izvoare de îmbogățire sufletească. Deci, o primă caracteristică, un prim nod
al artei ca formă de cunoaștere este – deschiderea spre celălalt și ne-individualizarea persoanei.41

„Eu am nevoie să-ți comunic ție anumite sensuri, - ne spune Pr. Dumitru Stăniloae, - și dacă tu
asculți cu înțelegere, câștig și eu o nouă înțelegere a lor. Eu câștig în adâncime, îmi devin transparent
ca subiect prin faptul că pătrund în adâncimea subiectului tău”42. Acesta credem că este fundamentul
real al artei – să comunice omului anumite sensuri pe care, primindu-le cu ascultare și înțelegere, cel
din urmă să participe la această creare a artei. Aduse în discuția noastră despre artă, aceste cuvinte ale
Pr. Stăniloae înseamnă și faptul că prin felul în care „primitorul” se deschide unui anumit produs
artistic, îl ajută și-l îmbogățește (sau nu) și pe autorul ei. Felul în care cititorul sau privitorul primește

într-un anumit duh și observăm că nu toate produsele artistice au un duh. Unele sunt făcute cu alte scopuri decât a fi
pentru om.
41
„There is a widespread opinion that each child born into the world is a fresh individuation; our lyrical poets seek to
free themselves from society in order to be 'themselves'” (eng. Există o opinie larg răspândită conform căreia fiecare
copil născut în lume este o proaspătă individualizare; poeții noștri lirici caută să se elibereze de societate pentru a fi „ei
înșiși”. ) J.D. UNWIN, Sex and culture, Oxford University Press, London:Humphrey Milford, 1934, p. 154.
42
Pr. Prof. Dumintru STĂNILOAE, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe,…, p. 363.
26
un conținut artistic în inima sa reprezintă „viața” acelui conținut. Este o legătură tainică la nivel de
simțire, care poate fi trăită de oamenii care participă la un act artistic cu deplină conștientizare. Credem
că o asemenea atitudine este deosebit de importantă și sănătoasă în abordarea problemei artei. Pe de
o parte aceasta arată scopul ei, iar pe de altă parte arată neputința artei de astăzi, a întregului proces
de creație și de percepție a unui conținut creativ. În primul rând, observăm aici accentul pus pe relație
– care este cel de-al doilea nod al actului artistic autentic.43

În concerte, de exemplu, nici artistul și nici fanii nu au parte de o relație. Ei intră într-un anumit
„contact energetic” să-i spunem așa, în care și primul și cei din urmă participă împreună la un act
creativ, un act de descătușare, de transmitere și percepție a unor emoții (care nu este un lucru lipsit de
importanță) dar este mult prea puțin ca să numim acest lucru – relație. Nici Artistul nu știe ce au
ascultătorii săi în suflet și nici auditoriul nu poate bănui prin ce stări trece artistul pe tot parcursul
acestui act. Atunci când privim un film, relația e și mai știrbită, e aproape minimă. În sala de
cinematograf auditoriul nu poate să se simtă decât „observator”, stă în poziția omului din afară care
privește acțiunea și niciodată nu poate intra în miezul poveștii să fie alături de artist și artistul alături
de auditoriu, ca împreună să creeze un contact personal și (vai ce culmi ar fi!) intim. Desigur, auzim
uneori după vizionarea unor filme, cum oamenii spun „m-am simțit de parcă aș fi fost în interiorul

43
„Legăturile noastre cu oamenii sânt de natură deosebită: de sânge, de comunitate socială sau spirituală. Cele mai puţin
materiale, cele mai puţin vizibile sânt şi cele mai profunde, cu puteri ce merg până în limitele transfigurării. E vorba de
legăturile spirituale. Întâlnirea cu o altă fiinţă, cu un alt om, în zonele unde domneşte o adevărată viaţă spirituală, este
una din marile bucurii ale vieţii noastre. Această întâlnire preface şi înalţă obişnuitele noastre legături, care până aici
angajau la nivelul lor minor şi superficial întreaga noastră fiinţă. Tot ceea ce alcătuia o viaţă de relaţie este de aici înainte
o viaţă de creaţie. Singură întâlnirea spirituală deschide căile profunde de convieţuire pentru că numai această apropiere
produce depăşirea noastră şi descoperirea celuilalt ca existenţă intimă şi indispensabilă. Toţi oamenii simt nevoia unei
legături temeinice, unei apropieri sincere şi profunde cu un alt om, cu o altă fiinţă privită prin ochii împlinirilor. Numai
că această sete, această chemare din adânc este rău înţeleasă şi fals tratată de către cei ce o simt. Ei îşi alungă tăriile şi
distrug îndemnurile din nepricepere sau slăbiciune. Cu voe sau fără voe, oamenii merg pe drumuri improprii scopurilor
urmărite, ei înşeală şi mai mult se înşeală înlocuind esenţele cu apele stătute ale unei vieţi dulci şi superficiale”. Ernest
BERNEA, Preludii, Editura Predania, București, 2011, p. 221. De fapt, într-o oarecare măsură, relația este
înaintemergătoarea creativității autentice. Nu în sensul direct că drept urmare unei relații, un artist reușește să compună
ceva. Creativitatea și arta este p formă de manifestare a relației omului cu tot ce-l înconjoară. Nu există produs artistic
care să nu fie despre relație. În fiecare piesă muzicală, în fiecare poezie, un artist își exprimă viziunea/relația sa cu lumea
despre care scrie/cântă/pictează. De aceea, dacă în artă, s-ar porni mai întâi de la premisa întăririi persoanei (artistului)
în relație, într-o relație cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu (despre legătura artistului cu Dumnezeu vom vorbi mai pe
larg într-un capitol ce urmează) atunci arta lui ar fi, fără îndoială, un produs folositor, pentru vine în urma unei dorințe
de a cunoaște ceva, de a se cunoaște pe sine și transmite mai departe această „experiență” a iubirii (sau urii), a nădejdii
(sau deznădejdii) pe care creatorul o trăiește, trece prin ea și vorbește despre esențele ei lumii.
Mai mult decât atât, Ernest Bernea, în discursul său, merge mai departe, spunând că „Dragostea care are, în substanţa
şi sensul ei adevărat ceva cosmic, nu merge pe relaţie ci pe creaţie…Aceasta este una din căile prin care omul poate
învinge singurătatea şi alungă moartea” (Ibidem, p. 231). Adică există o interdependență între creativitate și relație încât
ele se cresc reciproc una pe cealaltă. Omul pornește din relație, creează, după care inspirația și creativitatea
transfigurează întreaga relație, o sfințește, o înveșnicește și o face, pe de-a-ntregul, un act creativ, o opera de artă.
27
acțiunii; am trăit totul cu o așa intensitate, a fost fantastic”, însă actorii nu știu acest lucru, nu ne
cunosc și nu-i cunoaștem. Participăm la un act artistic – poveste cu personaje; niciunul dintre noi nu
participă la viața adevărată a celuilalt, ca după aceea să simt că celălalt contează pentru mine și eu
pentru el; că acesta, de lângă mine îmi este un aproape; noi nu știm cât de greu i-a fost actorului să se
îmbrace în viața personajului, iar artistul la rândul lui, nu știe ce durere am eu de m-a făcut să simt
suferința din film atât de real. Doar exprimarea aprecierilor pe internet, sau strigătele și mulțumirile
în timpul unui concert nu sunt suficiente. Comparate cu o relație autentică (nu neapărat de prietenie,
ci una cât de mică, dar sinceră), reală, în care eu sunt important și celălalt e important, aceste
manifestări ale aprecierilor sunt precum o picătură în comparație cu un ocean. Acuma, ar putea o
picătură să potolească setea ? De aceea considerăm atât de importantă dimensiunea relației în actul
artistic.

Este nevoie de o revoluție în acest sens, în artă. Cum am putea gândi și aplica relația personală în artă?
Cum să faci asta în cazul actorilor de film sau a compozitorilor ? Cum să faci asta într-un concert ?
Pare aproape imposibil. De aceea credem că trebuie regândit actul artistic din temelii. Trebuie
răsturnată forma clasică, statică, în care cineva vine și ne arată ce a făcut pentru noi, iar noi stăm doar
și observăm (pasiv sau activ). Actul artistic trebuie să fie dinamic. Chiar dacă există artiști care se
raportează foarte serios și sincer la ceea ce fac și ies pe scene, sau scriu cărți, sau filmează, joacă pe
scene de teatru cu o foarte mare responsabilitate pentru actul artistic, totuși acest lucru nu ajunge la
plinătatea și la miezul a ceea ce însemnă artă. Este o adevărată provocare pentru arta de astăzi și arta
dintotdeauna.

Înțelegem că în epocile trecute, în care libertatea de exprimarea a avut de suferit foarte mult, iar artiștii
erau discriminați în funcție de statutul lor social sau avea loc o cenzură groaznică la nivel de conținut.
Astăzi am depășit aceste lucruri (și chiar am ajuns la anumite extreme) și credem că ar trebui să
mișcăm lucrurile puțin înainte – să înaintăm în a-l cunoaște pe celălalt ca persoană.

Al treilea nod care leagă și ține strâns un act artistic autentic este – dimensiunea slujitoare a
artei. Creativitatea autentică trebuie să slujească și să nu fie egoistă. Un artist care își „slujește” doar
sieși, este un rob al propriei sale persoane.44 Ce înseamnă, însă, „a sluji”? În primul rând înseamnă să
te micșorezi pe tine în fața celuilalt și în fața minunăției care se întâmplă între tine și el. Dacă vedem
arta ca pe o relație (după cum spuneam anterior), atunci, nu poți să menții o legătură cu cineva, dacă
pur și simplu vii și-i prezinți ce ai făcut (ca pe un trofeu) și ieși triumfal de pe scenă. În fața ta stă un

44
E o realitate valabilă pentru orice om, în general, nu doar pentru oamenii artei.
28
om și tu ești om în fața lui. Nimeni nu trebuie să îmbrace haine de zeu sau să pretindă că este altcineva
decât este într-adevăr. Artistul trebuie să își amintească de uman, iar omul trebuie să nu se simtă
complexat din cauza că vede pe cineva că poate cânta sau picta și el însuși nu poate. Fiecare are
slujirea lui. Fiecare meserie este o chemare, fiecare lucru făcut de noi are greutate și vibrează în
ceilalți.

Arta care se face ca împlinirea unei chemări, vorbește despre dureri pe care le are omul, de bucurii pe
care le poate trăi și artistul și cel de lângă tine, omul care, poate nu a făcut nimic memorabil artistic.45
Arta este un dar și, ca și orice dar, e un moment de dăruire de sine; ceva ce ți se dă și tu dai mai departe
cum poți. Prin acest act de slujire artistul își găsește loc în lume. Fie că este actor, comedian, cântăreț
sau regizor, artistul autentic nu uită niciodată că ceea ce face o face pentru oameni, la ce bun ar mai
folosi arta în lume?46

Arta, dacă este privită ca slujire, nu poate cădea în idolatrizare. A sluji, înseamnă, într-o oarecare
măsură, „a te încinge cu un prosop și a apleca genunchiul jos, pentru a-i spăla celuilalt picioarele”. A-
ți folosi creativitatea doar pentru tine, pentru a te afirma și a strânge lauri e ca și cum un împărat ar
face nuntă și și-ar trimite felurite slugi să cheme oamenii la sărbătoare. Ce-ar fi dacă slujitorii ar începe
să se mândrească între ei, comportându-se de parcă nunta ar fi organizată de ei. Ar fi foarte penibil și
prostesc (și dureros pentru împărat). Arta și artistul este un fel de Sf. Ioan Botezătorul – este o
Înaintemergătoare în fața unor profunzimi pe care ea nu le posedă (decât în parte) și pe care le poate
doar pipăi (și cărora abia de poate să le lege cureaua încălțămintei). Arta este cea care slujește și
așteaptă ca realitățile despre care vorbește să fie desăvârșite de Cel care e mai mare decât arta și care
a trimis-o înainte, ca să vestească/descopere oamenilor anumite adâncuri nepătrunse încă.

Privită astfel, creativitatea ar căpăta niște pârghii clare care ar ajuta-o să nu cadă în extreme care
ar dăuna atât artistului cât și omului care ascultă. Respectarea și străduința împlinirii acestor „trei
noduri ale artei autentice” ar exclude din start, în primul rând, suferința autorului care se simte singur
și neînțeles, pentru că arta pe care o creează nu îi aduce mai multă iubire, iar „fanii” nu îi înțeleg

45
Există o ispită a artistului (pe care o vom desfășura într-un capitol viitor) și anume: de a crede că faptul că el face artă,
îi oferă un avantaj în fața celorlalți care sunt, de fapt, niște „muritori”. Înzestrarea deosebită pe care o are el o vede ca
pe un motiv de promovare și de ridicare a persoanei sale deasupra celorlalți. Dar poate tocmai de aceea ajung artiștii să
se simtă singuri și neînțeleși? Tocmai pentru că își clădesc în mintea lor niște podiumuri și se autoproclamă ajutoare ale
lui Apollo (dacă nu chiar înlocuitori ai lui) și pe urmă, se trezesc că nu e nimeni în jur lângă care să se poate și ei simți
oameni și să se poată.
46
La urma urmei și popularitatea înseamnă că mai mulți oameni îți acordă din timpul lor să te ascultă, să te citească, să
te privească, etc.
29
această durere. Artistul care înțelege că prin ceea ce face comunică ceva din sine însuși cuiva și vede
că acel cineva nu doar ca pe o unealtă pentru propriile succese, nu are cum să se simtă singur, atâta
vreme cât se dăruiește. De cealaltă parte, oamenii ar putea avea „niște instrumente” prin care ar putea
analiza arta, astfel încât să poată cerne mesajul, scopul și intențiile artistului.

„Povara trufiei, povara propriilor creaţii ale omului, povara combinaţiilor şi construcţiilor utopice
ale aşa-zisului progres civilizator, apasă greu asupra lumii contemporane”47, de aceea, dacă suferă
omul, suferă și arta, iar dacă arta relevă evident un accent deosebit materialist, răzvrătit, manifest
împotriva felului în care trăim acum, este clar că ceva nu e bine; viața noastră este otrăvită cu ceva ce
nu știm, dar care este prezent în tot ce facem.

Heidegger susținea că, cunoașterea artistică este superioară filosofiei.48 Și noi tindem să credem
la fel, deoarece arta nu are pretenții elevate; până la urmă filosofia nu este un domeniu deschis oricui,
să fim onești. Filosofia necesită o oarecare afinitate spre meditații, spre contemplare, spre cugetări
asupra lucrurilor, de aceea este, întru-câtva, „zăvorâtă” într-un turn de fildeș unde numai „cei aleși”
pot înțelege cum să ajungă. De cealaltă parte, toată lumea privește filme și ascultă muzică. Toți. De
aceea, prin accesibilitate49, cunoașterea artistică credem că are mai multe pârghii de a ajunge la inima
omului. Și dacă astăzi avem atât de multă oboseală și neîncredere, credem că arta este una dintre
ramurile prin care Dumnezeu poate coborî și își poate face loc să ajungă la sufletul omului.

2. Poezia, sau „cuvântul devenit carne”50

Începem discursul nostru despre poezie, prezentând, întâi de toate, un citat de la Heidegger, despre
poetic, de la care vom și porni discuția ulterioară: „... în chip poetic locuieşte omul ... ". Cu un oarecare
efort ne-am putea imagina că poeţii sînt cel care locuiesc uneori în chip poetic. Dar „omul"? Cum se
poate oare ca omul, cu alte cuvinte fiecare om, să locuiască, şi asta fără încetare, în chip poetic? Nu
este oare orice locuire incompatibilă cu poeticul (das Dichterische)? Locuirea noastră stă sub apăsarea
crizei de locuinţe. Chiar dacă situaţia n-ar fi aceasta, fapt este că locuirea noastră actuală este hărţuită

47
Ernest BERNEA, op.cit., p. 13.
48
George REMETE, Martin Heidegger – între fenomenologie și teologie, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 54. O
asemenea părere întâlnim și la filosoful român Emil Cioran care spunea că: In raport cu muzica, cu mistica şi poezia,
activitatea filozofică e hrănită de o sevă subţiată şi de o profunzime suspectă, care nu-i ademeneşte decât pe oamenii
timizi sau căldicei Emil CIORAN, Tratat de descompunere, Editura Humanitas, București, 1992, p. 76.
49
Ca pronfunzime, atât arta cât și filosofia pot fi la fel de profunde, doar că sapă în adânc pe căi diferite. Ele însă se
deosebesc prin accesibilitate, arta fiind mult mai accesibilă omului simplu decât filosofia.
50
„În poezie, ca și în religie, valorează numai cuvântul devenit carne, numai carnea devenită cuvânt”. Fr. Gundolf, Dichter
und Helden, la Grigore POPA, Itinerar spiritual, Sibiu, 1943, p. 91, apud. Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos sau
Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p.193.
30
de muncă, este instabilă din pricina goanei după avantaje şi succese, ţinută sub vraja industriei
plăcerilor şi a recreării. Iar acolo unde, în locuirea actuală, mai rămîne un spaţiu şi un timp drămuit
pentru poetic, se naşte în cel mai bun caz o preocupare pentru artele literare: poeziile sînt radiodifuzate
sau sînt publicate în reviste şi volume. în general, însă, poezia este tăgăduită ca o prefăcută tînguire şi
o rătăcire în ireal, dacă nu chiar negată ca evadare în idilic, sau, cînd poeticul este considerat o simplă
specie, el este trecut în seama literaturii care, la rândul ei, este judecată după gradul ei de actualitate,
o actualitate, firește, mereu schimbătoare.”51 Vedem aici că poezia nu este doar o formă de aranjare a
cuvintelor în pagină, sau respectarea anumitor reguli de creare a rimei; poezia, poeticul aici reprezintă
o stare de a fi a omului. „Starea lirică este o stare dincolo de forme și sisteme. O fluiditate, o curgere
interioară contopește într-un singur elan, ca într-o convergență ideală, toate elementele vieții lăuntrice
și creează un ritm intens și plin.”52 Există o diferență între poetic și poezie care ne face să ne întrebăm:
dacă omul trăiește poetic, cum se manifestă aceasta în exterior ? Ce deosebire în acțiuni întâlnim la
un om care trăiește poetic de unul care trăiește în chip obișnuit? Înseamnă aceasta că tot ce face el este
o poezie ? Și ce ar putea să fie poetic în activitățile cotidiene și obișnuite ale omului ?

Ei bine, poezia este despre metaforă, despre ascunzișuri și lăuntruri nedefinite până la capăt; poezia
este despre taină. În exterior omul își continuă acțiunile sale, care uneori par chiar banale, în interior
însă, se întâmplă o furtună de frământări și căutări. Viața omului e o poezie, e un simbol, ceva care se
arată într-un fel, dar are dedesubt coline și hățișuri necălcate de talpă omenească.

De cele mai multe ori noi percepem poezia ca fiind ceva foarte elevat, ceva rafinat, tocmai
pentru că ne gândim la formă, la cuvinte pe care nu întotdeauna le înțelegem, la exprimări
întortocheate adeseori. Poezia, însă, este exact ceea ce trăim noi – ceva mișcător, ceva ce clocotește a
viață, în ceva ce nu pare a atrage atenția. Cuvântul care mocnește în el sensuri și omul care răscolește
în el adâncuri.

Dacă pornim discursul despre poezie de la o asemenea conștientizare a acesteia, atunci ne dăm
seama că tot ce au făcut poeții este aproape neînsemnat comparativ cu ce se petrecea în interiorul lor.
Mai mult chiar, am putea să nu-i mai considerăm chiar atât de deosebiți de ceilalți, pentru că, sincer
vorbind, e mai ușor să trăiești când ceea ce simți poți scoate periodic în afară într-o formă sau alta,

51
Martin HEIDEGGER, Originea operei de artă, Editura Humanitas, București, 1995, p. 199.
52
Emil CIORAN, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, București, 1993, p. 7.
31
decât să mocnești, să fii plin de jăratic în interior (și fiecare dintre noi are un foc de aprins în inima
lui)53 și să nu te poți exprima.

Acum, ne întrebăm ce face poezia în viața noastră, care este scopul ei?54 Găsim un prim posibil
răspuns la Emil Cioran: „Cum trebuie să fie poezia: accesibiliă sau ermetică, cu „mesaj” sau gratuită
– asta-i o chestiune secundară. Exercițiu sau revelație, totuna. Ceea ce-i cerem este să ne izbăvească
de sufocarea, de chinurile vorbirii. Când reușește, ea ne aduce pentru o clipă mântuirea”55. Deci
indiferent de căile prin care ajunge poezia la noi, ea are cel puțin un scop sigur: să ne „izbăvească de
sufocare”, de strangularea vorbirii, să ne invite la tăcere, la contemplare, să ne dea posibilitatea ca,
astfel, să gustăm un pic din odihna mântuirii. Desigur că aici nu merge vorba despre mântuirea
sufletească cea prin Hristos, propovăduită de Creștinism, ci e vorba de o mântuire a odihnei; poezia
vine ca o fântână în mijloc de deșert, în care, provocat să citești și să meditezi, te lași de vorbit și lași
pe altul să-ți vorbească în chip simbolic, despre tine – adică bei un pahar de apă rece ca să-ți potolești
pădurile care ard. În mod special însă, ne atrage atenția ideea pe care o prezintă filosoful român și
anume: „sufocarea din vorbărie”. Poate poezia să facă așa ceva? Păi dacă poezia singură operează cu
cuvinte, cum poate să ne izbăvească de cuvinte?

Într-adevăr, suntem astăzi martorii unei vorbării exagerate; e un abuz al cuvintelor. Începând
cu Babelul, omul a trecut printr-o întreagă istorie a cuvântului. Chiar și atunci când Dumnezeu a
amestecat limbile, credem că ne-a ajutat de fapt. A văzut că omul își iese din firea exprimării și a zis
că „dacă continuă așa, n-o să le ajungă o singură limbă. Or să înceapă a se bate pe sensuri. Mai vine
Le dăm mai multe”. Și noi ne comportăm de parcă ni s-au dat mai multe jucării și ne ocupăm timpul
cu ceva vorbărie. Traducem, scriem, ne cităm reciproc unii pe lații prin reviste de specialitate, după
care ne bucurăm că „uite, cuvintele noastre au fost băgate în seamă”. Atâtea cuvinte siropoase,
dezbatem atâtea subiecte: despre adevăr, virtute, dreptate, etc. Dar când a fost întrebat Hristos ce este
adevărul, ce a răspuns? A tăcut. Și dacă Dumnezeu nu este interesat de aceste lucruri, de ce continuăm
să credem că facem mare lucru prin multa vorbărie, prin tipărirea cărților de tot soiul. De ce să nu
încercăm să tăcem ca să putem observa – poate și Dumnezeu vrea să ne spună ceva. Într-o oarecare
măsură, suntem cu toții niște Pilați (din Pont) care ne purtăm de parcă filosofia și Dumnezeu ne-ar sta
în buzunar și îi putem scoate oricând vrem. Există lucruri despre care trebuie să tăcem; există oameni

53
„Și cât aș vrea să fie acum aprins” (Lc. 12, 49)
54
Pentru că trebuie neapărat să aibă un scop, de vreme ce omul trăiește în chip poetic. Trebuie să aibă o noimă și forma
literară scrisă, rima, metafora și exprimarea simbolică.
55
Emil CIORAN, Ispita de a exista, Editura Humanitas, București, 2019, p. 180.
32
care merită ca despre ei să nu se vorbească, să fie lăsați în liniște. Cenacluri și conferințe, adunări și
„Documente ale simpozionului cutare sau cutare”. Însă ce ar fi ca, pe 15 ianuarie, de exemplu, să se
scrie pe panouri: „E 15 ianuarie. Ziua Poetului. Despre Eminescu, astăzi se tace.”

De la neputința de a putea lega două cuvinte, am ajuns în extrema sofisticărilor și a întortochelilor

lexicale (ghemuri de cuvinte), iar posibilitățile internetului agravează această degradare a cuvântului,
pentru fiecare al doilea adolescent ce a eșuat în dragoste își face blog pe internet și se apucă de scris,
neavând ce să spună, de fapt.56 La fel și elita intelectuală contemporană. Am observat cu toții că
verbele au un sunet, o culoare, și încercăm să selectăm cuvintele după sunete ca să „sune a ceva
deștept”. Și atât. Iese lumea de la conferințe întrebându-se „oare ce-o fi vrut să spună cutare”.

Deci poezia este un fel de depășire a Babelului, e forma (și fondul) prin care omul își înțelege
greșeala și încearcă să-și exprime gândurile și stările, „într-o singură limbă” – limbajul poetic, limbajul
trăirii57. Poezia vine să ne învețe simplitatea (nu simplismul). Ea nu ocupă mult loc, nu înghesuie pe
nimeni, nu scoate pe nimeni afară. Pe pagina unei poezii încape atât de multă lume, pentru că poezia
nu „deschide cu piciorul” ușa din sufletul omului. E elegantă și foarte diplomată. Vine ușor, își cere
voie să stea lângă tine și când te vede așa că mergi și nu știi încotro, te cheamă să stai lângă ea să te
liniștești.

Ana Blandiana în una din conferințe povestește o istorioară din viața ei personală de pe când
era la școală. Spune poeta că, atunci când s-a ciocnit prima dată cu ideea de a scrie poezie (cu hotărârea
de a o face) era la școală și aveau ca temă să scrie un eseu pe un anumit subiect și li s-a dat o încadrare
într-un minim de pagini în care trebuiau să abordeze subiectul. Când aceasta (Ana Blandiana) a
întrebat dacă ar putea aborda tema în versuri, profesoara i-a spus că da și că, în acest caz, dacă reușește
să scrie în versuri, poate scrie mai puțin decât minimul de pagini propus anterior. Și atunci ea s-a

56
„Dacă cititul e în declin, putem spune că, dimpotrivă, scrisul trece printr-un episod de ebuliţiune. Se scrie prost, dar se
scrie mult. De vreme ce e născut poet, fiecare român are în raniţă bastonul de scriitor. Şi dacă nu de scriitor, măcar de
gazetar. Gazetarul e tot scriitor, dar mai „rupt din viaţă“, mai civic, mai aventuros. Pofta de a scrie e un sindrom
adolescentin. Am trecut cu toţii prin frisonul post-pubertar al autorlâcului: simţi nevoia acută de a aşterne pe hârtie
câteva rânduri decisive, în versuri sau proză, în secret sau la vedere. Îţi vine să scrii, înainte de a avea ceva de scris. N-ai
încă substanţa: ai apetitul, postura, fasonul. „A fi scriitor“ e mica utopie privată a tuturor absolvenţilor de umanioare.
Iar cine scrie vrea să şi publice. Figura liceanului solitar, care îşi umple sertarele fără să aspire la notorietate, fără orgolii
şi veleităţi e rarisimă. Toţi vor să-şi vadă numele pe o copertă. Toţi visează la confirmarea tiparului... Am văzut tineri
pompoşi şi netrăiţi care se sufocă de nerăbdare dinaintea celei mai firave perspective editoriale, dar am văzut şi bătrâni
pergamentoşi, aflaţi în anticamera exitului, care ar da orice pentru a ieşi pe piaţă ca „autori“: autori de memorii, de
descoperiri epocale, de romane, poeme şi sis - teme filozofice...” Andrei PLEȘU, Despre frumusețea uitată a vieții, Editura
Humanitas, București, 2011, pp. 235-236.
57
Valabil, de altfel, în cazul tuturor artelor.
33
gândit mirată că „ce poziție deosebită are poezia în comparație cu proza” că ai, oarecum privilegii
dacă scrii în poezie.58

Ca o completare la această istorioară din viața Anei Blandiana, aducem în atenție cuvintele aceluiași
Heidegger amintit anterior și care susține că poezia, fiind opera care se folosește de cuvânt, ocupă un
loc privilegiat, în raport cu celelalte arte.59 Această afirmație ne duce cu gândul la faptul că, deși
muzica (despre care vom vorbi în cele ce urmează) nu operează cu raționalul, nu are nevoie să fie
procesată, înțeleasă cu minte, ci merge direct la țintă, direct în suflet, totuși poezia, fiind ceva ce
necesită concretizare în cuvânt, este superioară pentru că „obligă” și provoacă spiritul să mestece, să
înțeleagă ce simte, ce se petrece, ce trebuie să facă. Muzica, operând cu emoții și stări, de foarte multe
ori poate induce stări nedefinibile, confuze chiar; ceva abstract și neclar. Omul ascultă, simte, dar nu
știe ce se petrece cu el. Poezia trebuie să fie clară, ea te forțează să te concentrezi, să te miști, dacă
vrei să înțelegi. În caz contrar rămâi înafară. De aceea putem spune că poezia este un tărâm mai sigur.
Uneori, stările omului pot fi manipulate prin muzică sau imagine. Omul doar ascultă, doar privește și
intră în anumite stări, care mișcă ceva în interiorul lui, dar el nu înțelege exact cum are loc acest
„proces”. În cazul poeziei, însă, nu ți se poate induce nimic, nu ți se poate spune nimic, dacă nu faci
un efort de înțelegere. De aceea, comparativ, dacă muzica poate fi iubită de toți și nu neapărat
înțeleasă, poezia este un tărâm „mai ales”, unde doar cei care luptă cu cuvintele, doar cei care își
pornesc „motoarele interioare” îl pot cunoaște.60

Ceea ce ni se pare cu adevărat uimitor în cazul poeziei este că, de cele mai multe ori, aceasta
te invită în interior și te lasă să o rescrii, să fii co-autor lângă poet. Poezia, de altfel, se scrie pe direcție
dublă: 1. Scriitor 2. Cititor. Poetul își aranjează gândurile, creând astfel, un spațiu de întâlnire între
oameni, între stări, iar cititorul intră cuminte, citește și încearcă să descifreze ceea ce vrea să i se spună
(și poate ceea ce el însuși încearcă să-și spună și nu știe cum). Cu foarte mult bun simț, te așezi liniștit
unde găsești loc și, pe lângă efortul pe care îl depui să înțelegi și să interpretezi, lași și textul să te
interpreteze. Experiența diferită, de fapt, rescrie poezia, folosind aceleași cuvinte, iar adevărata și
deplina poezie se află pe întreaga foaie, pentru că cititorul, lecturând, rescrie poezia pe rândurile albe
dintre versuri. „Orice poezie e neterminată atâta timp cât mai gsește un cititor care să îi adauge propria

58
Ana BLANDIANA, Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Editura Humanitas, București, 2017, pp. 161 – 162.
59
Martin HEIDEGGER, op. cit., 1995, p. 100.
60
Heidegger ajunge chiar să numească toate artele „Poezie”, spunând chiar și că muzica trebuie să se reântoarcă la
poezie. Prin poezie având în vedere, frumosul, lirismul, atotcuprinderea cândirii și ființei omenești. Heidegger vorbește
despre Poezie în sens general (ca un sinonim pentru artă) și poezie în ”sens restrâns” care este poezia propriu-zisă,
versurile, cuvintele, forma scrisă. Ibidem, p. 100.
34
sa sensibilitate. Cel ce îndeplinește jumătatea unui act artistic lansat în lume să-și caute împlinirea și
împlinit de atâtea ori și în atâtea feluri de câte ori și în câte feluri este înțeles. Sunt opere de artă care,
apărute prea devreme, și-au așteptat întregirea timp de secole, și opere de artă ale căror jumătăți de
sferă se pierduseră înainte de nașterea lor. Marile poezii trăiesc, rătăcind imperfecte prin lume, pentru
a fi împlinite mereu mai perfect”61.

Ce implicații are asupra noastră acest lucru? Ei bine, pentru poeți acest lucru înseamnă că o
anumită strofă sau un anumit vers nu este rodul efortului său, de unul singur și faptul că o poezie a fot
îndrăgită de public, nu înseamnă că își poate înălța osanale. Poetul are chemarea de a coborî de pe
piedestal și a recompune poezia alături de oameni. Cititorii, la rândul lor, trebuie să înțeleagă că nu e
ușor să lași o bucată din tine pe hârtie și s-o împarți așa fiecăruia. Pentru poet, oferirea poeziei e un
fel de Euharistie62. Poetul (ca și orice artist, în general, și ca și tot omul) se aseamănă (și trebuie să se
asemene) cu Hristos care își pune trupul său pe altarul de jertfă și ni-L dă nouă ca să-l primim în
interiorul nostru63. În poezie, autorul învață de la Hristos, astfel poezia devine o liturghie în miniatură
care adună oamenii și dăruiește ceva – sensul. O asemenea viziune asupra poeziei ne-ar păzi pe fiecare
de riscul banalizării versurilor (ceea ce de fapt se și întâmplă astăzi) și ne-ar ajuta să înțelegem, pe de
o parte, efortul considerabil al scriitorului de a (se) dărui, iar pe de altă parte, cât de intim este întreg
actul poetic pentru noi toți. Intepretând astfel arta poetică, nu ai cum, după aceasta, să scrii
iresponsabil, sau să consideri că poeziile nu au niciun sens și sunt doar lamentări emoționale ale unor
oameni frustrați pe viață.

„Cuvintele pot fi duh și viață” (In. 6, 63). Însă „Care cuvinte?” ne întrebăm. Și aici ne
confruntăm cu o altă problemă adeseori întâlnită în exprimarea poetică (atât în poeziile independente
cât și în versurile pentru muzică) și anume - limbajul uzual adus în artă ca tendință de a o aduce mai
aproape de oameni. Poeții care folosesc jargoanele precum și cuvintele urâte, cu tentă sexuală și
perversă, insinuând că astfel „vorbesc despre probleme reale ale omului”, de fapt, introduc astfel
rutina, obscenul și banalitatea în artă. Nu considerăm că poezia trebuie să fie „ruptă din stele” și să

61
Ana BLANDIANA, La cules îngeri, Editura Litera Internațional, București – Chișinău, 2002, p. 325. Asemenea exprimări
găsim și la alți poeți și scriitori, care, ridică prestigiul cititorului la nivelul de co-autor, împreună creator cu poetul: „Simpla
lectură – spune Marina Țvetaeva – reprezintă co-participare la actul creației...Iar Witmen spunea că poezia măreață este
posibilă doar dacă avem cititori măreți”. A se vedea Иосиф БРОДСКИЙ, Поэт и проза, в Иосиф БРОДСКИЙ, Проза и эссе
(основное собрание), 1979, ст. 90. (rus. Iosif Brodskii, Poetul și proza, în Iosif Brodskii, Proză și eseuri (antologie), 1979,
p. 90.)
62
Nu spunem aceasta cu intenția de a face un sacrilegiu, banalizând Sf. Euharistie, ci încercăm să exprimăm simbolic și
comparativ acest act foarte intim al dăruirii de sine.
63
Poetul Ioan Alexandru spunea că poetul e un diacon care își slujește aproapele și face din actul său artistic, o liturghie.
35
conțină doar cuvinte delicate, din dicționare, însă mai credem și că poezia trebuie să le facă pe
amândouă. Să fie și înălțătoare, dar și aproape de oameni, evitând stilul prea „academic” sau elevat al
exprimării64. Cine alta dacă nu poezia, să facă așa ceva? Ea operând cu simbolul poate include în
miezul cuvintelor anumite înțelesuri care să aibă mesaj intens, pentru viața și despre viața omului,
totodată, nefiind necuviinciosă și lipsită de bun simț. Aducem ca exemplu doi poeți ai literaturii
române care considerăm că sunt exponenții și stilului elevat al eprimării (Mihai Eminescu), dar totuși
îndrăgit de oamenii simpli, și stilul mai simplu al exprimării (Grigore Vieru – am spune un stil cuminte
al exprimării), dar fără a cădea în penibil. Poezia care se scrie astăzi (și poezia care suntem noi înșine)
are nevoie de duh, altfel poetul riscă să transmită și să se transmită doar ca pe o construcție de cuvinte
bine aranjată, dar incapabilă să transmită dragoste în inima celuilalt, incapabilă să se topească lacrimă
în ochii aproapelui; dacă poezia nu are duh și dacă poetul nu încearcă să-l dobândească, renunțând la
orgoliile proprii, chiar dacă va face o poezie îndărgită de ceilalți, riscă să se piardă pe sine însuși – și
aceasta este, poate, cea mai mare miză care e pusă în artă. Până la urmă, menirea poeziei este să
șlefuiască în permanență limitele exprimării până ajunge la tăcere. Dacă nu ține cont de acest scop (
de a căuta sensuri până când va putea tăcea în liniște, că le-a găsit) poetul va muri căutând poezia,
precum un marinar se îneacă încercând să înhame și să pună hățuri mării.

3. Muzica. Despre adâncuri fără ocolișuri.

Nu există ceva mai suprem decât ca omul să-și pună sufletul pentru aproapele său (In. 15, 13)
...de aceea, în muzica și-n versurile mele, îmi dau sufletul pentru tine.

Muzica este o altă formă de depășire a Babelului. Este acea limbă universală, înțeleasă de toți,
care nu necesită tâlcuire. Cine știe, poate înainte oamenii vorbeau cântând și abia mai apoi a apărut
forma discursivă a exprimării?65. La urma urmei, „Raiul este și o lume a muzicii și a dansului”66.

Veche sau nu, cert este că muzica are un fel de forță „magică” de a te absoarbe, de a te „hipnotiza”
și a te duce în stările în care vrea ea să te poarte. 67 Tocmai de aceea muzica este, pe cât de sublimă,

64
Cu multe neologisme și cuvinte la care publicul obișnuit nu are acces.
65
R. Wagner spunea că : ,,...ipoteza că primul limbaj al oamenilor trebuie să fi avut o mare asemănare cu cântecul n-ar
trebui probabil să pară caraghioasă."
66
Costion NICOLESCU, Spre o cultură liturgică, Editura Anastasia, București, 1999, p. 132. Nu scrie Sf. Dionisie Areopagitul
despre „Hora îngerilor” care dansează în jurul lui Dumnezeu? A se vedea Sf. Dionisie AREOPAGITUL, Opere Complete,
Editura PAIDEIA, București, 1996.
67
„Voinţa mea cea mare, voinţa mea persistentă, intimă, consumatoare şi epuizantă ar fi să nu mă reîntorc niciodată din
stările muzicale, să trăiesc exaltat, vrăjit şi innebunit într-o beţie de melodii, într-o ebrietate de sonorităţi divine, să fiu
eu insumi o muzică de sfere, o explozie de vibraţii, un cântec cosmic, o înălțare în spirale de rezonanțe” Emil CIORAN,
Cartea amăgirilor, Editura Humanitas, București, 1991, p. 7. Vedem că există un risc real de a te „dizolva” în muzică, de
36
pe atât de periculoasă. Ea nu știe de intelect și rațiune; ea lovește ca o săgeată ascuțită direct în inimă,
făcând abstracție de toate mecanismele de apărare ale omului. Și dacă spunea Heidegger că poezia
este cea mai frumoasă dintre arte68, totuși, ținem să credem că muzica este cea mai puternică, cea mai
intensă și mai directă dintre arte prin repeziciunea cu care așează sensul în inima omului.69 Nu știm
cărui fapt se datorează acest lucru. Poate pentru că procesul prin care percepem sunetul este unul
inconștient70 (comparativ cu felul în care procesăm cuvintele), poate, pentru că o anumită armonie cu
o anumită frecvență, vibrând în trup ne dă o stare de bine71, indiferent de cauză, însă, putem afirma
fără niciun dubiu că muzica este poate cea mai răspândită formă de artă pe care o „consumă” oamenii,
de aceea necesită o atenție deosebită.

Muzica poate înnobila sufletul, sau îl poate trauma.72 Tocmai din cauza riscului sporit, din
cauza muzicii rock, hip hop, care este greșit interpretată atât de auditoriu cât și chiar și de muzicienii
rock73 și a căror promotori nu au o viață tocmai demnă de urmat, din cauza nebuniei care adeseori se
întâmplă în timpul concertelor live, asupra muzicii cad felurite umbre care stârnesc mai apoi replici
ca „Muzica rock este satanică” sau „diabolicul întruchipat în muzică”74. Noi nu suntem de aceeași

a te pierde, de a nu mai vrea să ieși din ea. Muzica, în aceste cazuri acționează ca un drog care amorțește conștiința
omului.
68
Citat în subcapitolul anterior.
69
„Ascultarea atentă a muzicii, de exemplu, atinge cele mai profunde niveluri ale ființei umane. Trezește fondul
emoțional, stimulează inteligența intrapersonală și interogarea asupra propriei persoane; catalizează viața
spirituală...Cultivarea inteligenței muzicale, specifică artiștilor, stimulează, atât la nivelul lor, cât și al auditoriului, viața
spirituală, sensul misterului și al apartenenței la Întreg...” A se vedea Francesc TORRALBA, Inteligența spirituală, Editura
Curtea Veche, București, 2012, p. 186.
70
„Indeed no path to the mind is as open for instruction as the sense of hearing. Thus, when rhythms and modes reach
an intellect through the ears, they doubtless affect and reshape that mind according to their particular character.”
Anicius Manlius Severinus BOETHIUS, Fundamentals of music, Yale University, USA, 1989, p. 3.
71
Nu ne vom opri aici asupra numeroaselor studii privind cum anume anumite armonii creează anumite frecvențe pe
care omul le percepe ca fiind plăcute, deoarece aceste intră în detalii mult prea tehnice asupra cărora nu dorim să
insistăm prea mult. Ca exemplu, însă, putem spune că unele studii de acest gen afirmă faptul că Europenii, de exemplu,
au o predilecție mai mare spre modul major, comparativ cu orientalii, tocmai din cauza acestor frecvențe. A se vedea
The effect of low-frequency sound stimulation on patients with fibromyalgia: A clinical study
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4325896/ accesat online la data de 01.06.2021. A se vedea, de
asemenea și Meera RAGHU, A Study to Explore the Effects of Sound Vibrations on Consciousness, International Journal of
Social Work and Human Services Practice, Horizon Research Publishing, Vol.6. No.3 July, 2018, pp. 75-88.
72
„Music forms a part of us through nature, and can ennoble or debase character” A. M. S. BOETHIUS, op.cit., p. 1.
73
După cum sunt organizate concertele rock, vedem că nici muzicienii, chiar cei care cântă această muzciă nu înțeleg de
ce o fac. Pentru că cât de energică și plină n-ar fi o piesă muzicală, aceasta trebuie să rămână muzică, să nu incite la
urlete și strigăte, la destrăbălare și perversiune. Muzica rock are rolul ei; dacă este menținută în limitele sensului (să aibă
un mesaj pentru om, un mesaj care să-l zidească, nu să-l descurajeze) și ale bunului simț, atunci paote fi un motor al unor
imbolduri de schimbare în om. Putem lua drept exemplu, renumita trupă rock Queen, a căror muzică este apreciată chiar
și de muzicienii clasici, spunând că este gândită cu o mare virtuozitate iar Freddie Mercury este un adevărat geniu
muzical.
74
A se vedea în acest sens Asist. Univ. dr. Andrei DRĂGULINESCU, Dependența în cultura și civilizația morții, Muzica modernă
și locul ei în cultura morții, Editura Christiana, București, 2008, p. 153.
37
părere și nu susținem asemenea replici generalizatoare. Desigur, cum am spus și mai sus, nu
considerăm că muzica este inofensivă, ba din contra este chiar foarte periculoasă, din cauza unui
interpret (sau chiar câțiva) care și-au ieșit din minți, nu punem pecete de ură asupra unui întreg stil.
Totul depinde de mesajul piesei, de ceea ce vrea să spună interpretul. Considerăm că, într-adevăr, nu
există o cultură a ascultării muzicii. În general, din cauza faptului că muzica se simte, nu se înțelege,
oamenii se opresc la nivelul „simțirii” și se lasă duși de val. Ne vine greu să ne imaginăm un om care,
se mișcă convulsiv și flutură din cap, în timp ce în interior se gândește: „oare despre ce o fi piesa asta?
Ce versuri frumoase au și cum se combină cu melodia!”. Încercăm de asemenea să ne imaginăm și
inversul: ce are în minte un om, în timp ce se mișcă aproape convulsiv și-și aruncă creștetul într-o
parte și în alta fără noimă?75

Noi credem că totul depinde de cum interpretează omul o piesă muzicală și ce caută în ea. Să spui că
un stil de muzică este satanic ar însemna să anulezi orice efort al unui compozitor de a dibui și ceva
bun. El nu mai are nicio șansă – de vreme ce e satanică, cel ce face o asmeena muzică este în slujba
diavolului. Însă dacă ar fi să fie așa, ar trebui să fie valabilă și expresia „cel ce face/cântă muzică
dumnezeiască/liturgică este în slujba lui Dumnezeu”. Însă câți din cei care cântă în biserici sunt într-
adevăr, în slujba lui Dumnezeu? Este bine cunoscut în rândul clericilor și a psalților/ dirijorilor de cor,
sindromul „cântărețului de strană” (fie el cântăreț de psaltică sau de corală, nu contează) care este
caracterizat de o mândrie (dusă până la limitele aroganței), de indiferență față de textul și mesajul
liturgic și, uneori, ajungând chiar la nesimțire duhovnicească (când nimic și nimeni nu-i mai poate
mișca inima)76. Muzica liturgică nu ar trebui să aibă astfel de consecințe. Ar trebui să nu provoace
mândrie, trufie sau aroganță. Cu toate acestea există ispite și aici. Deci, rezultă că omul dă sens și
valoare muzicii, nu invers. Muzica are efecte negative, atât timp cât omul rezonează cu mesajul, îl
acceptă și își dorește ceea despre ce se cântă. Ea nu manipulează omul într-atât încât acesta să-și piardă
capacitatea de discernere. Într-adevăr, muzica are capacitate de a induce stări, însă să spunem că
„muzica rock” este în slujba satanei ni se pare un pic deplasat și exagerat.77

75
Nu spunem asta ca un reproș împotriva dansului. Dansul este o formă de artă care implică întreg trupul omului și
reflectă, astfel, viața, mișcarea, dinamismul ființei umane. Însă nu știm dacă ceea ce se întâmplă în timpul unui concert
rock (în materie de mișcări) poate fi numit, neapărat dans. E poate, mai mult, un manifest fizic al unui zbucium interior.
Ne imaginăm că, dacă dansul reflectă mișcarea în afară a sufletului, tocmai forma dansului ne facem să înțeleg o anumită
stare pe care o are cel care dansează. Și ni se pare un vădit dezechilibru interior când omul pur și simplu își mișcă
membrele și flutură din păr și din cap, până când, îi crește tensiunea arterială și, obosit, începe să sufere de dureri de
cap.
76
Ne amintim, în acest sens, un proverb tradițional rusesc care spune că „Cine ar glăscior are și drăcușor”.
77
Repetăm însă, că nu lipsit de argumente au fost rostite asemenea replici. Nebuniile din timpul concertelor rock, artiști
care ies pe scenă cu coarne (a se vedea renumita trupă AC/DC) și muzica care uneori este atât de violentă încât e aproape
38
Nu credem că muzica, în general are de-a face cu diavolul. Nu credem că diavolul ascultă muzică. El
o știe, o înțelege, o influențează, într-adevăr, într-o anumită măsură, dar să spunem că ar fi un anumit
stil anume de la diavol, ar fi prea mult. Tot ce este în lume este creat de Dumnezeu – muzica nu face
excepție. Diavolul poate doar exploata stările omului, ca acesta să creeze un produs sau altul tot în
detrimentul său. Deci, dacă o piesă muzicală are un mesaj vădit imoral și murdar, trebuie să înțelegem
că omul stă în spatele ei.

O altă nedreptate care se face muzicii vine din partea oamenilor bisercii, care au o rezervă mare în a
asculta muzică laică (fie ea simfonică, sau muzică ușoară). Mișcați de un exces de zel, unii credincioși
creștin-ortodocși, neagă folosul oricărui produs artistic cotidian, considerând că „un adevărat creștin
ascultă doar muzică bisericească/religioasă”. Însă „sentimentele general umane este bine să le educăm
și prin lectura unor cărți laice cu mesaje corespunzătoare, ele fiind mai potrivite stării oricărui om încă
neînduhovnicit. Ele au doza necesară de sentimentalitate prin care comunică sufletul încă
nedespătimit, pentru că nu oricine poate citi dintr-odată și fără daună scrierile Sfinților Părinți, adică
fără a înțelege eronat cele citite. În felul acesta mulți își dezechilibrează nu numai viața personală, ci
și pe a celor din jur, vorbind lucruri nechibzuite în numele „ortodoxiei”. Se știe că Sfinții de la Optina
recomandau mirenilor să asculte muzică simfonică, în prima fază, pentru a-și ascuți sufletele. Numai
omul care a dobândit darul rugăciunii știe de ce nu mai citește poezii și romane, ceilalți o fac fie din
lene, fie din îngâmfare, socotindu-se mai avansați duhovnicește decât sânt într-adevăr.”

Dacă te apropii de muzică cu evlavie și cumințenie (aproape copilărească) și lași muzica să își facă
loc în malurile sufletului tău, poți observa cum, aceasta te paote despietri și îți poate arăta cât de multă
viață ai în tine. Compozitorul estonian Arvo Part, cunoscut atât în lumea muzicală, cât și în cea
ortodoxă spune că „cel mai sensibil instrument muzical este sufletul omului”78. Oare nu la acest
instrument încearcă și Dumnezeu să cânte? Oare nu la același instrument i-a dat și omului acces, ca
să poată pătrunde, să poate înțelege, să poată ajuta pe celălalt? Omul este chipul lui Dumnezeu:
Dumnezeu a creat și omul creează. Este deosebit de importantă această idee pentru lume în general și
pentru lumea artei în special. Dacă omul este „un instrument”, cine poate cânta la el? Oricine? Păi
este atât de greu să cânți la un instrument vizibil, stabil, cu o tehnică clară, cu profesori, etc., cum s-
ar putea încumeta să cânte cineva la un instument invizibil? Este clar că nu oricine poate face acest

la limită între muzică și gălăgie, au făcut pe unii teologi, sociologi și chiar oameni simpli să considere muzica rock - muzica
pe care ar asculta-o diavolii în iad.
78
Arvo PART, „Acum voi merge acasă și voi plânge”, Interviu realizat de Ilmars Slapins, publicat în revista „Familia
Ortodoxă”, Luna Septembrie, Nr. 9 (104), 2017, p. 53.
39
lucru și că pentru a face asta, este nevoie de „pregătire”, în caz contrar riști să strici instrumentul. E
ca și cum cineva s-ar așeza la pian și ar începe a izbi cu picoarele în el, sau ar arunca în el cu pietre.
Exact la fel se întâmplă cu sufletul omului. Dacă nu luăm în considerare faptul că omul are un suflet,
în primul rând, și că a „cânta la el” nu poate oricine și oricum, riscăm să lovim grav (dacă nu chiar să
omorâm) niște suflete și exact asta face o mare parte din arta contemporană și o mare parte din artiștii
de astăzi. Fără a pune prea multă valoare pe durerile omului, ei creează „un produs” de cea mai josnică
speță, de cea mai proastă calitate, care nu face nimic altceva decât să obosească, să zguduie, să dea o
stare de lehamite sau de exagerată excitare; nimic nu liniștește, nimic nu limpezește, nimic nu adună.

Totul începe de la felul cum „îl gândim pe om”. Adică dacă îl credem doar carne, doar fabrică de bani
și dacă tot ce avem nevoie de la el sunt doar vizualizări, atunci, desigur că vom face ceva ca să fie
văzut și plătit79. Dacă omul însuși se crede așa ceva, atunci, desigur că va plăti și va viziona/asculta.
Dacă, însă, am înțelege că de atât de mult timp de când se tot face artă, totuși aceasta nu s-a epuizat,
arată faptul că omul (despre care și pentru care este arta) nu poate fi „epuizat”, adică nu e sortit morții
veșnice, ce are, în adâncul lui, un suflet inepuizabil, precum inepuizabilă este ființa Celui ce l-a creat,
am reuși să facem și noi, la rândul nostru, o artă, cel puțin durabilă, care să conteze, care să se simtă
nu doar o lună sau două, după care să treacă, iar artistul să fie nevoit să facă altceva ca să nu fie uitat.
Arta adevărată, cel puțin nu se uită.

Într-una din scrisorile sale, și reunumitul compozitor George Enescu, spune că „am remarcat de
nenumărate ori cât de vizibilă devine pe fețe o adâncă preschimbare sufletească, după numai câteva
note. Această prefacere a sufletelor este suprema rațiune de a fi a muzicii. Fără acest efect liniștitor,
purificator, asupra spiritului omenesc, muzica n-ar mai fi decât o înșiruire de sunete fără noimă.”80
Aceste cuvinte întăresc critica pe care am adus-o mai devreme la adresa muzicii contemporane; dacă
muzica nu liniștește și curăță, ea rămâne doar sunet. Dacă analizăm structura fizică a unui acord

79
Aici am putea dezvolta atât de mult această problemă, încât am depăși considerabil limitele acestei lucrări. Însuși
faptul că omul acceptă acest lucru este pe puțin „revoltător”. Este ca și cum am permite cuvia să arunce cu pietre în noi
după bunul lui plac, iar noi să-l plătim pentru asta. Exact același efect îl are asupra sufletului nostru un cântec care abundă
cu mesaje „deochiate”. Deci, cel puțin, ar trebui să refuzăm produsele artistice de proastă calitate; aici ar trebui să ne
arătăm „mândria” (în sen bun), demnitatea și să spunem „cum de își permit aceștia să ne facă așa ceva?”. Este revoltător
(repetăm acest cuvânt intenționat) cum omul de bunăvoie aprobă și chiar susține ceea ce îi dăunează. Este evident că
acest lucru arată faptul că omul este cel puțin „needucat” cultural și artistic, dar mai grav, este bolnav sufletește, este
confuz și rătăcit și „înghite” tot ce i se prezintă ca fiind „comestibil”.
Am putea continua discursul, făcând referire la „de ce omul totuși susține o astfel de artă, de ce plătește pe așa ceva? ”
și „de ce artiștii care ar trebui să „educe” spiritul uman, recurg la chestii josnice și depravate pentru a atrage atenția”,
dar, după cum am menționat mai sus, ar trebui să depășim limitele propuse pentru această lucrare.
80
Dan COMAN, Enescu. Caiete de repetiții. Editura Polirom, Iași, 2019, pp. 174-175.
40
muzical și a unui vuiet de mașină de exemplu, vom abserva că ambele sunt, în esență, unde cu o
anumită frecvență care ating timpanul și ne fac să percepem niște fenomene din jurul nostru. Însă de
ce un acord reușește să tămăduiască, iar vuietul e doar gălăgie, aceasta este adevărata minunăție și
adevăratul scop al artei. În caz contrar, muzica riscă să devină ceva la fel de ordinar ca un tropăit, sau
ca un hodorăgit fără noimă; de fapt, noi înșine, oamenii, riscăm să coborâm muzica la un asemenea
nivel și chiar arta în general prin ceea ce facem, prin ceea ce apreciem și prin ceea ce ne dorim. 81

Dat fiind faptul că muzica este una dintre cele mai „consumate” forme ale artei, este de la sine înțeles
că reflectă, într-o oarecare măsură trauma și confuzia societății de astăzi. „Aceasta din cauză că
generația modernă trăiește tensiunea dintre două extreme – intelectualismul sau raționalismul pur și
atitudinea nebulos afectivă – în fața lumii, fără a se ajunge la o armonie între ele. Acest fapt a
determinat o relativizare și o unilateralizare a creșterii spirituale, care se observă în ravagiile ce le
face, mai ales printre tineri, pasiunea frenetică și exclusivistă pentru o muzică comercială de dans ce
îngustează sensibilitatea muzicală și favorizează o atitudine superficială în fața vieții”. 82 Pe de altă
parte, însă, muzica are capacitatea de a reorienta lumea spre sens și spre ce contează. Credem că
muzica poate ajuta oamenii să depășească insecuritatea, neîncrederea și așteptările tot mai mari care
cad astăzi pe umerii lor. Există muzică care reprezintă oglinda sau diagnoza lumii de astăzi și există
muzică ce se poate face ca „metodă de reanimare”. Nu dorim să generalizăm, spunând că astăzi se
face doar muzică proastă, sau doar muzică bună. Astăzi avem de toate și pentru toți. Ceea ce ne dorim
este să trasăm direcțiile pe care le poate avea arta, sau ceea ce ar putea ea însemna ea pentru om.
Artistului și ascultătorului îi revine dreptul de a decide ce fel de muzică vrea să asculte, și, respectiv,
cărui sens vrea să-i urmeze.83

Magnificul în muzică, însă, este că ea nu te vede niciodată ca pe un intrus. Muzica nu

discriminează pe nimeni, ci nivelează diferențele de orice fel, păstrând totul într-o bună cuviință și

81
Omul însuși e o simfonie care, odată ce răsună în jur și-și întinde frecvențele în malurile creației, o transformă după
cum este el, o cântă și o face să piară sau o înveșnicește înduhovnicind-o. „Fiecare fapt răsună in întreaga lume, fiecare
gest îşi propagă muzica in tot, şa cum se spune că răsună viorile cremoneze in cutii, ori de cite ori cineva cântă pe una
dintre ele”. Mircea VULCĂNESCU, Dimensiunea românească a existenței, Editura Fundației Culturale Române, București,
1991, p. 105.
82
Pr. Gheorghe POPA, Teologie și Demnitate Umană. Studii de teologie morală contextuală, Editura Trinitas, Iași, 2013, p.
182
83
Nu dorim să ne impunem punctul de vedere, ci doar trasăm câteva observații pe care le-am făcut pe marginea artei,
lăsând cititorului toată libertatea de a vedea și a concluziona el însuși ce fel de muzică ascultă și de ce. Care-i sunt
căutările și dorințele? De asemenea, nu dorim să învinuim niciun muzician sau cântăreț. Doar că, ne gândim că, dacă
cineva face, totuși muzică, ar fi păcat să nu pipăie și să guste din ceea ce se află, într-adevăr, dedesubtul formei
exterioare. Ar fi păcat să facem astăzi artă doar pentru bani.
41
așezare firească. E un soi de acel „nu mai există iudeu, nici elin, nici rob sau liber nu mai există parte
bărbătească nici parte femeiască” de care vorbește Sf. Ap. Pavel (Gal. 3, 28).84 Muzica nu trebuie să
se impună sau să impună; să dicteze principii sau să pretindă ceva de la om. Ea doar este încă o
invitație a lui Dumnezeu către oameni – încă o încercare a Lui de a se întâlni cu noi și de a ne ajuta să
înțelegem cine suntem și de ce. Aceasta este viziunea pe care o avem despre muzica de calitate.

În încheierea parcursului despre muzică vrem doar să mai adăugăm că atunci când am vorbit
despre poezie, aminteam cuvintele lui Martin Heidegger care spunea că poezia este forma supremă a
artei umane. Alte voci susțin că ar fi muzica, tocmai prin universalitatea limbajului ei. O piesă
muzicală (dacă e fără versuri) nu are nevoie de traducere. Nici nu ai cum să traduci muzica. Beethoven
sau Bach este iubit și îndrăgit de oameni diferiți din culturi diferite, fără a fi nevoie să interpretezi
cuiva acordurile. Oamenii ascultă și simt. Muzica nu are nevoie de mai mult. Nu pretinde mai mult de
la om. Vine în lumea lui, în mediul lui – murdar sau curat, bogat sau sărac și-și face loc printre coaste
până ajunge „acolo unde trebuie”. Și după ce am făcut această analiză asupra cuvintelor filosofului
german, ne gândeam, însă „de ce neapărat să ierarhizezi arta, când ea are același scop, doar că ajunge
acolo pe căi diferite? Nu ar fi mai bine să le vedem unitar, să le punem la treabă împreună?”. De ce să
desparți muzica de poezie și să discuți îndelung și obositor despre cât de mare este una și cât de mică
cealaltă; Cât de bine stau împreună muzica și versurile! Nu ar fi o formă mai deplină a prezentării unei
idei ?!

Tocmai despre această formă a artei vom vorbi în cele ce urmează și anume, despre cum imaginea,
sunetul și cuvântul lucrează în tandem pentru a ne revela și a ne deschide căi noi de înțelegere a artei
și a scopului ei în istorie.

84
Desigur că nu punem semn de echivalență între Hristos și muzică. În Hristos toți sunt una întru cu totul alt chip (unul
net superior și absolut) decât cel din artă. Aducând ca exemplu aici cuvintele apostolului, ne-am referit la faptul că muzica
este în stare să ne apropie în măsura în care nu ne mai simțim străini și nici sclavi. Un bărbat, poate foarte ușor să simtă
același lucru pe care l-a simțit o femeie, fără a fi vreo patimă la mijloc; amândoi pot discuta despre o durere sau o bucurie
comună, pentru că muzica nu este despre gen sau despre diferențe, ci este despre om.
Desigur, există piese muzicale care, fiind manifesturi (cum este cazul muzicii rap), prezintă anumite probleme din viața
cotidiană, pe care le întâmpină femeia sau bărbatul, sclavul, omul de culoare, sau copilul. Însă acest lucru nu înseamnă
că muzica oblige doar bărbații să simtă ceea ce, apparent în cântec se vorbește despre ei, sau doar femeile. Muzica poate
fi atât generală, cât și specifică, și poate fi în același timp, paradoxal, și una și alta. Pentru că nu de puține ori, un interpret,
cântând despre discriminarea oamenilor de culoare de exemplu (care este o temă foarte concretă și specifică), să-i facă
și pe albi să empatizeze și să se simtă implicați în acel discurs muzical, pentru că ei (cei din urmă) au văzut piesa ca fiind
despre sclavia unei societăți de consum și a unui sistem căruia îi sunt tributari.
Asemenea exemple, în mediul muzical sunt foarte multe și, poate, fiecare dintre noi, are un asemenea exemplu personal
(când o piesă care vorbea despre o problemă, mă implica și pe mine, chiar dacă, direct, nu m-am confruntat cu o
asemenea problemă).
42
 4. Filmul – sau dansul imaginii
Trebuie să începem prin a spune faptul că filmul este una dintre cele mai noi forme de artă,
pentru că se naște în jurul anilor 1900, când frații Lumiere au inventat dispozitivul de înregistrare a
imaginii „în mișcare”, nu doar a unei fotografii. Așadar, filmul a apărut mai întâi ca tehnică apoi ca
artă. Dispozitivul de înregistrare a imaginii a fost conceput nu cu scopuri artistice, ci abia mai apoi
oamenii au început să folosească această tehnică pentru a spune povești. Din această perspectivă,
filmul este o artă cu totul nouă și modernă care nu are o istorie în antichitate. După cum spune și Bela
Balasz: „cinematograful este singura artă căreia i se cunoaște data nașterii”85. La originile lui, însă,
desigur, filmul are similitudini cu teatrul și este adeseori asociat acestuia. Putem spune că, în fond,
filmul este un ecran pe care privim același teatru pe care îl vedeau anticii în amfiteatre (și pe care chiar
și noi îl vedem astăzi în spectacole). Odată cu apariția ecranului, însă, imaginea și felul cum percepem
povestea care ni se înșiruiește prin jocul actorilor, a fost schimbată. Au apărut noi posibilități, noi
tehnici de transmitere a unui mesaj; ca urmare s-a dezvoltat și arta actoricească, prestația, filosofia din
spatele acesteia, astfel încât putem spune astăzi aproape cu certitudine că filmul este o altă ramură a
artei poveștii și imaginii.86

Filmul este o artă de impact – este arta cu cel mai mare impact emoțional asupra omului. Are impact
chiar mai mare decât muzica, pentru că operează și îmbină mai multe domenii ale artei, cum e
imaginea, sunetul și cuvântul – la momentul actual e poate cea mai deplină formă a artei care încearcă
să transmită ceva „utilizând maxim de posibilități”. Acest lucru are implicații atât pozitive cât și
negative.87 Pe de o parte, filmul, astăzi, are cea mai mare putere de a promova un anumit conținut, o
anumită idee; este arta care „împinge” limitele exprimării sensului la înălțimile cele mai mari de până
acum. Niciodată în istorie, până acum, omul nu a avut o posibilitate de deschidere și de transmitere
cât mai completă a unei idei, precum o are astăzi. Filmul poate bucura și privirea cu imagini și poate
„deschide” efectiv ochii omului, spre noi realități, nemaivăzute poate; are puterea de a transmite o

85
Gilles LIPOVETSKY, Jean SERROY, Ecranul Global, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 29 -30.
86
De altfel, există dispute între teatru și film, cel dintâi dorind să i se recunoască vădita autoritate asupra ultimului. Se
spune chiar că un actor de teatru poate juca într-un film, însă un actor de film, nu întotdeauna se descurcă atunci când
este pus în fața unui public să joace live, fără posibilitatea repetării mai multor duble pentru o scenă. De asemenea, în
școlile de artă, la specialitatea „actorie” studenții au aplicații practice pe scena de teatru – Teatrul este părintele filmului
și al actorilor din toate domeniile. Cu toate acestea, nu ne-am grăbi să le ierarhizăm, pentru că, în fond, acest lucru nu
contează. Există teatru de proastă calitate și filme foarte bune și viceversa. Credem că ar trebui centrată atenția pe
mesaj, calitatea și atitudinea cu care este creat un produs artistic.
87
Se pare că în artă totul are „două capete” și totul depinde de ce și cum vrei să transmiți ceva. „In every art there is a
diabolical principle which acts against it and tries to demolish it.” Robert BRESSON, Notes on Cinematography, Urizen
Books, New York, 1958, p. 16.
43
emoție prin jocul artiștilor și coloana sonoră care sensibilizează inima și o înmoaie (sau o umple de
mânie și patimă) și, desigur, transmite un mesaj prin cuvintele care sunt rostite de personaje (sau sunt
transmise pe alte căi, odată cu imaginea).88

Așadar, cinematografia este un vârf de lance al exprimării artistice de astăzi – de aceea este foarte
important cum folosim această lance, pentru că putem răni foarte mult, pe foarte mulți (pe mai mulți
de cât oricând) și foarte adânc. Aici apare cealaltă parte a monedei. „Imaginea uriașă proiectată pe
marele ecran într-o cameră întunecoasă, îl izbește cu violență pe cel căruia îi este destinată. Impactul
este vizual, rezultând literalmente dintr-un fenomen optic pe care cinematograful a încercat
întotdeauna să-l accentueze prin mijloace tehnice din ce în ce mai sofisticate: imensitatea ecranelor,
montaj accelerat, efecte speciale. Dar impactul este și mental, datorită puterii de fascinație a intrigii
însești și a proiectării spectatorului în mijlocul imaginii care-i este oferită”89. Acum că au mai apărut
și tehnologiile 3D și cinematografele 4DX unde spectatorii au parte și de o experiență kinestezică a
filmului, cu scaune care se mișcă în momente de acțiune și cu stropi de apă, atunci când apare vreo
scenă de scufundare. Aceste modalități de prezentare, ni se pare că pun accent mai mult pe impresie,
pe „wow” decât pe mesaj. Deși, pe de altă parte, s-ar părea că aceste tehnici auxiliare vin doar ca să
întărească o anumită stare, să o completeze. Ne întrebăm însă care ar fi riscurile unei asemenea culturi
a „impresiei” ? Oare nu este furată atenția spectatorului de pe mesaj, pe experiențe ?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt, iarăși, monedă cu două părți. Desigur, experiența întărește cel
mai bine întipărirea unei idei. Dacă, de exemplu, într-o scenă, se vrea transmiterea unei stări de frică
sau tensiune, faptul că odată cu personajul, oamenii se mișcă și ei haotic căutând scăpare, desigur că
va întări și va înlesni (va intensifica chiar) sublinierea acelei stări. Mesajele și sensurile adânci însă,
nu sunt doar transmitere de stări, sunt provocări la meditare și contemplare, care nu pot fi „accesate”
decât dacă omului îi este oferit răgazul și liniștea potrivită ca să poată percepe cu mintea și cu inima
o realitate, nu doar cu simțurile. Dacă aceste instrumente sunt utilizate ca să întărească mesajul unei
scene și să provoace în om o schimbare, atunci, desigur, că sunt binevenite. Însă ni se pare că, până
când, ele vin doar ca să ofere un „wow” pe care oamenii nu l-au mai trăit până atunci, rămânând o
provocare pentru cinematografia 3D, 4DX și celelalte, să vină și ele în slujba mesajului.

88
Trebuie să menționăm că există și regizori care au tins cât mai mult spre a șlefui arta imaginii într-atât încât să nu mai
fie nevoie de cuvânt și muzică – scenele, culorile, imaginile, mișcarea să fie în stare să transmită ceva, fără a fi nevoie de
sublinierea unei idei. Apostol al unei astfel de idei era renumitul regizor rus Andrei Tarkovski.
89
G. LIPOVETSKY, J. SERROY, op.cit., p 42.
44
 Există un lucru important de menționat în legătură cu cinematograful și privirea filmelor în
comun. Astăzi, când fiecare are un ecran personal unde poate privi orice de oriunde, cinematografele
încep să fie din ce în ce mai „depopulate”. Dacă înainte cinematograful era un spațiu unde aveai parte
de o nouă experiență a poveștii, astăzi cinematograful trece prin niște transformări, care, deși încă
neîncheiate, totuși demne de observat. „Nouă francezi din zece, - de exemplu - declară că merg la
cinema în grup (în cuplu sau cu prietenii) și doar 7 % obișnuiesc să meargă singuri în sălile
întunecoase. Într-o epocă în care cinematograful este concurat de video și de internet, „a merge la
cinema” este trăit ca pe un moment de convivialitate și de împărtășire a emoțiilor.”90 Ni se pare cel
puțin interesant (dacă nu chiar îmbucurător) acest fapt. Odată cu „împachetarea” experienței artistice
în fiecare telefon/calculator personal, vedem că cinematograful și privirea filmelor în grup, astăzi
înseamnă un soi de împărtășire, sala de cinema devenind un spațiu unde te întâlnești cu celălalt și o
posibilitate de a evada din singurătate.

Astăzi, în sec XXI se întâmplă ceva cu arta filmului și al poveștii ecranizate. Chiar dacă acest
secol este încă tânăr și nu știm cum vor evolua evenimentele în viitor, cert este că avem deja o industrie
a videoclipurilor pentru piesele muzicale; pentru acestea se fac scenarii (chiar dacă durează câteva
minute) și se angajează actori. De asemenea, apariția rețelelor de socializare și telefoanelor cu camere
de filmat la îndemână, au permis ca filmul și filmarea să devină atât de accesibilă încât este la limită
cu banalizarea. Astăzi fiecare poate filma ceva și posta undeva ca să fie văzut de cât mai multă lume.
O fi însemnând aceasta – banalizarea artei filmului ? Cine știe... Cert este că se prea poate să ne
așteptăm la schimbări majore în domeniul artei cinematografice, pe parcursul acestui secol. „Mutația
hipermodernă are drept caracteristică faptul că ea afectează, într-o mișcare sincronă și globală,
tehnologiile și media, economia și cultura, consumul și estetica. Iar cinematograful urmează aceeași
dinamică...Arta (arta digitală), muzica (videoclipul), jocul (jocurile video), publicitatea, conversația,
fotografia, cunoașterea...toată viața, toate raporturile noastre cu lumea și cu ceilalți sunt din ce în ce
mai mediatizate...91.

Filmele pornografice sunt o altă probleme a cinematografiei (dacă o putem numi așa) contemporane.
Acestea vin cu substraturi care încearcă să ne spună că „totul poate fi arătat și văzut”, nelăsând loc
tainei, crezând că pot spune totul despre orice și pot arăta asta, triumfând astfel omul care nu are limite
și care știe și poate ști totul. E o provocare care arată că omul crede că se cunoaște și că se știe ca în

90
Ibidem, p. 61.
91
Ibidem, pp. 19-20.
45
palmă.92 De asemenea, filmul pornografic astăzi începe a avea preteția de a fi considerat art, iar actorii
a se numi actori.

Filmul dă astăzi tonul frumuseții și al modei. Actrițe și actori devin embleme ale aspectului
exterior masculin sau feminin (sau promovează chiar și tendințe mai exotice). Există un soi de ruptură
între această pătură socială artistică formată din regizori, actori, scenariști care se întâlnesc anual la
fel de fel de gale de premiere cu lungi covoare roșii întinse și mașini de lux – și oamenii simpli care
îi admiră și îi urmăresc, mulți dintre ei subiestimându-și micile bucurii de care au parte, pentru că văd
cât de grandios și „lipsit de orice neajuns” trăieștii primii. Această problema ne face să deducem lipsa
de transparență a „industriei”. Totul pare frumos și aranjat, iar dedesubturile sunt trecute cu vederea.
Cosinderăm că o asemenea interpetare a actului artistic – în special a filmului – dăunează grav
echilibrului interior al omului. În primul rând artiștii ajung să trăiască o viață exclusiv în exterior (
care e, dacă nu falsă, e parțial adevărată și neautentică – superficială), în lumina reflectoarelor și în
atenția jurnaliștilor și, de aceea, nu își acordă timp omului lor celui interior, omului lor adevărat,
„omului celui tainic al inimii” (I Petru 3, 4). De aceea încep să sufere foarte mult. De cealaltă parte
sunt oamenii simpli care încearcă și ei să copie acest mod de viață, după puterea lor, doar că, dacă în
cazul artiștilor de talie mondială viața aceasta „plină de atenție” este una fundamentată pe un oarecare
succes și pe o bunăstare materială, în cazul oamenilor simpli totul pare o imitație care e aproape
penibilă, uneori. Dacă actorii au urmăritori pe rețele de socializare – „vreau și eu să știe și despre mine
lumea” în nădejdea că acest lucru îi va potoli inconștienta dorință nestăvilită de afirmare. Din cauză
că omul nu este făcut ca să rămână static, doar pentru el însuși; omul are nevoie să cunoască și să fie
cunoscut el însuși93, iar internetul oferă iluzia acestei cunoașteri. Însă nefiind construită pe baza unor
relații personale și temeinice reale, bazate pe dragoste, acest lucru nu îți aduce satisfacție, pentru că,
la drept vorbind, ce fel de satisfacție să îți aducă o cifră virtuală de urmăritori pe un cont virtual? Chiar
dacă oamenii știu despre tine, acest lucru nu schimbă nimic de la sine, decât faptul că deja tot ce faci,
lumea știe. Tu rămâi același. Iar actorii și celebritățile, care sunt supuse zilnic la un asemenea val de
atenție goală, care nu dăruiește nimic, nu vorbesc despre acest lucru și mai ales, că acest „fruct nu este
deloc bun la vedere sau vrednic de dorit”, ceea ce îi stârnește și pe ceilalți oameni să vrea și ei aceleași
lucruri.

92
Ibidem, p. 86.
93
Am abordat această temă mai pe larg în capitolul anterior, la un subcapitol legat de originalitate.
46
 Revenind la problematica strict legată de film, trebuie să spunem cu bucurie că, există regizori
a Andrei Tarkovski, David Lynch sau Werner Herzog, care au reușit să treacă dincolo de imagine și
să încerce nu doar să arate ceva, ci și să spună. Astfel de filme le-am numi „poezia din spatele
ecranului”94. De fapt, dacă analizăm, toate filmele ne spun câte ceva. După cum spunea Gilles
Lipovetsky, amintit anterior, și prin filmele pornografice se exprimă ceva – faptul că totul poate fi
văzut, observată și arătat. Este anularea tainei. De aceea, nu putem imputa filmelor cu vădit caracter
imoral, că ele nu vor să transmită nimic. Ba din contra – ele transmit un mesaj chiar foarte clar și
evident – totul poate fi (și trebuie să fie) văzut, totul poate fi (și trebuie să fie) simțit. Ne întrebăm însă
ce consecințe au aceste mesaje asupra omului. Accentul căzut exclusiv pe plăcere, culoare, impresie,
viteză – se impregnează în inima omului și-l mișcă spre aceleași lucruri. Astăzi omul este într-o goană
haotică după o fericire și o bunăstare pe care cine știe dacă o va obține (deși astăzi, oamenii trăiesc
mai bine – din punct de vedere material – decât oricând în istoria de până acum), omul este singur,
crește rata depresiei în rândul tinerilor, etc. Nu spunem aceste cuvinte cu tendința de a mistifica
trecutul și de a spune „câte de bine era atunci și cât de rău este acum”, ci doar observăm că există o
tulburare în societate și ne întrebăm dacă nu cumva arta (filmul dacă e să vorbim specific) poate
influența cumva acest lucru. Este cert faptul că nu filmele sunt cauza tulburărilor – ele sunt o reflecție
a unei stări a societății; o societate care nu mai este interesată de sens, face filme fără sens și nu invers.
Desigur, produsele artistice sunt în stare și să manipuleze părerea maselor – avem exemple în istorie
de cenzură guvernamentală a libertății de exprimare – însă nu într-atât încât să „sucească” mințile
oamenilor cu totul. Omul simte diferența dintre un produs sincer și unul suspect. De aceea, atunci
când apare un regizor precum Tarkovski, care sparge un pic tiparul vorbind despre un fond adânc
spiritual și metafizic al omului și încearcă să meargă dincolo de ce se vede și ce poate fi observat,
oamenii simt asta95; Astăzi pe Tarkovski se fac cursuri și se predau studenților la regie. Înseamnă că
totuși oamenii nu sunt total insesibili și văd că există filme și regizori care transmit ceva ce abia de
poate fi pipăit cu degetul (dar niciodată nu poate fi apucat și ținut strâns în mână). Chiar dacă acest
public este unul restrâns, comparativ cu cel al filmelor comerciale, totuși simplul fapt că există, nu ne
permite să generalizăm spunând că întreaga societate de astăzi, fără excepții are porniri perverse.

De asemena, există și filme cu box office-uri de milioane, filme considerate comerciale, foarte
promovate și foarte așteptate de public, dar care nu uită și de substratul mesajului și al poveștii. Prin
faptul că aminteam mai sus de „filmul poetic” nu vrem să se creadă că doar misticul este ceea ce

94
Probabil Martin Heidegger ar fi de acord cu noi și ar îndrăgi această exprimare – Filmul să se întoarcă la poetic.
95
Drept dovadă numeroasele premii și aprecieri pe care le are regizorul rus în palmares.
47
trebuie promovat în arta cinematografică. Nu înseamnă că trebuie să mergem doar la filme metaforico-
poetice și să renunțăm la producțiile marilor companii producătoare de film.

Există filme care, totuși transmit ceva, ne spun o poveste din care putem învăța ceva. Chiar printre
producțiile hollywood-iene există adevărate opere de artă în spatele cărora au muncit și s-au dăruit
niște profesioniști cu scopul de a ne aduce la inimă un mesaj.96 De aceea suntem un pic rezervați în a
fi de acord cu păreri care spun că „iată producțiile de la Hollywood (sau americane) sunt cele care
promovează această degradare morală în societate”. Tindem să credem că, dacă totuși există și produse
de calitate care ies de sub finanțarea acestor care de producții de film celebre, rezultă că totul trebuie
analizat foarte personal și cât mai punctual. Nu credem că o analiză generalizatoare ne-ar ajuta cu
ceva, ba din contra, ne închide această posibilitate de a descoperi o paletă foarte largă de filme cu o
încărcătură de sens și mesaj foarte mare. Există diferiți regizori și diferiți actori, totul trebuie analizat
în funcție de ce vrea să spună fiecare.

Ceea ce ne îngrijorează, însă, este tendința tot mai mare de a accentua efectele speciale, culorile,
scenele de luptă, în detrimentul poveștii și a sensului. Este normal ca într-o epocă profund digitalizată
și cu vădite orientări și evoluții tehnologice, filmul să fie și el digitalizat, colorat. Însă, ne îngrijorăm
de faptul că după un asemenea film, oamenii spune „vai, ai văzut ce efecte, ce culori, ce tehnică” -
adică rămân imprsionați simțual - și mai puțin „stai un pic, adică vrei să spui că mesajul este acesta ?
Eu am înțeles că filmul este despre altceva”, astfel, provocând omul să gândeacă, să discute și să
dezbată probleme.

Ni se par foarte frumoase și grăitoare cuvintele lui Andrei Tarkovski despre sensul din spatele
imaginii: „Așadar, cum se percepe timpul în cadru? Timpul se naște acolo unde, în spatele celor ce se
întâmplă, se simte o anumită greutate a adevărului. Atunci înțelegi că ceea ce vezi în cadru nu este
epuizat de imaginea vizuală, ci face aluzie la ceva care se întinde nesfârșit de mult în afara
cadrului...”97 E vorba de o continuare a imaginii în sufletul omului; e o prelungire dincolo de limitele
ecranului și chiar de limitele propriu-zise ale omului. Filmele lui Andrei Tarkovski, de altfel, vin cu

96
Cu siguranță fiecare din cei care citesc aceste rânduri are, poate, cel puțin un astfel de film în minte. Amintim aici doar
câteva: Green Mile – , Showshenk redemption, Nu putem să nu-l menționăm pe minunatul regizor Christopher Nolan,
care din dragostea sa nemaipomenită față de știință și posibilitățile omului, a creat niște povești ecranizate de-a dreptul
uluitoare, care ne fac să cugetăm puțin la măreția lumii ce ne înconjoară și la profunzimile ce se ascund în noi – amintim
aici câteva filme de ale sale: Interstellar, Inception, Dunkirk sau Memoria. De asemenea, astfel de producții atrag și
compozitori de film cu adevărat nemaipomeniți, care creează, dintr-o sinceră dragoste și căutare a artei autentice, niște
coloane sonore memorabile, care vin să accentueze un anumit mesaj, să ne spună o poveste.
97
Ольга СУРКОВА, Книга сопоставлений, Всесоюз. творч.-произв. об-ние "Киноцентр", Москва, 1991, ст. 87 (rus.
Olga SURKOVA, Kniga sopostavlenii, Kinoțentr, Mosсva, 1991, p. 87).
48
simplitate firească și o naturală smerenie. Da fapt, una din lecțiile pe care încearcă să ni le ofere
regizorul rus în filmele sale, este „reînvățarea smerenie, privind cu maturitate duhovnicească și cu
dragoste spre lumile necreștine. Credem că pentru un creștin care își cunoaște credința, acesta este un
posibil antidot împotriva mândriei „europenismului” și singura atitudine autentic creștină. Să nu
uităm că, pe de o parte, aceeași mândrie levitică a dus la prăbușirea poporului ales al antichității, iar
că, pe de altă parte, rugăciunea unui gigant al sfințeniei veacului XX, Siluan Athonitul, este înălțată
(poate pentru prima oară în Creștinism) pentru mântuirea întregii lumi”98.

La rândul său, Andrei Șerban, renumitul regizor român de teatru, în același duh cu ceea despre ce
vorbește Tarkovski, cerea, în permanență, actorilor să joace teatru ca și cum ar oficia un ritual din
templu. Astfel un simplu rol, sau o simplă indicație a unui regizor, devine o „ardere de tot”, o jertfă
pe un altar care urmează a fi pipăit de sufletele oamenilor.99 Este foarte importantă această mențiune,
deoarece este o deschidere absolută a artei spre ceva mai mult decât este; e o „înainte-vedere” a unor
realități care cu greu poți crede că le poți transmite printr-o cameră care înregistrează niște mișcări,
sau printr-o poveste înscenată într-un teatru (mic sau mare). Aceste acțiuni mici și precise ale omului,
sunt în stare să concentreze în esența lor, ca într-un sâmbure, un întreg copac plin de roadă spre care
merită să ațintim privirile noastre și care merită să fie făcut scop al artei.100

Concluzie
„Orice artist e și profet”101, iar profeția implică atât nebunie și curaj de a vesti oamenilor lucruri noi,
cât și foarte multă evlavie față de adevărurile și adâncurile care te depășesc. Cel care crede că deține
sensurile și caută cum să le transmită celorlalți, se află într-o mare înșelare. A face artă înseamnă a-ți

98
Elena DULGHERU, Tarkovski - Filmul ca rugăciune. O poetică a sacrului în cinematografia lui Andrei Tarkovski, Ediția a
IV-a, Editura Arca Învierii, București, 2014, p. 79. Filmul lui Tarkovski ne ajută „să accedem la o stare de catharsis,
oferindu-ne nădejdea că „moartea – după cum spunea și Pasternak – va putea fi biruită prin efortul învierii”” Ольга
СУРКОВА, Тарковский и я. Дневник пионерки, Zeбра/ Эксмо/ Деконт +, Москва, 2002 ст. 33. (rus. Olga SURKOVA, Eu și
Tarkovski. Jurnanul unei pioniere, Editura Zebra/Eksmo/Dekont +, Moscova, 2002, p. 33).
99
Nicu GAVRILUȚĂ, Sacrificiul – Strigăt al rugăciunii mute, Studiu introductiv în Marcel MAUSS, Henri HUBERT, Eseu despre
natura și funcția sacrificiului, trad. Gabriela Gavril, Editura Polirom, Iași, 1997, Nota 58, p. 36.
100
Cei care disprețuiesc valorile spirituale ale artei „sunt victime ale pierderii simțului legăturii organice dintre moral și
divin. Pentru Tarkovski, orice abatere de la conduita morală interioară era resimțită ca o tușă greșită în sculptarea
propriei personalități, ca o ofensă adusă lui Dumnezeu. Nici gesturile sale artistice, nici cele publice nu vădeau vreodată
moralism, ci un instinct al verticalității lăuntrice, fără de care atât arta cât și ființa se anulează pe sine. Amoralismul este
sinucigaș...” E. DULGHERU, op.cit., p. 249. Acest lucru nu înseamnă că toate filmele trebuei să fie neapărat despre religios
și Dumnezeu. Însă arta nu poate, în niciun caz să facă abstracție de faptul că viața unui om este mult mai mult decât
câțiva zeci de ani trăiți în istorie – și aici
101
N. STEINHARDT, op. cit., p. 51.
49
pleca genunchiul în fața tainei, a fi un rob al unei permanente uimiri. Doar cel scufundat în apă simte
pe pielea lui cât de adânc e totul, cât de înfricoșător este și cât de nemărginit.

Nu există artă autentică, fără mișcare, fără o continuă transformare.102 Și această transformare trebuie
să fie o manifestare în exterior a unor căutări interioare, de aceea arta este și ea o cale de cunoaștere a
unor sensuri. Artistul caută forma și fondul a ceea ce face întâi pentru el, pentru a-și răspunde
întrebărilor sale umane; artistul este întâi de toate persoană, abia mai apoi, consecință a acestor căutări,
apare produsul artistic prin care omul-artistul se dăruiește pe sine. E în firea omului să mocnească
permanent în el dorința creatoare.

Totul trebuie să aibă un sens. Dacă omul este îndurerat, cum putem să-i livrăm doar zguduituri,
doar perversiuni și gălăgie. Omul astăzi este singur; omul astăzi are nevoie de oameni (măcar de
oameni, dacă nu și de Dumnezeu)103. Vedem faptul că arta de astăzi are nevoie, din primul rând, să se
întoarcă măcar la uman. Cum să mai avem speranță că ar putea pătrunde adâncurile ființei, sau să
încerce să atingă neființa? Dar omul are nevoie de artă în parcursul său duhovnicesc - pentru a deveni
întâi om, iar apoi creștin. Da, chiar pentru a deveni creștin omul are nevoie de artă. Acest lucru ni-l
spune Cuv. Porfirie Cavsocalivitul: „Cel care vrea să devină creștin, trebuie mai întâi să devină
poet”104. Despre această dimensiune teologică a artei vom și continua în cele ce urmează.

102
R. BRESSON, op. cit., p. 5.
103
Nu spunem aici că omul nu are nevoie de Dumnezeu. Departe de noi gândul acesta. Spunem doar că, astăzi, omul nu
are nevoie nici măcar de oameni, omul nu se mai gândește nici la cel de lângă el, cum se poate urca mintea lui la cele
mai presus de fire? După cum spune și Hristos: „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele
cereşti?” (In. 3, 12)
104
Elder Porphyrios, Wounded by Love, John Raffan, (trad. Limni Evia), Grecee: Denise Harvey, 2005.
50
 III. Teologia ca artă și arta ca Teologie
„Dumnezeu se simte bine în orice operă de artă, oglindă a slavei Sale, binevoiește în orice sfânt,
chip al măreției Sale”105

Ideea cu care pornim adâncirea în următorul capitol, (cel dedicat viziunii teologiei ortodoxe
asupra artei, precum și a interacțiunii lor) este: „sfințenia înseamnă și creativitate, iar arta poate
descoperi omului realitățile sfințeniei”. Arta poate fi simplu artă, poate fi, desigur, frumoasă,
profundă, minunată, dar pe de-a-ntregul adevărată este doar când vorbește despre Adevăr. Însă unde
putem găsi astăzi Adevărul? „Ce este Adevărul ?” (In. 18, 38). Dacă adresăm această întrebare fără
viclenie și vădită superioritate, vom ocoli calea prin care a încercat Pilat să-l atragă pe Hristos într-o
dezbatere filosofică și, din mila lui Dumnezeu am putea chiar să ne învrednicim să cunoaștem real și
personal că Adevărul este un „Cine”, nu un „Ce”. Deci ca arta să fie adevărată pe de-antregul106 este
necesar ca artistul să caute o Persoană - Persoana lui Hristos.

O altă idee pe care dorim să o subliniem din start este că teologia este un izvor neasemuit de inspirație
artistică iar arta (fie muzică sau versuri) devine formă de concretizare a teologiei. Mai mult decât a le
compara și ierarhiza, ne dorim să prezentăm cum aceste două „domenii interacționează” între ele,
împrumutând elemente una de la cealaltă; cum teologia îmbrățișează arta și o înduhovnicește, iar arta
(și ne referim aici la arta laică), apropiindu-se mai mult de modelul relației și punând accentul pe
persoană, poate ajuta omul în pătrunderea tainei care îl înconjoară și care este el însuși.

Dorim să exprimăm, de asemenea, și grija și atenția deosebită pe care o avem față de persoana
artistului. Considerăm că, mai mult decât produsul artistic, contează autorul ei. Observăm că viața
artiștilor nu se deosebește de viața unui om simplu, atunci când vine vorba despre problemele
cotidiene; grijile și încercările nu fac deosebire între statut social sau ocupație. Cu toate acestea însă
nu putem să nu atragem atenția și asupra faptului că, întrucât sunt oameni ai artei, parcă s-ar părea că

105
Paul EVDOKIMOV, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, Traducere de Grigore Moga și Petru Moga, Editura Meridiane,
1993, p. 23.
106
Cu riscul de a plictisi cititorul prin repetarea, poate excesivă, a aceleiași idei, totuși trebuie să subliniem încă o dată că
nu considerăm că arta adevărată este doar cea religioasă, cu motive inspirate din Biblie sau Viețile Sfinților. Însă
„adevărul” despre care vorbim aici este cel absolut, iar un asemenea nivel de descoperire nu poate veni de la om, pentru
că omul, trăind în istorie, are nevoie de anumite ieșiri în exteriorul său și al realității finite ca să cunoască pe deplin
absolutul. De aceea este nevoie ca cineva să-i reveleze aceste realități adevărate. În teologie însă adevărul nu este o
realitate filosofică sau o însușire a obiectelor care le caracterizează ca fiind adevărate sau false. În Teologie, în Biserică
Adevărul este o Persoană – Hristos – Mântuitorul, de aceea ca să cunoască acest adevăr de la care încep toate, artistul
trebuie să renunțe la adevărul relativ, care uneori paote fi influențat de propriile sale păreri sau de părerile celorlalți și
să îmbrățișeze un alt mod de a accede la descoperirea tainei – Realitatea relației cu Dumnezeu. Deci nu ne referim aici
la conținutul produsului artistic, ci la fundamentul din spate, la ceea ce caută artistul prin efortul său creativ.
51
agravează problemele lor și nu-i ajută în niciun fel; adeseori artiștii celebri au probleme cu excese în
zona dependențelor, sau cu probleme familiale, etc. și dacă crearea și promovarea unui produs artistic
aduce cu sine (aproape întotdeauna!) probleme atât de mari, (depresie, nebunie, singurătate, etc.)
atunci ne întrebăm dacă este, în general, bine să te dedici artei și, dacă da, atunci cum am putea să-l
ajutăm pe el (pe artist) în primul rând, cu ce cuvânt sau învățătură am putea veni ca să-i odihnim
inima? De aceea, în cele ce urmează vom prezenta viziunea teologiei ortodoxe asupra artei, pentru că
aceasta pune în centrul ei Persoana și relația, care credem că sunt „golul” cel mai mare al artei
dintotdeauna.

1. Despre fire și creativitate

Ce este creativitatea și ce ar însemna „a fi creativ” în ortodoxie ? Este o întrebare pe care ne-am
pus-o și în unul dintre capitolele anterioare, însă aici dorim să răspundem la ea în duhul iubirii
evanghelice.

„Există autori care afirmă faptul că talentul, capacitățile, educația, studiile, rafinamentul cultural,
nu-l fac pe om creator. Creativitatea este explicată de aceștia ca un proces care nu ține atât de
activitatea exterioară, de crearea unui produs artistic, ci de dinamica interioară a omului, de atenția
îndreptată spre sine însuși: „Trebuie tu însuți să te schimbi, trebuie să înveți să fii continuu uimit de
minunățiile lumii, mereu să vezi tainele și probleme chiar și acolo unde s-ar părea că nu sânt și unde
altcineva nu le observă. Creativitatea este un mod de viață”107. Aceasta este prima premisă de la care
pornim. Dacă creativitatea este un mod de viață, rezultă întrebarea firească „înseamnă că nu e un talent
deosebit cu care sunt înzestrați anumiți oameni?” Pentru că se spune clar că „nu ține de crearea unui
produs artistic”, deci creativitatea nu are ca scop exclusiv îmbogățirea culturală a istoriei. Atunci,
rezultă că fiecare om poate fi creativ, deci aceasta nu mai este o trăsătură specific artiștilor ci este o
dimensiune ființială a firii umane. Ei bine, „creativitatea – nu este întotdeauna o activitate artistică
anumită. Creativitatea începe de la contemplare. În acest moment, Însuși Creatorul se atinge de
întreaga lume ce-l înconjoară pe om. Creativitatea este orientată, întâi de toate, nu asupra schimbării
lumii sau a celorlalți, ci este ațintită întotdeauna și în primul rând asupra propriei persoane. De aici
începe.”108 Toată viața noastră trebuie să fie un act creator care începe înlăuntrul nostru. Tot ceea ce
vedem, auzim, simțim, în urma interacțiunii noastre cu arta, sunt doar „consecințe” al unui act artistic

107
В.Д. ГУБИН, Т.Ю. СИДОРИНА, В.П.ФИЛАТОВ, Философия: Учебник, − М.: ТОН − Остожье, 2000, с. 514. (rus. V. D. GUBIN,
T. I. SIDOROV, V. P. FILATOV, Manual de filosofie, Ton - Ostojie, 2000, p. 514.)
108
Л. В. КАМЕДИНА, Творчество как преодоление зла..., ст. 5.
52
și al unor căutări creatoare/creative ale artiștilor, dar asta nu este toată creativitatea de care este în
stare omul – aceasta nu este întreaga artă. Ceea ce poate fi învățat este cum să cânți o notă muzicală,
cum să scoți un sunet, cum să tragi o linie sau să faci un portret, sau cum să constitui o metaforă. Însă
acestea sunt doar instrumente parțiale pentru o formă parțială de exteriorizare creatoare. Adevărata și
deplina creativitate se revelează fiecăruia în forma și fondul vieții sale personale. Cineva compune
versuri, altcineva, însă, ascultă durerile celorlalți, iar altcineva are harisma și dulceața vorbirii, toate
acestea implică un profund act de creativitate care necesită inspirație.

Omul este creator prin fire, pentru că este Chip și asemănare a unui Dumnezeu Creator – Artist.
Iar dacă este să vorbim despre atașamentul și predilecția specială a omului față de ordine și frumusețe,
ei bine, Dumnezeu nu a creat lumea să fie doar logică și cu o lege concretă adâncită în ea. Lumea este
nemaipomenit de frumoasă, de aceea atrage atât sufletul cât și simțurile omului, vibrând astfel corzile
sensibile ale inimii noastre, prin care nu vrem doar să vedem, ci și să îmbogățim ceea ce vedem, să
recreăm într-o manieră personală totul. Astfel, actul creației, se reînoiește permanent cu fiecare om
care se bucură sua plânge și își exprimă stare într-o formă sau alta – fie că spune despre asta unui
prieten, fie că vorbește cu Dumnezeu în adâncul inimii sale, în rugăciune. „Arta, de fapt, este unul din
actele prin care omul reproduce în ordine temporală actul sublim al creației. De aceea, toți cei care au
căutat izvorul artei în instinctul sexual, în instinctul de conservare sau în nevoile practice au
eșuat...Orice creator de valori pune în creațiile sale ceva din sufletul său, din durerile, bucuriile și
aspirațiile sale. De aceea, de cele mai multe ori, operele de artă sunt de o infinită solitudine, învăluite
într-o umbră de austeritate și nu se revelează celor ce trec indiferenți sau se apropie de ele prin critică.
Singură iubirea poate să le cuprindă și să le determine să ni se reveleze”109. Și dacă pentru unii a fi
artist înseamnă a scrie muzică, pentru alții acest lucru ar însemna să inventeze ceva, să îmbunătățească
ceva, să aducă spiritul său creator fie într-o discuție cu cineva, fie în felul în care are grijă de grădina
sau de casa sa; în orice formă de manifestare a activității umane, omul este chemat să-și valorifice și
această dimensiune a firii sale, cu condiția ca acest lucru să nu rănească pe celălalt, să nu aducă daună
naturii și chiar propriei sale persoane. De aceea, chiar artistul care compune muzică sau regizorul care
face film, dacă în urma unui act artistic își iese din minți sau se lasă pradă exceselor, s-ar putea ca acel
act artistic și acel produs creativ să nu valoreze nimic, iar un simplu om care, la serviciu își ascultă cu
dragoste colegul care își revarsă o suferință și îl îmbrățișează, știind că acest lucru îl va ajuta pe cel
din urmă, și preferând să tacă, de exemplu, sau spunând ceva folositor pentru celălalt, ei bine, s-ar

109
Pr. Gh. POPA, op.cit., p. 177.
53
putea ca acest produs creativ, care implică suferința pentru celălalt și căutarea continuă a unei metode
de a-l ajuta pe cel suferind, s-ar putea ca acest act să valoreze mult mai mult înaintea lui Dumnezeu.
Și, în fond, ce altă valorificare costă mai mult și merită cel mai mult atenția noastră? Ce folos au
piesele, poeziile, filmele sau sculpturile, dacă acestea nu ajută pe nimeni, ci doar creeză impresie?

Aceasta este una dintre principalele idei cu care teologia ortodoxă și înnoiește vechea perspectivă
asupra artei și creativității.

Sfântul Sofronie Saharov, care în tinerețe a fost un pictor foarte talentat și a avut căutări
artistice foarte profunde, vorbește despre acest lucru110: „Care formă a artei este cea mai superioară în
viața omului?(...)Hristos - Omul ne spune: „Fiul nu poate să facă111 nimic de la Sine, dacă nu va vedea
pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai” (In. 5, 19). Deci, cu alte
cuvinte, Fiul accede în actul veșnic creator al lui Dumnezeu. De aici rezultă faptul că accederea,
participarea la acest act creativ este deja împărtășirea de acea viață veșnică pe care o caută omul. Dar
ce înseamnă să participăm/împreună-lucrăm la actul creator al întregii lumi, împreună cu Primul ei
Creator? Această problemă își găsește rezolvarea în cele mai simple forme ale vieții noastre. Fiecare
dintre noi îl influențează pe celălalt și dacă această influență o facem în planul Duhului lui Hristos,
Care ne-a adus legea cunoașterii lui Dumnezeu – să-L iubim cu toată ființa, iar pe fiecare om să-l
iubim ca pe însăși viața noastră, (Lc. 10, 27), atunci această problemă se rezolvă. Dacă trăiește simplu,
în acest duh, atunci omul deja intră în energia creatoare a Dumnezeului Celui fără de început. Nu pot
fi găsite niciun fel de exprimări logice ca să vorbim despre acest lucru, pentru că intră în planul altei
logici. Nu putem rezolva această problemă asemeni problemelor filosofice, când omul pornește de la
îndoială: „Nu o să accept nimic fără a supune acest lucru criticii!”. De aici și începe efortul său logic
– felul critic de a percepe tot ceea ce vede, tot ceea ce citește, tot ceea ce experiază. Noi vorbim, însă,

110
Pentru frumusețea acestui pasaj și pentru a nu fragmenta cumva discursul explicativ al Sfântului, vom reda în cele ce
urmează întregul fragment.
111
În originalul rusesc termenul „a face” din acest loc scripturistic este „творить” ( rus. tvariti) care înseamnă „a crea”;
același termen este și rădăcina cuvântului „творчество” (rus. tvorcestvo), care înseamnă creativitate sau artă, de aceea,
Sfântul Sofronie dă acest exemplu scripturistic de la Ioan 5, 19 pentru a dezvolta și a explica problema creativității în
temeiuri evanghelice. (A se vedea Gheorghe BOLOCAN, Tatiana VORONȚOVA, Elena ȘODOLESCU – SILVESTRU, Dicționar Rus –
Român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p.1482).
Același sens al termenului utilizat aici pentru „a face” îl găsim și în originalul grecesc: „Ἀπεκρίνατο οὖν ὁ Ἰησοῦς καὶ
ἔλεγεν αὐτοῖς, Ἀμὴν ἀμὴν λέγω ὑμῖν, οὐ δύναται ὁ υἱὸς ποιεῖν ἀφ' ἑαυτοῦ οὐδὲν ἐὰν μή τι βλέπῃ τὸν πατέρα ποιοῦντα:
ἃ γὰρ ἂν ἐκεῖνος ποιῇ, ταῦτα καὶ ὁ υἱὸς ὁμοίως ποιεῖ.” Termenul ποιεῖν - să facă, are rădăcina ποιέω,v care are sensul
și de „a face”, dar și de „a crea”, referindu-se atât la producerea a ceva material cât și la crearea unei opere de artă. A
se vedea în acest sens Henry George LIDDELL, Robert SCOTT, A Greek – English Lexicon, Oxford University Press, 1996, pp.
1427 – 1428. Iar pentru versiunea grecească a Noului Testament, a se vedea https://www.greekbible.com/ accesat la
data de 07.04.2021.
54
despre un alt mod de gândire: totul pornește nu de la îndoială (până la urmă, ce poate fi construit pe
îndoială?), ci din încrederea în cuvântul care ne-a fost dat: „Iubește-l pe Dumnezeu cu toată ființa ta
și pe aproapele tău ca însăși viața ta”. Înseamnă că însăși ideea creativității, care continua să mă
chinuie atât de mult, deși renunțasem la pictură deja de mult timp, a îmbrăcat o altă formă: dacă am
să rostesc cuvinte care vor trezi dragostea, atunci deja voi fi părtaș la actul creator al Dumnezeului
Celui fără de început. Ajutându-l pe fratele meu să depășească o oarecare neputință, în special,
ajutându-l în clipele de deznădejde, mă fac părtaș la lucrarea lui Dumnezeu. Și astfel, toată viața
noastră, întrucâtva, devine un act creator, care este întotdeauna însoțit de simțirea prezenței
Dumnezeului Celui Veșnic.”112

Ce înțelegem din aceste cuvinte este că actul creativ este o împreună lucrare a omului cu Dumnezeu
și ce este mai impresionant - participarea la un asemenea act înseamnă deja o pregustare, o împărtășire
de viața veșnică. Asemenea „coordonate” și o asemenea avengură, arta nu a mai avut niciodată în
istorie. Acum, lângă Hristos care accede în actul veșnic creator al lui Dumnezeu și care, totodată
coboară în umanitate deplin, luând ființă omenească, omul poate crea și el ceva care să aibă valoare
veșnică – să nu mai piară niciodată. Și chiar mai uimitor este faptul că această creativitate pătrunde
până și în cele mai simple și nebănuite forme ale vieții noastre.113 Nicăieri și niciodată Dumnezeu nu
s-a mai apropiat atât de mult de om, încât să fie până și în cele mai mărunte „rămășițe” ale activității
sale.

Ne întrebăm însă ce implicații ar avea această realitate teologică asupra operei de artă, asupra
produsului artistic? Ei bine, credem că sunt două implicații principale: 1. În primul rând arta și artistul
nu mai este disprețuitoare, pentru că este doar o formă de concretizarea a dimensiunii creative a firii
umane. 2. Arta are deja „pârghii” de a se ridica de la simplul nivel de emotivitate și sensibilitate
umană, la a avea repercursiuni și vibrații în veșnicie – arta este deja un mod de participare la un act

112
Архимандрит Софроний САХАРОВ, Письма в Россию, Свято – Иоанно – Предтеченский монастырь, Свято –
Троицкая Сергиева Лавра, 2019, ст. 33-34. (rus. Arhimandritul Sofronie SAHAROV, Scrisori în Rusia, Mănăstirea Sfântul
Ioan Botezătorul și Lavra Sfintei Treimi a Sf. Serghie de Radonej, 2019, pp. 33 – 34.).
113
Ne dăm seama că într-o asemenea perspectivă, să spunem că a fi creativ este doar a cânta, picta, scrie, etc., ar fi o
minimalizare și o trunchiere groaznică a sensului a ceea ce înseamnă creativitatea într-adevăr. Dacă ar fi să luăm un artist
care și-a trăit viața înainte de nașterea istorică a lui Hristos, să facem cu el o călătorie în timp și să-l „afundăm” în
realitatea creativă prezentată de duhul revelației creștine, mutându-l în istorie și aducându-l în zilele noastre, după care,
odată ce a cunoscut acestea să-l ducem înapoi în lumea lui, în trecut și să-i spunem că totuși realitatea pe care tocmai a
gustat-o este închisă pentru el și nu o va cunoaște niciodată, ne gândim că o mai mare tristețe și durere pentru om (mai
ales pentru un artist) nu există. E ca și cum ți s-ar arăta apa și ai fi trimis înapoi în deșert. Acest exemplu este un simplu
exercițiu de imaginație care ne-ar ajuta să înțelegem cât de valoroasă este pentru întreaga noastră existență această
perspectivă teologică asupra artei și creativității.
55
veșnic de creare a lui Dumnezeu, nu rămâne doar o formă de manifestare exterioară a unor trăiri
personale ale cuiva. Și dacă artiștii luptă toată viața lor ca să nu fie uitați și ca numele lor să rămână
în inimile oamenilor, ei bine, în duhul acestei învățături și a acestui mod de viață ar putea să creeze
ceva cu adevărat valoros care ar putea participa la înveșnicirea sufletului uman, transfigurându-se și
transcenzând istoria.

2. Artistul rănit de veșnicie sau „întoarcerea fiului risipitor”

Dacă vorbim de sensuri și idei, omul se aseamănă, întru-câtva, unei furnici care duce în spate
greutăți de 2 ori mai mari decât propria greutate. Sensurile pe care le duce în spate sufletul nostru este
de infinite ori mai mare decât realitatea imanentă a istorie în care trăim și a trupului în care ne mișcăm.
Cu toate acestea, omul le poate duce pe toate. Am putea să ne chinuim mult întrebându-ne „cum este
posibil așa ceva?”; am putea chiar stoarce întru totul întreaga filosofie antică și contemporană, sau
întreaga artă creată vreodată de om și nu putem garanta că vom afla răspuns acestei întrebări. Omul
este asemeni unui „grăunte de muștar” care, atât de mic și neputincios fiind, ascunde în sine o imensă
potențialitate creatoare și contemplativă. Din inima lui cresc ramuri nenumărate în care vin și se
ascund dorurile, sensurile și rațiunile acestei lumi. „Omul este chip și asemănare a lui Dumnezeu”114
și aceasta este singura realitate care explică deopotrivă și măreția omului, dar și efortul pe care acesta
îl depune ca să descopere adevăratul chip al lucrurilor.115

În acest subcapitol vom încerca să abordăm una dintre elementele fundamentale ale antropologiei
creștine și anume – Chipul lui Dumnezeu din om, făcând referire la implicațiile acestei realități
teologice asupra artei și, în special asupra artistului. Dacă am încerca să pătrundem realitatea acestei
afirmații, atunci am înțelege că omul este și artist tot după chipul Dumnezeului – Creator/Artist. De
aici ar avea de câștigat toți. Această realitate ar aranja brusc toate la locul lor. Omul ar ști ce caută, iar
artiștii ar ști ce să ofere. A crea artă, potrivit teologiei ortodoxe, este ceva mult mai mult decât doar a

114
Sau cum mai este numit în teologia ortodoxă: Omul este „chip al Chipului”, adică Hristos este Chip al lui Dumnezeu,
iar omul este creat după Chipul Fiului lui Dumnezeu. A se vedea detalii pe această temă la Panayotis NELLAS, Omul –
animal îndumnezeit, Editura DEISIS, București, 1993, p. 7.
115
Indiferent de ce face omul, fie că inventează noi mașinării, fie că scrie o simfonie, fie că încearcă să găsească noi
cuvinte ca să-și ajute aproapele, omul se află de fapt într-o continuă căutarea a rațiunilor lucrurilor; omul caută
permanent noi limite ale creației și de fiecare le depășește cu o înflăcărare deosebită spre cunoaștere. Din păcate însă,
uită să rămână uimit de ceea ce află, astfel banalizează rostul căutării și reduce totul la formulări logice și se mulțumește
cu rezultate imediate și goale.
56
realiza un nou produs artistic. A crea, în ortodoxie înseamnă a fi și a deveni. Unde în altă parte ar
putea găsi artistul o învățătură de credință care să fie centrată pe persoană, să conteze el ca om?116

Dacă omul este înrudit cu omul și cu Dumnezeu, este clar că arta poate crea o legătură între
toți cei care participă la această „înrudire”, astfel încât să existe căi de comunicare indirecte, căi de
tămăduire reciprocă fără a-l cunoaște pe celălalt (om) direct. Un cuvânt scris, un sunet reprodus plin
de compasiune sau de energie, poate înmuia inima cuiva, sau o poate scoate din deznădejde.117 Toate
acestea Dumnezeu le-a dat la îndemâna omului ca să-l ajute. Să excludem arta ca fiind doar produsul
romantizat al psihicului uman ar însemna să renunțăm la o sursă nemaipomenită de energie și de
posibilitatea de a-l cunoaște pe celălalt, de a ne cunoaște pe noi înșine și chiar de a-L cunoaște pe
Dumnezeu. Nu în zadar avem și în Biserică, atât muzică, cât și pictură. Biserica Ortodoxă a reușit într-
un chip cu totul minunat să ia tot ce-i mai bun din lume și să înduhovnicească; nu a dat cu piciorul în
nimic, ci din toate a luat ceea ce este bun, în cazul artei, Biserica și-a asumat-o, a îmbrățișat-o și a scos
din ea ceea ce poate sluji actului mântuirii.

Spunem aceasta, pentru că observăm o oarecare „luptă” între cele două domenii; artiștii se
dezic de tot ce înseamnă dumnezeiesc, asociind credința cu un fanatism religios, iar credincioșii
ortodocși și elita teologică a Bisericii încearcă să-i ocolească pe artiști, pentru că produsul lor este
adeseori considerat un imbold și o invitație la dezmăț și excese. Ceea ce ne dorim să exprimăm aici
este faptul că teologia nu a existat niciodată fără metaforă, fără exprimări poetice, artistice, fără
nebunia creatoarea și avântul acesta plin de energie al ei, iar arta, ei bine, arta nu poate supraviețui
fără realitatea teologiei, fără Dumnezeu artistul riscă să nu înțeleagă niciodată ce face și de ce face.
Exclusivismul a dăunat întotdeauna. „Chipul lui Dumnezeu” din om vine, deci, să împace cele două
„tabere”. Chipul lui Dumnezeu din om trebuie să-l învețe pe acesta din urmă cum să vadă și chipul lui
Dumnezeu din ceilalți, să încerce să-i înțeleagă. Poezia, muzica, cultura în general (nu mai vorbim de
teologie) este o formă de a ne cunoaște între noi: dacă iubim același gen de muzică, sau privim aceleași

116
„Omul umanist este pustiit, groaznic de pustiit, fiindcă din el au fost alungate conștiința și simțirea nemuririi
ipostatice”. Sf. Iustin POPOVICI, Abisurile Gândirii și simțirii umane, Editura Sophia/Metafraze, București, 2013, p. 258.
Alături omului umanist se află tot omul care a încetat să mai creadă în Înviere, pentru că fără nădejdea veșniciei ce rost
să aibă viața în general? „Pentru omul care cugetă, timpul și spațiul sunt niște monștri dacă nu dobândesc sensul prin
veșnicie, adică prin divino-umanitate” Ibidem, p. 152. Ne întrebăm și întrebăm și pe artist: „cum poate cineva crea ceva
știind că va muri și se va pierde fără urmă? Cum poate cineva scoate din sinea sa sursă de însuflețire pentru ceilalți când
gândul său nu este la veșnicie, fiind nepăsător sau (mai grav!) sigur de „inexistența” lui Dumnezeu?
117
„Am citit odată că un poet a trecut pe lângă un cerșetor. Neavând nimic să-i dea, i-a dat mâna spunând: „Sunt prietenul
tău”. Pentru cerșetor acest lucru a contat mai mult decât orice. S-a simțit întărit în temeiul spiritual al ființei sale.” A se
vedea Dumitru STĂNILOAE, M.-A. COSTA DE BEAUREGARD, Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu,
2007, p. 98.
57
filme, câte subiecte și câte destăinuiri nu pot fi făcute pe marginea acestora? Și dacă astfel cineva se
apropie mai mult de sine (chiar dacă încă nu l-a zărit pe Dumnezeu acolo) nu este puțin lucru.

Revenind la artiști, ei bine, aceștia pot crede despre sine orice și pot face orice în virtutea
libertății de exprimare artistică de astăzi, însă să fie insensibili la simțămintele teologice ale celorlalți,
credem că ar fi cel puțin o lipsă din bun simț, dacă nu chiar un eșec al esenței actului artistic (chiar
dacă această atitudine nu ar împiedica realizarea unui produs artistic, totuși ar împiedica revelația care
vine odată cu acesta și deschiderea lui spre oameni). Spunem aceasta, pentru că, adeseori, creatorii de
conținuturi artistice se exprimă batjocoritor cu privire la credință și la oamenii din Biserică118, de aceea
credem că este important ca libertatea artistului să nu îngrădească sau să violenteze libertatea și
credințele de orice fel ale celorlalți oameni.

Artistul, așadar este - om și artist după chipul lui Dumnezeu. Întâlnim o mărturie în acest sens
la renumitul actor american Jonathan Jackson, câștigător a 5 premii Emmy; acesta face o mărturie în
acest sens, invocându-l pe Sf. Ioan Gură de Aur și completând-o cu propria lui experință: „Dacă artiștii
care fac statui și pictează portrete ale regilor se bucură de o mare cinste, oare Dumnezeu nu-i va
binecuvânta de mii de ori mai mult pe cei care dezvăluie și înfrumusețează chipul Său împărătesc
(căci omul este chipul lui Dumnezeu)?”119 Artistul este chemat nu să imite pur și simplu, ci să devină.
Doar atunci imitația se transfigurează în „tinderea spre asemănare” care se va întipări și în produsul
creativ, cu sinceritate, fără ipocrizie sau falsitate; o astfel de artă, pornită din căutarea asemănării cu
Dumnezeu devine plină și desăvârșită”120. Doar atunci când artistul tinde spre „asemănarea” cu
Cineva, poate să devine cineva și doar astfel poate crea ceva cu valoare veșnică. Orice produs creativ,
care se naște în urma unor căutări umane, în urma unori dureri persoanle sau a unor suferințe
empatizate, etc., își vor găsi neapărat loc în inimile oamenilor, însă arta care pune în centrul său,
conștient, Persoana lui Hristos, va avea, incontestabil, valoare veșnică. Spunând că arta trebuie să-l
aibă pe Hristos în centru, nu avem în vedere obligativitatea ca arta să se ocupe exclusiv de a scrie
versuri și a face muzică sau filme religioase, despre Dumnezeu. Ceea ce dorim să transmitem este

118
Evităm a da exemple concrete pentru a nu fi motiv de ispită pentru cititor. Ne gândim că dacă am da aici nume
concrete și trimiteri spre anumite interviuri, filme sau piese muzicale, cititorul le va căuta și, din cauza faptului că aceste
conținuturi sunt adeseori însoțite de un limbaj licențios, l-am supune pe acesta (pe cititor) unui val nejustificat de violență
vizuală, verbală și emoțională, ceea ce i-ar vătăma liniștea duhului, pe care, paote a dobândit-o. Iar dacă cititorul deja
cunoaște el însuși asemenea exemple, atunci nu mai este nevoie să fie punctate de noi, dat fiind faptul că experiența lui
personală în interacțiunea cu arta poate fi un bun argument pentru afirmația făcută mai sus.
119
Saint John Chrysostom, On marriage and Family life, trad. Catherine P. Roth și David Anderson, Crestwood, NY: St.
Vladimir Seminary Press, 1986, p. 71, apud Jonathan JACKSON, Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu,
Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 51.
120
Jonathan JACKSON, op. cit., p. 51.
58
modul în care este gândită în teologie chiar și arta laică. Dacă un regizor, de exemplu, pornește
realizarea unui film despre sacrifiul pe care îl face un om de dragul celor de lângă el, gândindu-se la
jertfa absolută asumată de Hristos pentru oameni, aceast film, primește o încărcătură însuflată, care,
deși neexprimată expres, totuși se face simțită ca un substrat de sens al întregului film. Un artist care
privește spre Hristos ca Icoană pentru propriul lui chip, nu va putea crea un produs murdar, care să
instige la ură sau să aibă un mesaj simplu, istoric; un artist cu mintea ațintită la Hristos va crea din
propria tensiune a efortului asemănării cu El, astfel încât conținutul pe care îl aduce înaintea
oamenilor, va avea întotdeauna și o orientare metafizică, nu doar umană, va avea puterea necesară de
a-l ajuta pe celălalt.

„Arta (de dragul artei!) este neputința de a vedea departe, neputința de a vedea pe Dumnezeu.
Înțepenirea în sine însuși.”121 Iar din cauza faptului că astăzi arta (cel mult) se face de dragul artei,
devenim „tiranizați de ea”122. Celebritatea, dorință de slavă este cea care cucerește inima omului și,
astfel, se nasc artiști peste noapte, artiști care vor să fie cunoscuți, nici măcar nu vor să facă artă, ci
uzează de ea ca să-și satisfacă propria împătimire după atenție și laudă. Acest lucru este, desigur o
boală a secolului nostru (și cine știe încă a câtor secole viitoare); fără îndoială, de desubtul acestor
căutări se află oameni singuri, triști, neîmpliniți și confuzi. Pr. Stăniloae spune că „omul își face
drumul spre infinitate printr-o continuă transcendere verticală și orizontală. Prin aceasta își face
drumul spre Dumnezeu, spre oameni și spre lume, dorind să cuprindă totul ca și Dumnezeu”123.
Înțelegem de aici că există o dorință ființială a omului de a cuprinde totul, de a fi peste tot, de a-i ști
pe toți și toți să-l știe, să-l cunoască, de a rămâne și de a nu se trece în neant. Acest lucru arată cât de
mult se aseamănă omul cu Dumnezeu, însă ca să ajungă să fie ca și El, are nevoie de harul Său, care
să-l crească, să-l educe, să-i arate drumuri și căi de a cunoaște și de a se cunoaște. Este o chemare
ființială a omului – să marcheze istoria, să-și pună amprenta pe ea, dar, pe lângă aceasta, omul trebuie
să o și depășească, să treacă dincolo de ea. Dacă omul se limitează la istorie, de fapt se închide și
rămâne blocat în ea.

Artistul are chemarea de a se lăsa rănit de veșnicie. Înzestrarea lui este de a putea vedea creația lui
Dumnezeu ca o pânză transparentă; el poate vedea prin lucruri în esențele lor și poate vorbi despre
aceasta celorlalți. Tocmai această stare de minunare continuă trebuie să-l îndurereze în sens bun, să-l

121
Pr. Savatie BAȘTOVOI, op. cit., p. 79.
122
Ibidem, 85. „Dacă Arta nu săvârşeşte miracolul de a transforma sufletul spectatorului, nu e decât o pasiune
trecătoare..." P. EVDOKIMOV, op. cit. p. 38.
123
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu…, p. 29.
59
facă flexibil și blând cu ceilalți. Este ceea despre ce vorbește Nichita Stănescu într-una din poeziile
sale:

„o rană întâmplătoare la mână

mă face să văd prin ea,

ca printr-un ochean,

durerile lumii, războaiele”124.

O asemenea tensiune continuă însă, poate cădea atât de greu pe umerii săi, încât ori ajunge, în urma
acestor presiuni să cadă pradă unor mijloace de amorțire artificială a conștiinței, ori cade în nesimțire
și atunci tot ce creează, deși poate impresiona, aduce numai daună celuilalt.

În legătură ce acestea, ne întrebăm „care este scopul vieții artistului ?” Să fie acesta arta în
sine? Ne îndoim că un lucru atât de relativ și coruptibil să fie scop pentru viața unui om. De asemenea,
ne întrebăm dacă nu cumva scopul vieții artistului rezonează cu scopul general al artei? Aceste
întrebări ar primi o mulțime de răspunsuri (poate chiar câți artiști atâtea răspunsuri), dacă nu ar fi să
ne întoarcem privirile spre teologie care ne spune că, scopul vieții artistului este scopul vieții oricărui
om, adică comuniunea cu Dumnezeu – sfințenia. Cum înțelegem, însă sfințenia în limitele spațiului
artistic este o altă întrebare care necesită atenție.

Scriind pe tema „Geniul și sfințenia”, filosoful rus Iliin V., scria că „geniul, fără îndoială,
își trăiește propria tragedie, tragedia actului artistic și tragedia întregii umanități, adică, tragedia sa
umană, personală, dar numai sfântul depășește această tragedie și iese, într-un final, învingător,”125
pentru că, dacă geniul este aruncat permanent în hăuri disperate și nu știe cum să iasă de acolo (pentru
că nu cunoaște Calea prin care poate găsi Lumina), sfântul nu deznădăjduiește și merge mai departe
cu mintea ațintită spre Hristos. Ceea ce ne face să cugetăm un pic asupra acestor cuvinte este exact
rezolvarea dramei artistului pe care o găsim în viața sfinților. Adică să nu credem că doar geniul are
gânduri, suferințe și cutremurări lăuntrice. Toți oamenii le au la nivelul lor personal de experiență și,

124
„Sunt un om Viu”, în Nichita STĂNESCU, Necuvintele, Editura Jurnalul Național, București, 2009, pp. 54-57.
125
ИЛЬИН В. И. Гений и святость // Вестник РСХД. 1952. С. 18 – 22. ( rus. ILIIN V. I., Geniul și Sfințenia, Ziarul RCHD, 1952,
pp. 18 – 22.) Aceeași idee o întâlnim și la Urs von Balthasar, care spune că: „It is the task of the artist to turn from the
ways of seeing that characterize the mass of humanity (“the way is broad”) and to listen to the different drummer. He
shares this task with the saint. Perhaps one major difference, however, between artist and saint is that the artist must
focus on his own experience, and so on himself, whereas, the saint goes beyond. The saint renounces self in an effort to
become more and more transparent to Christ’s light radiating through him or her”. A se vedea Raymond GAWRONSKI, S.J.,
The Beauty of the Cross: The Theological Aesthetics of Hans Urs von Balthasar, in Logos Vol. 5:3, Summer, 2002, p. 203
60
nu putem spune că suferința geniului artistic ar fi mai mare decât a unui om simplu care trăiește viața
de zi cu zi, cu familie și copii și un serviciu la care trebuie să meargă zilnic. Nu există suferință mai
mică sau mai mare când vorbim de viața fiecăruia dintre noi. Ceea ce pentru un copil este să-și piardă
un prieten, pentru nivelul lui poate fi o suferință enormă, la fel cum pentru un geniu este chinul
continuu de a căuta perfecțiunea în artă. Deci nu durerea căutărilor arată puterea ta interioară, ci felul
cum ieși biruitor din ea. Dacă, în căutarea unei forme de exprimare artistică, geniul se scufundă în
deznădejde și nu mai poate ieși de acolo, care e rostul chinului? Arta de dragul artei este o inutilitate.
Artistul se caută continuu pe sine, iar dacă cade în totală deznădejde, unde se mai găsește? Sfântul, în
schimb caută întotdeauna să iasă învingător, să nu deznădăjduiască, de aceea, arta și artistul, credem
noi, au nevoie crucială de sfințenie, pentru că doar astfel geniul poate găsi căi de ieșire la liman. Putem
spune, că în artă, „a ține mintea în iad și a nu deznădăjdui”126 înseamnă tocmai această luptă a căutării
frumosului, acceptarea chinului de a căuta permanent să șlefuiești cuvântul, sunetul, culoarea,
șlefuindu-te, de fapt, pe tine însuți, dar a trece prin acestea cu nădejde. Trebuie să fim sinceri și să
acceptăm că nădejdea este soluția artei dintotdeauna. Adică putem pune în planul nădejdii orice artist
care a trăit vreodată, mai ales pe cei care au ajuns la un sfârșit dramatic al vieții, și vom vedea că prin
nădejde ar fi reușit toți să descopere ceva chiar mai mult decât au găsit. Dar de unde să ia nădejdea și
chiar dacă ar fi să o aibă, în cine să o aibă. Nu poți avea nădejde într-un „ce” pentru că obiectul, făptura
irațională este finită, este trecătoare, iar omul, din fire având aspirații veșnice (chiar dacă nu le
acceptă), nu-și găsește liniștea într-un „ce”. Deci cu siguranță trebuie să fie un „cine” – deci o
persoană. În oameni nu poți să ai nădejde definitivă, din cauza faptului că omul este atât de schimbător
și supus pervertirii; omul, fiind o ființă pătimașă, poate fi cu ușurință dus în tot felul de extreme, iar,
când, într-un final, moare și el, în cine mai ai nădejde? De aceea „Cel” în care ne-am pune nădejdea
ar trebui să fie un „Cine”, o Persoană, în care să avem încrederea că nu se schimbă, că nu ne va trăda,
că a fost mereu, este și va fi, că oricând ne putem întoarce la Ea, dar care totuși nu e statică, nu stă pe
loc, ci este sursă de noutate, astfel nu ne-ar arunca în banalitate și monotonie. Am putea spune că
această Persoană ar putea fi un zeu, un dumnezeu – desigur, doar că un zeu nu știe ce înseamnă să fii
om, să ai chinurile existenței umane, să îți fie frică să mori, să știi că vei muri, să ai lipsuri, să te doară
trupul, să fii bolnav, să iubești și să fii respins – deci nu poți avea încredere totală și nădejde într-un
zeu care nu e și om, pentru că el nu te înțelege pe deplin, te înțelege doar din afară. De aceea nădejdea
definitivă și cu maximă siguranță poate fi numai într-un Dumnezeu – Persoană care Este și va fi și

126
Схиархимандрит Софроний Сахаров, Старец Силуан, Свято-Троицкая Сергиева Лавра, Москва, 2018, ст. 48. ( A
se vedea ediția tradusă Arhimandritul Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Accent Print, Suceava, 2013,
p. 46).
61
care s-a întrupat, chip de om luând ca să poarte suferințele omenești și care știe Personal ce înseamnă
acestea. Acest „Cine” noi îl găsim în Hristos Dumnezeu – Omul și în Evanghelia care ne prezintă
toate câte a făcut și de ce le-a făcut.

Așadar, există artiști care pur și simplu creează o artă de suprafață, care poate fi, în cel mai
bun caz, morală, socială, frumoasă. Dar aceste lucruri sunt pe cât de frumoase, pe atât de generale,
pentru că nu se adâncesc în totalitatea ființei omului și în tulburările problemelor, ca să poată dejghioca
esențele acestora. Și sunt artiști care coboară în adâncimi din acestea tulburătoare, unde, desigur că se
întâlnesc și dau piept cu cele mai întunecate dimensiuni ale existenței, se ciocnesc de dimensiunea
singurătății umane, a celei mai adânci singurătăți (în care ți se face silă de propriul fel de a fi, îți este
silă de tine însuți și nu te mai suporți) și nu mai știu cum să iasă de acolo. Toate acestea se rezovlă,
își găsesc dezlegarea, în Hristos – Dumnezeu – Omul. Deci artistul care stă mereu în iadul căutărilor,
dar nu deznădăjduiește și stă cu ochii ațintiți asupra lui Hristos, artistul care caută nu doar desăvârșirea
în artă, dar și desăvârșirea în viață, artistul care caută sfințenia, este cel, care, credem noi, creează cea
mai supremă artă – arta schimbării sinelui.

Nu în zadar am intitulat acest subcapitol „întoarcerea fiului risipitor” făcând o evidentă referire la
parabola evanghelică (Lc. 15, 11 – 32). Calea artistului către scopul vieții sale este întoarcere și
orientarea vieții sale spre sfințenie.

Avem în istoria Bisericii exemple de Sfinți care, artiști fiind, au simțit că ceea ce făceau și
lumea în care trăiau nu era totul. Sf. Sofronie Saharov, de exemplu, a renunțat la parcursul artistic pe
care îl avea, fiind un pictor tânăr și foarte talentat și a ales calea sfințeniei – și-a dedicat viața întru
totul asemănării cu Dumnezeu; Sfântul Genesius din Roma, care a fost actor de profesie, a renunțat la
a mai pune în scenă piese de teatru defăimătoare și a fost martirizat pe vremea împăratului Deoclițian,
după ce a mărturisit că este creștin.127 Aceștia au renunțat la un mod de viață vechi, și au îmbrățișat
unul nou, care a însemnat, în primul rând renunțarea la ambițiile egoiste din activitatea lor artistică.
Desigur, acest lucru nu înseamnă că fiecare artist trebuie să devină monah, însă fiecare are invitație
din partea lui Dumnezeu, „să stea la o masă”. Este, în primul rând un răspuns al chemării ființiale a
omului, iar în al doilea rând, este de datoria unui artist să nu lase lucrurile la suprafață, ci pe toate să
le crceteze în amănunt.

127
Sf. Sofronie este prăznuit pe data de 11 iulie, iar Sf. Genesius pe 25 august.
62
 Iată aici o mărturie a Sf. Sofronie care ni se pare grăitoare în legătură cu tentațiile pe care le
trăiește un om al artei și suferința inevitabilă prin care trece un artist care caută sincer arta adevărată.
„Frumuseţea lumii văzute, împreunându-se cu minunea ivirii viziunii însăşi, mă atrăgea. Insă în
spatele realităţii văzute eu tânjeam spre a simţi pe cea nevăzută, nevremelnică, în lucrarea artei mele
care îmi pricinuia clipe de o subţire îndulcire. A venit însă vremea când, întărindu-se pomenirea
morţii, a intrat într’o înfruntare hotărâtă cu patima mea de pictor. încăierarea nu a fost nici de scurtă
durată, nici uşoară. Iar eu mă aflam ca un câmp de bătălie, pe două planuri: harul pomenirii morţii nu
se pleca pământului, ci chema către sfere înalte; arta, pe de altă parte, se învârtoşa a se închipui ca
fiind ceva înalt, ceva ce transcende planul pământesc, îngăduindu-ţi ca în cele mai fericite izbânzi să
te atingi de vecinicie. Zadarnice i-au fost sforţările: nepotrivirea era prea vădită şi, în cele din urmă, a
biruit rugăciunea. Mă simţeam ţintuit între forma vremelnică a fiinţării şi vecinicie. Cea din urmă mi
se arăta în acea vreme sub chipul ei „negativ: moartea învăluia totul”128. Sfântul mărturisește faptul
că în căutările sale artistice s-a ciocnit inevitabil de realitatea morții ce ne cuprinde pe toți, ce cuprinde
întreaga creație și atunci și-a adresat o întrebare logică: „ce rost mai are arta pe care o fac și viața pe
care o trăiesc”. Și cu cât înainta în procesul de desfacere a pojghițelor artei, gândul la moarte îl sufoca
și era ca un prieten care îl însoțea peste tot luându-l în râs și batjocorindu-l, pentru că, la drept vorbind,
în fața morții orice efort al omului este o joacă de copii. Într-un final totul este închițit de ea și aruncat
în neant.

În acest moment Sfântul a descoperit modul uimitor de a transfigura creativitatea ființială cu care l-a
înzestrat Dumnezeu și a o transforma în rugăciune. Cu alte cuvinte, în loc să pună durerea în culori, a
început a o aduce ardere de tot înaintea lui Dumnezeu. Drept urmare, Sfântul Sofronie a redescoperit
arta și creativitatea, pornind de la originile ei, de la centru spre margini, iar nu invers.

După cum spuneam anterior, omul nu poate exista fără dimensiunea creativității firii sale. EL
poate să nu o pună în lucrare, sau să o ignore, însă nu poate exista fără ea. Cu atât mai mult artistul
care caută desăvârșirea în artă. „Atâta timp cât omul va exista, el va avea o atracție instinctivă către
creație. Câtă vreme omul se va simți om, el va tinde să creeze. Aceasta îl leagă de creator. Ce este
creația? La ce servește arta? Răspunsul la aceste întrebări se află într-o formulă: „Arta este o
rugăciune””.129 Deci un prim răspuns practic pentru tentațiile omului de artă este – să se roage și să
facă actul creativ o rugăciune. Numai alături de Hristos, artistul poate avea nădejde că acest jăratic al

128
Arhimandritul Sofronie SAHAROV, Vom vedea pe Dumnezeu precum Este, Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail
(Noica), Editura Sofia, București, 2005, pp. 16-17.
129
E. DULGHERU, op.cit., a se vedea coperta pe verso.
63
creației nu-l va arde pe de-antregul în interior. De altfel, „artistul îşi poartă lumina prin întuneric”130.
Însă această lumină nu trebuie să-l mistuie pe el însuși. De asemenea, ne întrebăm și „de unde își ia
artistul lumina?”131 Ne vin în minte aici cuvintele lui Sf. Ap. Pavel care ne spune că noi suntem ai
cărnii ci ai Duhului, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în noi și, același Duh se roagă pentru noi cu
suspine negrăite132. Deci atunci când artistul (omul) se roagă, dacă trăiește în Duh, Duhul este cel ce
se roagă în el și-i vine în ajutor slăbiciunii sale. Asemenea și orice act artistic, dacă este făcut în Duh,
Duhul suplinește cele neputincioase ale artistului și le tămăduiește, astfel încât, orice act artistic,
devine o cale către propria tămăduire. Ni se pare că o mai sinceră și o mai autentică libertate a duhului,
artistul nu poate găsi nicăieri în altă parte.

Pe lângă cele spuse mai sus, datorăm cititorului un răspuns pentru problematicile prezentate în
Cap. I, privind viața și activitatea artiștilor. Mai exact vorbeam atunci de 2 problematici principale: 1.
Spectacolul și 2. Lipsa unei surse de unde artistul își poate umple golul ce survine în urma dăruirii
unui act artistic.

Ei bine, ispita spectacolului (sau mai bine zis a ceea ce vine odată cu el) poate fi combătută
doar de smerenie. Înțelegem că e un răspuns poate, previzibil, însă, smerenia este singura soluția care
poate lupta cu mândria, aceasta din urmă fiind una dintre principalele provocări (dacă nu chiar cea
mai mare) cu care se luptă artistul urcat pe scenă. Conștientizarea faptului că arta este o consecință a
unui proces de depășire de sine și a unirii cu Dumnezeu, aduce cu sine și înțelegerea că artistul nu
face arta de unul singur. „Îndepărtând poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului echilibrul
interior, îi dă putere şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber în
faţa elementelor adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa în plin şi esenţial; o trăieşte astfel
pentru că rămâne în ea, nu în artificiu. Simplitatea dă siguranţă şi certitudine interioară, dă putere de
depăşire a contingenţelor şi evită vițiul. Pe calea simplităţii omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc
şi esenţial. Simplitatea este starea morală prin care o seamă de posibilităţi se deschid; firescul şi
armonia ei ne fac să experimentăm o stare plină de prospeţime şi înţeles, aceea a orizontului deschis.
Sensul lucrurilor şi al vieţii este prins mai uşor şi adevărat de către omul simplu decât de omul
complicat, deoarece primul păstrează legătura directă cu isvoarele şi are, totodată, puterea să distingă

130
P. EVDOKIMOV, op.cit., p. 25.
131
„Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12). Trebuie să ne axprimăm aici admirația față de cuvântul Revelat al Scripturii. Chiar
și pentru un domeniu atât de îndepărtat cum e arta și cu care s-ar părea că Evanghelia nu are prea multe în comun,
vedem că
132
Romani 8, 9.26.
64
şi să înţeleagă datele aparente şi ascunse ale realităţii”133. Și dacă ne e greu să păstrăm simplitatea
firească în condiții obișnuite ale vieții, păi ne putem imagina cât de greu este să dobândești liniștea și
smerenia atunci când ești aplaudat, apreciat și ți se strigă numele în concerte și ți se cer autografe.
Artistul trebuie să învețe să fie „ca un surd ce nu aude și ca un mut ce nu-și deschide gura sa” (Ps.
37, 13). Este nevoie de o înțelegere a acestui act artistic atât din partea artiștilor, cât și din partea
auditoriului: oamenii trebuie să înțeleagă că doar ascultând muzica unui interpret sau privind filmele
unui actor, nu înseamnă că îl cunoaștem, de aceea nici nu putem să spunem că îl iubim, pentru
dragostea implică o cu totul altă natură a relației (implică în primul rând măcar o relație). Noi putem
să le îndrăgim munca și să-i admirăm pentru efortul pe care îl depun ca să facă ceea ce fac cu dăruire,
însă nicidecum nu putem pretinde că îi cunoaștem. Tocmai de aceea ni se pare nefondate țipetele și
leșinurile în timpul concertelor, sau goana înnebunită după autografe. Acest lucru îi presează și pe
artiști, pentru că o asemenea admirație din partea auditoriului e aproape maniacală și relevă o vădită
neînțelegere a ceea ce înseamnă actul artistic. Un om care îl îndrăgește și îl prețuiește sincer pe altul,
cu siguranță nu-l va idolatriza. Iubirea nu implică pierderea cumpătului. Tocmai de aceea artiștii
trebuie să înțeleagă că ceea ce se întâmplă în public (în sălile de concert, pe internet, sau la galele de
premiere) este cel puțin un motiv de îndoială în sinceritatea acestor aprecieri, de aceea trebuie să tindă
să promoveze și să ceară de la publicul lor o reacție mai cumpătată și liniștită, pentru că doar în liniște
se pot înțelege sentimentele de apreciele. De aceea artistul trebuie să nu se lase dus de valul
aprecierilor de pe internet sau din public. Toate acestea sunt umflate și exagerate de un extaz
sentimental, însă niciunul dintre ei nu îl cunosc pe artist, deci nu pot pretinde o iubire atât de sinceră
precum o exprimă. Cuvintele sunt cuvinte. Câte nu exagerează omul sub „beția” emoțiilor? Trebuie
să spunem, de asemenea că nu dorim ca prin aceste cuvinte să ofensăm sentimentele vreunui fan față
de un artist, ci doar facem apel la sinceritate. Noi nu ne manifestăm atât de excentric sentimentele nici
în fața prietenilor sau în fața familiei, despre care putem spune că îi iubim cu adevărat, pentru că avem
o relație reală cu ei, cu atât mai mult sunt nefondate reacțiile gălăgioase și înnebunite adresate
artiștilor. În general, spectacolul este o provocare pentru arta contemporană și, la fel cum spuneam
anterior, artiștii vor trebui să regândească această formă de prezentare a produsului artistic.

În ceea ce ține de „golirea” de energie în timpul dăruirii de sine a artisutlui, Teologia ortodoxă
vine cu realitatea Vieții Liturgice care, odată asumată, reprezintă o continuă sursă de însuflețire pentru
om. În viața sa plină de tulburări, omul artei are nevoie de un timp și un spațiu care, în primul rând

133
Ernest BERNEA, op. cit., p. 15.
65
să-l sustragă din realitatea imanentă134 în care se află și să-l mute într-un alt timp și alt spațiu ca să se
odihnească, iar în al doilea rând să-i ofere sursă de inspirație continuă. Acestea sunt două mari vaiete
ale artistului: „unde să plec ca să pot sta cu mine însumi, ca să mă pot găsi pe mine însumi” și lipsa
de inspirație, care este atât de chinuitoare, încât uneori această stare este la limită cu căderea în
deznădejde. Artistul are nevoie de un „cuib” în care să poată veni ori de câte ori este înfrânt și rănit.
Este vorba despre acel loc care întotdeauna este și în care poți să ai încredere că nu va dispărea. Altarul
este cel care îl salvează pe artist, însă nu în sensul că el însuși ar trebui să devină preot în sens direct,
ci în ideea că aici omul are parte de împărtășirea de har care are putere veșnic înnoitoare, care
descoperă mereu noutatea și viața din noi înșine. Artistul, ca și orice om, trebuie să înțeleagă diferența
dintre „a face” și „a fi”. Ei bine, de cele mai multe ori artiștii trăiesc în acest „a face”, ei consideră că
viața lor însemană arta lor; e un soi de idolatrie a acțiunii, a faptei, a actului artistic. Liturghia vine să
reînvețe omul slujirea în comun, eliberată de orice urmă a egoismului. Liturghia, dacă devine centru
al vieții omului, ea devine ca un râu veșnic curgător, în care artistul își poate înmuia sufletul stors de
putere, umplându-se astfel de viață. „Liturghie înseamnă în greceşte slujire comună. Ea îi adună pe
oameni într-o slujire comună adusă lui Dumnezeu Cel în Treime, a lui Dumnezeu al comuniunii. Ea
e deci şi cea mai mare putere creatoare de comunitate. Ea îi adună pe toţi tot mai mult în împărăţia
dragostei nesecate a Sfintei Treimi”135. Aici omul vine și înțelege că tot ce se întâmplă în jurul lui e
despre el, nu despre ceea ce așteaptă alții, sau ceea ce își doresc alții – e vorba de viața lui, dar nu o
viață izolată și sortită singurătății, ci una plină și împlinită de prezența celuilalt, lucru care conferă
sens vieții în general, și actului său artistic în particular. De fapt, în Liturghia ortodoxă, artistul „se
umple” din „deșertarea” lui Hristos, de coborârea Lui alături de noi. Este vorba despre Împărtășirea
reală de Trupul și Sângele Domnului care devine deopotrivă atât de intim și totodată neanulându-i
personalitatea. Liturghia este taină, iar taina este ceea de ce are nevoie cel mai mult omul contemporan,
deoarece, înconjurat peste tot de ideea că „totul poate fi văzut și aflat” că „totul poate fi descoperit și
cercetat”, omul nu mai găsește „loc unde să-și plece capul” (Mt. 8, 20). Este nevoie de o redescoperire
a tainei ca „loc” de odihnă pentru om, pentru artist.

134
Acest lucru neînsemnând, însă, că trebuie să fie rupt cu totul de realitate și să nu mai știe pe ce lume este, ci odihnirea
duhului, pentru o vreme, de presiunea continuă în care se află.
135
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura IBMBOR, București, 2004, p. 16.
66
 3. Despre inspirație
Acest subcapitol (unul dintre cele mai importante, după părerea noastră), am decis să-l începem
printr-o mărturisire experiențială, personală. După ce am făcut parcusul meditativ anterior, privind
diferite problematici ce implică arta, trebuie să adăugăm că mai există un lucru asupra căruia, atunci
când cugetăm, inimile ni se umplu de un fior misterios care ne duce, parcă, la marginea unui hău
adânc, la gura căruia, privind în abis, nu putem să spunem decât „Doamne, minunată este ştiinţa Ta,
mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge”(Ps. 138, 6). Acest fior este legat de actul dăruitor pe
care îl face (și l-a făcut de-a lungul istoriei) artistul prin plămădirea și oferirea creației sale.

Mulți dintre noi, poate, au trăit momentul întâlnirii cu o operă literară sau cu o compoziție
muzicală, care le-a rămas amprentată în suflet, ca un cărbune fierbinte și arzător. Este vorba despre
acea stare de „încremenire” atunci când vezi că în câteva rânduri sau în câteva acorduri muzicale a
încăput toată frământarea sufletului tău tulburat și încâlcit; atunci când citești și ți se pare că te citești,
atunci când asculți și ți se pare că fiecare notă este ruptă din carnea ta și, cu ochii împânziți de lacrimi
și cu inima umplută de o neclară bucurie, te întrebi: „cum e posibil ca un om pe care nu-l cunosc, care
nu m-a văzut niciodată și care, poate, nici nu intuiește că exist, să scrie ceva, sau să compună ceva
care mi-i atât de drag și apropiat? Cum poate cineva care mi-i străin să scrie o poezie sau o compoziție
muzicală atât de frumoasă, încât să mă doară întreaga ființă și să simt lucrarea lui atât de ruptă din
mine, și să mă văd pe mine atât de mult în ea, încât să am un fior că parcă mi s-a infiltrat în interior
ca un intrus și m-a „decojit” pe de-antregul. Atât de mult sunt eu în ceea ce a scris încât ochii mei,
încep a plânge cu lacrimile unei stări pe care numai Unul Dumnezeu o poate înțelege. De la primele
armonii, de la primele versuri, iată îmi văd sufletul sărutat de o nostalgie dulce-amară; stau față în față
cu o poezie care, parcă mă îmbrățișează cu căldură, și îmi dau seama, că, de fapt, stau față în față cu
un om, pe care nu îl cunosc, dar care mă cunoaște fără a mă cunoaște și acel om este cel care mă
îmbrățișează, dintre rânduri; mă regăsesc atât de mult în bucuria sau tristețea cuvintelor și acordurilor
sale, încât exclam în sinea mea: „Păi acesta sunt eu! Uite, aici este întreaga mea durere și suferință!”
Cum să fie posibil ca cineva să intre atât de mult în sufletul meu? Atât de mult să-mi fie scos din piept
sufletul pe tavă, ca dintr-un cuptor încins. Iată, îl citesc, îl ascult și parcă îi simt degetul cum intră
printre confuziile mele, apăsând-mi rănile și spunându-mi „Uite, aici te doare!”. Este o taină care mă
copleșește și mă ia de o potrivă cu încântare și cu groază. Așa mă înspăimânt de fiecare dată când
rostesc, de exemplu, cu Prorocul: „…s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-
au făcut. Rănită este inima mea şi s-a uscat ca iarba; că am uitat să-mi mănânc pâinea mea. De glasul
suspinului meu, osul meu s-a lipit de carnea mea. Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu; ajuns-am
67
ca bufniţa din dărâmături. Privegheat-am şi am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiş. Toată ziua
m-au ocărât vrăjmaşii mei şi cei ce mă lăudau, împotriva mea se jurau. Că cenuşă am mâncat, în loc
de pâine, şi băutura mea cu plângere am amestecat-o…”(Ps. 101, 4-10)…„Că fărădelegile mele au
covârșit capul meu, ca o sarcină grea au apăsat peste mine. Împuțitu-s-au și au putrezit rănile mele de
la fața nebuniei mele. Chinuitu-m-am și m-am gârbovit până în sfârșit, toată ziua mâhnindu-mă
umblam. Că șalele mele s-au umplut de ocări, și nu este vindecare în trupul meu. Necăjitu-m-am și
m-am smerit foarte, răcnit-am din suspinarea inimii mele…”(Ps. 37, 4-8). Mă înspăimânt, pentru că
de fiecare dată mă culeg fărâmițat din versurile lui și parcă mă pot aduna și îmi pot da seama mai ușor
de ce mi-i bolnavă inima. Gândindu-mă la acest lucru îmi dau seama că, printr-o necunoscută taină,
Prorocul mă cunoaște dincolo de distanța miilor de ani ce ne despart și fiecare cuvânt al său
înmugurește în ochii mei picături de liniște. Atât de mult sângerează acele cuvinte și acele armonii cu
un sânge curs parcă din propriile-mi răni, încât, amuțit și strivit de neînțelegerea acestei taine, rămân
îngenunchiat în sinea mea și mă întreb „oare cine poate înțelege genunea aceasta a gândirii în care mă
aflu?””.

Răspunsul la aceste întrebări, credem noi, stă ascuns într-o profunzime cu totul mai adâncă decât
opera propriu-zisă și chiar decât însuși creatorul ei. Răspunsul este un „Cine”, un „Cine” care mă
cunoaște atât de bine și mă știe atât de mult, încât „deschide ochii sufletului” creatorului și artistului
să facă ceva ce ar ușura suferința celor de lângă el. Dumnezeu se face un Învățător care îl educă pe
poet și îl învață „medicina sufletească”. De aceea este atât de important ca artiștii contemporani să se
țină strâns de „frânghiile harului lui Dumnezeu”, pentru că doar așa pot crea ceva autentic și cu
adevărat tămăduitor; altminteri, devin „arame seci și chimvale răsunătoare”, iar „darul” pe care îl fac
omenirii, riscă să fie unul infectat și otrăvitor.

„Orice operă de artă este o lume în lume şi ca atare nu-şi are raţiune în lumea noastră”136. Originile
transcendente ale operei de artă pot fi explicate diferit, în termeni diferiți, în funcție de o anumită
teorie sau filosofie sau religie. Cu toate acestea, adeseori auzim despre „inspirație” ca stând la baza
unei opere artistice și auzim acest termen, de regulă, de la oameni foarte diferiți, care au credințe și
moduri de viață diferite. De aceea credem că explicarea și aprofundarea un pic în ideea de „inspirație
artistică” ar putea arăta direcțiile și scopurile pe care „le urmărește” o operă de artă. De asemenea,
întrebând pe cineva (pe un artist, bunăoară) ce crede despre inspirație, ne putem da seama care sunt
motorii ce-i mișcă întreaga activitate artistică.

136
Emil CIORAN, Cartea amăgirilor,..., p. 164.
68
 În teologia ortodoxă, trebuie să începem prin a spune că omul, în general, nu poate crea ceva
din nimic.137 Tot ce făurește omul, sunt rezultate ale unei inspirații: fie că este uimit de frumusețea
naturii, sau de o anumită realitate (îmbucurătoare sau groaznică). Inspirația este, într-o oarecare
măsură, vibrația unei energii care este transmisă de o anumită realitate, experiență sau chiar obiect și
care este percepută de artist. Însă măsura desăvârșită a percepției despre inspirație, vine din înțelegerea
faptului că aceasta este, de fapt, trăirea într-un duh – „in – spirație”, adică într-un spirit, crearea a ceva
într-un anumit duh.138 „Termenul „duh” trebuie luat în înțelesul lui primar de „suflu”. E sensul
cuvântului grec. Ne putem gândi aici la modul în care Dumnezeu Se manifestă ca „insuflare” mai cu
seamă în profeți”139. Deci prezența Duhului este cel care face dă impulsul creativității și care „face”
pe cineva să devină poet. Fără acest suflu nu ne putem imagina arta autentică. Întotdeauna este nevoie
de o anumită licărire, de un zvâcnet, care să trezească forța creatoare a omului. Și văzând cât de mulți
artiști creează conținuturi cu adevărat valoroase din punct de vedere artistic și cu toate acestea se
declară a fi atei de exemplu, ne dăm seama cât de mare este iubirea lui Dumnezeu care, atunci când
oferă ceva omului, o face deplin, fără a aștepta „recompense”. „Sf. Serafim de Sarov spune că harul
nu se retrage niciodată nici chiar din omul cel mai decăzut.”140 De aceea, deci, chiar și artiștii cu o
viață nechibzuită și cu experiența extremelor, totuși pot crea un produs valoros pentru sufletul omului.
Cine știe? Poate așa vor dobândi mila lui Dumnezeu și li se vor ierta „mulțime de păcate”.

Dumnezeu când dăruiește, nu o face cu unități de măsură – El dă totul. De aceea ne gândim oare ce
măsuri ar putea atinge artistul care ar ieși și el în întâmpinarea lui Dumnezeu, ascultând ce are de spus
și întrebându-L chiar, ce să facă cu darul pe care l-a primit.

Ceea ce înseamnă arta pentru un creator sincer și la ce nivel de conștientizare poate duce găsim
la Sf. Sofronie Saharov, amintit anterior și pe care îl cităm iarăși, deoarece în viața lui găsim mărturiile
unei căutări autentice a creației, precum și, fiind contemporan cu noi, se prea poate ca relatările pe
care le face să rezoneze cu anumite trăiri ale artiștilor de astăzi, ceea ce este deosebit de valoros pentru
un creator de conținut artistic care caută răspuns întrebărilor sale: „Arta era pentru mine o cale către
cunoaşterea fiinţei. Aşa o înţelegeam eu, aşa trăiam în ea. Ea îmi cerea întreaga fiinţă; ba chiar mai
mult decât „întreaga.” Fără a te da în întregime artei, ea nu va deveni niciodată autentică, cu alte

137
Arhimandritul Sofronie SAHAROV, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, Suceava, 2014, p. 118.
138
În unele traduceri, din greacă sau rusă, în versiunile românești apare chiar termenul de „însuflare” în loc de inspirație.
A se vedea un exemplu - Pr. Rafail Noica traduce termenul rus de „inspirație” ca însuflare în Arhimandritul Sofronie
SAHAROV, Vom vedea pe Dumnezeu precum Este,…, p. 173.
139
Dumitru STĂNILOAE, M.-A. COSTA DE BEAUREGARD, op. cit., p. 107.
140
Ibidem, p. 120.
69
cuvinte, una care să ducă pe slujitorul ei dincolo de hotarele vremii şi spaţiului. Autentic artistică este
numai opera ce poartă în sine elemente ale veciniciei; fără aceasta, ea rămâne doar un element
„decorativ” al locuinţelor noastre.”141

Arta, însă, reușește să-l facă pe om să înțeleagă, întru-câtva, că există ceva foarte fin și subtil
în lumea în care trăim și în noi înșine. Nu poți trece nepăsător pe lângă lacrimile pe care ți le provoacă
o piesă muzicală, sau pe lângă frumusețea unor imagini dintr-un film. „Marmura ori piatra lucrată de
Michelangelo, de Brâncuși, de Houdon nu e doar marmură sau piatră, ci material înduhovnicit”142.
Există ceva ascuns în tot acest proces de a reda ceva și de a face pe altul să înțeleagă. Chiar însuși
procesul de percepere a ceva ce face altul este atât de uimitor. Felul în care lucrează inspirația printr-
un om și felul în care mai apoi descoperă sensuri altuia, este surprinzător. Este doar o coincidență
această simțire foarte obiectivă de care dau dovadă artiștii atunci când descriu stări, dureri și aspirații?
E o coincidență că acestea sunt simțite atât de personal de auditoriu? Doar pentru că a trăit și el
(artistul) ce am trăit și noi, poate crea un produs empatic? Credem că nu e doar asta. Desigur, oamenii
se aseamănă între ei și multe din trăirile pe care le au se asemănă între ele, însă ca să fii în stare să
redai acel ceva atât de impecabil, să fii în stare să ușurezi prin asta durerea celuilalt, să-l liniștești fără
să-l cunoști măcar, este nevoie de ceva mult mai mult – este nevoie ca între voi să există o legătură
ființială prin ceva sau cineva sau Cineva. Este nevoie de mijlocirea unei energii care să figureze în
ambii și în toți, să existe o unitate care să faciliteze cunoașterea și crearea unui conținut general valabil.
Este nevoie de har. Mai mult decât atât, cei doi (cel care creează și cel care „consumă” această creație)
trebuie să fie înrudiți143 într-un chip foarte profund și chiar mai mult decât atât, trebuie să existe Cineva

141
Arhimandritul Sofronie SAHAROV, Nașterea întru împărăția cea neclintită, Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail
(Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 221.
142
Nicolae STEINHARDT, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință, Editura Polirom/Mănăstirea Rohia, 2008, p. 484.
"Michelangelo a vrut și a reușit să dovedească - pe calea esteticului - realitatea deplină a întrupării, aceea despre care
Dostoievski a scris că nici apostolii n-au crezut în ea, de vreme ce s-au îndoit de putința învierii. În Pieta învierea, de
asemenea, pare imposibilă, moartea definitivă. N-a mai rămas nimic altceva decât mila. Condiția umană e redusă la
compătimire...Adevăratul nume al sculpturii e: Mila. Învierea e încă tăinuită. E încă dincolo de limita orizontului omenesc,
pentru că Iisus a jucat cinstit, într-atât s-a întrupat de serios, de sincer, de total, încât nimeni nu a putut da crezare învierii
Sale. Învierea a fost o surpriză și pentru ucenici. Acesta e, îmi pare, momentul surprins de Michelangelo: al întunericului
nopții (adânci) dinainte de zori, e iminența unei revelații care se va produce. Dar încă nu s-a produs. Pământul făgăduinței
e aproape de tot, după colț. Dar artistul, cinstit și el, nu evocă învierea în lucrarea sa. Nouă ne revine sarcina de a o simți
în beznă." A se vedea Nicolae STEINHARDT - Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, Editura Polirom, Iași, 2015,
pag. 52.
143
Despre această înrudire vorbește pe larg Pr. Stăniloae. A se vedea cărțile menționate la elaborarea acestei lucrări.
Oferim doar un exemplu „a scrie o carte exhaustivă despre om este un lucru imposibil. Tristețea, durerea lui spirituală,
bucuriile, grijile, nădejdile, sentimentele de prietenie, de frică, de antipatie, de iubire, nu pot fi cunoscute decât de omul
care le trăiește prin experiența directă a vieții sale interioare. Iar altul i le cunoaște primind comunicarea lor de către
primul, dar și prin faptul că el însuși trăiește aceleași dureri, bucurii, griji, într-un mod înruditm deși nu întru totul la fel.
Aceasta arată că fiecare aduce propria sa experiență în cunoașterea experienței interioare a altuia, dar și îmbogățirea
70
care să-i cunoască pe amândoi și care să îl ajute pe unul să îl înțeleagă pe celălalt și să se exprime în
anumite forme încât celălalt să poată înțelege și să se poată folosi de truda celui dintâi. Aceste lucruri
atât de adânci nu pot fi rezultatele hazardului. Sunt neapărat urmele chipului lui Dumnezeu din om;
toți ne asemănăm cu Dumnezeu, deci, prin El, suntem legați între noi și este cu atât mai uimitor cu
cât Dumnezeu lasă la libera alegere a omului cum fructifică această înrudire. Cineva o folosește doar
pentru a profita, altcineva o ignoră total, iar altcineva, neștiind că aceasta există, pune toate reușitele
pe seama sa, neștiind că totul a fost atât de bine creat dinainte. Inspirația este, așadar o comunicare a
harului, o împărtășire de acesta. O asemenea însufrare are puterea nu doar să creeze ceva nou, ci și să
vindece, să însănătoșească și să dea viață.

Pr. Dumitru Stăniloae spune că: „Operele de artă sunt opera Duhului Sfânt: o literatură bună,
o poezie frumoasă sunt opera Duhului Sfânt, dar aceasta nu e încă toată poezia pe care o poate realiza
omul. În lumea de dincolo, de exemplu, el va cânta altfel frumusețea lui Dumnezeu; în lumea
transfigurată, operele de artă vor fi de o cu totul altă frumusețe, de o frumusețe de nebănnuit, dincolo
de posibilități noastre de astăzi””144. Deci Duhul Sfânt poate da imbold firii umane să creeze nu doar
conținuturi religioase. Este foarte important să înțeleg că Dumnezeu nu prețuiește și nu ajută omul să
creeze doar „conținuturi” care vorbesc despre El. Dumnezeu se bucură lângă noi de fiecare dată cât
ne mirăm și cântăm despre dragostea pe care o purtăm oamenilor de lângă noi; ne mângâie când
suntem îndurerați de pierderi și își pune degetul în rănile noastre, vindecând fiecare eșec. Trebuie să
înțelegem că Dumnezeu nu este egoist și dorește să se vorbească doar despre El și dacă o operă artistică
nu are un mesaj Biblic, sau o pictură nu este icoană, își pierde valoarea teologică. Dumnezeu pune
atât de multă valoare în ceea ce creează omul, încât i-a dat putere să fie izvor de revelație chiar și
pentru îngeri. Pr. Stăniloae vorbește despre felul în care nu doar îngerii descoperă omului conținuturi
tainice, ci și omul însuși este sursă de noutate pentru îngeri: „Îngerii ne aduc nu numai un orizont nou
de cunoaștere, care ne scapă de monotonie, ci și un ajutor în dezvoltarea originalității noastre pe linia
unei frumuseți a curăției și a unui caracter superior. În special, creatorilor de artă aceste noi orizonturi
de înțelegere și armonii li se deschid într-un mod original potrivit lor, prin îngerii lor...la rândul lor și
îngerii cunosc prin coborârea lui Dumnezeu la oameni și prin activitatea contemplativ artistică a
oamenilor realitatea divină în forme noi, în forme frumoase, în acțiuni care revelează mai profund
sublima bunătate și iubire a lui Dumnezeu față de cele mai modeste creaturi conștiente ale Sale. Îngerii

propriei experiențe prin a altuia” Pr. Dumitru STĂNILOAE, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu..., p. 62, precum și Pr. Prof.
Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă Vol. I,..., p. 407.
144
Dumitru STĂNILOAE, M.-A. COSTA DE BEAUREGARD, op. cit., p. 119.
71
n-au cunoscut cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu, până la Întruparea Fiului Său, nici
valoarea omului ca creatură a lui Dumnezeu, până la învierea și înălțarea la cer ca om a lui Hristos.”145.
Este de-a dreptul compleșitoare această afirmație. Cum poate omul descoperi ceva îngerilor, care sunt
spirite pure? Este o atât de mare putere concentrată în actul creator al omului, încât orice nechibzuință
din partea sa și orice indiferență artistică, are neapărat repercursiuni în veșnicie.

Rilke: „Noi suntem albinele Invizibilului...Noi adunăm cu multă râvnă mierea vizibilului, pentru a o
strânge în marele stup de aur al Invizibilului". Plecând de la excepționala imagine artistică a lui Rilke,
Heidegger formulează o întrebare filosofică care ne uimește: „ceea ce ne revine ca sarcină în chip
propriu este Acela pe care noi nu-l știm ...pe care îl știm totdeauna doar sub chipul întrebării?.”146
Probabil aceste cuvinte pe care Heidegger le-a citit/întrezărit între rândurile poeziei lui Rilke, sunt o
invitație către noi de a ne goli de orgoliul „cunoașterii lui Dumnezeu” și a asculta mai mult, să vedem
ce vrea să ne spună. Ne întrebăm deci și noi: poate Dumnezeu vrea să ne spună ceva și prin artă? Poate
El încearcă să Se descopere omului și prin cânt, și prin cuvânt, și prin frumusețea care împodobește
privirea, însă omul stă obsesiv cu Biblia în mână?

4. Biserica și arta. Locul unde s-a odihnit adâncul.

„Teologia are expresie universală”147 și tocmai această universalitate nu face abstracție de spațiul
artistic, ci se reflectă profund și foarte frumos și în operele de artă. Cu toate acestea, este uimitor să
observăm cu Teologia, prin viața Bisericii, a reușit să-și asume arta, s-o îmbrățișeze și s-o
înduhovnicească. Despre aceasta vom vorbi în cele ce urmează.

Spuneam anterior că „a crea” și „a fi creativ” înseamnă nu doar a manifesta asta în produse artistice,
ci chiar și prin dialogul plin de iubire pe care îl purtăm cu celălalt; ne putem pune în lucrare potențialul
creator, prin cuvintele pe care le alegem și felul cum compasiunea noastră își face loc în felurite
formulări ca să ajungă la inima celuilalt. Ei bine, în Biserică această ultimă dimensiune creativă
enunțată, este trăită în cel mai real mod, pentru că aici, începând cu predica preotului, sau cu discuțiile
pe care le are cu oamenii și încheind cu Sf. Taine, cuvintele îndreptate spre celălalt au putere
vindecătoare; acestea îl „recreează” pe celălalt în cel mai viu și real mod, prin faptul că Hristos este
prezent acolo, este chemat, este așteptat și așteaptă El Însuși pe fiecare. În acest sens, cuvintele
Scripturii „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi...” (Mt. 11, 28)

145
Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I,…, pp. 460 – 461.
146
George REMETE, op. cit, p. 51.
147
Vladimir LOSSKY, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Enciclopedică București, 1993, p. 36.
72
devin nu doar exprimări simbolice, asemeni unei poezii, ci o realitate pe care Hristos și-o asumă, prin
faptul că și-a asumat deja odată, deplin, întreaga fire umană, până la capăt. De aceea, în Biserică, în
virtutea teologiei iubirii și jertfei, are loc o înnebunire a cuvintelor, o „împingere” a lor până la muchie,
până în vârf de lamă, ca, din rana și suferința lor, să transforme, să miște vechiul lor sens, dincolo de
limite, și să transforme poezia în rugăciune.148

Rugăciunea, de altfel, este forma supremă de concretizare a creativității ființiale a omului.

„Creativitatea este prezentată ca o „arătare” unică în viața noastră și una dintre cele mai înalte forme
de manifestare ale duhului uman, care se realizează pe sine atât în rugăciune cât și în cultură. O
asemenea măsură, o asemenea deschidiere a capacităților creatoare ale omului este posibilă doar într-
o relație cu Dumnezeu. O cale practică de a dobândi această relație și legătură, precum și cea mai
înaltă formă de creativitate duhovnicească este rugăciunea ca o directă comunicare empirică a omului
cu Dumnezeu.”149 Rugăciunea, cuvintele omului în care acesta își revarsă neputința și of-ul, nu pot fi
decât rod al unei creativități foarte profunde. Amintit aceleași cuvinte ale Sf. Ap. Pavel, că Duhul din
noi se roagă cu suspine negrăite (Rom. 8, 9.26), adică fără inspirație poetică, omul nu are cum să
vorbească cu Dumnezeu. „Simțim nevoia de a exprima această experiență a lui Dumnezeu – spune Pr.
Stăniloae - printr-un limbaj poetic și simbolic, mai degrabă decât prin idei. Iubirea este mai bine
exprimată printr-un poem, printr-o ofrandă, prin gesturi, prin nume simbolice, decât prin idei. Nu un
discurs despre iubire îmi va comunica iubirea, ci un cântec sau un poem de iubire...Dumnezeu este
atât de mare că singură poezia poate să încerce să-L exprime.”150 Liturghia este o întreagă operă de
artă născută din iubirea lui Dumnezeu față de om și invers; este o stare de rugăciune continuă. Duhul
însuflețește sufletul omului într-atât încât numai într-o stare lirică omul poate să mai spună ceva și să
nu se simtă limitat sau constrâns de condiția sa muritoare. Rugăciunea poetică, sau Poezia - rugăciune

148
Asemenea cuvinte în cărțile liturgice sunt foate multe. Amintim aici doar unul dintre aceste minunate tropare și
cântări care ni se pare deosebit, nu doar pentru că reflectă o realitate teologică, ci și pentru că ni se pare scris cu o
adevărată măiestrie, implicând întreaga creație, întreaga istorie, toate aduse și împreunate într-un singur punct – în
groapa unde s-a înfipt liemnul Crucii. „Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de
spini s-a încununat Împaratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă s-a îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste
obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane de fier s-a pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa s-a împuns Fiul
Fecioarei. Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta!” A se vedea Troparul Răstignirii
Domnului, Triodul, Editura IBMBOR, București, 1986, p. 552.
149
ТАБИЕВ Вадим Ильдузович, Архимандрит Софроний (Сахаров) - О творчестве в Аскетике и Богословии, Журнал
«КЛЬТУРНОЕ НАСЛЕДИЕ РОССИИ», № 2, 2016, УДК: 248.12; 243; 230.2, С. 54 (rus. TABIEV Vadim Iliduzovici,
Arhimandritul Sofronie Saharov – Despre creativitate în Ascetism și Teologie, Editorialul „Moștenirea Culturală a Rusiei”,
Nr. 2, 2016, p. 54).
150
D. STĂNILOAIE, M.-A. BEAUREGARD, op.cit., p. 174.
73
oferă sufletului omului posibilitatea de a vorbi despre lucruri înalte și de a nu fi strivit de acestea. 151
Odată ce a dispărut greutatea din spatele cuvintelor, poezia și, în special rugăciunea vine să redea acea
adâncire și acel sens; poezia liturgică vine să redea cuvântului starea de uimire înaintea minunii la
care se face martor omul. Adică versul acum nu mai este motiv de contemplare, ci cale prin care se
realizează o întâlnire, o relație.

Când spunem „Arta în Biserică”, desigur că fiecare dintre noi se gândește la arta icoanei. Nu
putem să nu acordăm atenție și acestei dimensiuni „artistice” a Bisericii. Și cât de incompatibil nu ni
s-ar părea, totuși, icoana este și o operă de artă, pentru că implică o valoare nu doar duhovnicească, ci
și culturală, istorică.152

Icoana, dacă este să vorbim mai direct, a reușit imposibilul – a reușit să redea în imagini veșnicia,
pentru că ce altceva este aceasta din urmă dacă nu sfințenia, nemurirea? „Pe o ultimă treaptă, Arta
aspiră spre imaginea fiinţei integrale, a lumii aşa cum trebuie să fie în desăvîrşirea sa: încearcă o
apropiere de Misterul ontologic”153. Din punct de vedere uman, Arta icoanei este o culme a artei. Nu
există îndoială. Ce poate fi mai desăvârșit în istorie decât picăturile de culoare ce încearcă să coboare
veșnicia la buzele și la fruntea omului?

Întrebat dacă icoana poate fi considerată obiect de artă, pictorul român Horia Bernea răspunde:
„Depinde de formația și de deformația artistului; nu mai spun de privitor. În fond, arta icoanei este o
culme a artei. Deci, rămâne și o culme a artei, dar vizează, în orice caz, dincolo de această condiție de
artă...Cine a spus, acum multe secole, că „pictura, este sora mică a misticii" se gândea la pictorul-
iconar; deci, prin pictură, se face mistică. Este o cale mai neobișnuită - e sora mică. Nu este mama,
care este rugăciunea ... Este o subordonare. În orice caz, pentru orice pictor și pentru orice om de artă,
oricum ar privi-o, icoana rămâne un moment de vârf în artă”154.

151
„În viața duhovnicească omul trebuie să fie „poet”, dat fiind faptul că fără o însufrare creativă este foarte greu să
trăiești creștinește măcar și o zi”. A se vedea Архим. Софроний (САХАРОВ), Духовные беседы. Т. 1. Эссекс; М., 2003, С.
260. (rus. Arhim. Sofronie Saharov, Cuvântări duhovnicești, Vol. I, Essex, 2003, p. 260).
152
Multe din icoanele creștine sunt expuse în original în Galeriile de artă, ca fiind embleme, etaloane ale unei întregi
ramure artistice – arta sfințeniei. Avem de exemplu, renumita icoană a Sf. Treimi a lui Andrei Rubliov, expusă în Galeria
de Artă Tretiakov din Moscova. Și chiar dacă locul icoanei este în Biserică, sub buzele și lacrimile credincioșilor, nu putem
să nu ne bucurăm de faptul că, chiar și din punct de vedere artistic, cultural, istoric, realitatea teologică a vieții Bisericii
reușește să lase amprente adânci.
153
P. EVDOKIMOV, op.cit., p. 25.
154
Teodor BACONSKY, Horia-Roman PATAPIEVICI, Dan Ciachir, Horia BERNEA, Cultură și credință. Interviuri de Leon Magdan,
Editura Sfântul Alexandru, București, 2004, p. 28.
74
 Liturghia, în general, putem spune că este un „spectacol” care nu plictisește.155 Î Liturghie
avem mișcări, avem un „dans” în jurul lui Dumnezeu156, avem cântări și recitări de versuri, însă toate
într-o formă înduhovnicită. Biserica, practic, a îmbrățișat arta și i-a dat sens veșnic; a dezbrăcat-o de
orice urmă pătimașă, lăsând doar ceea ce slujește, doar frumusețea ei jertfitoare care niciodată în slujbă
nu este exagerată.

Dacă este să vorbim despre cântul bisericesc, de exemplu, aici din start vorbim despre o măsură a
smerenie pe care trebuie s-o învețe cântăreții. Însăși ideea de a cânta mai mulți în același timp și a fi
ca o singură voce înălțată lui Dumnezeu implică eliberarea de egoism, de dorința de „a te auzi numai
tu”; în muzica bisericească cântărețul se alătură și se lasă alăturat, primit în glasul Bisericii și totul
devine un tot. Muzica bisericească este un exemplu foarte concret de artă care depășește în cel mai
obiectiv sens, limitele tehnice ale artei. În Biserică scopul este rugăciunea157 și chiar dacă un cântăreț
ale lacune la capitolul intonație și poate, nu are o voce foarte cantabilă, totuși, dacă se roagă și, dacă
felul în care cântă predispune la rugăciune, atunci scopul muzicii în Biserică este împlinit. În arta
laică, însă, dacă un cântăreț nu are capacități vocale, sau dacă are un moment mai puțin reușit pe scenă
(din punct de vedere vocal, sau tehnic-muzical), acest lucru îi poate afecta întreaga carieră muzicală
viitoare. Diferența este că în Biserica actul artistic este slujitor al unui scop mai înalt, al creării unui
spațiu special de întâlnire între Dumnezeu și om în rugăciune, în timp ce în muzica de scenă, actul
artistic este un scop în sine; Liturghia nu eșuează dacă eșuează cântarea, în timp ce un concert simfonic
poate fi considerat un dezastru dacă solistul greșește partitura.158

În Ortodoxie, arta are invitația de a se apropia de sfințenie și de a participa la creșterea în desăvârșire

a omului. „Numai cel puternic este destul de puternic pentru a se arăta mai slab decât cel care este
slab. Numai cel puternic poate sluji pe cel slab ca pe unul mai slab decât el. trebuie să fii foarte sus,
foarte liber pentru a te putea pune sub lume și a o purta.”159 În Biserică, sfântul este artistul mântuit,

155
„Liturghia este arta artelor” A se vedea D. STĂNILOAIE, M.-A. BEAUREGARD, op.cit., p. 21.
156
Care în unele Biserici grecești, (în Muntele Athos de exemplu) este reflectat și prin mușcarea circulară/legănarea
candelabrului mare din mijlocul Bisericii.
157
Acest lucru nu anulează nici pe departe necesitatea frumuseții cântării, adică imnele liturgice să fie cântate și corect,
nu doar „cântate”.
158
Cântarea bisericească ortodoxă este, în mod esențial, o cântare liturgică, o cântare încadrată organic în „lucrarea“
sacramentală mântuitoare a Bisericii. Dar „liturghia“, orice slujbă bisericească în general, este o împreună-lucrare a
persoanelor participante - în chip văzut, a persoanelor omenești, iar în chip nevăzut, tainic, și a îngerilor și Sfinților trecuți
din această viață și, mai ales, a Persoanelor Dumnezeiești. De fapt, din sânul Sfintei Treimi izvorăște puterea iubirii
dumnezeiești născătoare de comuniune”. Vasile GRĂJDIAN, Cântarea ca Teologie, Editura Universității „Lucian Blaga”,
Sibiu, 1998, p. 117.
159
Ibidem, p. 61.
75
sfințenia fiind creativitatea care duce la mântuire160. În ce măsură arta laică poate învăța ceva din
teologia ortodoxă ? Credem că smerenia este principalul lucru. Smerenia și cumințenia care invită și
nu impune, care așteaptă și slujește. Atunci când arta va fi învățat acestea, putem fi liniștiți de soarta
artiștilor, iar îngrijorările privind drumurile, căile și scopurile artei, vor fi toate potolite în lumina
Adevărului.

160
„Cultura înseamnă revărsare de sfințenie”. A se vedea Sf. Iustin POPOVICI, op. cit, p. 258.
76
 Concluzie
De ce avem nevoie (astăzi) de artă? Ar spune cineva că arta e rezultat al evoluției omului,
respectiv, un rezultat al plictisului, o soluție psihică de evadare din monotonie. Poate, dar de ce să fie
această evadare neapărat frumoasă? Un cioban pe un vârf de munte, poate să-și facă un fluer ca să se
mai sustragă de la grijile pe care le are, dar de ce să-l și ornamenteze? Acest lucru nu este logic, nu
are nicio utilitate practică. De aceea credem că arta are o legătură indisolubilă cu sensul și căutarea
autentică a lui.

Arta și creativitatea omului sunt, fără îndoială, un exemplu al faptului că omul este Chip al
lui Dumnezeu - un Dumnezeu Creator/Creativ care a creat o ființă după chipul Lui, dar i-a lăsat loc
ca „asemănarea” cu El, omul să o vrea, să o ceară și să lupte să o dobândească. În cazul subiectului
discutat de noi, după parcursul (scurt după părerea noastră) pe care l-am făcut, ne întrebăm: înseamnă
această „dobândire a asemănării” și efortul pe care îl depune omul pentru a crea, promova și iubi
creativitatea care duce spre sens și scopul vieții? Fără îndoială că da. Un Dumnezeu Creator nu putea
plăsmui o ființă liberă fără a-i oferi totala libertate de a crea împreună cu El. După ce omul a căzut în
păcat, creativitatea a început să ardă tot lăuntrul omului, astfel încât acesta a început să simtă nevoia
de a „îmbunătăți” lumea căzută și supusă păcatului în care se afla – lumea pe care el însuși a „scăpat-
o” printre degete. De aceea, arta reprezintă astăzi și dorul omului de nemurire, zvâcnetul său spre ceea
ce nu dispare și nu moare niciodată. Aceste concluzii ne ajută să observăm, așadar, deosebirile dintre
artiști și să înțelegem că există produs artistic care este setat ca scop final și există artă care apare ca
o consecință a unor căutări mult mai adânci.

Cât ține relația dintre Biserică și artă, putem spune că, Biserica „a învățat” și a asimilat de la artă
formele și felurile în care poate vorbi despre taină. Poezia laică a fost transformată în poezie liturgică,
pentru că creștinii își doreau să vorbească despre Dumnezeu, însă limbajul obișnuit era neputincios,
de aceea au recurs la limbajul liric, metaforic și simbolic. Același lucru s-a întâmplat și în cazul
muzicii. În ceea ce privește filmul, ei bine, chiar dacă nu putem compara filmul cu Icoana, totuși
considerăm că acestea două (arta Icoanei și arta filmului) ne vorbesc. Este vorba despre sensul
imaginii. Privirea omului trebuie îmblânzită, odihnită și reorientată spre sens, pentru că în caz contrar,
riscăm să nu mai vedem și să nu putem recunoaște niciodată Adevărul.

Considerăm că, scopul artei poate sluji scopului general al Bisericii – arta sensibilizează, iar Biserica
înalță și desăvârșește aceasta. Am putea, în continuare, să ne fie frică de artă și de „apucăturile
excesive și imorale ale celor care se numesc artiști”, sau să considerăm că „credința și religia sunt
77
naivități și obsesii fanatice ireale” și să ratăm astfel esențialul – Relația și cărarea către celălalt. Sau
am putea să punem accent pe educarea unei generații curajoase care să nu se înfricoșeze de întrebări
și răspunsuri, care să poată descifra ce se ascunde într-o piesă sau alta, într-un film sau într-o operă
literară. Credem că această atitudine – de a ne cultiva întâi pe noi într-un anumit duh – ne va ajuta
mult mai mult să discernem sinceritatea și frumosul de ceea ce este dăunător sufletului decât doar să
acuzăm, să limităm și să interzicem.

Biserica înseamnă Duh și Viață. De ce nu ar putea și arta să slujească acestora ?

78
 Bibliografie
Izvoare Scripturistice și patristice
1. BIBLIA, Editura I.B.M.O., București, 2015.
2. ELDER PORPHYRIOS, Wounded by Love, John Raffan, (trad. Limni Evia), Grecee: Denise
Harvey, 2005.
3. SFÂNTUL DIONISIE AREOPAGITUL, Opere Complete, Editura PAIDEIA, București,
1996.
4. TRIODUL, Editura IBMBOR, București, 1986.
5. SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI, Abisurile Gândirii și simțirii umane, Editura
Sophia/Metafraze, București, 2013.
Cărți și Studii
6. BACONSCHI, Teodor, PATAPIEVICI, Horia-Roman, CIACHIR, Dan, BERNEA, Horia,
Cultură și credință. Interviuri de Leon Magdan, Editura Sfântul Alexandru, București, 2004.
7. BAȘTOVOI, Ierom. Savatie, Ortodoxia pentru postmoderniști, Editura Cathisma, București,
2010.
8. BERNEA, Ernest, Preludii, Editura Predania, București, 2011.
9. BLANDIANA, Ana, Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Editura Humanitas,
București, 2017.
10. BLANDIANA, Ana, La cules îngeri, Editura Litera Internațional, București – Chișinău, 2002.
11. BOETHIUS, Anicius Manlius Severinus, Fundamentals of music, Yale University, USA,
1989.
12. BOLOCAN, Gheorghe, VORONȚOVA, Tatiana, ȘODOLESCU – SILVESTRU, Elena,
Dicționar Rus – Român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.
13. BRESSON, Robert, Notes on Cinematography, Urizen Books, New York, 1958.
14. CIORAN, Emil, Cartea amăgirilor, Editura Humanitas, București, 1991.
15. CIORAN, Emil, Ispita de a exista, Editura Humanitas, București, 2019.
16. CIORAN, Emil, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, București, 1993.
17. CIORAN, Emil, Tratat de descompunere, Editura Humanitas, București, 1992.
18. COMAN, Dan, Enescu. Caiete de repetiții. Editura Polirom, Iași, 2019.
19. DRĂGULINESCU, Asist. Univ. dr. Andrei, Dependența în cultura și civilizația morții,
Editura Christiana, București, 2008.
20. DULGHERU, Elena, Tarkovski - Filmul ca rugăciune. O poetică a sacrului în cinematografia
lui Andrei Tarkovski, Ediția a IV-a, Editura Arca Învierii, București, 2014.
21. EVDOKIMOV, Paul, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, Traducere de Grigore Moga și
Petru Moga, Editura Meridiane, 1993.
79
 22. FURST, Maria, TRINKS, Jurgen, Manual de filozofie, Editura Humanitas, București, 1992.
23. GAWRNOVSKI, Raymond, S.J., The Beauty of the Cross: The Theological Aesthetics of Hans
Urs von Balthasar, in Logos Vol. 5:3, Summer, 2002.
24. GRĂJDEAN, Vasile, Cântarea ca Teologie, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu,
1998.
25. HEIDEGGER, Martin, Originea operei de artă, Editura Humanitas, București, 1995.
26. JACKSON, Jonathan, Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu, Editura
Doxologia, Iași, 2016.
27. LIDDELL, Henry George, SCOTT, Robert, A Greek – English Lexicon, Oxford University
Press, 1996.
28. LIPOVETSKY, Gilles, SERROY, Jean, Ecranul Global, Editura Polirom, Iași, 2008.
29. LOSSKY, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Enciclopedică București, 1993.
30. MAUSS, Marcel, HUBERT, Henri, Eseu despre natura și funcția sacrificiului, trad. Gabriela
Gavril, Editura Polirom, Iași, 1997.
31. MONAHIA GABRIELA, Ființa. Arta și viața Părintelui Sofronie, Editura Sophia, București,
2020.
32. NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Editura DEISIS, București, 1993.
33. NICOLESCU, Costion, Spre o cultură liturgică, Editura Anastasia, București, 1999.
34. NOICA, Constantin, Eseuri de Duminică, Editura Humanitas, București, 2013.
35. PART, Arvo, „Acum voi merge acasă și voi plânge”, Interviu realizat de Ilmars Slapins,
publicat în revista „Familia Ortodoxă”, Luna Septembrie, Nr. 9 (104), 2017.
36. PLEȘU, Andrei, Despre frumusețea uitată a vieții, Editura Humanitas, București, 2011.
37. POPA, Pr. Gheorghe, Teologie și Demnitate Umană. Studii de teologie morală contextuală,
Editura Trinitas, Iași, 2013.
38. RAGHU, Meera, A Study to Explore the Effects of Sound Vibrations on Consciousness,
International Journal of Social Work and Human Services Practice, Horizon Research Publishing,
Vol.6. No.3 July, 2018.
39. REMETE, George, Martin Heidegger – între fenomenologie și teologie, Editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2010.
40. SAHAROV, Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum Este, Traducere din
limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Sophia, București, 2005.
41. SAHAROV, Arhimandritul Sofronie, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, Suceava,
2014.
42. SAHAROV, Arhimandritul Sofronie, Nașterea întru împărăția cea neclintită, Traducere din
limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.

80
 43. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura IBMBOR,
București, 2002.
44. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu. Opere Complete Vol.
V, Editura Basilica, București, 2013.
45. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Editura IBMBO,
București, 2010.
46. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop,
Craiova, 1993.
47. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura
IBMBOR, București, 2004.
48. STĂNILOAE, Dumitru, COSTA DE BEAUREGARD, M.-A., Mica Dogmatică vorbită.
Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu, 2007.
49. STĂNESCU, Nichita, Necuvintele, Editura Jurnalul Național, București, 2009.
50. STEINHARDT, Nicolae, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode
adresate de Zaharia Sângeorzan, Editura Revistei Literatorul, 1992.
51. STEINHARDT, Nicolae, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință, Editura
Polirom/Mănăstirea Rohia, 2008.
52. STEINHARDT, Nicolae, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, Editura
Polirom, Iași, 2015.
53. TORRALBA, Francesc, Inteligența spirituală, Editura Curtea Veche, București, 2012.
54. TUCHMAN, Maurice, Van Gogh and Expressionism, The Solomon R. Guggenheim
Foundation, New York, 1964.
55. UWIN, J.D., Sex and culture, Oxford University Press, London:Humphrey Milford, 1934.
56. VULCĂNESCU, Mircea, Dimensiunea românească a existenței, Editura Fundației Culturale
Române, București, 1991.
57. БЕРДЯЕВ, Н. А., Кризис искуства, Издание Г. А. Лемана и С. И. Сахарова, Печять Торг
Дома Г. А. Лемана и П. С. Филиппов, Москва, 1918.
58. БРОДСКИЙ, Иосиф, Поэт и проза, в Иосиф БРОДСКИЙ, Проза и эссе (основное
собрание), 1979.
59. ГУБИН, В.Д., СИДОРИНА, Т.Ю., ФИЛАТОВ, В.П., Философия: Учебник, − М.: ТОН −
Остожье, 2000.
60. ИЛЬИН, В. И. Гений и святость // Вестник РСХД. 1952.
61. КАМЕДИНА, Л. В., Творчество как преодоление зла в духовно-нравственном
становлении личности, Директ-Медиа, Москва-Берлин, 2014.
62. САХАРОВ, Схиархимандрит Софроний, Духовные беседы. Т. 1. Эссекс; М., 2003.
63. САХАРОВ, Архимандрит Софроний, Письма в Россию, Свято – Иоанно –
Предтеченский монастырь, Свято – Троицкая Сергиева Лавра, 2019.
81
 64. САХАРОВ, Схиархимандрит Софроний, Старец Силуан, Свято-Троицкая Сергиева
Лавра, Москва, 2018.
65. СУРКОВА, Ольга, Книга сопоставлений, Всесоюз. творч.-произв. об-ние "Киноцентр",
Москва, 1991.
66. СУРКОВА, Ольга, Тарковский и я. Дневник пионерки, Zeбра/ Эксмо/ Деконт +, Москва,
2002.
67. ТАБИЕВБ Вадим Ильдузович, Архимандрит Софроний (Сахаров) - О творчестве в
Аскетике и Богословии, Журнал «КЛЬТУРНОЕ НАСЛЕДИЕ РОССИИ», № 2, 2016, УДК:
248.12; 243; 230.2.
Pagini web
68. „Divertisment” - https://dexonline.ro/definitie/divertisment
69. „Creativity” - https://www.britannica.com/topic/creativity
70. „Interviu cu Jorge Luis Borges”
https://www.youtube.com/watch?v=prpPH923f4M&t=3s&ab_channel=A_is_A
71. The effect of low-frequency sound stimulation on patients with fibromyalgia: A clinical study
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4325896/
72. Versiunea grecească a Noului Testament, a se vedea https://www.greekbible.com/

82
83