UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BARNUTIU”

SPECIALIZAREA: DREPT

Referat la Sociologie Juridică

„DELICVENŢA JUVENILĂ”

STUDENT: SAVIN ROMAN

0
 Capitolul I Delicvenţa juvenilă – concept, noţiune

Ţara noastră după evenimentele din decembrie 1989, a cunoscut o serie de

transformări atât în ceea ce priveşte viaţa politică şi economică, cât mai ales sub aspect
social şi juridic. Tranziţia de la sistemul totalitar la un sistem caracterizat de liberalism
democratic a dus la proliferarea unor fenomene cu efecte negative asupra societăţii:
contrabanda cu arme şi droguri, prostituţia, traficul cu copii şi tineri adulţi, consumul de
droguri, criminalitatea. Criminalitatea, ca noţiune generală, a suferit o împarţire a
conţinutului ei în două sfere mai operaţionale în cercetarea ştiintifică: delicvenţa
juvenilă şi criminalitatea adultă.
Conceptul de „delicvenţă juvenilă“ cuprinde două noţiuni distincte, care trebuie
precizate, şi anume conceptul de „delicvenţă“ şi cel „juvenil“. Deşi ambii termeni au
intrat în limbajul comun şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt
foloşiti adesea cu înţelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul
ştiinţific.
Termenul de „delicvenţă juvenilă“ nu este întâlnit nici în legislaţia penală din
ţara noastră, nici în dreptul din alte ţări. El este o creaţie a doctrinei penale şi teoriilor
criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în
funcţie de criterii de vârstă, considerându-se în mod justificat, că faptele penale prezintă
o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică şi cu precădere
mintală a subiectului activ al infracţiunii.
Conceptul de „delicvenţă juvenilă“ este sinonim în anumite limbi cum sunt
italiana, germana şi franceza, cu noţiunea de „criminalitate juvenilă“: criminalita
giovanile, criminalité juvénile, jugend kriminalitat. Cu toate acestea, la origine, şi
anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite. Verbul „delinquere“ avea
accepţia de „a greşi“, „a scapa din vedere“, „a lipsi“, în timp ce prin „crimen“ se
înţelegea „crima“ la care se asociau semnificaţiile de „acuzare“, „imputare“, „pricină a
unui rău“.
Totodată, conceptul de „delicvenţă“ nu este sinonim, deci nu se confundă cu cel
de „devianţă”, sfera acestuia fiind mai largă şi cuprinzând ca formă particulară noţiunea
de „delicvenţă“. Astfel devianţa constă în „orice act, conduită sau manifestare care
violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular”.
Delincvenţa juvenilă este una din formele devianţei, cu mari implicaţii pentru individ şi
colectivitate, comportamentul deviant referindu-se la forme de conduită care se
depărtează în mod sensibil de normele existente într-o cultură dată şi care corespund
unor roluri şi statuturi sociale bine definite în respectiva cultură. Derivat din latinescul
delinquere şi juvenis, delincvenţa juvenilă un concept juridic, care desemnează
ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, săvârşite de
minori şi, în unele opinii, de tinerii care nu au devenit adulţi, constituind un fenomen
social complex şi grav prin consecintele sale negative, nu numai pentru comunitate, dar
şi pentru destinul ulterior al tânarului.
Definirea delicvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători,
pornind de la evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delicventului minor,
ajungându-se la conturarea unui profil psihologic, definit prin: înclinaţie către
agresivitate, instabilitate emoţională, inadaptare socială, duplicitatea conduitei,
dezechilibru existenţial.

1
 Delicvenţa juvenilă poate fi definită şi ca un comportament de încălcare a
legilor din partea celor care, din cauza tinereţii lor, nu sunt încă văzuţi ca fiind pe deplin
responsabili pentru acţiunile lor.
Fenomenul delicvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din
diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagocic, criminalistic, juridic, etc.,
conferindu-i acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară. Fenomenul este etichetat
sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical), tineri
inadaptaţi (termen sociologic), „copii problemă” (termen psiho-pedagogic), minori
delicvenţi (termen juridic). Toţi aceşti termeni se referă la minori, care, într-un fel sau
altul au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice valabile pentru comunitatea în
care trăiesc.
În vederea combaterii acestui fenomen se impune un studiu cât mai complex cu
privire la factorii şi cauzele care determină comportamantul infracţional al minorului,
care sunt infracţiunile săvârşite de aceştia şi pedepsele aplicabile în ţara noastră şi nu în
ultimul rând ce modalităţi de contracarare a acestui „flagel” pot fi adoptate de societatea
noastră, cum putem lupta împotriva delicvenţei juvenile, referatul în cauză propunându-
şi doar să puncteze câteva din aceste elemente.

Capitolul II Factorii implicaţi în determinarea

comportamentului infracţional al minorului

Studiul delincvenţei juvenile solicită o evaluare complexă a interacţiunii între

toţi membrii grupului familial şi a conflictelor dintre aceştia, mai ales în situaţii de
criză. Eşecul unităţii familiale antrenează un eşec al educaţiei morale. De aceea,
totalitatea manifestărilor comportamentale ale copilului depind, în cea mai mare
măsură, de integritatea funcţionalităţii familiei. Consecinţele negative în planul formării
personalităţii minorului depind şi de stilul educativ al părinţilor, atunci când el se
caracterizează prin indiferenţă sau abuz de autoritate ori printr-un răsfăţ excesiv.
Factorii care facilitează apariţia delincvenţei juvenile se împart în două mari
grupe: factori externi, sociali şi factori interni, individuali, de personalitate.
2.1. Influenţa factorilor individuali
Aceştia ţin de capacitatea personală a fiecarui minor de a reacţiona, adică de
resursele personale, de bogaţia şi calitatea "schemelor de adaptare"; astfel, unii au un
potenţial mai mare de adaptare (de maleabilitate, comunicare, acceptare a interdicţiilor,
de toleranţă la frustrare), iar alţii unul mai redus (sunt mai rigizi, mai intoleranţi, mai
putin permisivi în raportul cu ceilalţi), în general, aceşti factori individuali pot fi:
a. Ereditatea. Factorii ereditari (sau predispozanţi) acţionează indirect, prin
intermediul celor de mediu, care vor favoriza sau nu exprimarea acestor potenţialităţi
ereditare. Prin intermediul eredităţii nu se transmite criminalitatea (infracţiunea) ca
atare, ci doar anomaliile psihice care facilitează apariţia ei, dintre care amintim
coeficientul scăzut de inteligenţă, o conduită necontrolată sau slab controlată, absenţa
simţului moral.
b. Factorii fizici. Unii psihologi şi criminologi susţin că infractorii minori ar fi
inferiori celorlalţi copii de aceeaşi vârstă din punct de vedere fizic: înălţime şi greutate,
dar cercetările cazuistice nu au confirmat.
c. Factorii fiziologici. Este recunoscut faptul că glandele cu secreţie internă
(glandele endocrine) au un rol important în exprimarea comportamentului, iar

2
comportamentul poate fi factor de infracţiune (scandal, ceartă, bătăi) când este unul
necontrolat agresiv, cum este cazul la hipertiroidieni.
d. Deficienţele intelectuale. Cercetările au scos în evidenţă că debilitatea
mintală are influenţe asupra creşterii delincvenţei minore, dar numai la anumite
categorii de infracţiuni cum ar fi agresiunile verbale şi fizice, mai ales cînd nivelul
mintal scăzut se asociază cu tulburări afective şi cu condiţii defavorabile de mediu.
e. Tulburări ale afectivităţii. Lipsa de maturizare afectivă ca şi stările de
dereglare afectivă produse de toleranţă scazută la frustrare, o pronunţată labilitate
afectivă, un potenţial agresiv ridicat, indiferenţă afectivă (absenţa emoţiilor altruiste şi
simpatetice) sau dezorganizarea familială, sunt generatoare de infracţiuni.
f. Temperamentul. Ca element înnăscut al personalităţii, are un rol important în
manifestarea unor infracţiuni la această vârstă. De exemplu, infracţiunile de scandal şi
bătaie sunt mai frecvente la colerici sau la extravertiţi, în timp ce numărul acestor
infracţiuni este mai scăzut în rândul melancolicilor şi a flegmaticilor, adică a
introvertiţilor.
g. Tulburările caracteriale. Întrucât caracterul constituie latura de exprimare a
personalităţii în relaţiile cu lumea, dimensiunea sa morală, cunoştinţele bine formate
vor inhiba comportamentele infracţionale. Acolo unde există deficienţe în educarea
caracterului vor apare fenomenele de infracţionalism la aşa numiţii ,,copii problemă”.
La aceşti copii se manifestă fenomene negative în comportament, cum ar fi
impulsivitatea şi agresivitatea, lenea şi indolenţa, egoismul, încăpăţânarea.
Deşi nu toţi copiii cu tulburari de caracter devin delincvenţi, şi nu toţi
delincvenţii au traversat în copilarie sau adolescenţă o fază "caracterială", se constată
totuşi faptul că, în numeroase cazuri, delincvenţa juvenilă este precedată de tulburări de
caracter care apoi, prin cronicizare, s-au fixat în structura caracterului respectivilor
minori.
2.2. Influenţa factorilor externi
Factorii externi vizează, de regulă, influenţele nocive ale împrejurărilor şi
situaţiilor externe care facilitează comiterea delictului (producerea faptei propriu-zise).
Din categoria factorilor externi fac parte factorii de ordin familial, socio-afectivi şi
educaţionali, socio-culturali, economici, etc.
a) Familia.
Familia, numită de unii sociologi şi pedagogi, prima şcoală a omenirii la care
se poate adăuga şi ,,prima şcoală a omeniei”, influenţează formarea comportamentului
copilului în primul rând prin relaţiile dintre părinţi. Orice dezacorduri şi tensiuni
existente în mediul familial vor genera în conştiinţa copilului îndoieli, reticenţe sau
reacţii neadaptative. Dintre factorii familiali care pot genera tulburări comportamentale
la copii, menţionăm:
a. deficienţe de climat familial şi de structura familială (un parinte vitreg; ambii
parinţi naturali, dar alcoolici, sau infractori; copii terorizaţi prin bătăi; certuri continue
între părinţi; divorţul; adopţia; decesul unuia din părinţi; stare economică precară a
familiei; fie o exigenţă exagerată împinsă până la teroare, fie o indulgenţă nepermis de
mare; etc.)
b. copilul şi divergenţele educative dintre membrii adulţi ai familiei (influenţa
negativă a altor membrii de familie decât părinţii – bunici, matuşi, unchi)
c. grupul fratern (copilul suferă influenţa nu numai a membrilor adulţi, ci şi a
celorlalţi copii - fraţi, surori, verişori etc.).

3
 d. dezacordul dintre cerere şi ofertă (părinţii trebuie să facă dovada unui simţ al
măsurii în atitudinea şi exigenţele preconizate faţă de copil, dublat de capacitatea de a
prevedea reacţiile şi stările interne ale copilului, aparute atunci când iau o masură
educativă)
b) Şcoala.
S-a constatat că procentul diverselor infracţiuni este mult crescut la copiii care nu
frecventează şcoala sau la cei cu o frecvenţă slabă. S-a constatat de asemenea că
infracţiunile sunt mai frecvente în cazul celor slabi la învăţătură şi mai ales în rândul
repetenţilor.
Atitudinea pozitivă a profesorilor, tactul lor pedagogic, priceperea de a-şi apropia
sufleteşte elevii, pot avea efecte pozitive asupra scăderii procentului infracţiunilor în
rândul elevilor. Dacă însă profesorul va lua o atitudine exagerat severă şi chiar
terorizantă, există toate şansele să împingă pe elevii cu o structură labilă în rândul
delincvenţilor minori. Mediul şcolar poate prezenta uneori influenţe psiho-pedagogice
negative, care să determine fenomene de dezadaptare şcolară la elevi.
c) Condiţiile din mediul extrafamilial.
Dacă în cercul de prieteni sau în familiile vecinilor copilului i se vor servi
exemple negative el se va contamina cu uşurinţă de asemenea comportamente.
d) Mediul cosmic sau fizic are efecte asupra genezei şi manifestării
infracţionismului.
e) Mass-media poate influenţa în sens negativ delincvenţa juvenilă. Tot mai mulţi
psihologi şi sociologi sublinează faptul că mijloacele de comunicare în masă, prin
conţinutul neadecvat pe care îl promoveză uneori, pot propaga în rândul tinerilor,
atitudini disociale şi antisociale. Cercetarile lui D.L.Eron (1989) arată că mai ales copiii
cu potenţial agresiv urmăresc programe tv care prezintă violenţă.
Alte experimente cum sunt cele ale lui A.Bandura, S.A.Ross (1963), L.Berkowitz
(1974) arată că şi copiii fără tulburări caracteriale pot fi afectaţi de violenţa emanată din
unele filme, mai ales dacă violenţa e promovată de eroul simpatic, cu care copilul se
identifică, în acest caz, efectele negative sunt mai mari, copiii străduindu-se să-l imite.
Literatura, filmele, programele de jocuri pe calculator care proslăvesc infracţiunea,
violul sau crima, constituie pentru copii un veritabil drog, promovându-le un
comportament pe măsura celor citite şi văzute.
Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea
devianţei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate exagera sau
izola rolul unei categorii de factori, deoarece aceştia nu acţionează izolat şi unilateral.
Din studiile efectuate s-a stabilit faptul că factorii implicaţi în apariţia devianţei
comportamentale la minori au următoarea pondere: 31,2% cei de ordin individual, 25%
cei de ordin extern şi 43,8% combinaţi, ceea ce subliniază caracterul de concurare şi
potenţare reciprocă a acestora.
Într-o altă ordine de idei, cauzele delicvenţei juvenile ar putea fi prezentate astfel:
1. Familiile destrămate, lipsa de control sau dezinteresul din partea părinţilor -
copiii caută refugiu şi atenţie în anturaje îndoielnice, în care, la adăpostul grupului, se
încurajează atitudinea antisocială şi agresivitatea; lipsa constrângerilor în general:
diminuarea controlului informal al societăţii, prin şcoală, familie, loc de muncă.
Specific ţării noastre şi unor zone ale judeţului Maramureş este faptul că mulţi
părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, lăsând copiii în grija rudelor apropiate, în cel
mai bun caz. De multe ori adolescenţii rămân să se descurce singuri. În aceste cazuri,

4
copiii devin mai vulnerabili şi greu de supravegheat, căzând în capcana anturajelor şi a
delicvenţei.
2. Marginalizarea socio-economică şi sărăcia, pot să afecteze capacitatea unui
minor de a se integra în societate; de aici ura, invidia dar şi dispreţul lor faţă de muncă
şi faţă de cei cu o situaţie materială mai bună; existenţa, cu precădere la oraş, a unor
cartiere suprapopulate, cu populaţie săracă unde lumea interlopă întreţine aşa-zisă
politică de ghetou, cu găşti de cartier şi violenţă de orice fel;
3. Eşecul pe plan şcolar, abandonul şcolar, care începe cu chiulul de la ore, cu
dificultăţi în recuperarea materiei, cu dezamăgiri, corigenţe şi repetarea anului şcolar.
4. Şomajul care are o rată mai mare în rândul tinerilor şi care adesea duce la
situaţii de frustrare şi disperare, creând un teren fertil pentru delicvenţă;
5. Violenţa din mass-media, filme, internet. Violenţa în imagini cunoaşte o
largă răspândire şi creează un sistem de valori în rândul tinerilor care consideră că un
comportament violent este normal şi acceptabil;
6. Abuzul de alcool şi droguri. Unii dependenţi de substanţe toxice comit
infracţiuni pentru a-şi procura drogurile; de multe ori însă, pe fondul consumului de
substanţe psihotrope sau de alcool, tinerii şi copiii scapă de inhibiţii dar îşi pierd şi
discernământul; la originea celor mai multe infracţiuni de distrugere, vandalism sau
infracţiuni la regimul circulaţiei, se află alcoolul.
7. Tulburări de personalitate. Acestea, deşi specifice fiecărui individ, se pot
uşor asocia cu factorii prezentaţi mai sus şi duc la acţiuni impulsive şi “negândite”;
8. Evoluţia valorilor contemporane. Clasicele valori (respectarea unor reguli,
solidaritatea, generozitatea, toleranţa, respectul faţă de altul, empatia, cultul muncii, al
studiului, etc) sunt treptat înlocuite în societatea noastră “globalizată” de valori mult
mai pragmatice şi materialiste: individualismul, competiţia neloială, excesele unei
societăţi de consum, diferenţele de clasă şi de nivel de trai;
9. Sistemul ineficient de protecţie socială. Chiar şi în ţările mai dezvoltate decât
România, sistemele de protecţie socială nu fac faţă suficient nevoilor copiilor şi
tinerilor, lipsa fondurilor de susţinere a locuinţelor şi serviciilor sociale şi birocratizarea
acestor servicii este în detrimentul întregii societăţi şi implicit a celor marginalizaţi.
10. Sistemul punitiv diferenţiat faţă de minori. Pedepsele pentru tinerii şi
copiii care comit infracţiuni sunt mult mai blânde decât pentru inculpaţii adulţi. Sub
vârsta de 14 ani, copiii nu răspund penal. Din acest motiv, la tinerii delicvenţi rata de
recidivă este extrem de mare.

Capitolul III Infracţiuni comise de minori şi pedepsele aplicabile acestora

Majoritatea conduitelor de delincvenţă juvenilă pot fi încadrate în patru mari

categorii: furt, violenţă pentru a obţine un avantaj material, încalcarea legilor de statut
(abandon şcolar, absenteism) şi comportamentul de grup sau de bandă receptat de
ceilalţi ca ameninţător din cauza zgomotului şi activităţilor fizice implicate.
Principalele infracţiuni săvârşite de tinerii delicvenţi sunt: furturile din
autoturisme, spargerile de chioşcuri, tâlhării prin smulgere de lănţişoare, telefoane,
poşete, furturi din buzunare, furturi prin ameninţare (cu precădere când victimele sunt
tot minori). De asemenea, de multe ori, distrugerile sau actele de vandalism sunt comise
de minori; în numeroase reclamaţii privind scandalurile publice sunt îndreptate
împotriva unor grupuri de copii sau tineri care tulbură liniştea publică. La nivelul

5
judeţului nostru, se mai înregistrează multe cazuri de infracţiuni la regimul circulaţiei pe
drumurile publice, comise de persoane în minorat, printre acestea, în top figurând
conducerea fără permis şi sub influenţa băuturilor alcoolice.
La nivel mondial, se consideră că circa 15% din infracţiuni sunt comise de tineri
delicvenţi, dar s-ar putea ca procentul să fie mai mare, din cauză că multe din fapte nu
sunt considerate foarte grave, au prejudiciu mic şi nu sunt întotdeauna reclamate.
Indiferent de statistici, este clar faptul că delicvenţa juvenilă este în creştere, de la an la
an şi, mai grav, faptele comise sunt din ce în ce mai serioase.
La nivelul judeţului Maramureş, studiind datele comparative pe trei ani, în
perioada de referinţă ianuarie-iulie, se observă următoarele:

2005 2006 2007

total urban rural Total urban rural total urban rural
persoane
cercetate
2.515 1.604 911 2.545 1.474 1.071 2.953 1.817 1.136
din care 322 237 85 238 161 77 286 194 92
minori
- până la 14 1 - 1 16 14 2 19 19 -
ani
- 14-18 ani 321 237 84 222 147 75 267 175 92
procentaj 12,8% 9,34% 9,68%

Se observă o scădere a numărului de infracţiuni comise de minori din 2005, la

2006 şi 2007. În schimb a crescut mult infracţionalitatea comisă de copii până în 14 ani.
De asemenea, în anul 2007, faţă de anii precedenţi, mai mulţi minori din mediul rural au
comis delicte.
Delicvenţa juvenilă este o chestiune preocupantă la nivelul întregii lumi.
Interesant este faptul că, juridic, limitele în care se încadrează minoratul în sistemul
penal european, de exemplu, variază de la stat la stat. Dacă în majoritatea ţărilor
europene limita de sus a minoratului este în general de 18 ani (ca în România), există
totuşi state care consideră că, din punct de vedere al răspunderii penale, majoratul
începe la 21 de ani (Austria, Germania, Grecia, Italia, Olanda şi Portugalia). De
asemenea, există diferenţe de vârstă şi la limita inferioară de răspundre penală. De
exemplu, copiii pot răspunde în justiţie de la vârsta de: 7 ani - Irlanda, 8 - Grecia şi
Scoţia, 10 - Anglia, Ţara Galilor şi Franţa, 12 - în Olanda şi Portugalia, 13 în Polonia;
14 - Austria, Estonia, Germania, Ungaria, Italia, Lituania, Letonia, România, Slovenia şi
Spania; 15 în Cehia, Danemarca, Finlanda, Slovacia sau Suedia şi 16 în Belgia. Totuşi
există diferenţe mari între măsurile aplicate pentru copii, între 7-13, 14 ani, 13-16 şi 16-
18-21 de ani.
Reacţia societăţii faţă de cei care-i calcă normele este, firesc, pedeapsa,
sancţiunea. Conceptul de pedeapsă nu trebuie luat în sensul de răzbunare, ci de măsură
corectivă, educativă prin care să fie puse în evidenţă şi calităţile (aptitudinile) care pot fi
stimulate şi utilizate prin activităţi adecvate, creându-i delincventului minor sentimentul
utilităţii sale, deci a posibilităţii de a se reintegra social.
Codul penal, defineşte, conform art. 52, pedeapsa ca fiind „o măsură de
constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este
6
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”. Totodată, conform art. 100 C.p. „Faţă de
minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o
pedeapsă”, iar art. 109 C.p. menţionează pedepsele ce se pot aplica minorului, respectiv
„închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Limitele
pedepselor se reduc la jumătate”.
De multe ori minorii sunt îndemnaţi să comită infracţiuni sub pretextul că nu vor
fi pedepsiţi, datorită vârstei, ceea ce este total greşit. Legislaţia ţării noastre prevede că
până la împlinirea vârstei de 14 ani, minorii nu răspund penal. De la această vârstă,
însă, până la împlinirea a 16 ani, minorii răspund penal dacă se constată că au avut
discernământ în momentul comiterii faptei, adică dacă au ştiut că fac un lucru rău,
nepermis, şi şi-au dat seama de consecinţele lui. După împlinirea vârstei de 16 ani,
minorii răspund penal ca şi majorii, existând aşadar minorii aflaţi în penitenciar.
Dintre măsurile educative care pot fi luate faţă de minori, amintim: reeducarea
psihomotorie în cazuri de instabilitate psihică; modificarea obiceiurilor educative ale
părinţilor într-un mediu familial prea rigid; alternativa sportului sau a altor activităţi de
grup şi echipă; psihoterapia minorilor şi a părinţilor; plasamentul copiilor în centre de
reeducare; libertatea supravegheată de către părinţi/tutore; audierea minorului în
prezenţa părinţilor/tutorelui; anchete sociale realizate de persoane competente, la
cererea organelor judiciare; judecarea minorilor în instanţă; tratament medical
ambulatoriu; internarea până la însănătoşire într-un institut medical.
Dacă s-a dispus pedeapsa cu închisoarea, Instanţa poate dispune suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite anumite condiţii, condamnatul
trebuind să se supună unor măsuri de supraveghere şi să respecte obligaţiile impuse de
Instanţă.

Capitolul IV Prevenirea delicvenţei juvenile

Comportamentul tinerilor şi al copiilor are întotdeauna un impact mai mare

asupra societăţii decât cel al adulţilor, mai ales când este vorba de un aspect negativ.
Astfel că sistemul judiciar din România îi consideră pe minorii autori de fapte penale
drept victime ale propriilor acte, la baza măsurilor pe care le ia societatea faţă de
problema delicvenţei juvenile stând trei principii: al prevenirii, al măsurilor punitive cu
caracter educativ şi cel de-al treilea, al reintegrării sociale.
La nivelul poliţiei, delicvenţa juvenilă constituie o preocupare nu numai pentru că
afectează o parte vulnerabilă a populaţiei (tineri delicvenţi, de cele mai multe ori
aparţinând unei categorii de excluziune socială) ci şi pentru a preveni criminalitatea pe
termen lung, tinerii infractori de astăzi putând fi infractorii adulţi de mâine.
Prevenirea criminalităţii la copii şi tineri presupune elaborarea unor programe
care să ţină cont de toţi factorii enumeraţi mai sus. Programe complexe de asistenţă
socială, ocupaţională, economică şi educaţională care să prevină şi să împiedice aşa
numitul punct de “crack-down” întâlnit la tinerii care devin delicvenţi. Accentul trebuie
pus pe încurajarea unei gestionări mai bune a timpului liber al copiilor şi tinerilor,
identificarea unor pasiuni şi hobby-uri care să se potrivească cu personalitatea şi talentul
fiecăruia şi care să-i atragă cu adevărat.
O altă soluţie ar fi o mai mare responsabilizare a părinţilor sau a celor care
răspund de copii. Unii specialişti consideră că dacă părinţii plătesc pentru faptele
copiilor lor vor fi mai responsabili şi vor fi mai vigilenţi cu odraslele lor. Totuşi, cele
mai multe voci susţin că părinţii trebuie ajutaţi să-şi crească mai bine copiii prin crearea
7
unor facilităţi care să suplinească lipsa părinţilor când aceştia sunt la locul de muncă.
Orice activitate extraşcolară devine mai scumpă, unele moduri de petrecere a timpului
liber pentru copii şi tineri transformându-se în programe de lux, greu accesibile pentru
cetăţeanul de rând. Astfel că, în timp ce părinţii sunt plecaţi la muncă, tinerii şi copiii
rămân în unele cazuri în mare parte liberi şi nesupravegheaţi, putând uşor să o ia pe căi
greşite.
Poliţia Română se implică în prevenirea criminalităţii la minori prin programele
desfăşurate de Compartimentele de Analiză şi Prevenire a Criminalităţii şi al Poliţiei de
Proximitate.
De asemenea, pe lângă Tribunal Judeţean, aflându-se sub autoritatea Ministerului
Justiţiei, există Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor,
obiectivele activităţii acestui serviciu vizând:
 oferirea de asistenţă specializată în vederea diminuării impactului psihologic
al infracţiunii asupra victimei;
 creşterea gradului de siguranţă în comunitate prin supravegherea persoanelor
condamnate la sancţiuni neprivative de libertate;
 reducerea riscului de recidivă al persoanelor care au comis infracţiuni.
Principalele activităţi ale serviciului sunt:
 consilierea psihologică a victimelor infracţiunilor săvârşite cu violenţă, ale
traficului de fiinţe umane, victimele infracţiunilor sexuale;
 întocmirea Referatului de evaluare care conţine informaţii relevante despre
familia, şcoala, locul de muncă al inculpatului, comportamentul acestuia înainte şi după
comiterea infracţiunii, factorii care îi pot influenţa comportamentul şi perspectivele sale
de reintegrare în societate;
 supravegherea în comunitate a persoanelor condamnate, verificarea modului
de îndeplinire a măsurilor şi/sau obligaţiilor dispuse de instanţa de judecată, prin
întrevederi cu persoana condamnată şi familia acesteia, vizite la domiciliul persoanei
condamnate, la locul de muncă sau la şcoală, verificarea modului de executare a muncii
neremunerate în folosul comunităţii (dacă este cazul), colaborarea cu organele de
poliţie; colaborarea cu oricare alte persoane şi instituţii care pot oferi informaţii
relevante despre minorul condamnat;
 asistenţa şi consilierea acestora, urmărindu-se reabilitarea comportamentală şi
facilitarea reintegrării în comunitate. Aceasta se realizează prin derularea unor
programe specializate, care să contribuie la rezolvarea problemelor ce au condus la
comiterea de infracţiuni, sau prin orientarea persoanei condamnate către alte
organisme, în vederea calificării profesionale sau continuarea studiilor, identificării
unui adăpost etc. Pot solicita asistenţă şi consiliere persoanele aflate în supravegherea
serviciului, persoanele condamnate care se pregătesc pentru liberare, persoanele
liberate condiţionat, persoanele graţiate, minorii liberaţi din centrele de reeducare.
Astfel, în vederea diminuării acestui fenomen al delicvenţei juvenile şi pentru
recuperare socială a unui număr cât mai mare de tineri care se află în opoziţie cu
normele penale, se impune concentrarea eforturilor specialiştilor din diverse domenii de
cercetare şi acţiune pentru elaborarea unor programe complexe, fundamentate pe studii
inter şi multidisciplinare care să cuprindă atât o analiză cantitativă şi calitativă de
ansamblu a stării delicvenţiale cât şi o explicaţie cauzală prin desprinderea
semnificaţiilor individuale şi sociale ale comportamentului delicvent.

8
BIBLIOGRAFIE:
1. Ion Pitulescu – Delicvenţa juvenilă – Ed. Ministerului de Interne,
Bucureşti, 1995
2. Mircea Miclea, Ioan Buş, Daniel David şi Adrian Opre – Psihologie
judiciară – note de curs, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca,
2002-2003
3. Rădulescu M.S. şi Banciu D. – Introducere în sociologia delincvenţei
juvenile – Adolescenţa între normalitate şi devianţă, Editura medicală,
Bucureşti, 1990