Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași,

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

Masterul de Comunicare și Consiliere psihologică și spirituală

Lucrare de seminar la „Introducele în psihoterapie”

Tema: Dependența și adicția. Perspective psihice și teologice.

Student: Pîntea Ștefan

Coordonator: Prof. Univ. Dr. Ion Dafinoiu

1
Despre dependență din punct de vedere bio-chimic și psihic

Dependențele și consecințele acestora au urmărit umanitatea încă de la începuturile ei.

Nu este un secret faptul că omul, dintotdeauna a acces la felurite forme de a evada din plictis
și monotonie, ca, ulterior să dezvolte fel de fel de filosofii și curente care să încerce să-l învețe
echilibrul și cumpătarea. „Faptul de a ne putea stăpâni, de a face față furtunilor emoționale
care ne sunt scoase în cale de către soartă și de a nu deveni înrobiți de patimi a fost lăudat ca o
adevărată virtute încă de pe vremea lui Platon. În greaca veche, acest lucru se numea
sophrosyne, grija și inteligența de a-ți conduce viața; echilibru și înțelepciune”1.

Dependențele și excesele la care recurge astăzi omul nu sunt o noutate, noi însă sunt
modalitățile prin care omul își cumpără și își administrează „plăcerile”. De asemenea, ceea ce
avem noi astăzi și nu au avut oamenii de odinioară este cunoașterea exactă a mecanismului
prin care se înrădăcinează o dependență, astfel, astăzi, mai mult ca oricând, ne putem elibera
de ele. Dacă știm problema, știm și cum să o rezolvăm. Mecanismul prin care funcționează
orice dependență este următorul: „Declanșator. Comportament. Recompensă.”2 Foarte simplu.
Tocmai de aceea este și atât de greu să scăpăm de ele.

Pentru a desfășura puțin acest mecanism, aducem în atenție cuvintele lui Judson Brewer care a
analizat în detaliu această problemă. Așadar, noi „vedem lucrurile într-un anumit fel, în
funcție de amintirile experiențelor noastre anterioare. Aceste preconcepții ne imprimă anumite
reacții curente, care sunt de obicei de natură afectivă, ceea ce înseamnă că implică percepțiile
noastre la nivel emoțional...Dacă gustul ciocolatei ni s-a părut bun în trecut, vederea ei ar
putea provoca o senzație plăcută. Dacă ultima oară când am mâncat ciocolată ne-am ales cu o
toxiinfecție alimentară, e posibil să nu ne simțim prea bine când o mai vedem. În ambele
modele, o senzație plăcută stârnește pofta. Tot în ambele modele, pofta determină un
comportament sau o acțiune...Ori de câte ori bem, fumăm sau adoptăm un alt comportament
ca mijloc de a evada dintr-o experiență neplăcută, ne învățăm să repetăm acel comportament,
dar fără a rezolva problema. Dacă mergem în continuare în acea direcție, suferința noastră va
fi fără sfârșit”3.

În cazul dependenților de tehnologii și/sau rețele de socializare, circuitul dependenței

arată în felul următor: „ori de câte ori este cuprins de dorința de a încărca o nouă

1
Daniel Goleman, Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2017, p. 109.
2
Judson Brewer, Poftele minții. De la țigară la smartphone și la iubire – de ce devenim dependenți și cum putem
scăpa de obiceiurile nocive, Editura Curtea Veche, București, 2020, p. 86.
3
Ibidem, pp. 79-80.

2
fotografie pe Facebook (declanșator), o postează acolo (comportament) și primește
aprecieri (recompensă), omul perpetuează procesul”4. Dacă în cercetările de laborator
ale lui Skinner, șobolanii apăsau pe manete ca să primească mâncare, oamenii, în cazul
rețelelor de socializare, apasă pe butoane ca să primească aprecieri, sau o stare de
plăcere. „Diferența dintre tehnologie și sclavie este aceea că sclavii sunt pe deplin
conștienți de faptul că nu sunt liberi”5. Deci, la fel ca și în cazul oamenilor dependenți de
heroină sau țigări, oamenii care nu pot fără o doză cât de mică de instagram sau facebook,
dezvoltă exact același mecanism: Declanșator. Comportament. Recompensă. În cazul în care
recompensa întârzie ( lucru despre care vom vorbi în cele ce urmează), omul simte o durere, o
suferință care acutizează și mai mult durerea inițială care l-a făcut să caute o ieșire din situație
și să se lase pradă anumitor plăceri. De aceea, fie că nu putem găsi o doză de heroină, fie că
ne-am uitat telefonul acasă sau că pozele noastre nu au fost apreciate și comentate, starea de
neplăcere va fi aceeași.

Un alt factor demn de observat este relația și percepția pe care o avem în legătură
cu dependența de substanțele declarate droguri și dependența de cele „mai puțin”
nocive. „Este important de observat că utilizarea heroinei injectate nu are ca rezultat inevitabil
dependența. Un studiu recent asupra utilizării drogurilor în SUA estimează că aproximativ
35% dintre toți cei care au încercat heroina injectată au devenit dependenți. Este un număr
foarte crescut și poate fi ocmparat cu 22% pentru cocaina fumată sau injectată, aproximativ
8% pentru canabis și aproape 4 % pentru alcool. Prin comparație, iată o statistică șocantă:
80% din totalul de oameni care încearcă țigările devin dependenți. Este un număr extrem de
mare. În parte acest lucru reflectă faptul că tutunul este legal și că daunele fumatului asupra
sănătății și a modului de viață, deși semnificative, sunt mult mai reduse decât cele ale heroinei
și deseori au nevoie de mulți ani pentru a se manifesta. De ce fumatul țigărilor provoacă
dependență atât de mare în timp ce efectul său psihoactiv este atât de subtil? Motivul este că
țigara este pușca de atac Galil a lumii nicotinei: rapidă și de încredere. Gândiți-vă la faptul că
un consumator de heroină își injectează o doză și simte o euforie puternică aproape 15 sec.
mai târziu. Însă acel utilizator de heroină nu se va mai injecta din nou pentru încă multe ore.
Fumătorul de țigări, pe de altă parte, va trage 10 fumuri dintr-o singură țigară și deseori va
fuma mai multe țigări într-o singură zi. Fiecare fum va livra nicotină circuitului plăcerii după
15 sec., aproximativ aceeași întârziere ca pentru nicotina intravenoasă. Așadar, în timp ce un

4
Ibidem, pp. 87-88.
5
Nassim Nicholas Taleb, Patul lui Procust. Aforisme practice și filosofice (ed. a II-a), Editura Curtea Veche,
București, 2018, apud. Judson Brewer, op. cit., p. 83.

3
dependent tipic de heroină poate lua două doze puternice pe zi, fumătorul va trage 200 de
doze slabe, livrate rapid”6. Întărire pozitivă în cazul tutunului.

Câinele chemat de 2 ori pe zi, sau chemat de 200 de ori pe zi

Partea întunecată a drogurilor, chiar dacă e să vorbim strict, doar din perspectiva
plăcerii și trecât cu vederea efectele nocive asupra sănătății este toleranța la droguri. Adică,
după o anumită perioadă, drogurile nu doar că ne fac mai vulnerabil din punct de vedere al
sănătății, ci nici măcar plăcere nu ne mai aduc. „La scurt timp după utilizarea câtorva doze de
droguri, utilizatorul va avea nevoie de o doză mai crescută pentru a atinge același nivel de
euforie și, dacă va continua să consume droguri regulat, această toleranță va deveni din ce în
ce mai mare. Pe măsură ce crește toleranța, la fel se întâmplă și cu dependența. Asta înseamnă
că persoana dependentă nu numai că are nevoie de o mai mare cantitate de drog, ci, de
asemenea, se va simți rău în lipsa lui...Pe măsură ce dezvoltă adicția și apar toleranța,
dependența și pofta, euforia produsă de drog se diminuează. Plăcerea este înlocuită de dorință.
Plăcutul devine dorință. Majoritatea dependenților relatează că mai simt foarte puțină plăcere
atunci când se droghează...Din nefericire, dependenții de dorguri nu-și diminuează doar
abilitatea de a simți plăcere de pe urma drogului. Dependența produce o schimbare majoră în
circuitul de plăcere astfel încât dependenții nu mai simt plăcere nici de pe urma altor
experiențe precum sexul, mâncarea sau exercițiul fizic.”7

„În anumite circumstanțe (care pot include stresul ridicat al zilelor de azi, expunerea
precoce la droguri, abuzuri în copilărie, lipsa de sprijin social, predispunere genetică), oricine
poate deveni dependent de droguri. Nu este doar o boală a lașilor lipsiți de voință” 8. Pe lângă
categoriile sociale lipsite de confort material, ținem să menționăm că dependența este un
fenomen nu rar întâlnit în rândurile familiilor bogate. De aceea, astăzi, când nivelul de trai al
oamenilor este cel mai ridicat de până acum, dependența de substanțe devine din ce în ce mai
acută. Liberalizarea drogurilor, „libera” lor circulație pe piețile negre, (care sunt facilitate de
nivelul ridicat al conexii liniilor de transport, etc), și faptul că oamenii trăiesc un pic mai bine
și au un pic mai mulți bani, le permite acestora să își cumpere fel de fel de forme de a ieși din
monotonie.

6
David J. Linden, Busola Plăcerii. De ce ne plac jocurile, mâncarea nesănătoasă, alcoolul, orgasmul și marijuana,
Editura ALL, București, 2014, pp. 54-55.
7
Ibidem, pp. 56-57.
8
Ibidem, p. 68.

4
Trebuie să menționăm, de asemenea, că și felul în care percepem noi dependența și pe cei care
suferă de aceasta necesită o atenție deosebită, deoarece felul în care îi tratăm pe acești oameni,
se reflectă adânc în capacitatea lor de a depăși sau nu problema în care se află. Mai ales că
fiecare dintre noi este dependent de ceva sau cineva, într-o formă mai mică sau mai mare.
„Când spunem că dependența este o boală, nu-i scutim noi pe dependenți de acuze pentru
alegerile și comportamentele lor antisociale? Nu, deloc. Un model ce consideră dependența
drept o boală susține că dezvoltarea dependenței nu este responsabilitatea dependentului.
Totuși, în mod esențial, vindecarea dependenței este responsabilitatea acestuia. Nu blamăm pe
cineva care suferă de inimă pentru starea lui de sănătate. Cu toate acestea, odată ce boala a
fost diagnosticată, ne așteptăm ca ei să fie responsabili pentru vindecarea lor: să aibă o dietă
sănătoasă, să facă exerciții în mod regulat, să-și ia tratamentul etc.”9

Un lucru deosebit de interesant în legătură cu dezvoltarea anumitor dependențe este

rolul deosebit de important pe care îl joacă stresul în crearea și menținerea adicțiilor. Este
foarte interesant că studiile efectuate pe oamenii dependenți de mâncare, de exemplu, au scos
în evidență faptul că atunci când stresul are o intensitate foarte foarte mare, oamenii, de
regulă, pierd apetitul (ca atunci când suferim în urma pierderii persoanei iubite). Studiile au
arătat că stresul moderat poate declanșa, cel mai des, consumul excesiv de mâncare, iar
stresul intens are un efect opus. Acest lucru arată aptul că dezvoltăm dependențe, nu pentru că
am fost supuși unui nivel de stres foarte foarte mare, ci a unuia destul de moderat, asupra
căruia nu am putut face față. Așadar, dacă ne simțim stresați și parcă am mânca o bucată de
ciocolată, trebuie să ezităm un pic și să conștientizăm că nu e chiar sfârșitul lumii, că dacă am
fi fost stresați de moarte, nu ne-am mai fi dorit nimic. 10 De asemenea, s-a demonstrat că
„strategiile comportamentale de reducere a stresului (precum meditația sau exercițiul fizic)
pot reduce amplitudinea valurilor de hormoni de stres și, în acest fel, sunt eficiente în
reducerea consumului exagerat de mâncare declanșat de stres”11. Desigur că acest lucru este
valabil și în cazul altor forme de dependență.

Interesant, de asemenea, ni s-au părut mențiunile autorului în legătură cu dependența

de sex, care, se pare că are anumite culori deosebite de celelalte forme de adicție.
„Dependența de sex, spune David Linden, este foarte reală și face ravagii teribile. Dependenții
de sex urmează aceeași traiectorie ca alți dependenți. Aceștia au aceeași toleranță a
comportamentului prin care este nevoie de tot mai mult sex pentru plăcere. Dependenții de
9
Ibidem, p. 70.
10
Ibidem, p. 94.
11
Ibidem, p. 94.

5
sex au simptome de renunțare fizice și psihologice dacă nu pot obține sexul de care au
nevoie...De asemenea, este valabilă și creșterea toleranței. Actul sexual care obișnuia să fie o
plăcere transcendentă și energizantă este acum doar o nevoie pentru a face față zilei...Dintre
toate formele de dependență, dependenții de sex se numără printre cei care cel mai puțin
probabil vor căuta ajutor...Poți fi dependent de droguri, alcoolic sau dependent de mâncare și,
dacă ești cinstit, e posibil să-ți pricinuiești durere în mare parte numai ție. Prin comparație,
dependenții de sex se folosesc la propriu de alți oameni și inevitabil lasă în urma lor un șir
lung de distrugeri emoționale, testând serios limitele compasiunii.”12

Dependența, în general, are o mulțime de forme, unele, nebănuite chiar. Omul poate fi
dependent nu doar de substanțe cum sunt drogurile sau alcoolul, ci poate deveni dependent de
absolut orice, de la propriul lui sine, până la a fi dependent de alte persoane, sau chiar de
obiecte. Există, de exemplu, „Dependența de a fi „cineva””13 despre care vorbește Joe
Dispenza. Atunci când suntem supuși unei avalanșe de stres emoțional și încercăm să ieșim
din încurcătură, în creier se secretă un buchet întreg de hormoni, care, se pare că creează o
anumită dependență, dat fiind faptul că în asemenea momente avem parte de senzații tari
create tocmai de acești hormoni. Astfel, dezvoltăm o dependență conștientă de propriile
probleme, de situații nefavorabile și de relații nesănătoase, în rezolvarea cărora, de altfel, dăm
dovadă de cine suntem într-adevăr. Cu alte cuvinte, manifestăm o dependență de noi înșine;
ne dorim continuu să vedem cine suntem și de ce suntem în stare.

Toate aceste forme de dependență și adicție reflectă faptul că firea omului este rănită adânc în
fundamentele ei cele mai profunde. Lucru care trebuie să ne pună semne de întrebare în
legătură cu modul de viață pe care îl avem astăzi și spre ceea ce tindem în viitor.

Patima - dependența din punct de vedere teologic

Din punct de vedere teologic, dependența este numită patimă, adică eșecul voinței
omului. Orice lucru, ființă sau obiect care înrobește voința omului, astfel încât el nu mai este
stăpân, creează o dependență.

Aceasta, însă, deși reflectă un eșec al voinței umane, totuși nu înseamnă că omul își dorește să
fie dependent. Omul, dintotdeauna, a fugit de durere și a căutat plăcerea. Tocmai aici este
momentul în care voința omului dă slăbiciune. Nimeni nu iubește patima de dragul patimii, ci

12
Ibidem, p. 120.
13
Joe Dispenza, Distruge-ți obieceiurile nocive! Cum să-ți determini mintea să lucreze în favoarea ta, Editura
Curtea Veche, București, 2012, p. 153.

6
pentru că aceasta aduce plăcere. Există foarte multe cazuri când omul își dorește să scape de o
patimă/dependență, dar nu reușește, pentru că patima, este urmare a păcatului, care, după
căderea protopărinților noștri Adam și Eva, s-a întipărit în firea umană, astfel încât în om,
zace o înclinare și o dorință nestăvilită împotriva firii sale. Cum spune Sf. Ap. Pavel: „Pentru
că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea
ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care
locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a
voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe
care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci
păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este
legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în
mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii
păcatului, care este în mădularele mele.” (Rom. 7, 15-23).

Eu văd în acest citat al Sf. Ap. Pavel, o invitație la răbdare și îngăduială cu cei care suferă de
o anumită boală, căci și noi suferim. De asemenea, această îngăduială trebuie să fie
manifestată și în raport cu noi înșine, în lupta noastră de a scăpa de anumite
„dependențe„/patimi.

Există trei factori principali sau trei cauze care produc patimile în om: „1. Mintea
slăbită în lucrarea ei autonomă și proprie; 2. Lucrarea de percepție simțuală, care a devenit
precumpănitoare, care a ieșit din subordinea minții, ba chiar a atras mintea în subordinea ei; 3.
O alegere exclusivă și irațională după plăcere – până la cea procurată de laudele semenilor –
și, concomitent cu ea, o fugă speriată de durere. Aceste trei cauze sunt atât de împletite , încât
în fiecare dintre ele sunt implicate celelalte...Patimile reprezintă, așadar, o precumpănire
cantitativă și ierarhică a simțurilor asupra spiritului din om... și sunt contrare firii, pentru că nu
sunt de folos acesteia, ba chiar reprezintă o orientare păgubitoare firii și o răsturnare a
ierarhiei din om.”14 Simplu spus, patimile reprezintă dominarea simțurilor asupra sufletului.
Omul merge exclusiv spre satisfacerea poftelor trupești, care sunt imediate și evită lucrarea
dobândirii liniștirii duhovnicești, care își aduce „recompensa” mult mai târziu.

Vreau să atrag atenția asupra ideii că Patima/dependența nu este specifică firii,

chiar dacă firea este pervertită spre păcat. Adică discuția în jurul „păcatelor/patimilor
împotriva firii” este un pic deplasată, pentru că niciun păcat nu este potrivit cu firea, orice

14
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura IBMBOR, București, 2002, p. 91.

7
patimă este împotriva firii, fie că vorbim despre homosexualitate care este văzută ca păcat
împotriva firii, ori de o mânie.

Din punct de vedere teologic, după cum spuneam, patima înseamnă o repetare a
păcatului, după cum dependența înseamnă repetarea actului de „cumpărare” a
recompenselor. Toată această înclinare spre material și simțual, își are rădăcinile în Alegerea
făcură de om în Grădina Paradisului. Tot păcatul și toată patima care îl înrobește pe om, este,
astăzi, o consecință a pervertirii ființiale a omului.15

„Căutând să pătrundă în acest ultim ținut misterios în care s-a zămislit prima mișcare
păcătoasă a ființei umane și unde își are permanent motorul ei, Sf. Maxim Mărturisitorul se
oprește la o influență a duhului satanic, care a aruncat o adiere de confuzie în mintea omului.
Sub ispita lui, omul a avut o scurtă întunecare a inteligenței, uitând care este cauza lui
adevărată și deci ținta lui, întorcându-și deci dorința dinspre ea, spre lume. Această scurtă
amăgire a fost ușurată de atracția ce o exercitau formele frumoase și promisiunile dulci
ale lumii asupra simțurilor sale. Lumea era aici, în imediată apropiere, cu toate chemările și
făgăduințele ei; Dumnezeu era și El aici, dar mai greu de sesizat și cu făgăduieli de bucurii
mai spiritualizate și mai îndepărtate...”16 Aici putem sesiza mecanismul Declanșator –
Comportament - Recompensă. Formele frumoase și promisiunile dulci ale lumii au fost
declanșatorul, precum și promisiunea „de a fi precum este Dumnezeu”; după care a urmat
comportamentul omului – înfruptarea; iar ca recompensă, a primit deja ce a primit.

Această recompensă pe care ne-o oferă patima, este însă foarte înșelătoare, la fel ca în cazul
oricărei dependențe descrise anterior, din punct de vedere psihic.Toleranța la droguri, există și
în cazul patimilor, descrisă foarte elegant ca fiind o bulă umflată care nu îți aduce nimic în
schimb decât suferința și mai mare în căutarea plăcerii: „Prin patimă vrem cu o voință infinită
nimicul... Prin patimi umflăm nimicul, ne înflăcărăm de el, ne consumăm pentru el, ne
mișcăm în zona lui, sfârșind în absența oricărei surse pozitive de existență. Prin patimi ne
întindem gâtlejul tot mai uscat după o apă care nu e decât iluzie de un moment, sau care, după
15
Ne-am propus ca în această lucrare să vorbim despre mecanismele dependenței și ale patimii fără a ne deda
prea multor detalii, deoarece acest lucru ar crește semnificativ volumul propus pentru această lucrare. Totuși,
din perspectiva teologiei ortodoxe, deci a Sfinților Părinți, mama tuturor patimilor, dincolo de mecanismul
general, este mândria . Din iubirea de sine, din grija ca nu cumva să suferi vreo durere, căutăm să evadăm din
acestea și să căutăm ceva ce ne aduce plăcere. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești, Vol. V. Patimi și
Virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2017, p. 33. Aceste cuvinte le găsim și la un alt părinte contemporan,
Sf. Siluan Athonitul, care spune că „mândria este rădăcina tuturor păcatelor, sămânța morții...”. A se vedea
Иеромонах Софроний, Старец Силуан, Свято-Троицкая Сергиева Лавра, Москва, 2018, ст. 49. (rus.
Arhimandritul Sofronie Saharov, Starețul meu Siluan, Editura Lavrei Sf. Treimi a Sf. Serghie de Radonej,
Moscova, 2018, p. 49).
16
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 89.

8
ce ne-a înșelat o clipă, apare ca o picătură care ne însetează și mai mult. Pe măsură ce
experiem, prin îndelungate năpustiri pătimașe, imposibilitatea de a ne satisface prin ele, sau
prin nimicul aflat în ele, acest nimic ne devine mia vădit și sentimentul de zădărnicie ne
copleșește tot mai mult, aruncându-ne cu vremea într-o nepăsare, într-o trândăvie spirituală
ucigătoare...”17

O altă problemă cu care se ciocnește persoana dependentului/pătimașului este

faptul că patima îi educă felul de a percepe realitatea. „Reflecția filocalică avertizează
asupra acestui fapt, arătând că însăși firea lucrurilor pare alta în ochii noștri, după modul cum
privirea are obișnuința unei perspective pătimașe sau curățite asupra realității: „Însăși firea
lucrurilor obișnuiește să se schimbe după starea dinlăuntrul sufletului. Când , deci, simțurile
omului se află în starea cea după fire și mintea se mișcă fără rătăciri în jurul rațiunilor
lucrurilor, rațiunea lămurindu-i firea și mișcările, sufletul vede și lucrurile, și persoanele, și
toată firea corpurilor materiale potrivit cu firea, neavând în ele ascunsă vreo pricină de
întinare sau vătămare. Dar când puterile sufletului se mișcă împotriva firii, răzvrătindu-se
împotriva lor înseși, le vede și pe acelea contrar firii lor.”” 18. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul ne
spune, în același sens, faptul că „cel ce preface prin imitare legile făpturilor în lege proprie
este virtuos, umplând de rațiune mișcarea celor lipsite de rațiune. Iar cel ce preface, tot prin
imitare, legea sa în legi de-ale făpturilor este pătimaș, făcând nerațional ceea ce e rațional” 19.
Cu alte cuvinte, patima/dependența îți educă felul în care percepi realitatea, cum, spre
exemplu, patima curviei îți educă privirea, te învață să vezi toate femeile din jurul tău,
în chip desfrânat, chiar dacă nu sunt așa și mintea creează iluzia că și ele vor același
lucru ca și tine.

Dacă patima reprezintă un eșec al voinței, atunci avem nevoie de nevoință.

De aceea, știind că fiecare dintre noi este împătimit de ceva și acea patimă/dependență ne
îndeamnă și ne mișcă spre ce să vrem și ce nu, asceza ortodoxă vine cu ideea de „nevoință”
adică să îți tai voia, să nu-ți faci voia ta, care este păcătoasă, ci fiind într-o ascultare de un
duhovnic, încerci să lupți cu tine însuți. Omul liber nu este cel care face ce vrea, ci cel care
poate face și ceea ce nu vrea.

17
Ibidem, pp. 110-111.
18
Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, Filocalia 6, Editura Humanitas, București, 2009,
p. 203 apud. Diacon Adrian Sorin Mihalache, Ești ceea ce trăiești. Câteva date recente din neuroștiințe și
experiențele duhovnicești ale filocaliei, Editura Trinitas, București, 2017, pp. 36-37.
19
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Răspunsul 51, scolia 20, Filocalia 3, editura Humanitas,
București, 2017.p. 185.

9
 Dependența/patima aduce cu ea și un nivel ridicat de rușine. Chiar și pentru oamenii
care merg la spovedanie. Te spovedești, iarăși cazi, iarăși te spovedești, ai o rușine că ești
dependent de un gând, de un fel de a proceda în anumite situații, etc. Și acest lucru este foarte
obositor și extenuant pentru sufletul omului, iar rușinea, ca să scapi de ea ai nevoie de iertare,
iar iertarea nu poate veni decât prin spovedanie. Pentru că eu pot să mă iert, pot chiar să-mi
cer iertare de la cel căruia i-am greșit, însă cum rămâne cu formele de dependență față de
lucruri? De la cine să-mi cer iertare? De aceea vine Hristos și ne spune: „Veniți la mine toți
cei osteniți și împovărați și eu vă voi odihni pe voi, luați jugul meu asupra voastră și vă
învățați de la mine că eu sunt blând și smerit cu inima, căci jugul meu este bun și povara
mea este ușoară”. Și vedem că aici Hristos nu zice doar „veniți la Mine și dați-mi mie
povara voastră”, ci zice și „luați jugul meu asupra voastră” și îi zice jug nu pentru că ne-
ar înrobi, ci pentru că e vorba de o luptă nu dintre cele mai simple. Însă și acest jug nu
este imposibil de dus, pentru că zice mai apoi „jugul meu este bun și ușor”. Lupta cu patimile,
lupta cu sine însuși este jugul la care se angajează omul ca să-și dobândească libertatea.

Isaac Sirul spune că eliberarea de patimi nu trebuie văzută ca o finalitate undeva în

viitor, care vine, după luptă, ci însăși lupta este eliberare, pentru că odată ce lupți, mergi
împotriva ei, îți lucrezi libertatea. Desigur, eliberarea totală de patini vine în veșnicie, după ce
omul scapă de trupul vechi.

În Biserică, omul se împărtășește și primește în trupul și în întreaga sa ființă, trupul lui Hristos
și cu patima nu se luptă singur. Chiar și atunci când omul luptă cu dependența doar pe căi
psihice, Hristos tot e acolo, încercând să îl ajute, însă nu există acest nivel de conștientizare,
de interpătrundere a harului. Omul nu se împărtășește de har. Când te împărtășești de cineva,
și acel cineva îți devine foarte intim pentru că e în întreaga ta ființă, conștientizezi altfel
situația în care te afli și singurătatea care te copleștește primește altă nuanță – una strict
exterioară.

Pe lângă aceasta, viața în Biserică vine să încurajeze și să-l ajute pe om și cu exemple

concrete din viețile altor oameni care au suferit și ei la rândul lor, dar care au scăpat. Mai mult
chiar, înșiși acei oameni ne pot veni în ajutor în lupta noastră. Probabil cel mai cunoscut caz
este viața Sfintei Maria Egipteanca care a suferit mult din cauza patimii desfrânării. În viața
ei, putem citi chiar mărturiile ei unde putem vedea, iarăși, același mecanism al dependenței,
dar pe care ea a reușit să-l rupă și să-l depășească, rupând orice cale de pătrundere a păcatului
prin simțuri, retrăgându-se în pustie, după care a luptat cu păcatul în minte, prin rugăciunea
necontenită.
10
 Sf. Ioan Scărarul, care este considerat părintele spiritualității despătimirii, pentru că el
ia fiecare patimă și o dejghioacă. Și el spune că pentru început, trebuie tăiate toate intrările
păcatului în trup și în minte.

La fel putem găsi nenumărate mărturii pentru fiecare din patimile noastre. Viața
Bisericii este viața noastră reflectată de-a lungul istoriei. Suntem noi acolo, deci putem avea
încredere că ne poate ajuta.

Astăzi lejeritatea cu care putem accesa orice plăcere face ca patimile și dependențele
să ne lovească poate mai violent decât oricând. „Trăim într-o cultură a plăcerii care intensifică
dorința de a micșora distanța dintre poftă și împlinirea ei” 20. Aici se evidențiază cum
autocontrolul poate fi provocat de diverse mesaje, cum sunt reclamele publicitare. Într-un
experiment găritor, un grup de bărbați au fost chestionați în legătură cu posibilitatea de
a participa la sau de a forța relații intime profund imorale, în condiții de laborator. Ei au
răspuns negativ, exprimând credința sinceră că nu ar participa la astfel de scenarii sau fapte.
Totuși în situații de excitație de natură sexuală, de exemplu, îndemnați să răspundă la aceleași
întrebări, privind posibilitatea ca ei înșiși să determine, să participe activ sau să forțeze pe
cineva să facă aceasta, subiecții n-au mai formulat răspunsuri atât de tranșante. 21 Iar situația
aceasta este valabilă și într-un scenariu răsturnat. Persoanele încurajate dă gândească la un
nivel înalt, prin judecăți abstracte sau cuprinzătoare, referitoare la valorile în care cred, la
condiția și nevoile omului, își sporesc totodată capacitatea de autocontrol. 22 Acest lucru arată
faptul că societatea participă la stimularea poftelor noastre. Și mai mult decât atât
educă poftele. Muzica și videoclipurile pe care le privesc copii au un conținut vădit
imoral, cu dansuri obscene, cu culori intense, cu versuri care vorbesc despre libertatea
totală de a face ce vrea, a fuma ce vrei, a avea orice mașină vrei, etc. Și, indirect, un
băiețel, dacă privește zilnic astfel de videoclipuri, el învață cum să privească o femeie. Și
în viitor nu ar trebui să ne mire că bărbații cresc cu o obsesie față de sexualitate și
violență, iar fetele își construiesc imaginea de sine, dependente de artificii cosmetice.

În esență, astăzi ne dorim multe și putem să avem și mai multe, însă multiplicarea dorințelor
slăbește voința23. În contrapunct față de acestea, există dovezi științifice că „experiențele

20
Roland Brunner, Psihanaliză și societate postmodernă, Editura Amarcord. Timișoara, 2000, p. 41. Apud Diac.
Adrian Sorin Mihalache, op.cit., pp. 44-45.
21
Ibidem, p. 155.
22
Ibidem, p. 171.
23
Diacon Sorin Mihalache, p. 43.

11
religioase cultivă autocontrolul.”24 Tot ce ne rămâne este doar să ne întrebăm ce ne dorim cu
adevărat.

24
Ibidem.

12
Bibliografie

1. Brewer, Judson, Poftele minții. De la țigară la smartphone și la iubire – de ce

devenim dependenți și cum putem scăpa de obiceiurile nocive, Editura Curtea Veche,
București, 2020.
2. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești, Vol. V. Patimi și Virtuți, Editura
Evanghelismos, București, 2017.
3. Dispenza, Joe, Distruge-ți obieceiurile nocive! Cum să-ți determini mintea să lucreze
în favoarea ta, Editura Curtea Veche, București, 2012.
4. Goleman, Daniel, Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2017.
5. Linden, David J., Busola Plăcerii. De ce ne plac jocurile, mâncarea nesănătoasă,
alcoolul, orgasmul și marijuana, Editura ALL, București, 2014.
6. Mihalache, Adrian Sorin, Ești ceea ce trăiești. Câteva date recente din neuroștiințe și
experiențele duhovnicești ale filocaliei, Editura Trinitas, București, 2017.
7. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia 3, Editura Humanitas,
București, 2017.
8. Saharov, Arhimandritul Sofronie, Starețul meu Siluan, Editura Lavrei Sf. Treimi a Sf.
Serghie de Radonej, Moscova, 2018.
9. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura
IBMBOR, București, 2002.

13