Capitolul I

INSTITUŢIA MARTORULUI ŞI A MĂRTURIEI

Secţiunea 1 – Consideraţii introductive privind martorul şi

mărturia din perspectiva principiului aflării adevărului în procesul
judiciar

Adevărul reprezintă o cale de a descoperi existenţa unei cauze, a

unei fapte sau inexistenţa lor, forma vinovăţiei, mobilul, scopul, persoana
care a comis această faptă.
Prevăzut în articolul 3 din Codul de procedură penală, principiul
aflării adevărului presupune că organele judiciare trebuie să stabilească
adevărul, respectiv – să constate fapta aşa cum s-a petrecut – astfel
încât între cele constatate şi realitate să existe o concordanţă deplină,
fără cunoşterea exactă a faptei şi făptuitorului nefiind posibilă
soluţionarea corectă a unei cauze. 1
Posibiliatea stabilirii unei fapte penale, a împrejurărilor în care a
avut loc, se datorează faptului că săvârşirea unei infracţiuni, ca şi orice
altă formă de activitate a omului, în majoritatea cazurilor, este însoţită de
producerea în mediul existent a anumitor modificări a căror examinare,
în condiţii normale, asigură reconstituirea tabloului dinamic al faptei,
identificarea persoanelor participante şi a comportării acestora.

1
Griga Ioan, „Drept procesual penal – partea generală”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2004, p. 51
1
 Modificările produse în mediu în legătură cu săvârşirea unei fapte
penale, cunoscute în teoria şi practica criminalistică sub denumirea
generică de urme ale infracţiunii, se divizează în materiale şi
spirituale.Urmele materiale ale infracţiunii reprezintă schimbări fizice
suportate de obiectele din mediul în care s-a activat cu prilejul săvârşirii
actului penal. Ele constituie informaţii probante prin particularităţile de
formă şi structură, poziţie, interpoziţie şi amplasament, toate acestea
putând fi considerate prin cercetări directe efectuate de organul judiciar
nemijlocit, cu sau fără concursul specialiştilor de profil. 2 Urmele
spirituale sunt imaginaţii rezultate dintr-un complicat proces psihic de
reflectare şi conservare în memorie a faptelor percepute în legătură cu
activitatea infracţională. Dată fiind natura lor materială, imaginile celor
ce au perceput fapte cu semnificaţie probantă nu pot fi cunoscute altfel
decât prin transpunerea acestora în cadrul unui proces de comunicare.
În justiţia penală acest proces se realizează prin actul procedural de
ascultare, adică prin determinarea persoanelor ce deţin date probante
privind împrejurările faptei penale pentru a mărturisi în faţa organului
judiciar.
Relatările persoanelor care au perceput sau cunosc fapte de
natură să contribuie la stabilirea adevărului într-un proces penal, făcute
şi fixate în conformitate cu cerinţele legislaţiei procesual-penale în
vigoare, constituie mijloace de probă – declaraţii sau depoziţii ale
martorilor.
Pentru aflarea adevărului organele judiciare sunt obligate să
lămurească cauza sub toate aspectele pe baza probelor, iar sarcina
administrarii acestora revine organului de urmărire penală sau instanţei
de judecată. În Codul de procedură penală actual mijloacele de probă
sunt enumerate linitativ, respectiv: declaraţiile învinuitului sau
inculpatului, declaraţiile părţii vătămate/părţii civile şi ale părţii
2
Doraş S., „Criminalistica”, Chişinău, 1999.
2
responsabile civilmente, decaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările
audio ori video, constatările tehnico-ştiinţifice, expertizele, constatările
medico-legale, mijloacele materiale de probă.
Apărută într-o fază de primă evoluţie a procesului penal roman,
timp în care, sub forma sintetică a unor adagii, s-au cristalizat o serie de
principii, instituţia mărturiei a reprezentat, o îndelungată perioadă de
timp, aproape singurul mijloc de probă. Probă relativ simplă şi uşor de
administrat, dar deseori anevoios a fi apreciată, modalitate firească de
informare a organelor judiciare a cărei valoare a fost viu discutată,
mărturia îşi păstrează utilitatea, constituind proba cu cel mai ridicat
indice de frecvenţă.
Împrejurarea că acestei probe îi revine un rol de prim plan, că este
cel mai frecvent utilizată, că nu există, în general, cauză în care să nu-şi
aducă o contribuţie mai mult sau mai puţin însemnată la soluţionarea ei,
îşi găseşte explicaţia în însăşi natura activităţilor infracţionale, în
caracterul şi scopul procesului penal, în însăşi sfera faptelor şi
împrejurărilor ce urmează a fi dovedite. 3
Spre deosebire de alte mijloace de probă, depoziţiile martorilor pot
pune în evidenţă date privind toate împrejurările ce constituie obiectul
probaţiunii, inclusiv împrejurările săvârşirii infracţiunii, metodele şi
mijloacele folosite în acest scop, locul, timpul şi modul în care s-a
activat. Martorii pot prezenta referiri directe asupra personalităţii
făptuitorului sau indica anumite elemente specifice de natură să
contribuie la identificarea acestuia. Un martor poate fi întrebat despre
calităţile învinuitului sau victimei, comportamentul acestora, în general şi
în legătură cu fapta penală, în special. Nu de puţine ori martorii specifică
condiţiile care au înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii şi măsurile
ce se impun în vederea prevenirii unor noi infracţiuni, etc.

3
Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, „Probele în procesul penal”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 95
3
 Calitatea de martor poate fi dobândită de orice persoană care
îndeplineşte condiţiile legale (art. 78 C.p.p.) de a servi ca subiect al
probaţiunii, respectiv – orice persoană care cunoaşte date despre fapta
penală, de natură să servească aflării adevărului, indiferent de starea sa
fizică sau psihică, organele judiciare având posibilitatea să aprecieze
care dintre aceste persoane sunt apte să furnizeze informaţii necesare
soluţionării cauzei, anchetatorul având dreptul şi obligaţia de a asculta
ca martor orice persoană care are cunoştinţe dobândite direct cu
propriile simţuri despre fapte sau împrejurări privitoare la cauza ce
formează obiectul procesului penal, iar cei care sunt chemaţi ca martori
au obligaţia de a se prezenta la organul judiciar care i-a chemat. 4
De la această regulă generală potrivit căreia orice persoană poate
fi ascultată ca martor, Codul de procedură penală prevede şi unele
excepţii, arătând că există anumite persoane care nu pot avea calitatea
de martor în procesul penal: persoane care nu pot fi ascultate ca martor
(persoanele obligate a păstra secretul profesional – medici, avocaţi,
notari, preoţi, s.a.) şi persoane care nu pot fi obligate să depună
mărturie (soţul şi rudele apropiate).

Secţiunea 2 – Forţa probantă a mărturiei

Evaluarea judiciară a declaraţiilor martorilor reprezintă una din cele

mai dificile probleme ale practicii judiciare ţinând seama de numeroasele
implicaţii pe care cercetarea psihologică le evidenţiază în domeniu.

4
Dongoroz Vintilă şi colectiv, „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală romăn”, vol. I, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1975, p.203
4
 Având în vedere că principiul liberei aprecieri a probelor domină
întreaga probaţiune în procesul penal, declaraţiile martorilor au aceeaşi
forţă probantă ca şi celelalte mijloace de probă. Practica judiciară arată,
însă, că există şi martori nesinceri, de rea-credinţă, care, din diferite
motive, denaturează în mod voit adevărul sau ascund ceea ce cunosc.
Organele judiciare trebuie să descopere martorii de rea-credinţă,
verificând, pe de o parte, persoana martorului pentru a stabili dacă are
interesul să spună adevărul, iar pe de altă parte, exactitatea relatărilor
făcute prin administrarea probelor necesare.
Existenţa unor diferenţieri între depoziţiile martorilor, chiar de
bună-credinţă, în faţa aceleiaşi realităţi, este explicată prin faptul că
declaraţiile reprezintă o reflectare a realităţii prin prisma subiectivităţii
celui audiat, iar „între realitatea obiectivă şi relatarea ei subiectivă există
un unghi de deviere”. 5
Organele judiciare au obligaţia să analizeze în mod critic
declaraţiile martorilor, să verifice fiecare relatare în parte şi să o
examinze în ansamblul probelor administrate pentru a stabili care
corespunde adevărului.
Relativitatea mărturiei, determinată de imperfecţiunea organelor de
simţ ale omului, procesele psihice distorsionate, convingerea quasi-
generală sau formarea unor opinii specifice organelor judiciare,
particularităţile psihologice ale organului judiciar, carenţa totală sau
parţială, precum şi erorile care pot lua naştere, reprezintă imperfecţiuni
ale acestei probe. Erorile care apar, intenţionate sau nu, ale martorilor
de rea-credinţă, erorile inconştiente care se ivesc în stadiul aducerii
aminte, atunci cand se sugerează martorului să încerce să reconstituie
mental scena la care a asistat, demonstrează că problema mărturiei este
delicată. 6
5
Mrejeru T., Mrejeru B., op. cit., p. 105
6
Butoi Tudorel, Butoi Ioana Teodora, „Tratat universitar de psihologie judiciară-teorie şi practică”, Ed. Phobos,
Bucureşti, 2003, p. 74
5
 Din aceste considerente mărturia nu poate fi infailibilă atăta timp
cât se centrează pe capacitatea omului de percepţie, memorare şi
recunoaştere, valoarea probantă a acesteia fiind lăsată la aprecierea
organelor judiciare.
Mărturia, care prin ea însăşi produce forţă probantă, trebuie
examinată atât în raport cu persoana, cu sursa din care provine, cu
faptul la care se referă, cât şi cu datele şi informaţiile furnizate, deci cu
depoziţia.
Forţa probantă a mărturiei este dată de faptul că această probă
este folosită în toate ramurile dreptului, fiind utilizată în rezolvarea
cazurilor pentru că reprezintă posibilitatea de a afla adevărul mult mai
repede, chiar dacă se află printre alte neadevăruri. Pentru a evita
dificultăţile ivite cu ocazia administrării acestei probe, specialiştii au
elaborat metodele psihologice ale mărturiei, metodele de tactică
criminalistică, cu scopul de a combate modalităţile prin care infractorul,
persoanele care au legătură cu fapta, martorul de rea-credinţă, încearcă
să devieze organul judiciar în aflarea adevărului.

Secţiunea 3 – Repere psihologice privind martorul în demersul

judiciar

Urmele spirituale ale infracţiunii sunt imaginaţii rezultate dintr-un

complicat proces psihic de reflectare şi conservare în memorie a faptelor
percepute în legătură cu activitatea infracţională. Dată fiind natura lor
materială, imaginaţiile celor ce au perceput fapte cu semnificcaţie
probantă nu pot fi cunoscute altfel decât prin transpunerea acestora în
cadrul unui proces de comunicare. În justiţia penală acest proces se
realizează prin actul procedural de ascultare, adică prin determinarea
6
persoanelor ce deţin date probante privind împrejurările faptei penale
pentru a mărturisi în faţa organului judiciar.
Relatările persoanelor care au perceput sau cunosc fapte de
natură să contribuie la stabilirea adevărului într-un proces penal, făcute
şi fixate în conformitate cu cerinţele legislaţiei procesual-penale în
vigoare, constituie mijloace de probă.
Ca şi persoane fizice, martorii pot fi împărţiţi în două categorii:
martori de bună-credinţă şi martori de rea-credinţă. Cei de rea-credinţă
sunt aceia care sunt hotărâţi să depună mărturii false, fie din interese
materiale – fiind mituiţi de infractor, fie din interese spirituale – fiind
prieteni cu infractorul sau duşmani ai victimei.
Fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect – subiectiv
şi obiectiv, incluzând, pe de o parte capacitatea psihologică a individului
de a depune marturie, iar pe de altă parte, proprietatea obiectului sau
evenimentului de a forma obiectul marturiei.
Există astfel o direcţionare a cercetării fenomenelor psihologice ce
însoţesc formarea mărturiei judiciare cât şi depunerea mărturiei în faţa
organelor judiciare cu privire la problematica majoră legată de mărturie
şi de martor.
Astfel, cu privire la mărturie şi la martor trebuie avute în vedere: 7
a) testimoniabilitatea – acea trăsătură a evenimentului judiciar
de a putea forma, din punct de vedere legal, obiect al
probaţiunii, ştiut fiind că anumite chestiuni sunt exceptate de
la probaţiunea testimonială;
b) memorabilitatea constând în capacitatea obiectului de a fi
memorat;

7
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., „Psihologie judiciară”, Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti,
1994, p. 107-108
7
 c) fideliatatea care, în opoziţie cu memorabilitatea, constă în
capacitatea individului de a-şi aminti evenimentul judiciar şi a
depune mărturie;
d) sinceritatea constând în disponibilitatea subiectivă a
martorului de a spune adevărul.
Persoana care se constituie ca martor într-un proces are anumite
obligaţii morale care se nasc din cunoaşterea împrejurărilor, a
persoanelor care iau parte la proces în calitate de învinuit/inculpat, parte
civilă, parte vătămată sau parte responsabilă civilmente. Aceste obligaţii
morale, cărora li se adaugă şi cele juridice, determină o anumită reacţie
a persoanelor – martori, în sensul că unele vor acorda o importanţă
exagerată, altele vor minimaliza acestă calitate. Astfel de obligaţii vor
plana asupra unor oameni care au moralitate mai mult sau mai puţin
evidentă, o apreciere a justiţiei la un nivel diferit. 8
Inexactitatea declaraţiilor martorilor de bună-credinţă se datorează
unor cauze de natură psihică explicabile prin deosebirile dintre
capacitatea de a percepe, a memora şi reda evenimentele, de starea
psihică din momentul perceperii şi audierii, cauze care îi pot determina
să redea în mod deosebit acelaşi eveniment la care au asistat, iar uneori
chiar să se contrazică, făcând astfel ca declaraţiile lor să fie privite cu
rezervă.
După depunerea jurământului, potrivit normelor procesual-penale,
martorului i se atrage atenţia că, în cazul în care nu spune adevărul,
săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Momentul depunerii
jurământului constituie un moment psihologic foarte importnant, cu
repercursiuni asupra persoanei – martor, obligată prin lege să declare
adevărul. 9 Acest moment are mai julte funcţii, astfel:

8
Butoi T., Butoi I. T., „Tratat universitar de psihologie judiciară”, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p. 76 - 78
9
„Jurământul este de natură a crea solemnitatea necesară actului procedural al ascultării martorului şi a determina pe
acesta să spună adevărul” – Dongoroz V., op. cit., p. 207
8
 a) funcţia informaţional cognitivă – martorului i se transmite să
spună adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie,
indicându-se astfel limitele legale ale mărturiei;
b) funcţia de avertizare-prevenire – în sensul că neîndeplinirea
obligaţiei legale este susceptibilă de pedeapsa corespunzătoare
săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă;
c) funcţia axiologică – prin jurământ martorului i se cere să se
refere la împrejurările cu valoare de adevăr pe care le cunoaşte;
d) funcţia juridică – jurământul leagă martorul de cauza în care
acesta a depus mărturia, martorul fiind ţinut să răspundă
penal pentru relatările sale de rea-credinţă care conduc la
inculparea sau disculparea nedreaptă a unor persoane
implicate într-o cauză.
Prin introducerea jurământului religios s-a urmărit impactul religios
pe care îl poate trezi în psihicul uman, teama, credinţa divină, religia
reprezentând totuşi, un factor relativ pentru omul simplu, jurământul
având un puternic impact asupra psihicului, efectele psihologice ale
acestuia fiind condiţionate de nivelul educaţiei, gradul de pregătire şi
trăsăturile caracteriale.
Mărturia, fără a fi influenţată de reaua-credinţă, se realizează
uneori lacunar, incomplet, distorsionat – din cauza emoţiilor sau
condiţiilor improprii în care martorul a recepţionat evenimentul. Există
însă şi alţi factori care influenţează negativ mărturia, cum este, spre
exemplu, înclinarea firească ca, după un anumit timp de la producerea
faptei, martorul să manifeste o tendinţă de completare, neobservată şi
controlată raţional, a zonelor rămase libere, care iniţial nu au fost
înregistrate în memorie. Este astfel necesar ca în cazul audierii unui
martor la o perioadă mai mare de timp de la producerea evenimentului,
să nu se insiste asupra unor puncte neclare ale derulării faptei, fiind
posibile distorsionări ale adevărului.
9
 Asemenea distorsionări pot fi determinate şi de temerea de autorii
faptei, de multe ori aceştia proferând la adresa martorilor ameninţări
grave, refuzând să relateze date cunoscute despre evenimentul la care a
asistat sau despre autor, considerându-l periculos pentru cei apropiaţi
sau chiar pentru sine. În practica judiciară s-au întâlnit situaţii în care
martorii sunt capabili să-şi angajeze răspunderea şi să declare aspecte
importante numai după arestarea infractorilor, o astfel de măsură
susţinându-le încrederea în sentimentul de siguranţă. 10

Secţiunea 4 – Relaţia martor–magistrat din perspectiva

psihologiei judiciare

În procesul depunerii mărturiei se creează o relaţie procesuală

„martor-magistrat” care, mai înainte de a fi o relaţie juridică, este o
„relaţie psihologică de comunicare între martor şi anchetator (organ
de urmărire penală/magistrat) după regulile procesuale teoretice ale
anchetei judiciare”. 11

10
În luna august 2002 martorul V.A.C. la cererea inculpatului M.A. a ridicat de la oficiul poştal din Ploieşti o sumă de
bani prin serviciul Western Union, trimisă de un cetăţean suedez pe numele său, despre care inculpatul i-a precizat că
şi-a pierdut buletinul şi a folosit datele de identificare ale martorului pentru a primi suma respectivă de la un prieten din
străinătate. Ulterior, în anul 2003, în urma mai multor sesizări, organele de poliţie s-au sesizat în legătură cu faptul că în
perioada 2001-2002 inculpatul aindus în eroare 71 străini prin organizarea de licitaţii fictive pe internet, solicitând
trimiterea sumelor de bani (circa 1 miliard lei vechi) prin Western Union pe numele unor diferite persoane, cărora le
preciza, în acelaşi mod, că şi-a pierdut buletinul. Organele de poliţie au procedat la audierea acestor persoane, printre
care şi martorul V.A.C. care, deşi nu cunoştea provenienţa banilor, a precizat că nu a discutat niciodată cu inculpatul, iar
fapta a fost comisă chiar de el personal, fară însă a da amănunte în legătură cu modalitatea efectivă de săvârşire, pentru
că, de fapt, nici nu le cunoştea. După audierea repetată, în luna iulie 2003 s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului
M.A. într-o altă cauză, pentru săvârşirea unei infracţiuni de viol. La două zile după arestarea acestuia, martorul V.A.C.
s-a prezentat, fără a fi chemat, în faţa ofiţerului de poliţie, solicitând reaudierea sa, ocazie cu care a relatat modul în
care a ridicat suma respectivă de bani pentru inculpat şi dând relaţii şi despre alţi martori care, acţionând în acelaşi mod
fără vinovăţie, au ridicat alte sume de bani pentru acelaşi inculpat, precizând că nu a declarat aceste împrejurări
esenţiale cu ocazia audierilor anterioare întrucât i-a fost teamă de inculpat.
11
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., „Psihologie judiciară”, Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti,
1994, p. 107-108
10
 Apariţia relaţiei juridice martor-anchetator este integrată,
teoretic şi practic, activităţilor procesual judiciare de identificare,
administrare, apreciere şi valorificare a probelor în scopul
soluţionării temeinice şi legale a cauzelor judiciare indiferent de
natura lor.
Importanţa cercetării mărturiei judiciare din perspectivă
psihologică este determinată de considerente de ordin cantitativ şi
calitativ. Sub aspect calitativ este de evidenţiat că, îndeosebi în
cauzele penale, aflarea adevărului este esenţial condiţionată de
existenţa unor mărturii concludente. Din punct de vedere cantitativ,
nu există cauză judiciară în care să nu se apeleze la probele
testimoniale.
În materie penală există un pilimorfism al situaţiilor reale cu
care se confruntă organele de urmărire penală şi magistraţii. Stările
de fapt din cauzele penale nu pot fi stabilite fără contribuţia, de
multe ori decisivă, a martorilor.
Condiţia esenţială a comunicării dintre martor şi anchetator
este aceea ca martorul să fie de bună-credinţă, să-şi învingă
temerile, interesul său sau indiferenţa, iar organul judiciar să
sprijine martorul să dobândească responsabilitatea necesară în
scopul aflării adevărului.
În dreptul procesual penal martorul are obligaţia de a relata tot
ceea ce ştie personal în cauză, evitând să expună informaţii al căror
izvor nu îl poate indica. În Codul de procedură civilă nu există, însă,
o asemenea dispoziţie legală. 12 Această problematică, structurată
12
„Explicaţia acestei diferenţieri constă în faptul că, în procesul penal, posibilităţile de probaţiune, prin însăşi structura
procesului penal care cuprinde faza urmăririi penale, sunt mai mari în ceea ce priveşte identificarea martorilor direcţi
care au asistat l evenimentul judiciar. În procesul civil aceste posibilităţi sunt mai restrânse, procesul civil legându-se în
faţa instanţelor, fără a exista o fază anterioară, cu funcţiuni specifice de căutare a probelor sub controlul organelor
judiciare. De aceea, în procesul civil nu trebuie să se evite obţinerea de informaţii de la martorii care nu pot indica sursa
informaţiilor. Este necesar să se sublinieze că acest lucru trebuie făcut numai pentru a verifica pe alte căi dacă faptele
11
pe relaţia procesuală magistrat-martor este de domeniul psihologiei
judiciare şi interesează nemijlocit magistratul întrucât acesta este
ultimul însărcinat să verifice temeinicia şi legalitatea administrării şi
aprecierii probelor în cursul urmăririi penale, fiind abilitat de legea
procesual penală să verifice inclusiv erorile organului de urmărire
penală înaintea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti.
În relaţia martor-magistrat sunt implicate atât conştiinţele cât şi
conduitele acestora ca fenomene psihologice.
Integrate psihologiei judiciare, funcţiile conştiinţei şi conduitei
au în vedere două subiecte: martorul şi magistratul sau organul de
urmărire penală 13
Pentru a produce fenomenul mărturiei judiciare apte să
producă efecte legale, este necesar ca nivelurile de conştiinţă şi
conduită ale martorului să se afle în raporturi de concordanţă cu
nivelul de conştiinţă şi conduită al magistratului, orice contradicţie
dintre acestea punând în discuţie valabilitatea mărturiei sancţionată
cu înlăturarea mărturiei şi sancţionarea sau nesancţionarea, în
funcţie de buna sau reaua credinţă a acestuia.

indicate s-au produs în realitate”. (Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit., p. 111)
13
„Conştiinţa şi conduita sunt funcţii şi manifestări ale sistemului nervos central, în seama căruia cade adaptarea fiinţei
la lume, la societate mai ales cu scopul de conservare şi dezvoltare. Dar randamentul conştiinţei nu depinde numai de
gradul de dezvoltare al societăţii şi culturii ei. De aceea, conştiinţa nu este numai un proces bio-psihic, ci şi unul social
şi cultural. Anume, ea este o supremă sinteză a organizării bio-psiho-sociale şi culturale a persoanei, precum şi instanţa
sa cea mai înaltă de organizare şi planificare a destinului ei în lume.” (Mărgineanu N., „Condiţia umană”, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 11)
12
 Capitolul II
MĂRTURIA-PROCES PSIHOLOGIC

Secţiunea 1 – Consideraţii generale privind mărturia din

perspectiva psihologică

Forţa probantă a mărturiei nu poate fi apreciată la adevărata

sa valoare dacă organul judiciar nu cunoaşte mecanismele
psihologice care stau la baza mărturiei. Cercetările de psihologie
judiciară au evidenţiat fragilitatea mărturiei prin imposibilitatea fiinţei
umane de a reda cu fidelitate evenimentul la care a asistat. 14
Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul
unui proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic
urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă în faţa
organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată. 15
Obiectul mărturiei îl constituie evenimentul judiciar la care
martorul a asistat sau despre care a luat cunoştinţă, fiind chemat să
îl reflecte în faţa organelor judiciare prin depoziţia subiectului
psihologic ce s-a aflat în contact cu evenimentul.
Factorii principali de care depinde exactitatea mărturiei sunt
capacitatea de a percepe, de a memora şi a reda evenimentele,
14
Tiberiu Bogdan, „Probleme de psihologie judiciară”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 146
15
Stancu Emilian, „Criminalistica”, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p. 56
13
aptitudini care variază de la o persoană la alta. 16 Diversitatea în
capacitatea de a percepe, memora şi reda este cauza deosebirilor
dintre declaraţiile martorilor de bună-credinţă.
Mărturia – proces sau act de cunoaştere a realităţii – depinde
de capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le
prelucra în funcţie de subiectivismul şi selectivitatea sa psihică, de
a le memora, de capacitatea sa de a reţine şi memora doar acele
elemente necesare şi importante, deci esenţialul, şi nu în ultimul
rând, aptitudinea sa de a le reda. 17
Mărturia, spre deosebire de declaraţia martorului care
constituie forma exterioară pe care aceasta o îmbracă, reprezintă
aşadar, un proces de cunoaşte a realităţii obiective care parcurge
un proces de formare structurat în patru etape, respectiv: receptţia
informaţiilor; prelucrarea logică a informaţiilor; memorarea
informaţiilor şi reproducerea/recunoaşterea/reactivarea informaţiilor,
toate aceste etape constituind o importantă sursă de identificare şi
descoperire a infractorilor.
Cercetările ştiinţifice privind psihologia martorilor au
demonstrat că depoziţiile acestora, bazate pe mecanisme psihice
ale procesului de cunoaştere a realităţii, au anumite elemente
specifice, condiţionate de necesitatea comunicării cunoştinţelor
obţinute, în urma contactului cu spaţiul infracţional, organului
judiciar, pentru a fi transformate în informaţii probante. Ele

16
„Unii au capacitatea de a percepe mai dezvoltată şi înregistrează în conştiinţă, în mod clar, complet şi rapid, diversele
evenimente şi fenomene de care iau cunoştinţă prin simţuri, spre deosebire de alţii cale înregistrează parţial, confuz,
omiţând o serie de detalii; unii păstrează în memorie faptele percepute, timp îndelungat şi cu exactitate, pe când alţii le
uită repede sau le asociază cu altele asemănătoare cu care le confundă. Unii reţin mai uşor cele percepute prin văz
(memorie vizuală), alţii cele percepute prin auz (memorie auditivă) etc. În sfârşit, unii redau cu uşurinţă, clar, precis şi
complet evenimentele la care au asistat spre deosebire de alţii care le redau greoi, nelămurit, incomplet, făcând
confuzii.” (Institutul de Criminalistică, „Tactica ascultării învinuitului, martorilor şi minorilor. Confruntarea şi
prezentarea pentru recunoaştere”, Biblioteca Lucrătorului Operativ – Procuratura R.P.R., 1958, p. 95 – 96)
17
Butoi T., Butoi I.T., op.cit., p. 79
14
reprezintă rezultatul unui proces de recepţie şi stocare a faptelor cu
semnificaţie juridică, urmat de reproducerea lor în condiţiile şi sub
forma prevăzută de lege.

Secţiunea 2 – Recepţia senzorială a evenimentului judiciar

Procesele psihice implicate în dobândirea informaţiei de către

martor sunt, în primul rând, senzaţiile şi percepţiile, apoi
reprezentările şi memoria.
Recepţia senzorială este prima fază a trecerii de la eveniment
la constituirea mărturiei, care se caracterirează prin obţinerea, de
către obiectul psihologic, a informaţiilor despre eveniment, devenit
pentru aceasta obiect de recepţie senzorială. Recepţia reprezintă
un proces psihic de cunoaştere.
Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele exterioare
prin intermediul simţurilor sale care dau naştere proceselor psihice
cunoscute ca senzaţii şi percepţii. 18 Procesele de senzaţie şi
percepţie sunt fie cele bazate pe analizatorii vizuali, fie cele bazate
pe analizatorii auditivi, fie pe ambele categorii. Experimentele
efectuate în acest domeniu au demonstrat că mărturia vizuală este
mai importantă decât cea auditivă, fiind mai bogată sub raport
informativ şi mai aproape de adevăr. Însă chiar şi calitatea acestor
informaţii este influenţată atât de condiţii subiective (calitatea

18
Butoi T., Butoi I. T., op. cit., p. 79
15
analizatorului în cauză), cât şi de condiţii obiective (distanţa de locul
infracţiunii, luminozitate, liniştea sau zgomotul existente, etc.).
Calitatea şi veridicitatea datelor dobândite prin senzaţii sunt
condiţionate de calitatea analizatorilor, de buna lor fucţionare. La fel
de mare importanţă o are spiritul de observaţie al martorului. Cei
care au un spirit de observaţie precar, comit greşeli în depunerea
mărturiei, în mod neintenţionat.
O altă categorie de erori în mărturia judiciară pot fi produse de
iluziile pe care le-a avut martorul, fie ca ele sunt de natură vizuală,
de natură auditivă sau din cauza altor analizatori. Diminuarea
influenţei nocive a iluziilor în depunerea mărturiei se poate realiza
prin întrebări puse cu pricepere de către persoanele implicate în
anchetă – poliţist, procuror, avocat, judecător.
Foarte importantă în culegerea informaţiei de către martor este
şi atenţia acestuia, calităţile lui. Sunt situaţii în care este necesar un
volum mare de receptivitate, situaţii în care concentrarea are un rol
hotărâtor, în timp ce în alte situaţii mobolitatea şi dispersarea
atenţiei sunt calităţi necesare.
Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a
însuşirilor izolate ale obiectelor sau ale persoanelor prin intermediul
unuia din organele umane de simţ, reprezentând o impresie primită
de un astfel de organ în momentul în care este expus influenţei
directe a unei surse de informaţii.
Percepţia se poate defini ca un act de organizare a senzaţiilor
prin care martorul ia cunoştinţă că un obiect are o anumită
consistenţă, formă, etc., fiind consecinţa unei reflectări mai

16
complexe care conduce la conştientizare, la identificarea obiectelor
şi fenomenelor. 19
Recepţia senzorială, ca funcţie de primă captare şi organizare
a informaţiilor, are o importanţă decisivă în formarea unei mărturii şi
se realizează în raport de mai mulţi factori: starea organelor de
recepţie, ereditate, vârsta subiectului, etc. În absorbţia corectă a
informaţiilor din mediul înconjurător, inclusiv a celor ce
caracterizează evenimentul judiciar, sunt implicaţi următorii factori:
creierul, ochiul uman, iluziile, concentrarea şi distribuţia atenţiei,
starea de veghe a conştiinţei, fenomene care ţin de sfera afectiv-
emoţională a psihicului uman, etc.
În procesul recepţiei senzoriale, creierul organizează şi
structurează orice informaţie, viteza clarificării elementelor
componente, apariţia detaliilor şi a nuanţelor mai mărunte şi
semnificative, variază de la individ la individ tocmai datorită acestei
diferenţe de viteză în care apar detaliile percepute iniţial în cadrul
întregului.
Ochiul uman funcţionează ca o cameră fotografică, mediul
înconjurător, pe plan senzorial, apare mai stabil întrucât, în mod
obişnuit, micile diferenţe de formă, mărime şi culoare ale obiectelor
familiare, nu se mai înregistrează în reala lor variaţie şi fluctuaţie.
Din perspectiva psihologiei mărturiei este important să se
stabilească dacă martorul este obişnuit cu obiectele, locul sau
persoana la care se referă depoziţia sa întrucât, în funcţie de gradul
de obişnuinţă, se va manifesta la acesta fenomenul de „constanţă a

19
„Apariţia senzaţiilor şi apoi a percepţiei este în funcţie de intensitatea stimulilor care acţionează asupra analizatorilor.
Prin analizator se înţelege sistemul organismului uman alcătuit din organele de simţ, căile nervoase de transmitere şi
centrii corespunzători de pe scoarţa cerebrală” (Butoi T., Butoi I. T., po. cit., p. 79)
17
percepţiei” 20 şi, în consecinţă în mofd involuntar, va distorsiona
realitatea fie omiţând fie adăugând informaţii.
Senzaţiile tactile joacă un rol important, rezultat al stimularii
receptorilor cutanaţi, fiind determinate de deformarea,
distorsionarea pielii ca efect al presiunii. La aprecierea mărturiei
întemeiată pe senzaţiile tactile, interesează determinarea cât mai
exacte a supafeţei corpului care a venit în contact cu diferite
obiecte, ştiindu-se că cele mai sensibile zone unde acuitatea tactilă
este intensă, sunt vârful degetelor, suprafaţa limbii, buzele, cea mai
scăzută acuitate fiind în cazul pielii de pe spate.
Persoanele lipsite de vedere sunt capabile să recunoască, să
descrie însuşiri dintre cele mai variate ale obiectelor datorită
dezvoltării altor simţuri în locul celui pierdut, iar persoanele
normale, dar care desfăşoară o anumită activitate, pot avea anumite
simţuri mai dezvoltate decât altele, datorită dezvoltării altor simţuri
în locul celui pierdut, datorită mediului în care lucrează.
Percepţia tactilă poate fi falsă, datorându-se linitelor obiective
ale acestui perceptor, dar şi unor cauze de ordin subiectiv – iluzia.
Iluzia reprezintă o percepţie eronată a unui obiect sau
fenomen ce determină o imagine deformată, denaturată, dar nu
integral falsă, a realităţii, care se datorează suprapunerii peste un
sistem consolidat de legături noi care au elemente comune cu
primul. Fenomenele care se încadrează în conceptul de iluzie sunt
numeroase şi variate, existenţa lor fiind dovedită de psihologia
experimentală. 21

20
„Deşi legile opticii sunt valabile pentru proiectarea obiectelor, a fiinţelor pe retina oculară, pe traiectoria dintre retină
şi cortex are loc corectarea imaginii, astfel încât, obiectele sunt „reinversate”. Acest fenomen psiho-fiziologic care
contravine legilor opticii, poartă numele de „constanţa percepţiei”. (Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit., p.
118)
21
Mitrofan N., Zrenghea V., Butoi T., op. cit., p. 118
18
 Un rol important îl au senzaţiile termice care însumează atât
senzaţii de cald, cât şi senzaţii de rece. Această categorie de
senzaţii poate interveni în formarea mărturiei în cazul infracţiunilor
săvârşite şi însoţite de stimuli adecvaţi – stimuli termici. Martorul
este chemat să facă aprecieri privind temperatura obiectelor cu care
a venit în contact, iar când stimularea termică se produce la
distanţă, poate face aprecieri privind mediul ambiant, intensitatea
sursei de căldură sau de frig.
Senzaţiile primitive sunt cele algice sau de durere, fiind
consecinţa vătămării ţesutului organismului, a receptorilor algici.
Mărturia obţinută în urma senzaţiilor produse de diferite
obiecte şi fenomene asupra simţurilor umane trebuie supusă unor
cercetări riguroase de către organul judiciar, întrucât modul de a
simţi, pipăi, a rezista la diferenţe de temperatură şi la durere, diferă
de la organism la organism.
Senzaţiile osmice constituie rezultatul stimulării receptorilor
olfactivi situaţi în partea superioară a cavităţii nazale de către
substanţe aflate în stare gazoasă sau sub formă de vapori.
Informaţiile obţinute prin senzaţiile osmince sunt informe,
impalpabile şi inconstante iar mărturia întemeiată axclusiv pe
senzaţiile olfactive nu poate oferi decât date despre natura
obiectului dar nu oferă posibilitatea nlocalizării în spaţiu a stimulilor
şi nici identificarea persoanelor şi obiectelor.
Senzaţiile gustative constituie o altă sursă a mărturiei, fiind
produse de însuşiri chimice ale substanţelor dizolvate în salivă sau
soluţii apoase care stimulează receptorii gustativi.
Mărturia bazată pe senzaţiile vizuale reprezintă mărturia tip,
cel mai des întâlnită, aspect datorat şi necesităţii reconstituirii cât
19
mai fidele a configuraţiei locului în care s-a săvârşit infracţiunea
întrucât, în mod obişnuit, vederea şi auzul sunt simţurile care apar
cel mai frecvent în perceperea împrejurărilor infracţiunilor şi deci, în
declaraţiile martorilor.
Organele judiciare nu trebuie să ignore amănuntele care pot
apărea nesemnificative dar care, în contextul săvârşirii unei
infracţiuni, sunt esenţiale. Amănuntele pot privi atât vestimentaţia
cât şi obiectul cu care s-au produs vătămările, mai ales în spaţii
slab iluminate sau întunecoase. 22
O altă problemă este ridicată de perceperea relaţiilor speciale
întrucât, în ascultarea martorilor, se urmăreşte obţinerea unor date
privind mărimea, forma, adâncimea, orientarea în spaţiu, localizarea
auditivă sau vizuală, la acestea adăugându-se şi factorii
perturbatori, experienţa, oboseala, starea de emotivitate, condiţiile
meteorologice şi de vizibilitate.
Pentru o corectă apreciere a declaraţiilor martorilor, organul
judiciar trebuie să aibă în vedere factorii care pot influenţa
perceperea distanţelor şi metodele folosite de martori pentru aflarea
lor. Un rol important îl joacă experienţa în determinarea distanţei,
întrucât, dacă distanţa până la un anumit obiect poate fi determinată
avându-se în vedere marimea acestuia, în ceea ce priveşte
percepţia şi aprecierea mărimii, are loc un proces invers deoarece
mărimea unui obiect depinde de măsura celorlalte obiecte care se
găsesc în jurul său.
Perceperea timpului reprezintă un proces complex şi constă în
reflectarea duratei obiective a unui fenomen, a vitezei şi succesiunii
sale. Evenimentele percepute sunt păstrate în memorie sub forma
22
Butoi T., Butoi I. T., op.cit., p.87
20
reprezentărilor, erorile apărând datorită ştergerii din memorie a
anumitor reprezentări. Restabilirea, în memoria martorului, a
reprezentărilor şterse, poate fi obţinută printr-o corectă determinare
a succesiunii evenimentului perceput anterior. Sarcina organului
judiciar este aceea de a formula întrebările astfel încât să ajute
martorul să îşi amintească faptele sau împrejurările uitate, ţinând
seama de ocupaţia sau profesia acestuia.
În procesul percepţiei un rol important revine atenţiei –
fenomen psihic în lipsa căruia mărturia este de neconceput. În actul
mărturiei se regăseşte atât atenţia voluntară cât şi atenţia
involuntară, aceasta din urmă fiind specifică martorilor şi putând fi
influenţată de o serie de factori interni şi externi.
Recepţia senzorială fiind condiţionată de procesele atenţiei,
oscilaţiile acesteia, creşterea sau scăderea intensităţii ei, fac ca
numai unii dintre stimuli să fie recepţionaţi cu mai multă claritate,
alţii cu mai puţină claritate, iar alţii foarte slab şi doar marginal
receptaţi.
Dacă subiectul psihologic este atent la un eveniment,
informaţiile care sosesc pe diferite canale senzoriale au un grad
diferit de plecare, unele rămânând în centrul vigilent, altele sunt
reţinute prin filtraj, iar altele sunt diminuate, însă de aşa manieră
încât subiectul nu îşi dă seama de aceste procese secundare.
În analiza formării psihologice a mărturiei ineresează doi
parametri ai atenţiei – concentrarea şi distribuţia.
Concentrarea reprezintă acea însuşire a atenţiei care constă
în urmărirea conştientă şi concomitentă a mai multor obiecte,
persoane, activităţi într-un context spaţio-temporal, relativ restrâns.
Distribuţia atenţiei nu este o calitate peremptorie, mărturiile al căror
21
conţinut invederează o percepţie exagerată a mai multor
împrejurări din contextul spaţio-temporal al evenimentului ce
constituie obiectul mărturiei, trebuie supuse unei analize critice din
perspectiva posibilităţii percepţiei faptelor relatate.
Atenţia depinde, la rândul său, de interesul pe care îl prezintă
pentru martor obiectul, fenomenul respectiv sau numai unele detalii
ale acestora. Interesul atrage observarea evenimentului iar acesta
implică atenţia şi perceperea mai exactă.
Recepţia senzorială poate fi distorsionată şi de fenomenul de
expectanţă care reprezintă o stare de veghe a conştiinţei orientată
spre înregistrarea senzorial-perceptivă a unui anumit tip de
informaţii posibile pe care le aşteaptă subiectul psihologic. Starea
de expectanţă anticipează apariţia unor fenomene sau fapte şi tinde
să interpreteze orice ambiguitate în sensul aşteptării.
Deşi prezintă o serie de aspecte negative, starea de
expectanţă este folosită în activitatea practică de identificare a unor
infractori care acţionează în zone stabilite, fiind uneori, singura
modalitate de a-i prinde. 23
Receptarea evenimentului judiciar este distorsionată şi de o
serie de fenomene care ţin de sfera afectiv-emoţională a psihicului
uman, dintre acestea, emotivitatea constituind un factor major de
distorsionare, ca trăsătură temperamentală care afectează calitatea
percepţiei. În cazul emotivilor şi hiperemotivilor, recepţia senzorială

23
În perioada iunie-iulie 2005 la organele de poliţie s-au înregistrat mai multe plângeri prin care erau sesizate furturi
din autoturisme, toate faptele fiind comise pe timp de noapte, prin forţarea geamului triunghi de la portierele din spate
ale unor maşini parcate pe străzile Rapsodiei şi Armoniei din Rm. Vâlcea. Pentru prinderea autorilor, neexistând nici un
fel de indiciu cu privire la identitatea lor, organele de poliţie au recurs chiar la folosirea stării de expectanţă, intuind că
autorul sau autorii vor continua să comită acelaşi tip de fapte în aceeaşi zonă, reuşind, prin prezenţa unor poliţişti pe
cele două străzi, identificarea autorului în persoana învinuitului P.M., pe care l-au surprins în timp ce sustrăgea un radio
casetofon dintr-un autoturism situat pe strada Rapsodiei, ulterior acesta recunoscând comiterea celorlalte furturi,
recunoaştere susţinută şi de alte probe materiale furnizate chiar de către învinuit.
22
se va realiza în condiţii de excepţie, întrucât, sunt perturbate adânc
chiar procesele perceptive. 24
În aprecierea declaraţiilor martorilor, pentru a se putea stabili
posibilitatea de percepere a acestora asupra evenimentului pentru
care sunt ascultaţi, se vor avea în vedere atât factorii subiectivi, cât
şi cei obiectivi menţionaţi anterior, din contextul cărora se poate
stabili exactitatea declaraţiei.
În verificarea unor declaraţii asupra cărora există incertitudine
că martorul a avut posibilitatea de a percepe evenimentul relatat,
sau în cazul declaraţiilor contradictorii, se pot obţine rezultate bune
prin metoda observării sau experimentului judiciar. 25

24
Mitrofan N., Zrenghea V., Butoi T., op. cit., p. 120
25
Institutul de Criminalistică, „Tactica ascultării învinuitului, martorilor şi minorilor. Confruntarea şi prezentarea pentru
recunoaştere”, Biblioteca Lucrătorului Operativ – Procuratura R.P.R., 1958, p. 101
23
 Secţiunea 3 – Decodarea evenimentului judiciar –
prelucrarea şi interpretarea informaţiilor

Ascultarea martorilor, ca mijloc legal de administrare a

probelor testimoniale, reprezintă o activitate complexă, a cărei
desfăşurare necesită anumite cunoştinţe referitoare la psihologia
lor, la procesul de formare a declaraţiilor acestora. De aici
necesitatea expunerii în continuare, în mod succint, a mecanismelor
psihologice pe care se bazează acest proces.
Aparatul senzorial uman receptează lumini, sunete, mirosuri,
etc. şi nu imaginile lucrurilor ori fenomenelor, informaţiile
recepţionate fiind sintetizate la nivel cortical, integrate în ansambluri
şi respectiv prelucrate şi decodate.
Datorită activităţii psihice, în conştiinţa umană apar sensuri
întregi, logic structurate, deşi nu sunt stocate memorial, parţial
provenind din reconstituiri.
Informaţiile emise, recepţionate integral sau parţial, sunt
ulterior decodate, structurându-se logic şi dobândind sens, în acest
proces conştientizându-se calităţile spaţio-temporale şi
estimându-se valoarea lucrurilor, fiinţelor, etc. În această etapă apar
o serie de distorsiuni involuntare, întrucât reflectarea timpului,
spaţiului, vitezei se realizează prin interacţiunea mai multor organe
de simţ, aspect care potenţează relativitatea lor. Alături de
informaţiile receptate senzorial, timpul şi spaţiul se reflectă în
24
psihicul uman şi prin procesele gândirii, deoarece la om participă la
orice fenomen de reflectare într-o mai mare sau mai mică măsură. 26
În cadrul depoziţiilor martorilor aprecierea corectă a timpului, a
distanţelor, a vitezelor este decisivă întrucât, în funcţie de
asemenea aprecieri depinde încadrarea juridică a actului
infracţional.
De obicei, între producerea infracţiunii sau a faptelor pentru
care sunt chemaţi a le confirma şi depunerea mărturiei există un
interval mare de timp. În acest caz, în procesul mărturiei sunt
implicate reprezentările martorului – vizuale, auditive sau de altă
natură. Calitatea acestor reprezentări influenţează în mod direct şi
hotărâtor calitatea mărturiei judiciare.
Decodarea informaţiilor, găsirea şi selectarea cuvântului
potrivit pentru a le exprima, nu constituie punctul final al procesului
de prelucrare. Fiecare cuvânt este purtător de sens, sens apropiat
la toţi cunoscătorii acelui limbaj. 27 Descoperirea unor semnificaţii
care se pot referi la un punct important al cauzei se face cu tact şi
abilitate, cunoaşterea conotaţiilor de către organul judiciar fiind
importantă în sesizarea momentelor pe care le exprimă un martor în
depoziţiile sale.

26
Butoi T., Butoi I. T., op.cit., p. 91
27
Depăşind această particularitate, cuvintele nu desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au şi conotaţii
colective” (Butoi T., Butoi I. T., op.cit., p. 91)
25
 Secţiunea 4 – Stocarea informaţiilor

Privit din perspectiva practicii judiciare, procesul psihic al

mărturiei nu se identifică cu mărturia în sine, fiind relevant în
măsura în care cel care a perceput nemijlocit şi involuntar, de
regulă, fapte şi împrejurări legate de săvârşirea unei infracţiuni, este
capabil sa le reproducă fără a le denatura.
Distanţa în timp de la săvârşirea faptelor până la judecarea lor,
aduce în prim plan – în ceea ce priveşte psihologia martorului – un
alt proces psihic important: memoria şi calităţile sale. Calitatea
depoziţiei martorului depinde, în mare măsură, de modul în care
funcţionează acest proces.
Memoria este capacitatea creierului de a păstra, recunoaşte şi
reproduce ceea ce omul a perceput, trăit, a făcut sau gândit în
trecut, fiind un proces de stocare a informaţiei, deci trebuie avută în
vedere calitatea păstrării acestei informaţii. Aceasta poate fi
păstrată nealterată, după cum, cu trecerea timpului, ea poate fi
deformată.
Capacitatea memoriei depinde de starea generală psihică şi
fizică, de vârstă, de gradul de cultură, de exercitarea memoriei, de
natura profesiei, de înţelegerea faptelor percepute, caracterul
obişnuit sau neobişnuit al faptului perceput.
Întrucât informaţiile asupra unui act infracţional se memorează
neintenţionat, riscul păstrării pentru timp îndelungat există pentru
orice martor. Calităţile memoriei în ceea ce priveşte mărturia
judiciară, sunt memorabilitatea, fidelitatea şi sinceritatea.

26
 Memorabilitatea este unul din elementele cele mai importante
ale unei mărturii judiciare, având în vedere că aceasta constă în
acea capacitate a evenimentului juridic/obiectului de a fi memorat,
deoarece sunt situaţii ce efectiv nu pot fi percepute, memorate, ele
desfăşurându-se sub pragul perceptibilităţii noastre.
Fidelitatea - în opoziţie cu memorabilitatea, constă în
capacitatea omului de a-şi aminti evenimentul judiciar şi de a
depune mărturie. Există persoane care pot reproduce cu mare
exactitate şi cu lux de amănunte cele văzute şi auzite la locul faptei,
aceste persoane fiind martori valoroşi, dar, foarte puţini. Mai există
şi persoane care neavând formată fidelitatea/exactitatea memoriei,
reproduc totul cu mare aproximaţie, ca atare valoarea depoziţiei lor
este neînsemnată, fiind necesară coroborarea cu alte mijloace de
probă.
Sinceritatea reprezintă disponibilitatea subiectivă a martorului
de a spune adevărul, deoarece procesele memorării, ale întipăririi,
conservării şi reproducerii pot fi influenţate şi de interesul pe care
martorul îl are faţă de cele întâmplate, precum şi de gradul de
afecţiune pentru victimă sau chiar pentru autorul infracţiunii.
Memorarea voluntară presupune prelucrarea şi ordonarea
informaţiilor, în mod deliberat martorul avocând pentru sine sau
pentru alţii faptele percepute, el supune unui examen critic
impresiile dobândite, face însemnări cu scopul de a face mărturia
cât mai exactă şi mai completă.
Memorarea involuntară nu presupune existenţa scopului ci
intenţia de a memora, dar nu prezintă nici o activitate pasivă,
mecanică a informaţiilor dobândite.

27
 În cadrul procesului complex al memoriei sunt implicate şi
asociaţiile de idei, adică asociaţia prin asemănare, prin contrast şi
prin contiguitate spaţială sau temporală.
Un bun anchetator va face întotdeauna apel la acestea, pentru
a-i facilita martorului o depoziţie cât mai exactă. La fel şi tipurile de
memorie trebuie avute în vedere, deoarece ele influenţează atât
durata memoriei cât şi fidelitatea ei. Lucrurile memorate în mod
involuntar nu au trăinicia şi fidelitatea reproducerilor bazate pe
voinţa şi hotărârea martorului de a reţine cele întâmplate. Aşadar,
se apreciază că memorarea voluntară este mai eficientă.
În ceea ce priveşte fidelitatea mărturiei judiciare, pentru
prevenirea carenţelor (de exemplu, un martor sincer ce se află în
eroare, prelungirea perioadei dintre infracţiune şi mărturie, martori
mincinoşi cu serioase probleme psihice, etc) este nevoie de o
evaluare ştiinţifică a probei testimoniale. Evaluarea reclamă
necesitatea reconstituirii drumului pe care îl parcurge procesul de
formare al mărturiei. Acest proces începe cu recepţia informaţiilor,
stocarea lor în memorie, comunicarea informaţiilor sub forma
reproducerii şi recunoaşterii, în funcţie de anumiţi factori obiectivi
sau subiectivi, care pot avea influenţă asupra întinderii şi fidelităţii
mărturiei. Problema psihologiei martorului trebuie considerată critic,
din perspectiva contradictorie a personalităţii.
Se întâlneşte astfel principialitate, onestitate, corectitudine,
modestie, generozitate în opoziţie cu necinstea, nesinceritatea,
egoismul, laşitatea şi egocentrismul. Ambele clase se vor găsi într-
un anumit raport cu ambianţa – cauza judiciară şi participanţii la
proces.

28
 Tipologia memoriei, în cadrul procesului mărturiei judiciare,
implică referiri la memoria logică şi la cea mecanică, la cea motrice
sau la cea primitivă sau verbală.
Memoria logică nu implică numai o logică a cuvintelor expuse,
ci şi o logică a derulării evenimentului în cauză.
Sunt infracţiuni în care păstrarea imaginii este aspectul
important, în timp ce în altele, cuvintele spuse au partea deosebită,
după cum sunt situaţii în care mişcarea victimei sau a infractorului
sunt necesare de reţinut.
În unele cazuri profesia martorului joacă un rol deosebit de
important în păstrarea şi redarea cu precizie a informaţiilor văzute
sau auzite. Astfel, de exemplu, un pictor va reţine mai uşor
aspectele de formă şi de culoare, un matematician sau contabil –
cifrele, etc.
Păstrarea în memorie a evenimentelor e supusă uitării sau
deformării şi de aici rezultă redarea lor deformată. În raport cu
memoria care tinde spre fixarea şi păstrarea informaţiilor, uitarea
este un fenomen negativ. Caracterul necesar al uitării decurge din
faptul că ea are importante funcţii de reglare şi autoreglare a
sistemului mnezic al individului, în sensul că dă posibilitatea
„descărcării” şi „eliminării” din acesta a ceea ce este inutil, pentru a
face loc materialului informaţional nou, ce trebuie să fie însuşit. În
anumite condiţii, uitarea este un fenomen natural şi relativ necesar,
când aceste condiţii (sau limite) nu sunt respectate, ea devine o
piedică în calea adaptării la solicitările mediului, o povară pentru
memorie, care este nevoită să ia de la început procesele sale. Între
memorie şi uitare există deci relaţii dinamice, fiecare dintre ele
acţionând una asupra alteia prin intermediul feed-back-ului (a
29
legăturii inverse) şi completându-se sau sprijinindu-se, dar şi
împiedicându-se uneori reciproc.
Uitarea nu se produce uniform, unele lucruri se uită mai
repede, altele mai lent, în funcţie de tipul de memorie şi gradul de
afectivitate a martorului faţă de cele întâmplate. Acest lucru
conduce la concluzia că uitarea şi deformarea trebuie privite de
organul de justiţie ca lucruri fireşti şi nu neapărat ca acte de rea-
credinţă. De aceea, este util ca depoziţiile martorilor să fie luate cât
mai aproape de producerea evenimentului.
Uneori, la unele persoane, trecerea timpului se repercutează
pozitiv asupra calităţii celor memorate. Aceasta se întâmplă mai
ales atunci când evenimentul produce stări afective puternice –
frică, spaimă, teroare, furie, trecerea timpului acţionând pozitiv, în
sensul că toate aceste stări afective vor dispărea, iar martorul îsi va
aminti cu mai multă claritate cele văzute sau auzite.
Timpul scurs din momentul fixării informaţiilor constituie o
cauză naturală a uitării şi cu cât intervalul este mai mare, cu atât
erodarea informaţiilor percepute este mai evidentă. Interesul pentru
memorarea celor percepute sau impresia produsă de evenimentul la
care persoana a fost martoră, pot marca trecerea în uitare sau
reţinerea evenimentului. Temperamentul martorului poate influenţa
uitării în asociaţie cu vârsta persoanei în cauză. Uitarea nu
înseamnă „golirea memoriei de orice evenimente” deoarece chiar şi
o memorie slabă poate avea capacitatea de a reţine ceea ce a
perceput la un moment dat, mai ales dacă stimulii au fost
puternici. 28

28
Buneci Petre, Butoi Ioana Teodora, „Martorul pe tărâmul justiţiei-perspectiva procesual penală şi psihologică”, Ed.
Pinguin Book, Bucureşti, 2004, p. 101
30
 Secţiunea 5 – Redarea evenimentului judiciar. Elementul
testimonial

Redarea evenimentului judiciar reprezintă ultimul moment al

formării mărturiei, reprezentând un fenomen complex care nu are
loc mecanic, ci în strânsă legătură cu procesul de gândire.
Aşadar, organul judiciar va trebui să ia în considerare din
depoziţia martorului, toate aceste elemente care influenţează, într-
un fel sau altul atât păstrarea celor văzute şi auzite, cât şi redarea
lor cu mai multă sau mai mică fideliatae.
Redarea evenimentului este cu atât mai exactă cu cât
perceperea informaţiilor a fost mai exactă şi mai completă iare
memoria este mai dezvoltată. Capacitatea de a expune
evenimentele facilitează realizarea declaraţiei care devine clară,
precisă, completă iar aptitudinea de a-şi da seama ce este
important pentru justiţie şi de a le expune precis şi obiectiv, sunt
factori esenţiali în obţinerea mărturiei.
În general, artorul redă evenimentele aşa cum le-a reţinut, în
trăsături generale exact, iar amănuntele – mai puţin exact. De multe
ori, însă, tocmai acele amănunte sunt importante iar martorul le
omite fie pentru că nu le-a perceput sau uitat, fie pentru că nu
realizează importanţa lor, redând în schimb, cu lux de amănunte, o
serie de împrejurări şi detalii care nu interesează la soluţionarea
cauzei.
Modalitatea principală de trensmitere a informaţiilor o
constituie reproducerea orală a informaţiilor. Aceasta se poate

31
realiza printr-o evocare liberă a faptelor percepute sau prin
răspunsuri la întrebările puse de organul judiciar.
Experimentele efectuate au demonstrat că expunerea liberă
este mult mai indicată, dat fiind faptul că întrebările pot influenţa
negativ depoziţia, fie prin elemente sugestionare, fie prin
intimidarea martorului de cel care pune întrebările – chiar şi dacă nu
ar urmări acest aspect. Relatarea liberă a depoziţiei este cea mai
indicată, dar, când se constată omisiuni – voite sau nevoite – şi
deformări, este necesar ca acestea să fie corectate şi completate
prin întrebări. Aşadar, cele două moduri de a depune mărturie: liber
şi prin răspunsuri la întrebări, trebuie să se completeze reciproc,
fiind utilizate prin complementaritate.
Dificultăţile în redarea corectă şi completă a faptelor sunt
generate de starea afectivă a martorului (sala de judecată, prezenţa
organelor de justiţie, a unui public numeros) cât şi de cultura celui
în cauză, cultură care îl împiedică uneori să formuleze adecvat cele
percepute. Deci, dificultăţile de verbalizare/exprimare trebuie avute
în vedere de organele judiciare, iar martorul sprijinit în acest sens,
prin întrebări adecvate. În general, trebuie avut în vedere că
martorul reproduce verbal, deci subiectiv, un fapt, iar consecinţa
dintre cele două fapte diferă de la individ la individ în funcţie de
condiţiile evocate.
Starea psihică influenţează declaraţiile martorilor, întrucât
emoţia pe care o are, în general, oricepersoană chemată înaintea
organului judiciar, ştiind că declaraţia sa va putea determina o
soluţie de care depinde viitorul unei alte persoane, emoţia
provocată de ambianţa biroului de anchetă, la care se adaugă, în
unele situaţii, emotivitatea obişnuită a martorului, împiedică
32
claritatea şi precizia amintirii faptelor, precum şi expunerea lor,
uitându-se sau făcându-se confuzii în unele amănunte,
intervenindu-se în ordinea evenimentelor, etc. 29
Această stare emotivă se accentuează în cazul în care
anchetatorul are o comportare bănuitoare faţă de martor,
impunându-se evitarea acestor situaţii care prejudiciază valoarea
declaraţiilor, fiind necesar ca anchetatorul să creeze o atmosferă de
linişte şi să fie înţelegător faţă de unele deficienţe ale martorului.
Sugestibilitatea acestuia influenţează redarea evenimentului, motiv
pentru care se evită întrebările sugestive, care conţin şi răspunsul
sau opinia anchetatorului.
Concret, mărturia se depune sub forma recunoaşterii faptelor
la care a asistat martorul şi a reproducerii (prin relatare spontană
sau interogatoriu) celor văzute sau auzite.
Recunoaşterea, ca modalitate secundară de comunicare a
informaţiilor, constă în posibilitatea de individualizare a persoanelor
participante la împrejurarea cu semnificaţie juridică sau a faptelor
care s-au produs. Pentru ca persoanele sau faptele să poată fi
recunoscute, este necesară reconstituirea acestora, adică
prezentarea lor pentru recunoaştere. Procesul recunoaşterii constă
în capacitatea martorului de a-şi aminti ceea ce a perceput în
momentul recepţiei iniţiale. Sunt puse în joc atât trăinicia şi
fidelitatea memoriei martorului, cât şi asociaţiile pe care le poate
face cu privire la locul şi timpul în care s-au produs evenimentele.
Recunoaşterea comportă grade diferite de certitudine. Astfel,
de exemplu, recunoaşterea este precisă când relatările martorului

29
Institutul de Criminalistică, „Tactica ascultării învinuitului, martorilor şi minorilor. Confruntarea şi prezentarea pentru
recunoaştere”, Biblioteca Lucrătorului Operativ – Procuratura R.P.R., 1958, p. 106

33
corespund într-o foarte mare măsură cu cele petrecute. Dar sunt şi
situaţii în care recunoaşterea este imprecisă, relatările martorului
conţinând foarte multe omisiuni cu privire la persoane sau faptele
lor. În asemenea situaţii se pot manifesta două fenomene negative
ale actului memorării: déjà vu sau jamais vu. În cazul fenomenului
déjà vu martorului i se par cunoscute anumite fapte, întâmplări pe
care el nu le-a văzut de fapt, adică le „vede” acum pentru prima
dată, dar susţine că le-a mai văzut. Jamais vu constă în iluzia pe
care o are martorul că persoana sau fapta ce i se prezintă nu a mai
întâlnit-o niciodată, deşi ea a fost prezentă în momentul incidentului.
De mare importanţă pentru calitatea mărturiei sunt percepţiile
de timp şi de spaţiu, pentru că localizarea în timp şi spaţiu a
evenimentului este o condiţie a corectitudinii mărturiei.
Reproducerea poate apărea sub forma relatării spontane a
faptelor şi prezintă avantajul că martorul evocă numai acele fapte
sau împrejurări care s-au păstrat nealterate în memorie, dar şi sub
forma interogatoriului care va succeda relatarea liberă, existând
astfel o extensie a mărturiei care are un efect stimulator asupra
memoriei, făcând posibilă evocarea unor împrejurări care iniţial
păreau uitate.
Reproducerea poate apărea sub formă scrisă – declaraţia
consemnată personal de martor, la care se apelează numai în
condiţii improprii care pot afecta capacitatea de reproducere orală,
în unele situaţii fiind impusă de considerente de ordin tactic. 30

30
Butoi T., Butoi I. T., op.cit., p. 98
34
 Secţiunea 6 – Domenii de aplicare practică a rectivării
informaţiilor

 Recunoşterea persoanelor
Din perspectivă psihologică, persoanele pot fi recunoscute pe
baza imaginilor vizuale şi auditive, supunându-se atenţiei martorului
înfăţişarea, mersul, vocea şi vorbirea.
Recunoaşterea persoanei după înfăţişare se bazează pe
cinservarea în memoria martorului, a semnalmentelor individuale
ale persoanei. Acestea se pot referi la talie, conformaţia corpului,
trăsăturile şi expresia feţei şi privirii, culoarea părului, pigmentaţia
pielii, etc. cea mai mare forţă de individualizare şi valoare de
identificare o prezintă particularităţile anatomice şi funcţionale cum
ar fi: lipsa unui membru, ticuri, mersul caracterisic, ş.a.
Recunoaşterea după înfăţişare presupune, totodată,
descrierea obiectelor de îmbrăcăminte, e accesoriilor vestimentare
şi a altor obiecte aflate asupra persoanei la momentul percepţiei.
Talia, statura unei persoane reprezintă, în general, o caracteristică
cu valoare redusă de identificare, aceasta putând fi comună mai
multor persoane şi poate da naştere unor iluzii, în funcţie de
condiţiile în care a fost percepută iniţial. Astfel, talia, constituţia
agresorului poate fi supraapreciată nu numai atunci când
contrastează cu statura scundă a victimei, ci şi atunci când nu
există astfel de discrepanţe, deoarece omul este tentat să vadă în
infractorul care îşi doboară fizic victima, o persoană de constituţie
robustă. 31 Statura persoanei poate fi sub sau supraapreciată în
31
Mitrofan N., Zrenghea V., Butoi T., op. cit., p. 134
35
raport cu dimensiunile obiectelor în contextul cărora apare (iluzie de
contrast).
Recunoaşterea persoanei după voce şi vorbire este folosită în
anumite cazuri practice, în utilizarea acesteia fiind avute în vedere
amănuntele conform cărora atunci când vocea şi vorbirea au fost
percepute în condiţiile săvârşirii infracţiunii, aceasta este tributară
fondului afectiv, corespunzător faptei care poate duce la modificări
de intonaţie şi timbru, fără a exclude încercările de eludare a
recunoaşterii prin reglarea voluntară a vocii de către persoana a
cărei recunoaştere se urmăreşte.
Recunoaşterea persoanei după mers se foloseşte când, în
condiţiile contextuale percepţiei, martorul a obsrervat doar
momentul în care infractorul părăsea locul infracţiunii în mers sau în
alergare sau când pătrundea în câmpul acesteia. Astfel de date sunt
utile în situaţia în care se întâlnesc elemente de particularizare
(şchiopătat, târârea piciorului, etc.) sau mersul care are un
acompaniament sonor, cadenţa unui baston, tocuri sau a unei
proteze.
Recunoaşterea după miros este utilă atunci când mirosurile
tipice unor categorii profesionale li se adaugă folosirea unui parfum
sau a tutunului de pipă.

 Recunoaşterea cadavrelor
Comparativ cu recunoaşterea persoanelor la care concură atât
semnalmentele statice cât şi cele dinamice sau funcţionale,
evidenţiate de diverse poziţii sau atitudini caracteristice diferitelor
ipostaze, în cazul cadavrelor recunoaşterea se întemeiază exclusiv

36
pe trăsăturile statice: trăsăturile feţei, talia, constituţia, semnele
particulare, îmbrăcămintea şi obiectele aflate asupra acestora.
Poziţia orizontală a cadavrului, rigiditatea feţei care exclude
componenta mimică, lividitatea cadaverică, căderea muşchilor feţei,
sunt elemente care conferă un grad de dificultate ridicat procesului
de recunoaştere, fiind de valoare recunoaşterea din surse multiple,
alături de rude fiind chestionaţi colegi sau prieteni apropiaţi ai
persoanei asupra căreia se solicită identificarea.

 Recunoaşterea după fotografii

În cadrul procesului judiciar se recurge uneori la
recunoaşterea persoanei cu ajutorul fotografiilor. În recunoaşterea
după fotografii sunt de preferat fotografiile făcute instantaneu, celor
artistice în care persoana este „înfrumuseţată” prin retuşări. Din
păcate, orice fotografie redă persoana în mod static şi în plan. În
consecinţă, mult mai adecvată este recunoaşterea cu ajutorul
filmului, în care este prezentată dinamica unui eveniment. Mai multe
dificultăţi prezintă recunoaşterea cadrelor deoarece poziţia,
atitudinea şi înfăţişarea acestora nu mai corespund realităţii în care
s-a produs evenimentul.
Recunoaşterea după fotografii este modalitatea cea mai
frecvent folosită în cadrul cercetărilor judiciare care privesc
identificarea unor persoane şi cadavre. În cadrul acestui proces de
identificare, martorilor le sunt prezentate fie fotografii artistice (în
care diferite semne particulare pot să nu apară), fie fotografii
instantanee care prezintă avantajul surprinderii persoanei în
atitudini tipice cu valoare de individualizare sau în atitudini care o
fac de nerecunoscut, fie fotografii de identificare aflate în evidenţa
37
organelor de poliţie (care prezintă avantazul de a reda atât
semnalmentele din faţă cât şi din profil, ceea ce permite
confruntarea imaginii formate în momentul săvârşirii faptei indiferent
de poziţia în care a fost văzută persoana).
Indiferent de natura fotografiei prezentată spre recunoaştere,
se impune a fi avute în vedere efectele naturii şi sursei luminii
utilizate.
Uneori, prezentarea persoanelor sau a cadavrelor în vederea
recunoaşterii, este precedată de înfăţişarea fotografiilor care
reprezintă acele persoane sau cadavre. Un astfel de procedeu
conţine sursa unor posibile erori, constatându-se astfel că, după
recunoaşterea după fotografii, prezentarea ulterioară a persoanei
sau cadavrului devine inutilă. 32
În ceea ce priveşte procedeele tactice, care dau conţinut
prezentării spre recunoaştere a persoanelor, cadavrelor sau
fotografiilor, se impun a fi avute în vedere contrastele izbitoare care
pot duce la recunoaşteri greşite, impunându-se respectarea
contextului în care s-a realizat percepţia iniţială.

32
„Explicaţia surselor de eroare constă în aceea că atunci când amintirea pe care o păstrăm despre o persoană este
palidă, imprecisă, aceasta riscă să se identifice cu imaginea furnizată de fotografia ce pare a reprezenta acea persoană
dar care, în realitate, poate să nu corespundă imaginii persoanei. Astfel, amintirea martorului dobândeşte o anumită
stabilitate, iar atunci când i se prezintă persoana sau cadavrul, acesta va confrunta în plan mental, nu adevărata amintire
păstrată persoanei sau cadavrului, ci amintirea imaginii din fotografie” (Mitrofan N., Zrenghea V., Butoi T., op. cit., p.
136)
38
 Secţiunea 7 – Mărturia din perspectiva structurării caracteriale
a martorului şi a mediului de provenienţă

Pentru organele judiciare, mărturia reprezintă posibilitatea de

a afla mai multe informaţii despre condiţiile săvârşirii unei fapte,
despre persoanele care au participat, dar mijlocul prin care
făptuitorul este adus în faţa justiţiei pentru a fi tras la răspundere
penală. 33
Pentru înlăturarea erorilor mărturia necesită o anumită
procedură care implică cunoaşterea fiinţei umane, bazată pe
psihologie. Noţiunile de psihologie cunoscute de organul judiciar îl
ajută în cunoaşterea martorului ca fiinţă umană – cu trăsăturile sale
caracteriale sau morale, reputaţie, educaţie şi raportul trăsăturilor
sale temperamentale.
Dezvoltarea psihică a martorului, ca de altfel, a fiinţei umane
în general, este rezultatul interacţiunii factorilor externi şi interni.
Cei externi sunt constituiţi din totalitatea acţiunilor şi influenţelor ce
se exercită din exterior asupra formării şi dezvoltării personalităţii
umane. Aceştia sunt mediul şi educaţia.
Factorii interni sunt constituiţi din totalitatea condiţiilor care
mijlocesc şi favorizează dezvoltarea psihică, condiţii care pot fi de
natură biologică, ereditară şi psiho-socială. Toate aceste influenţe
exercitate asupra personalităţii umane pot fi grupate prin raportare
la trei noţiuni de bază: ereditatea, mediul, educaţia.
Unicitatea biologică este una din trăsăturile definitorii ale fiinţei
umane. Ea îşi pune amprenta asupra întregii deveniri umane, nu
33
Butoi T., Butoi I. T., op.cit., p. 128
39
într-un mod independent ci în corelaţie cu factorii externi, de mediu
şi educaţie.
Mediul, ca factor al dezvoltării psihice, este şi mai profund
implicat în devenirea psihică umană, oferind materialul de
construcţie. Acţiunea mediului fizic este mereu corelată cu cea a
mediului social care direcţionează valorificarea posibilităţilor oferite
de mediul fizic şi modifică acţiunea acestuia în concordanţă cu
nevoile organismului.
Mediul devine sursa dezvoltării psihice prin faptul că oferă
individului circumstanţe şi condiţii concrete de viaţă, obiecte,
informaţii şi modele de conduită, susceptibile a fi percepute şi
învăţate; de asemenea oferă prilejuri de comunicare şi schimburi
afective între individ şi cei care îl înconjoară. Mediul poate acţiona
ca o barieră sau ca un factor care favorizează, facilitează,
avantajează dezvoltarea psihică. Relaţionarea construcţiei biologice
ereditare a fiinţei umane cu datele de construcţie furnizate de mediu
se face printr-un operator special, educaţia.
Educaţia controlează şi organizează influenţele mediului
asupra individului adaptându-se la particularităţile de vârstă şi
individuale ale acestuia. Altfel spus, aducaţia face legătura şi
mediază între potenţialitatea de dezvoltare propusă de ereditate şi
oferta de posibilităţi ale mediului. Educaţia armonizează
interacţiunea ereditate-mediu şi creează un climat favorabil
actualizării potenţialităţilor genetice, fapt pentru care se poate
afirma că educaţia este o activitate umană specializată în
dezvoltare.
Caracterul reprezintă suma însuşirilor persoanei care îi
influenţează modul de manifestare şi care o deosebesc, ca
40
individualitate psihologică, de celelalte persoane. Caracterul este
ansamblul trăsăturilor esenţiale şi calificativ specifice, care exprimă
inactivitatea omului în mod stabil şi permanent.
Caracterul este dobândit pe parcursul vieţii şi se formează,
mai ales, în perioada de adolescenţă, marcată de diverse trăiri şi
controverse, care influenţează, mai mult sau mai puţin, dezvoltarea
şi construirea caracterului.
În plan social, acestor trăsături caracteriale le corespund
anumite aprecieri morale, pozitive sau negative, care reflectă modul
în care o persoană este apreciată de ceilalţi.
Ca trăsături pozitive, care pot determina aprecierea integrităţii
caracterului unui martor, pot fi principialitatea, sinceritatea,
onestitatea, corectitudinea, modestia, generozitatea. Contrar
acestora pot fi enumerate necinstea, nesinceritatea, egoismul,
laşitatea, egocentrismul.
Pentru a putea selecta martorii importanţi, anchetatorul are în
vedere elementele de apreciere ale credibilităţii personale a
martorului, bazate pe reputaţie, consideraţia de care se bucură în
mediul social căruia îi aparţine,atitudinea, convingerile, aspiraţiile,
idealurile, educaţia, care pot contura portretul moral al martorului.
Aceste aspecte sunt importante pentru anchetator deoarece venirea
în contact cu săvârşirea unei infracţiuni, publicitatea acesteia, pot
dezvolta o anumită concepţie, moment în care intervin conştiinţa,
moralitatea, mediul ambiant, obiceiul locului, cutumele şi o anumită
stare de dezvoltare a societăţii.
Trăsăturile caracteriale proprii unei persoane fac previzibil
modul de a se manifesta al acesteia în diferite situaţii, element de
natură a atribui mărturiei o valoare sau alta, însă întotdeauna,
41
depoziţia martorului trebuie încadrată în contextul faptei, a
intrereselor materiale care se pot ivi.
Credibilitatea martorului este determinată de modul în care
acesta trăieşte, fiind un produs social care reflectă o realitate
socială. În aprecierea mărturiei se are în vedere mediul de
provenienţă deoarece oferă informaţii asupra poziţiei de parţialitate
sau imparţialitate pe care se situează martorul.
În literatura de specialitate s-au realizat diferite clasificări ale
martorilor în raport de tipul psihologic căruia îi aparţine, în funcţie
de trăsăturile temperamentale dominante, pentru a se evidenţia
măsura în care apartenenţa lor la un tip psihologic căruia aparţine
martorul, însă gruparea în două tipuri fundamentale, obiectivi şi
subiectivi, acoperă întreaga varietate de tipuri descrise. 34
Tipul obiectiv se caracterizează prin decizie, bun observator,
descrierea lucrurilor după însuşirile lor exterioare, lipsa de
preocupare faţă de semnificaţia scenei la care a asistat sau
participat, percepţia desfăşurându-se în absenţa unei participări
afectiv – emoţionale. Martorul obiectiv înregistrează corect şi
memorează fidel faptele în condiţiile în care nu îi sunt cerute date
care depăşesc aspectele exterioare, aparente.
Tipul subiectiv cuprinde o mărturie descriptivă caracterizată
prin observaţie minuţioasă şi şi fixare fidelă în memorie. Poate
cuprinde o depoziţie interpretativă datorită afectivităţii pe fondul
căreia se realizează percepţia, a căutării semnificaţiei şi cauzei care
a determinat un anumit fenomen, toate acestea putând denatura
realitatea.

34
Butoi T., Butoi I. T., op.cit., p. 131
42
 Din cuprinsul depoziţiei poate rezulta apartenenţa la un tip
psihologic sau altul. Astfel, dacă depoziţia cuprinde o expunere
asupra sentimentelor, mărturia acestuia face parte din categoria
tipului obiectiv. Dacă însă expunerea este centrată pe găsirea
cauzei, a fenomenului, completată de o participare afectiv-
emoţională, indică cu o probabilitate, apartenenţa la tipul subiectiv.

43
 Capitolul III
PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A MARTORULUI
MINCINOS

Secţiunea 1 – Criterii de verificare a veridicităţii mărturiei

judiciare

Aceste criterii au un anumit grad de relativitate, însă se impun

în scopul îndeplinirii obligaţiei organului judiciar de a verifica
mărturiile în legătură cu care apar suspiciuni de nesinceritate şi
nefidelitate, folosindu-se combinat.

 Criteriul sursei mărturiei

Din punctul de vedere al mijlocirii faptelor aduse la cunoştinţa
organelor judiciare şi izvorul mărturiei, s-a impus distincţia dintre
mărturia mijlocită şi mărturia nemijlocită.
Sursa mărturiei nemijlocite este constituită de percepţia
imediată, originară a faptelor şi împrejurărilor legate de infracţiune
sau de înfăptuitor, ori sunt dobândite personal de martor. La
mărturia nemijlocită, între sursa din care provin şi sunt transmise
informaţiile şi martorul care le percepe şi le dezvăluie, nu se
interpun verigi intermediare. Percepţia nemijlocită implică prezenţa
44
martorului în timpul şi la locul producerii faptelor. Mărturia va avea
această însuşire de câte ori martorul s-a aflat în situaţia de a fi putut
percepe direct, chiar dacă temporal nu a perceput faptele
concomitent sau dacă, spaţial, s-a aflat la o anumită distanţă de
locul producerii lor.
Sursa mărturiei mijlocite este o sursă mediată, derivată
deoarece martorul indirect furnizează informaţii nu asupra unor
fapte şi împrejurări percepute din sursa originară, ci o sursă
mediată, derivată. Între sursa primară şi cea prin intermediul căreia
faptele sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare, se interpun
verigi intermediare. Acestea pot fi una din părţi, martori proprii –
acele persoane care au perceput direct, prin propriile simţuri faptele
şi împrejurările legate de infracţiune şi înfăptuitor. Punctul de
plecare al acestei mărturii este mereu determinant, precis
individualizat şi, de regulă, poate fi confruntat cu sursa, elementul
primar de informare. La această mărturie imediată se apelează
atunci când există o împiedicare absolută de a se obţine informaţii
din sursa primară sau când există o împiedicare vremelnică.
Izvorul mărturiei din auzite/din zvon public derivă dintr-o
nedeterminată şi indeterminabilă, constând în simple referiri ale
martorului la fapte auzite, la zvonuri de notorietate, a cărei
provenienţă nu poate fi precizată.
Între sursa originară şi cea prin mijlocirea căreia faptele sunt
aduse la cunoştinţa organelor judiciare se interpun o serie de verigi,
de elemente intermediare.
În procesul de confruntare a informaţiilor provenite din sursa
iniţială cu cele provenite din sursă derivată se poate constata
existenţa unei depline concordanţe între acestea, dar şi o
45
neconcordanţă asupra unor elemente care, considerâdu-se lipsite
de importanţă, nu au fost comunicate martorului.
Concordanţa dintre sursa derivată şi cea iniţială dovedeşte că
martorul a reţinut axact informaţiile primite, iar absenţa unor
elemente sau comunicarea inexactă se explică prin selecţia operată
în informaţiile percepute, omisiunea voită a unor laturi, transmiterea
orală numai a acelor informaţii considerate de sursă ca fiind
esenţiale.
Neconcordanţa informaţiilor poate fi consecinţa denaturării
involuntare a informaţiilor, atunci când acestea, deşi fidel transmise,
au suportat distorsionări datorită unor cauze subiective, nemijlocit
legate de personalitatea martorului mediat: prelucrarea şi
interpretarea denaturată a informaţiilor, raţionamente subiective sau
unor cauze voluntare care rezidă din persoana martorului derivat,
ori datorită relei sale credinţe, denaturând în mod deliberat faptele. 35

 Criteriul poziţiei martorului în raport cu părţile

Existenţa raporturilor martorului cu cauza sau cu participanţii
în proces pot afecta poziţia de imparţialitate a martorului în cauză.
Poziţia martorului este determinată de depoziţiile legale, fiind
dictată de obligaţia de a aduce la cunoştinţa organului judiciar fapte
şi împrejurări legate de infracţiune sau de făptuitor, fără a urmări
apărarea unor interese proprii.
O situaţie deosebită o prezintă victima care renunţă la
calitatea de parte vătămată, dobândind calitatea de martor, aspect
faţă de care psihologia judiciară atrage atenţia asupra faptului că
tocmai împrejurarea că activitatea infracţională s-a indreptat
35
Butoi T., Butoi I. T., op.cit., p. 102
46
împotriva sa constituie sursa unor puternice elemente de deformare
chiar şi atunci cand este de bună credinţă. Proprie psihologiei
victimei este şi tendinţa de exagerare a acelor întâmplări care au
avut ca rezultat lezarea intereselor sale materiale sau personale, de
supradimensionare involuntară a pericolului prin care a trecut.
În toate situaţiile, fie că este pornită din sentimente nobile,
generoase, fie că este determinată de mobiluri josnice, când
mărturia este întemeiată pe sentimente, realitatea este percepută
transfigurat datorită schimbării reprezentărilor despre persoanele
faţă de care martorul este legat prin sentimente de simpatie, ură,
generozitate, răzbunare, colegialitate, ş.a.
Practica relevă o oarecare reţinere din partea martorului, în
spatele acestei atitudini putându-se afla teama. Sentimentul de
teamă poate fi inspirat martorului de ameninţările sau acţiunile unor
persoane interesate în cauză. 36

 Criteriul condiţiei socio-morale şi psiho-

temperamentale
Datorită însuşirilor esenţiale de structurare a caracterului,
martorul îşi însuşeşte, în structura sa psihocomportamentală, un
mod relativ constant de manifestare. Reputaţia, în sensul
consideraţiei de care se bucură martorul în mediul social căruia îi
aparţine, atitudinile, convingerile, aspiraţiile, idealurile, educaţia ca
aspect de conţinut al caracterului de natură a configura profilul său
moral, constituie tot atâtea elemente de apreciere a credibilităţii
martorului. Totuşi, între moralitatea persoanei şi atitudinea sa în
cazurile particulare nu există raporturi rigide. Cunoaşterea
36
Mitrofan N., Zrenghea V., Butoi T., op. cit., p. 142
47
martorului sub aspectul trăsăturilor sale moral-caracteriale este o
condiţie necesară dar insuficientă, deoarece depoziţiile martorilor
pot fi suspectate de parţialitate chiar şi atunci când provin de la
persoane de moralitate ireproşabilă
Apartenenţa martorilor la un tip psihologic sau altul
influenţează favorabil sau defavorabil asupra percepţiei, memorării
şi reproducerii, întinderea şi fidelitatea mărturiei fiind tributară
tipologiilor psihologice.
În literatura de specialitate s-a creat o tipologie a martorilor în
funcţie de apartenenţa la un anumit tip psihologic, distingându-se: 37
- gruparea tipurilor intelectuale (descriptivul, observatorul,
eruditul, imaginativul);
- gruparea tipurilor caracterizate de orientarea particulară a
inteligenţei în mărturie (superficial, interpretativ,
ambiţios);
- gruparea tipurilor comportamentale (interpretatori,
inventivi);
- tipurile psihotemperamentale (subiectiv şi obiectiv,
senzitivi şi apatici, inventivi).

 Criteriul interesului manifestat de martor faţă de

probaţiune
Modul în care cel căruia îi sunt cunoscute împrejurări legate
de săvârşirea unei infractiuni apare în cauză în calitate de martor,
poate furniza elemente semnificative pentru aprecierea asupra
poziţiei pe care se va situa şi asupra veridicităţii depoziţiei ca atare.

37
Binet A., „La description d’un object”, Anee psihologique, Paris, Alcan, 1897, p. 296 - 335
48
 Pretemţiile organului judiciar referitoare la veridicitatea şi
intinderea datelor percepute de către martor se vor raporta diferit, în
funcţie de gradul în care ele au fost la periferia centrului de interese
şi preocupări ale acestuia sau chiar în sfera de interese şi
preocupări ale acestuia.
Foarte utile sunt datele percepute de persoana care a renunţat
la calitatea de victimă în favoarea celei de martor întrucât numai
acesta poate reda cel mai fidel împrejurările şi derularea
evenimentului.

 Criteriul bunei credinţe în evaluarea mărturiei

Datorită contactului nemijlocit al anchetatorului cu participanţii
în procesul judiciar, acesta este obligat să interpreteze datele pe
care i le oferă conduita, fizionomia şi reacţiile exterioare alecelui cu
care se află în intercomunicare psihologică. Aceste interpretări sunt
obligatorii întrucât oferă datele necesare cu privire la sentimentele
pe care le incearcă martorii atunci când neagă sau afirmă ceva,
atunci când pretind că cele relatate sunt exacte sau când afirmă că
nu îşi amintesc anumite împrejurări.
Încercarea de substituire voluntară a depoziţiei reale ci o
depoziţie imaginară sau falsă este însoţită de modificări fiziologice
reflexe care se declanşează automat şi scapă posibilităţilor de
cenzurare ale martorului.
Indicatorii fiziologici ai comportamentului emoţional inaparent,
pot fi constituiţi din sporirea ritmului cardiac şi a presiunii sangvine,
schimbarea temperaturii ţesutului, modificările pielii, intensificarea
activităţii glandelor sudoripare, schimbarea ritmului respiraţiei, etc.

49
 În plan somatic, la nivelul fizionomiei, anchetatorul poate
surprinde modificările tributare comportamentului aparent al
stresului emoţional, schimbarea mimicii, a expresiei feţei prin
mobilitatea muşchilor faciali, coloritul deosebit al feţei, tensiunea
crescută a corpului. 38
Aceste aspecte trebuie avute în vedere în activitatea practică
a anchetatorului, întrucât, omului îi este proprie capacitatea de
disimulare, de contrafacere, de mascare a adevăratelor sentimente,
a reacţiilor emoţionale trăite, putând însoţi expunerea cu un
acompaniament de stări false care nu concordă cu adevăratele stări
psihice.
Utilizarea cumulată a criteriilor de verificare a veridicităţii
mărturiei, din perspectiva bunei sau relei credinţe a martorului, are
ca finalitate formarea intimei convingeri a magistratului, care
fundamentează, în ultimă analiză, hotărârea pronunţată.

Secţiunea 2 – Consideraţii psihologice privind mărturia de

bună credinţă – repere particularizante din perspectiva
martorului mincinos

Codul penal incriminează mărturia mincinoasă alături de

celelalte infracţiuni care impiedică înfăptuirea justiţiei, acţiunile sau
inacţiunile care caracterizează latura obiectivă a acestor infracţiuni,
ce afectează adevărul necesar înfăptuirii justiţiei. Sub aspect
38
Mitrofan N., Zrenghea V., Butoi T., op. cit., p. 145
50
subiectiv, acţiunile sau omisiunile se situează la nivelul psihologic al
simulării în forme pozitive sau negative (de ascundere a adevărului
prin omisiune).
Codul penal nu defineşte, însă, conceptul de „împrejurări
esenţiale” urmând ca acestea să fie stabilite în raport de obiectul
fiecărei mărturii şi nu în raport de obiectul fiecărei cauze.
Împrejurările esenţiale vor fi analizate în mod concret întrucât
elementul psihologic al intenţiei de a declara mincinos poartă
asupra unei împrejurări esenţiale de care depinde existenţa sau
inexistenţa culpabilităţii, existenţa sau inexistenţa unor circumstanţe
agravante sau atenuante, existenţa sau in existenţa unor cauze
care îmlătură caracterul penal al faptei, etc. Trăsătura de
„împrejurări esenţiale” este dată de eficienţa probatorie a acestora,
de pertinenţa şi concludenţa lor în cercetarea şi soliuţionarea cauzei
respective.
În privinţa celei de a doua condiţii ce determină obiectul
„mărturiei mincinoase”, respectiv – să fi fost întrebat – intervine de
asemenea, un element psihologic, respectiv comunicarea
interpersonală expresă între martor şi anchetator pe o anumită
problemă esenţială.
Martorul de bună-credinţă, prin relatările sale, furnizează
elemente pentru stabilirea adevărului. Însă, martorul de rea-credinţă
poate greşi dintr-o serie de motive, chiar şi în cazul prezumţiei
bunei-credinţe.
Martorul care relatează fapte şi evenimente care s-au petrecut
într-un timp îndelungat poate greşi prin doza mare de subiectivism
întrucât amestecă în relatare şi elemente de apreciere. În cazul
martorului care relatează o împrejurare la care a asistat, acţiunea
51
desfăşurându-se într-un timp foarte scurt, este expus erorii care
poate fi substanţială sau accidentală.
Eroarea substanţială poate îmbrăca mai multe forme începând
de la omisiuni de elemente, până la negarea categorică a acestora.
Erorile substanţiale apar şi sub aspectul adăugirilor de persoane,
fapte la relatările spontane şi sunt determinate de fantezia
martorului sau de sugestibilitate.
Erorile accidentale nu se referă la existenţa, poziţia sau
negarea obiectelor ori persoanelor, ci la modificarea, în propoziţii, a
calităţilor, cantităţilor şi relaţiilor lor.
Structura individuală a organelor de simţ, disfuncţiile acestora
sunt cauzatoare de erori în receptarea realităţii, aşa cum expectanţa
sau aşteptarea, derivată din învăţare, poate da valoare sau
deprecia o mărturie.
La nivel senzorial, iluziile, constanţa percepţiei, obiectul şi
fondul percepţiei, experienţa anterioară şi afectivitatea pot
determina distorsionări ale realităţii.
Procesele de percepţie senzorială pot suferi o serie de
distorsionări în funcţie de o serie de factori. Sunt factori ereditari, de
specie, care permit ca anumite fapte, din realitate, să fie percepute
distorsionat, neconforme cu realitatea. Talia, statura persoanei
reprezintă o caracteristică cu valoare redusă de identificare datorită
condiţiilor în care a fost percepută şi pentru că dă naştere unor
iluzii.
O altă categorie de erori poate fi determinată de aprecierea
duratei unui act, având însă aplicabilitate capacitatea de apreciere a
timpului.

52
 Mărturia de bună-credinţă este mărturia care, depusă sub
jurământ, nu este mincinoasă, nu izvorăşte din reaua-credinţă a
martorului şi prin depunereaei nu se urmăreşte obţinerea unui
interes material sau moral, neintrând sub incidenţa legii penale.
Cauzele mărturiilor judiciare bazate pe bvună-credinţă, dar
false în conţinutul lor esenţial, acel conţinut care produce efecte
juridice, nu sunt de natură criminologică, ci de natură fiziologică sau
psihologică neintenţionată. 39
În relaţia martor-anchetator sunt implicate atât conştiinţa şi
conduita anchetatorului, cât şi cele ale martorului, privite ca
fenomene psihologice. Conştiinţa şi conduita sunt funcţii şi
manifestări ale sistemului nervos central responsabil de adaptarea
fiinţei umane la societate, cu scopul de conservare şi dezvoltare.
Randamentul conştiinţei nu depinde numai de gradul de dezvoltare
a societăţii şi culturii ei, conştiinţa nefiind numai un proces bio-
psihic ci şi unul social şi cultural, având un rol important în
mecanismul mărturiei, deoarece aceasta este rezultatul proceselor
psihice ale conştiinţei. Funcţiile conştiinţei şi conduitei, integrate
psihologiei judiciare, cuprind două subiecte: subiectul martor şi
subiectul anchetator.
Între persoana martorului şi cea a anchetatorului trebuie să
existe raporturi de concordanţă, existenţa unor raporturi de
contradicţie între aceste nivele având repercursiuni asupra
valabilităţii mărturiei în justiţie, care va sancţiona această
contradicţie fie prin înlăturarea mărturiei, fară a sancţiona martorul
dacă acesta a fost de bună-credinţă, fie prin înlăturarea mărturiei şi
sancţionarea martorului dacă acesta a fost de rea-credinţă
39
Butoi T., Butoi I. T., op.cit., p. 120
53
 Martorul de bună-credinţă are ca interes obţinerea adevărului
şi aducerea celor vinovaţi în faţa justiţiei, în această dorinţă a sa
putându-se afla în eroare, astfel încât mărturia de bună-credinţă,
dar falsă din punctul de vedere al conţinutului, să producă alte
efecte decât cele scontate.
Martorul mincinos are un scop, un interes în baza căruia va
acţiona pentru a obţine rezultatul dorit, fără a se lăsa influenţat de
pasiunea pentrudreptate, cunoscând sau necunoscând adevărul
despre săvârşirea unei fapte ori prezentând faptele în mod
denaturat, având o atitudine potrivită faptelor povestite şi încercând
să convingă anchetatorul de adevărul spuselor sale, astfel încât, în
depoziţia sa nu se vor regăsi cauzele care alterează depoziţia
martorului de bună-credinţă.
Din perspectivă psihologică, martorul de bună-credinţă este
acea persoană în privinţa căreia, dorind să contribuie la aflarea
adevărului, depoziţia sa va fi supusă disfuncţionalităţii ce se
datorează erorilor şi denaturărilor din relatările subiecţilor sau
consecinţa percepţiei eronate sau lacunare, fie unei atitudini ce
poate orienta atât percepţia cat şi reproducerea într-o anumită
direcţie. 40
Mărturia de bună-credinţă poate fi alterată de diverse cauze,
printre care se numără şi „unghiul de deviere”, mărturia sinceră
reprezentând o reflectare a realităţii prin prisma subiectivităţii
martorului, între realitatea obiectivă şi reflectarea ei subiectivă
existând un unghi de deviere. În privinţa acestuia este necesară
stabilirea conţinutului şi a impactului asupra efectelor produse în
plan juridic.
40
Butoi T., Butoi I. T., op.cit., p. 121
54
 Printre cauzele unghiului de deviere se numără capacitatea
redusă a semnzorialităţii umane de a recepţiona toate informaţiile
din jur, incapacitatea creierului uman de a prelucra toate informaţiile
primite, adaosul la informaţiile iniţiale, existenţa pragurilor minime şi
maxime ale recepţiei, etc.
Modificările psiho-fizico-somatice, menţionate anterior, pot fi
considerate, unele, indicii ale nesincerităţii martorului, iar altele ale
sincerităţii, aceste modificări stând la baza identificării atitudinii
sincere ori nesincere a martorului.
În categoria indicilor pozitivi se pot încadra: atitudinea franca,
relatarea fluentă a faptelor, dispoziţia de a răspunde la întrebări,
regretul martorului de a nu putea răspunde la anumite întrebări,
expunerea riguroasă, precisă, caracterul emotiv al amintirilor.
Printre indicii negativi se regăsesc: atitudinea de prudenţă
exagerată, expunere şovăielnică, contradicţiile, tulburarea,
paloarea, roşeaţa feţei, etc. Aceste constatări pot fi consideratre
indici cu valoare psihologică orientativă, fiind desprinse din
observarea atitudinii şi al comportamentului expresiv al martorului în
faţa organului judiciar.
Există elemente care intră în categoria dovedirii sincerităţii
martorului, cum sunt: atitudinea fermă, decisă, siguranţa şi precizia
în expunerea faptelor. Însă şi martorul de rea-credinţă poate fi ferm,
concis, convingător, întrucât, cel care se decide să depună mărturie
mincinoasă, este conştient de riscurile la care se expune, astfel
încât va încerca să convingă anchetatorul că ceea ce spune este
adevărat, fiind, practic, martorul cel mai sigur. 41

41
Butoi T., Butoi I. T., op.cit., p. 123
55
 Martorul de rea-credinţă, spre deosebire de cel de bună-
credinţă, va reacţiona prompt în cazul apariţiei unor contradicţii în
declaraţiile sale, va avea răspunsuri pentru orice situaţie. „în situaţia
în care atitudinea nesinceră a martorului a fost demascată, atunci
acesta se tulbură, ezită, se încurcă în răspunsuri.” 42
Siguranţa mărturiei este dependentă de intervalul de timp
scurs între momentul percepţiei şi cel al reproducerii, precum şi de
tipul temperamentului căruia îi corespunde martorul. Există astfel,
tipuri temperamentale caracterizate prin vorbire, gestică, mers,
conduită hotărâtă, decisă, care elimină ezitarea chiar şi în situaţia în
care sunt nesiguri de anumite fapte, însă există şi temperamente
şovăielnice, care par nesigure când afirmă aspecte despre care
sunt siguri.
De asemenea, prin modoficările psiho-fiziologice ale martorului
şi prin completarea acestora cu întrebările adecvate, anchetatorul
îsi poate forma intima convingere.

Secţiunea 3 – Reguli şi procedee tactice aplicate în

ascultatrea martorului

Din perspectiva condiţiilor în care se depune mărturia, o foarte

mare influenţă o are personalitatea anchetatorului, judecătorului,
expertului, notarului, chiar şi locul unde se desfăşoară, persoanele
prezente, toate acestea influenţând conţinutul şi calitatea depoziţiei.
La fel şi modul în care este redată depoziţia nu este lipsit de
42
Ciopraga A., „Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Ed. Junimea, Iaşi, 1979, p. 210
56
importanţă, adică „întrebările cu cât sunt mai exacte, cu atât conţin
mai multe elemente de sugestie”, după cum remarca Binet.
În obţinerea mărturiei anchetatorul trebuie să aibă atât
cunoştinţe psihologice cât şi criminalistice.

 Factori psihologici
Factorul psihologic cel mai important în audierea martorilor
este atmosfera în care are loc audierea şi comportamentul
anchetatorului. Atmosfera sobră, liniştită, seriozitatea, calmul
anchetatorului – care se transmit şi martorului – atitudinea corectă
şi obiectivă, atenţia şi înţelegerea faţă de martor, insistenţa şi
fermitatea în aflarea adevărului, sunt elemente care impresionează
în mod deosebit martorul şi, de cele mai multe ori, îl determină să
declare adevărul, uneori din teama de a nu fi descoperite
declaraţiile sale mincinoase de către anchetator, care i-a creat
impresia unui om bine pregătit.
Arătarea încrederii în martor, în obiectivitatea şi moralitatea sa
precum şi convingerea martorului de către anchetator, că reprezintă
un element important pentru cauza respectivă, care poate ajuta la
aflarea adevărului, impresionează şi determină o atitudine corectă şi
sinceră a martorului, ca şi obiectivitatea anchetatorului care nu
trebuie să influenţeze, în nici un mod, martorul prin întrebări
sugestive, gesturi sau presupuneri.
Atitudinea de suspiciune faţă de martor şi specularea unor
greşeli datorate uneori emoţiei, uitării, unui efect de exprimare, etc.,
îndepărtează martorul de anchetator şi îl determină să devină

57
circumspect, pierzându-şi încrederea în anchetator şi făcând astfel
imposibilă stabilirea contactului psihologic. 43
Starea de tensiune psihică în care se află martorul imediat
după săvârşirea infracţiunii la care a asistat, în special în cazul
infracţiunilor contra vieţii, este favorabilă obţinerii unor declaraţii
sincere, întrucât martorul va reda ceea ce a perceput fără a fi
sugestionat de alte persoane şi fără a avea timp să pregătească
declaraţia, având însă dezavantajul că, sub impresia puternică
provocată de faptele la care a asistat, martorul va exagera
involuntar unele împrejurări care l-au impresionat mai mult şi va
avea uneori lacune în declaraţii, tocmai datorită acestei stări care îl
impiedică să aibă calmul necesar punerii în ordine a impresiilor.

 Atitudinea propriu-zisă
Audierea propriu-zisă a martorului se realizează în trei etape
distincte: identificarea martorului, relatarea liberă şi formularea de
întrebări şi răspunsurile date de martor.
Depunerea jurământului şi interogarea asupra datelor
personale – la care se mai pot adăuga şi unele întrebări de control
cu privire la aceste date – permite anchetatorului să observe
martorul, uşurând alegerea tacticii celei mai potrivite.
Poziţia de nesinceritate a martorului se poate cunoaşte şi din
atitudinea de sinceritate exagerată, teatrală pe care o afişează chiar
înainte de a începe expunerea şi în timpul expunerii, vorbind pe un
ton afectat, însoţit de mimică şi gesturi princare încearcă să dea
impresia deplinei sincerităţi; tocmai această atitudine afectată
43
Graba, irascibilitatea anchetatorului se transmit cu uşurinţă şi martorului având consecinţe defavorabile asupra
declaraţiei; de asemenea şi necunoaşterea amănunţită a materialului, întrebările puse la întâmplare dovedesc martorului
că anchetatorul desfăşoară o activitate formală, nefiind pregătit şi deci, poate fi indus în eroare cu uşurinţă.
58
dovedind uneori că martorul s-a pregătit în prealabil pentru a da
impresia de sinceritate. Alteori însă, această atitudine se poate
datora modului în care se comportă persoana respectivă, care de
obicei este afectat, exagerat, dându-şi importanţă şi dorind să facă
impresie în faţa altor persoane.
Mărturia îmbracă, cel mai des, forma reproducerii orale a
informaţiilor. Aceasta se poate realiza printr-o evocare libreră a
faptelor percepute sau prin răspunsuri la întrebările puse de organul
judiciar.
Experimentele efectuate au demonstrat că expunerea liberă
este mult mai indicată, dat fiind faptul că întrebările pot influenţa
negativ depoziţia, fie prin elemente sugestionare, fie prin
intimidarea martorului de cel care pune întrebările – chiar şi dacă nu
ar urmări acest aspect. Relatarea liberă a depoziţiei este cea mai
indicată, dar, când se constată omisiuni – voite sau nevoite – şi
deformări, este necesar ca acestea să fie corectate şi completate
prin întrebări. Aşadar, cele două moduri de a depune mărturie: liber
şi prin răspunsuri la întrebări, trebuie să se completeze reciproc,
fiind utilizate prin complementaritate.
Dificultăţile în redarea corectă şi completă a faptelor sunt
generate de starea afectivă a martorului (sala de judecată, prezenţa
organelor de justiţie, a unui public numeros) cât şi de cultura celui
în cauză, cultură care îl împiedică uneori să formuleze adecvat cele
percepute. Deci, dificultăţile de verbalizare/exprimare trebuie avute
în vedere de organele judiciare, iar martorul sprijinit în acest sens,
prin întrebări adecvate. În general, trebuie avut în vedere că
martorul reproduce verbal, deci subiectiv, un fapt, iar consecinţa

59
dintre cele două fapte diferă de la individ la individ în funcţie de
condiţiile evocate.
În etapa relatării libere martorului i se face cunoscut motivul
chemării sale, obiectul cauzei, arătându-i-se împrejurările pentru
care a fost chemat să depună mărturie, acesta fiind lăsat să expună
liber tot ceea ce ştie în legătură cu fapta, fără a fi întrerupt,
intervenindu-se doar atunci când martorul se îndepărtează de la
subiect sau este confuz.
Etapa formulării întrebărilor, deşi nu este obligatorie, este
necesară deoarece declaraţiile martorilor pot cuprinde deseori
denaturări de natură obiectivă sau subiectivă. 44 Se va acorda
atenţie răspunsurilor primite pentru a fi clare şi complete, cu scopul
de a evita reaudierea sau specularea unor lipsuri în declaraţii.
Expunerea şi răspunsurile se fac oral iar martorul nu poate citi
declaraţii scrise în prealabil, dar se poate folosi de însemnări în
legătură cu unele amănunte sau date care sunt greu de reţinut.
Martorul adoptă fie o poziţie de sinceritate manifestată din
dorinţa de a da declaraţii sincere şi complete, fie o poziţie de rea-
credinţă manifestată în tendinţa de denaturare, de contrafacere a
faptelor. Atitudinea de rea-credinţă a martorului se dezvăluie, de
regulă, ulterioraudierii, ca urmare a confruntării declaraţiilor sale cu
celelalte probe administrate în cauză, organul judiciar urmând să
adopte o atitudine specifică, identică cu cea folosită în interogarea
inculpatului, psihologia martorului mincinos fiind asemănătoare cu
cea a inculpatului.
Procedeul tactic pe care urmează să îl folosească anchetatorul
în cazul ascunderii unor împrejurări esenţiale este acela al repetării,
44
Stancu Em., op.cit., p. 72 - 74
60
pe un ton ferm, înainte de a adresa întrebări vizând astfel de
împrejurări, a obligaţiei de a spune adevărul şi a consecinţelor care
rezultă din ascunderea lui.
Există situaţii în care martorul nu declară tot ceea ce ştie sau
prezintă denaturat faptele pentru că, în caz contrar, ar putea
determina tragerea sa la răspundere penală pentru o faptă săvârşită
anterior sau în legătură cu fapta care face obiectul cauzei, urmând
ca anchetatorul să îl convingă că, la un moment dat, faptele vor fi
dovedite iar declaraţiile sincere îi vor uşura situaţia.
Mărturia mincinoasă poate fi determinată şi de resentimente
faţă de organul judiciar datorită unor raporturi anterioare, situaţie în
care se va adopta o atitudine calmă, de respect şi consideraţie, fără
reiterarea raporturilor anterioare.
Procedeul tactic folosit în vederea demascării caracterului
mincinos al depoziţiei îl constituie adresarea unor întrebări abile cu
privire la împejurări de detaliu, accesorii referitoare la fapte, acţiuni,
persoane care se află într-un anumit raport cu infracţiunea săvârşită
sau cu făptuitorul acesteia. 45
La toate procedeele tactice folosite de organul judiciar se
adaugă procedeul ascultării repetate a martorilor la intervale diferite
de timp, prin care se urmăreşte completarea şi precizarea
depoziţiilor iniţiale, obţinerea de noi informaţii, constanta menţinere
a declaraţiilor cu factori perturbatori. Acest procedeu este utilizat
deoarece prezintă posibilitatea obţinerii unor depoziţii ample, mai
fidele, datorită alimentării acelei stări de tulburare, dar şi în cazul
existenţei unor indicii că prima depoziţie este de rea-credinţă. Ca
urmare a repetării declaraţiilor, faptele se ordonează în memoria
45
Butoi T., Butoi I. T., op.cit., p. 141
61
martorului astfel încât, din prima depoziţie ajunge să se substituie
amintirii a ceea ce a perceput martorul în mod real. 46
Tendinţa martorului de a-şi confirma depoziţiile ulterioare celei
iniţiale este explicabilă şi prin factorul psihologic – temerea de a fi
considerat de rea-credinţă în cazul în care depoziţia ulterioară ar
cuprinde elemente noi, necomunicate cu ocazia primei audieri sau
elemente care nu se concretizează cu cele deja relatate. Acest
fenomen de „persistenţă în eroare”, conform căruia martorul aflat în
stare de incertitudine cu privire la existenţa sau inexistenţa unui
anumit fapt optează, cu ocazia ascultării sale iniţiale, pentru una din
alternativele posibile, poziţie pe care se va menţine şi atunci când
va fi ascultat din nou, este regăsită preponderent, la martorul de
rea-credinţă, la care prima depoziţie pregătită atent, este însoţită de
un proces de memorare a declaraţiei.
Procedeele tactice diferă în funcţie de personalitatea
martorului, a anchetatorului şi vor fi adoptate în funcţie de aceste
criterii, de natura cauzei, psihologia fiind un element important de
tactică. 47

Secţiunea 4 – Interpretări asupra conţinutului mărturiei

Aprecierea declaraţiilor martorului este o operaţiune extrem de

importantă întrucât de aceasta depinde soluţia cauzei, care va fi
46
Butoi T., Butoi I. T., op.cit., p. 142
47
Cercetările de psihologie judiciară au scos în evidenţă fragilitatea mărturiei prin imposibilitatea fiinţei umane de a
reda cu fidelitate evenimentul la care a asistat, şi de aici un scepticism justificat în evaluarea forţei probante a
depoziţiei. (Ciopraga A., op.cit., p. 143)
62
judicioasă ori greşită, aprecierea urmând a fi făcută în baza unei
analize amănunţite a fiecărui punct din declaraţie şi a raportului
dintre faptele şi împrejurările arătate şi celelalte probe.
Individual, depoziţia martorului va fi analizată sub aspectul
extinderii mărturiei, al fidelităţii şi al gradului de credibilitate
subiectivă.
Extinderea mărturiei vizează elementele componente ale
depoziţiei pentru a stabili dacă acoperă, total sau parţial, toate
elementele evenimentului la care se referă mărturia.
Elementele componente cuprind condiţiile obiective în care
martorul a asistat la evenimentul judiciar, locul de unde a privit
şi/sau auzit, capacitatea de a reţine în funcţie de timp , de starea
afectivă la momentul percepţiei. 48
Fidelitatea este condiţionată de o recepţie optimă şi de
capacitatea de verbalizare a martorului, transpunerea verbală fidelă
a faptelor memorate, implicând procese psihologice.
Gradul de credibilitate subiectivă este foarte important în
obţinerea mărturiei. În momentul în prezentării faptelor urmărite de
anchetator, martorul poate porni de la aspecte de o totală
certitudine, până la împrejurări despre care nu cunoaşte amănunte.
În ansamblul mărturiei pot apare contradicţii determinate atât
de existenţa declaraţiilor succesive cât şi de cele simultane.
Mărturia, în funcţie de modul în care este percepută, poate
constitui un element probator în ansamblul probelor sau singurul
material probator. În cazul în care reprezintă un element probator
este necesară o apreciere, o evaluare a mărturiei în raport cu
48
Din perspectivă psihologică, capacitatea de reţinere este determinată de capacitatea de informaţii care i-au parvenit
concomitent sau succesiv în legătură cu fapta. Aceste informaţii ar fi putut fi receptate în mod eronat datorită stării
afective, gradului de oboseală, bruiajelor sau unor stări deosebite determinate de o intoxicaţie alcoolică ori stupefiante”
(Butoi T., Butoi I. T., op. cit., p. 143)
63
celelalte probe pentru a constata concordanţa conţinuturilor. Când
este singurul material probator, dacă există mai multe mărturii
simultane care o contrazic, se impune evaluarea critică a acestora.
Mărturiile simultane sunt mărturiile persoanelor care au
perceput în mod nemijlocit, în condiţii similare de timp şi de loc,
aceleaşi fapte sau împrejurări de fapt.
În aprecierea mărturiilor simultane pot exista concordanţe
privind împrejurările esenţiale, dar se poate constata şi existenţa
unor contradicţii, martorii fiind ascultaţi pentru dovedirea acelor
împrejurări în privinţa cărora există contradicţii şi hotărând care
depoziţii vor fi relevante.
În depoziţiile succesive ale martorilor, secvenţele activităţii
infracţionale, principalele momente întreprinse de autor sau de
victimă şi alte aspecte, se regăsesc reproduse fidel în depoziţiile lor
în condiţiile în care au perceput faptele în aceleaşi împrejurări.
Concordanţa conţinuturilor mărturiilor simultane se datorează
şi unei înţelegeri realizate între martori şi cel în favoarea căruia
urmează să depună mărturia, respectiv reaua-credinţă.
Existenţa în cuprinsul declaraţiilor simultane ale martorilor, a
unor contradicţii privind unele aspecte de detaliu, sunt determinate
de cauze de ordin individual, legate de personalitatea celui care le-a
perceput.
Concordanţa între depoziţiile succesive ale aceluiaşi martor
reprezintă o garanţie de credibilitate, perceperea inexactă şi
lacunară a unor fapte reflectându-se şi în depoziţiile sale succesive
concordante.
Ca şi concordanţa conţinuturilor, contradictorialitatea
conţinuturilor poate rezulta din reascultarea martorilor. Ascultarea
64
repetată poate fi cerută de necesitatea înlăturării unor contradicţii
dintre depoziţia iniţială şi celelalte probe administrate ulterior,
precum şi în situaţia în care există motive de îndoială privind
veridicitatea depoziţiei iniţiale, suspectată de rea-credinţă.
O situaţie diferită apare în cazul în care martorul revine şi
retractează una din depoziţiile sale contradictorii, reţinerea
depoziţiei în întregime sau numai a părţilor care nu conţin
contradicţii depinzând de încrederea pe care organul judiciar şi-o
formează pe baza explicaţiei date de martor cu privire la natura
contradicţiei, de măsura în care această explicaţie se armonizează
cu celelalte probe.
Contradictorialitatea este dictată de interese. În cazul
martorului care revine asupra depoziţiei, consecinţele retractării –
favorabile sau nefavorabile autorului sau altor părţi – se resfrâng
asupra altei persoane, astfel încât lipsesc indicii de credibilitate a
sincerităţii sau nesincerităţii retractării.
În urma identificării adevăratului motiv al retractării, a
confruntării factorilor de credibilitate şi necredibilitate circumscrişi
declaraţiilor succesive contrarii, a confruntării lor cu ansamblul
probelor administrate, organul judiciar va reţine depoziţia
considerată sinceră, înlăturând-o pe cea mincinoasă. 49
Analizându-se fiecare declaraţie de martor se va avea în
vedere existenţa vreunui interes pe care martorul l-ar avea în
soluţia cauzei, legăturile dintre martor şi părţi, sursa declaraţiei,
caracterul concret, amănunţit şi precis al declaraţiei, existenţa unor
contradicţii în declaraţii, durata de timp scursă între momentul
percepţiei şi cel al redării informaţiilor, condiţiile obiective în care a
49
Butoi T., Butoi I. T., op. cit., p. 138
65
avut loc perceperea evenimentului, precum şi particularităţile fizice
şi psihice ale martorului, moralitatea sa, modul de a se comporta în
anchetă, promptitudinea răspunsurilor, modul în care a apărut în
cauză (propus din faza iniţială a cauzei, propus în ultimul moment,
din proprie iniţiativă, etc.).
Contradicţiile, ezitările, lipsa de coerenţă şi precizie sunt
elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea mărturiei, unele
inexactităţi nejustificând însă, în orice situaţie, aprecierea întregii
declaraţii ca fiind nesinceră, în cazul în care se referă la chestiuni
neesenţiale şi care au putut scăpa martorului, după cum
promptitudinea în răspunsuri poate dovedi pregătirea acestora,
abilitatea şi siguranţa de sine a martorului şi nu sinceritatea.

Secţiunea 5 – Protecţia martorului – exigenţă a justiţiei

contemporane

Datorită faptului că au posibilitatea de a furniza informaţii cu

privire la pregătirea şi săvârşirea unor infracţiuni şi periculozităţii
crescute a autorilor acestora, martorii sunt expuşi unor pericole,
solicitând protecţie din partea statului, în scopul evitării intimidării,
ameninţărilor ori şantajului, refuzând să apară în această calitate în
faţa organelor judiciare ori să furnizeze informaţii, prin Legea
682/2002 reglementându-se „asigurarea protecţiei şi asistenţei
martorilor a căror viaţă, integritate corporală sau libertate este
ameninţată ca urmare a deţinerii de către aceştia a unor informaţii
66
ori date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave, pe care le-au
furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare şi
care au un rol determinant în descoperirea infractorilor şi în
soluţionarea unor cauze” (art. 1).
De asemenea, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi
completarea Codului de procedură penală, după art. 86 au fost
introduse art. 86 1 - 86 5, care reglementează o iniţiativă nouă în
procedura penală română şi anume, protecţia datelor de identitate a
martorilor, modalităţi speciale de ascultatre a cestora, audierea
martorului sub 16 ani şi protejarea deplasării martorilor.
Astfel, potrivit art. 86 1 C. pr. pen., atunci când există probe sau
indicii temeinice că prin declararea identităţii reale amartorului sau a
localităţii de domiciliu a acestuia ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa,
integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i
se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă
identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar.
Măsura poate fi dispusă de către procuror, iar datele despre
identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal,
care va fi păstrat la sediul parchetului cxare a efectuat sau a
supravegheat efectuarea urmăririi penale, într-un loc special, în plic
sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Procesul-verbal va fi semnat de
cel care a înaintat cercetarea, precum şi de cel care a dispus măsura.
În ceea ce priveşte documentele ce conţin identitatea reală a
martorului acestea vor fi prezentate procurorului în condiţii de strictă
confidenţialitate, urmând a fi introduse în dosarul penal numai după ce
procurorul, prin ordonanţă, a constatat că a dispărut pericolul care a
determinat luarea măsurilor de protecţie a martorului.

67
 Declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate
în procesul-verbal al procurorului, pot servi la aflarea adevărului numai
în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză.
Legea menţionează că pot fi adăugaţi ca martori cărora li s-a
atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire.
Noile reglementări stabilesc şi unele modalităţi speciale de
ascultare a martorului căruia i s-a atrinuit o altă identitate.
Protecţia martorilor trebuie asigurată pe perioada de desfăşurare a
procedurilor penale şi după încheierea acestora, respectiv până la
încetarea stării de pericol.50
Prin martor protejat se înţelege martorul, membrii familiei sale şi
persoanele apropiate acestuia, incluse în Programul de protecţie a
martorilor.
Măsurile de protecţia martorilor implică consultanţa; stabilirea
modului de aplicare a măsurilor de „acoperire”; asigurarea securităţii
datelor de identitate şi a locuinţei sau a altor locuri în care se poate afla
martorul; asigurarea protecţiei directe; efectuarea unor modificări în
mediul şi modul de viaţă al martorului; asigurarea de asistenţă în noul
mediu de viaţă; desfăşurarea activităţii de relaţii publice pe considerente
de ordin tactic operativ; măsuri operative luate împotriva potenţialilor
criminali sau grupe de criminali.51
Măsurile de protecţie nu îngrădesc manifestarea personalităţii
celor afectaţi, cu excepţia celor necesare în interes de securitate şi
trebuie evaluate permanent în privinţa necesităţii, eficienţei şi respectării
înţelegerilor stabilite cu martorii respectivi.
50
Un martor (D.Ghe.R.) audiat într-o cauză având ca obiect infracţiunea de înşelătorie cu consecinţe deosebit de grave,
şi-a retrectat, în faţa instanţei de judecată, mărturiile de bună-credinţă date în faţa poliţistului şi procurorului, după ce
inculpatul l-a ameninţat că îi va răpi sora, precizându-i adresa la care aceasta locuia precum şi liceul la care învăţa.
51
Butoi T., Butoi I. T., op. cit., p. 125
68
 Pentru a promova obiectivitatea şi pentru a evita acuzaţii conform
cărora, prin măsurile de protecţie organele de anchetă influenţează
depoziţiile martorilor, acestea sunt încredinţate unor lucrători de poliţie
fără nici o implicare în cauză, informaţiile privind aceste măsuri având
caracter de strictă confidenţialitate.

69
 Concluzii privind necesitatea cunoaşterii psihologiei
judiciare în materia ascultării martorilor

Procesul judiciar este un domeniu în care sunt implicaţi

oameni ale căror interese sunt divergente, existând totuşi o axă de
convergenţă care întruneşte personajele din scena judiciară: aflarea
adevărului.
Aflarea adevărului este condiţionată, printre altele, şi de
cunoaşterea structurii psihice a acestor personaje: infractor, victimă,
martor, anchetator, avocat şi judecător.
În cele mai multe cazuri infractorul nu-şi recunoaşte fapta,
făcând tot ce-i stă în putinţă spre a nega şi spre a face să dispară
urmele ei.
În consecinţă, pentru a dovedirea unei infracţiuni şi implicit
pentru pedepsirea făptuitorului este necesară studierea probelor
existente desptre acel eveniment judiciar obiectiv. Probele directe
ale infracţiunii sunt urmele materiale ale acestuia, adică obiectele
cu care s-a realizat infracţiunea: arme, urme, pete, etc. care
trebuiesc completate cu probele indirecte, adică mărturiile depuse
de anumite persoane care au participat indirect la infracţiune:
martorii.
Ascultarea învinuitului şi audierea martorilor sunt actele de
anchetă cele mai frecvente, întrucât, ascultarea se efectuează în
toate cauzele penale, iar proba cu martori este, de cele mai multe
ori, principala sau chiar unica probă pe baza căreia se soluţionează
cauzele.
Necesitatea unor martori, datorită interesuluzi sau anumitor
sentimente faţă de învinuit ori faţă de celelalte părţi, erorile care
70
denaturează realitatea şi care apar des în declaraţiile martorilor de
bună-credinţă datorită unor cauze de natură psihică, sunt elemente
care evidenţiază complexitatea acestor acte de anchetă.
Un ajutor substanţial poate fi dat prin însuşirea cunoştinţelor
de psihologie care dau posibilitatea anchetatorului de a cunoaşte
trăsăturile caracteristice şi comportamentul martorilor în general şi
să poată desprinde unele trăsături individuale caracteristice
fiecăruia, în scopul folosirii regulilor tactice celor mai potrivite pentru
obţinerea unor declaraţii sincere şi cât mai apropiate de realitate.
În activitatea practică, în cazul unor declaraţii, se întâlnesc
uneori elemente care nu corespund adevărului, concluzionându-se
că martorul ori învinuitul/inculpatul mint, aspect care se răsfrânge şi
asupra celorlalte declaraţii.
Cunoaşterea unor noţiuni de psihologie specifice acestor
situaţii şi, în general, oricărei situaţii legate de activitatea judiciară şi
care fac obiectul psihologiei judiciare, va înlesni sarcina
anchetatorului dându-i posibilitatea de a explica şi aprecia
atitudinile şi declaraţiile martorilor şi învinuitului/inculpatului, de a
înlătura eventualele erori din declaraţii, de a fi indus în eroare de
aparenţe sau manevrele celor de rea-credinţă şi de a şti cum să
procedeze în situaţiile care se ivesc, pentru a obţine declaraţii care
sa corespundă realităţii.
Aplicarea acestor cunoştinţe de psihologie face parte din
tactica ascultării martorilor şi respectiv învinuitului-inculpatului.
În concluzie, spre deosebire de celelalte acte de anchetă
penală, audierea martorilor, ca şi ascultarea învinuitului sau
inculpatului, confruntarea şi prezentarea pentru recunoaştere, pun
organele judiciare în contact direct cu persoane fizice de la care
71
trebuie să afle adevărul asupra împrejurărilor care interesează
cauza, fiind astfel nevoie ca aceste organe să cunoască cât mai
bine psihicul uman cu care sunt chemate să lucreze, pentru a fi în
măsură să folosească cele mai bune procedee în scopul obţinerii
rezultatului urmărit. Este necesar ca anchetatorul să cunoască omul
şi elementele care stau la baza activităţii sale psihice şi care
determină acţiunile şi atitudinile sale în varietatea şi complexitatea
relaţiilor pe care acesta le are în mediul în care trăieşte, cu ceilalţi
oameni cu care vine în contact şi deci, şi cu organele judiciare.

72