REFERAT LA MATERIA:

SOCIOLOGIA DEVIANŢEI

TITLUL REFERATULUI:

DELINCVENŢA JUVENILĂ-aspecte sociologice

şi penaliste

1
Cuprins:

1.Consideraţii introductive-notiunea de
delincvenţă juvenilă
-tipologia
delincvenţei juvenile

2. Etiologia delincvenţei juvenile- Conceptul de

cauzalitate a delincvenţei juvenile

-Teoriile psihologice şi
sociologice

3. Etiologia delincvenţei juvenile în România-

(cauze generale şi specifice concrete)

4. Predicţie şi prevenire

2
 Consideraţii introductive
1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă

Noţiunea de delincvenţă juvenilă.1

Există o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni, în funcţie de
ştiinţa care abordează studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere
de la normele penale, sociologic este o devianţă, iar în concordanţă cu
evaluările psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare socială ori o
tulburare de comportament.
Începând cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus concepţia
juridică, fapt recunoscut şi la cel de al şaselea Congres al Naţiunilor Unite
pentru Prevenirea Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1980), unde
noţiunea de delincvent juvenil a fost considerată ca "produs al unei
categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viaţă
a individului".
Aşadar, din punct de vedere juridic, delincvenţa juvenilă este o devianţă
de natură penală ce constă în ansamblul conduitelor minorilor şi tinerilor
aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.
Perspectiva juridică nu oferă, însă, delimitări categorice între specificul
conduitelor delictuale ale tinerilor şi cel al comportamentelor infracţionale
ale adulţilor, căci nu se interesează de cauzele acestor comportamente, ci
doar de stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia se poate distinge
între o conduită ilicită sub aspect penal şi un comportament normal, acceptat
de societate. Astfel, spre deosebire de criminalitatea (infracţionalitatea)
actelor adultului, delincvenţa juvenilă cuprinde acele conduite comise de
persoane imature, care nu au responsabilitate socială sau juridică. În acest
sens, dincolo de interpretarea ei juridică, noţiunea de delincvenţă juvenilă
are numeroase semnificaţii biologice, psihologice şi sociale care fac dificilă
definirea ei în mod exact.
Marea majoritate a delincvenţilor nu sunt nici infractori înrăiţi, nici
elemente marginale irecuperabile, ci pur şi simplu copii în derivă, victime
1
S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, Criminalitatea în România în periada de
tranziţie: teorii, tendinţe, metode de prevenire, Editura Lică, Piteşti, 2001, p. 116-119 şi 294-298; F.
GRECU, S. M. RĂDULESCU, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, p. 25-35.

3
ale lipsei de educaţie, ale unui mediu familial ostil şi, adesea, violent, şi care,
datorită eşecului procesului de socializare familială, au ajuns să comită, mai
mult sau mai puţin, abateri de la normele sociale. e. Fuga, vagabondajul, nu
mai apar ca delicte sau ca forme de conduită aberantă, ci un fel de eliberare,
o formă de evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil. Din nefericire
evadarea se face într-un univers şi mai lipsit de valenţe morale, care, în plus,
oferă ocazii infracţionale tentante şi care determină un stil de viaţă
caracterizat prin respingerea a tot ceea ce este apreciat drept îngrădire sau
restricţie.
Explicaţia comiterii unui act deviant prin comportament, şi nu prin
situaţia familială sau socială, este o explicaţie clinică represivă, care
stabileşte criterii dihotomice între bine şi rău, normal şi patologic, ignorând
faptul că nu se poate plasa conduita morală a unui tânăr în limitele absolute
ale necesităţii respectării normei. În acest sens, cele mai multe conduite
deviante săvârşite de minori sunt rezultatul unor modalităţi educative
defectuoase, iar nu al unor structuri deficitare ale personalităţii.Putem
înţelege că majoritatea actelor deviante au la origine manifestări specifice
mediului de viaţă şi "crizei" adolescentine. De altfel, chiar din punct de
vedere al normei juridice, faptele incriminate de Codul penal nu se vor
aplica minorului până la 14 ani din lipsă de discernământ, între 14-16 ani se
prezumă relativ lipsa de discernământ, iar între 16-18 ani minorul este
prezumat a avea discernământ, dar se poate face proba contrară şi pentru alte
cauze decât cele medicale de retard intelectual, spre deosebire de major,
pentru care se pot invoca numai cauze care dovedesc o insuficientă
dezvoltare a capacităţii psihice.2 De aceea, chiar din perspectivă juridică, nu
este suficientă stabilirea gradului de vinovăţie, ci este necesară determinarea
gradului de maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor
săvârşite, adică evaluarea atitudinilor şi motivaţiilor faţă de norma legală,
toate pentru a stabili răspunderea minorului. Tot din aceste motive minorii
delincvenţi nu trebuie în primul rând sancţionaţi penal, ci trebuie reabilitaţi
social prin supunerea lor unui regim bazat nu pe represiune, ci pe asistenţă şi
protecţie socială, reeducare şi resocializare.
Un element important în definirea delincvenţei juvenile, alături de
sistemul de sancţiuni şi tratament juridic aplicat minorilor – cele două
criterii de definire a sa, este vârsta cronologică. Limita de vârstă a
răspunderii penale diferă, însă, de la un sistem juridic la altul: în Olanda
minorii care au împlinit 12 ani pot fi sancţionaţi penal în cadrul unui sistem
special, diferit de cel al adulţilor; 13 ani în Franţa şi Polonia; 14 ani în
2
T. VASILIU ş.a., Codul penal al RSR comentat şi adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, p. 362.

4
Austria şi Ungaria; 15 ani în ţările scandinave; 18 ani în majoritatea statelor
americane (dar în unele state vârsta coboară până la 17 sau chiar 16 ani), în
Anglia şi Belgia; în Germania tinerii de până la 20 de ani sunt judecaţi de
tribunale speciale pentru tineri, dar vârsta răspunderii penale este 14 ani etc.
Din acest punct de vedere, nici măcar ONU nu a putut identifica o
vârstă penală a minorităţii care să fie acceptată de toate statele lumii,
stabilind doar că noţiunea de tânăr include persoanele sub 25 ani, iar
noţiunea de copil pe cele sub 18 ani.
Adolescenţii, subliniază psihologii, sunt caracterizaţi de următoarele
trăsături, care par adultului deviante, dar care sunt normale la această vârstă:
refuzul autorităţii paternale, agresivitate, imaturitate afectivă, frustrare, lipsă
de responsabilitate şi sensibilitate excesivă faţă de influenţele exercitate de
anturaj.
Desigur că există şi copii sau adolescenţi cu tulburări de comportament
sau care prezintă tendinţe antisociale intense şi repetate. Pot fi menţionate
agresiunile, irascibilitatea, isteria, minciuna, furtul, jaful, violul,
vagabondajul, consumul de droguri etc. Însă prevalenţa unor asemenea
conduite în rândul copiilor şi adolescenţilor este de circa 3 până la 10%, cu
precădere în rândul băieţilor. Tocmai din aceste motive trebuie făcută bine
distincţia între un comportament normal raportat la "criza" adolescenţei şi un
comportament degenerativ.

2. Tipologia delincvenţei juvenile 3

Un prim set de criterii în funcţie de care se poate realiza o tipologie a

comportamentelor delincvente juvenile cuprinde: vârsta şi persoana tinerilor
delincvenţi, tipul de delict comis, mediul social în care au crescut şi
posibilităţile reale de recuperare şi reinserţie socială. Astfel, se pot identifica
trei tipuri ale delincvenţei juvenile:
• delincvenţa ocazională, accidentală şi nestructurată. Minorii din această
categorie comit delicte cu un grad redus de periculozitate socială. De
regulă, această categorie provine din familii legal constituite, dar cu
deficienţe de socializare, fie în sensul unui exces de socializare, fie în
sensul unei socializări prea reduse, motiv pentru care minorii fug de acasă
3
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire
socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 262-264; F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p.
38, şi autorii acolo citaţi.

5
 şi de la şcoală, intrând sub influenţa unor anturaje nefaste, în compania
cărora încep să comită acte deviante şi delincvente. Pentru mulţi dintre
aceşti minori comportamentul lor deviant reprezintă forma de manifestare
a "crizei" de originalitate adolescentină, ei participând la comiterea de
delicte în mod întâmplător sau ocazional, din teribilism, bravadă sau spirit
de solidaritate faţă de grup. Pentru mare parte din aceşti minori există
şanse reale de resocializare şi recuperare în mediul deschis, prin adoptarea
unor măsuri educative sau neprivative de libertate, evitându-se astfel
stigmatizarea lor de către comunitate, dar şi pericolul "învăţării negative"
a tehnicilor delincvente în cadrul centrelor de reeducare;
• delincvenţa structurată. În această categorie se găsesc minorii care comit
delicte cu un grad ridicat de periculozitate socială. Ei provin, de regulă,
din familii dezorganizate structural şi funcţional (familii
monoparentale prin divorţ sau separaţie în fapt ori constituite în
concubinaj, în care nu se regăsesc reguli minime de comunicare,
afectivitate şi sprijin reciproc) cu o situaţie economică precară, având,
totodată, performanţe şcolare şi profesionale scăzute. Se remarcă încă de
la o vârstă fragedă comiterea de acte predelincvente (furturi de acasă, de
la vecini, de la colegii de clasă, fumat, fugă de acasă şi de la şcoală,
abandon şcolar, consum de alcool şi chiar droguri, violenţe fizice etc.).
Pentru unii dintre ei, identificarea în timp util a tendinţei spre devianţă şi
adoptarea unor sancţiuni graduale şi proporţionale în raport cu gravitatea
delictului, reprezintă o şansă de resocializare şi reinserţie socio-
profesională normală. Alţii vor deveni "clienţii" obişnuiţi ai centrelor de
internare sau penitenciarelor pentru minori;
• delincvenţa recurentă sau reiterativă. Aici regăsim minorii care comit
fapte penale cu o deosebită periculozitate socială, cum ar fi infracţiuni de
omor, viol, tâlhărie, vătămare corporală, consum şi trafic de stupefiante
etc. De regulă, aceşti minori provin din medii sociale negative,
marginale sau chiar patogene, unde sunt socializaţi şi învăţaţi într-un
spirit contestatar, agresiv, violent, şi unde dobândesc, încă de timpuriu,
atitudini, tehnici şi opţiuni delincvente şi criminale. De multe ori autorii
unor asemenea delicte sunt organizaţi în "bande" şi grupuri antisociale,
specializate în comiterea unor infracţiuni spectaculoase, atât ca
ingeniozitate şi mod de realizare, cât şi ca procedee de organizare şi
valorificare a rezultatelor (produselor şi urmărilor) delictuale. Pentru
mulţi dintre aceşti minori, deşi au fost adoptate o serie întreagă de măsuri
educative şi pedepse, şansele de resocializare şi recuperare socială sunt
foarte reduse, astfel încât ei reprezintă viitorii delincvenţi adulţi.

6
 Plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este un fenomen eterogen
şi multidimensional, alţi autori disting următoarea clasificare a
comportamentelor delincvente la minori:
• delincvenţa autentică şi cea ocazională;
• delincvenţa persistentă şi cea temporară;
• delincvenţa accidentală, cea intenţională şi cea patologică.
Oricare ar fi clasificările delincvenţei juvenile, se poate constata o
relativă suprapunere între tipurile de conduite delincvente ale minorilor şi
semnificaţiile noţiunii de delincvenţă juvenilă.

Etiologia delincvenţei juvenile

1. Conceptul de cauzalitate a delincvenţei juvenile 4

Filozofii au fost preocupaţi să descopere cauzele care îl determină pe

om să comită infracţiuni încă din cele mai vechi timpuri. În antichitate
cauzalitatea criminală este explicată filozofic, tradiţie continuată şi de
iluminismul european, iar apoi de utilitarism. Mai târziu apar teoriile
biologice ale crimei (Lombroso, Garofalo, Ferri), treaptă evolutivă în
explicarea fenomenului infracţional, întrucât se trece de la idee la concret.
Teoriile biologice nu reuşesc, însă, să surprindă cauzalitatea crimei în
întregime, drept consecinţă apar teoriile psihologice şi cele sociologice care,
de altfel, în cele din urmă se şi impun. Totuşi, oricare ar fi poziţia lor, toate
teoriile acceptă că delincvenţa juvenilă, spre deosebire de cea a adulţilor,
prezintă o serie de trăsături specifice care o particularizează.
Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între mai
multe categorii de factori: biologici, psihologici, psihiatrici, sociologici,
economici etc. Dar factorii determinanţi în producerea actului criminogen
sunt dependenţi de structura bio-psihologică a individului, precum şi de
factorii educativi socio-familiali. În funcţie de aceşti factori reuniţi, unii
indivizi vor comite actul agresional într-o anumită situaţie determinată dată,
iar alţii nu. Abordarea individuală a uneia sau a celeilalte laturi ale
fenomenului criminogen nu va rezolva întreaga experienţă judiciară.
4
E. STĂNIŞOR în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori, coordonatori M. COCA-COZMA, C. M.
CRĂCIUNESCU, L. V. LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 9-10 şi 20; I.
TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, Criminologie (Agresologie. Victimologie.
Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 11-21 şi 30-31; D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU,
Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 97-99.

7
 Însuşirile native (structura şi conformaţia anatomică, un anumit tip de
metabolism, particularităţi ale organelor de simţ şi ale sistemului nervos,
statura, sexul, aparatul verbo-motor) sunt diferenţiate de la individ la individ
şi răspund unor trebuinţe subiacente a căror sursă este mediul social,
determinând particularităţi psihice distincte sub influenţa mediului social, a
educaţiei şi culturii. De asemenea, trăsăturile anatomo-fiziologice pot da
naştere unor handicapuri reale sau doar imaginate de societate, care, însă,
prin educare şi reeducare se pot completa şi suplini. Aceste handicapuri pot
da naştere unui sentiment de frustrare, care poate fi substratul unei conduite
delincvente.
Societatea, prin mijloacele procesului instructiv-educativ determină un
anumit ideal de personalitate, care va urmări însuşirile unor cunoştinţe,
anumite aptitudini, interese, motivaţiile şi opiniile individului, necesare atât
pentru existenţa acestuia, cât şi pentru viaţa socială. Din instinct mai rămân
doar "sursele de organizare şi rezultatele de explorare şi de investigare
individuală", diferenţierea între indivizi fiind determinată de particularităţile
unor analizatori şi de corelaţia dintre primul sistem de semnalizare –
societatea, pe de o parte, şi al doilea sistem de semnalizare – activitatea
nervoasă superioară. Procesele psihice se află în strânsă dependenţă de
aceste două sisteme, căci omul reflectă realitatea în funcţie de capacităţile
sale cognitive şi senzoriale, dar prin mijlocirea societăţii.
În ultima vreme s-a conturat şi un punct de vedere intermediar cu
privire la etiologia delincvenţei juvenile. Este vorba de teoria cauzalităţii
multiple sau a factorilor, care concepe delincvenţa ca fiind rezultatul unui
număr mare şi variat de factori. Aceştia nu pot fi clasificaţi în enunţuri
generale, deci nu se poate formula o perspectivă unitară a etiologiei
delincvenţei juvenile. Adepţii perspectivei cauzalităţii multiple consideră că
fiecare factor, luat în parte, are o anumită importanţă, dar delincvenţa apare
la intersecţia mai multor factori majori şi/sau minori.
Un alt factor care nu trebuie ignorat în abordarea delincvenţei juvenile
este legislaţia cu privire la minori şi tineri, care poate determina
modificarea unor raporturi şi comportamente şi influenţa reacţia socială faţă
de diferitele abateri şi încălcări comise de tineri. De aceea unii autori
consideră că delincvenţa juvenilă trebuie abordată în funcţie de procesul de
elaborare a legilor, de încălcare a acestora şi de reacţia socială faţă de
abaterile comise de tineri. Există un fenomen complex, care cuprinde
procesele de acţiune şi de reacţie de răspuns şi contrarăspuns, fenomen care
generează comportamentul individual şi imaginea despre sine.
Se poate concluziona că procesul de identificare a cauzelor este este
unul dificil şi minuţios, care presupune analiza atentă a contextului în care a

8
avut loc actul criminal, a traseului social al făptuitorului înainte şi în timpul
actului criminal, a capacităţii sale de înţelegere şi voinţă etc. Teoriile
criminologice, în ansamblul lor, sunt teorii probabiliste ce indică numai o
tendinţă a fenomenului, dar nu o certitudine. Nici una dintre ele nu oferă un
răspuns complet problemei cauzalităţii actului criminal, care continuă să fie
susceptibil de noi interpretări şi semnificaţii.

2. Teoriile psihologice

În prezent predomină teoriile psihologice şi cele sociologice. Pentru o

parte dintre cercetători factorii psihologici sunt consideraţi a fi la fel de
importanţi ca şi cei sociali. În consecinţă, în evaluarea diferitelor manifestări
delictuale ale tinerilor trebuie ţinut cont de factorul "agresivitate" sau de cel
de "frustraţie", de instabilitatea afectivă şi comportamentală, ca şi de
egocentrismul şi de impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenţei,
factori care influenţează în mare măsură socializarea şi integrarea în
societatea adulţilor.
Din această perspectivă sunt privite drept cauze ale delincvenţei
juvenile decalajul dintre maturitatea fizică şi cea psihică, ostilitatea sau chiar
agresivitatea faţă de generaţia precedentă, reacţiile violente la starea de
insecuritate, anomaliile psihice, deficienţele ereditare etc.5

3. Teoriile sociologice

3.1, Preliminarii.6 Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe

particularităţile psihice de la vârsta adolescenţei, acordând prioritate
factorilor individuali, psihosomatici în adaptarea tânărului la mediu,
sociologii acordă un rol determinant elementelor cu caracter sociocultural şi
condiţiilor vieţii sociale în general.
Delincvenţa juvenilă nu mai este privită ca o tulburare de
personalitate sau ca o incapacitate de adaptare la mediul ambiant, ci ca un
efect direct, nemijlocit al deficienţelor structuriilor sociale şi al
conflictelor din sistemul social. Astfel, accentul este pus pe tensiunea
dintre devianţă şi conformitate, schimbare şi stabilitate socială, conflict şi
cooperare, delincvenţa juvenilă fiind o formă de protest apolitic al tinerilor
contra inegalităţilor şi barierelor sociale din lumea adulţilor.
5
Ibidem.
6
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 97.

9
 3.2. Teoria anomiei.7 Fondatorul acestei teorii este sociologul francez
E. Durkheim, pentru care anomia8 însemna dezordinea legislativă ca urmare
a unor crize sociale – războaie, revoluţii, calamităţi – care suspendă
temporar funcţionarea vechilor norme şi slăbeşte autoritatea controlului
social exercitat de instituţiile de specialitate, inclusiv aplicarea de sancţiuni
ferme celor care încalcă legea. Ulterior, noţiunea a dobândit şi alte
semnificaţii, dintre care trei apar mai importante:
a) existenţa unei situaţii sociale în care normele vechi se află în conflict
cu cele noi, provocând instabilitatea conduitei şi inadaptabilitatea socială,
datorită eforturilor supratensionate ale individului de a se conforma
normelor contradictorii;
b) existenţa unei situaţii sociale limită, care nu conţine nici o normă,
fiind, de fapt, improprie pentru desfăşurarea normală a vieţii sociale, un fel
de anarhie normativă în care fiecare individ alege norma de conduită pe care
o doreşte;
c) manifestarea unei stări de dezorganizare a personalităţii, care
favorizează apariţia unor indivizi anomici, dezorientaţi în raport cu normele.
Această dezorganizare personală nu are caracter patologic, ci se datorează
stării de dezorganizare normativă prin care trece întreaga societate.
Merton explică în mod concret aplicaţiile teoriei anomiei. În condiţiile
unei stagnări sociale cunoscute, membrii societăţii depind de structura
socială şi culturală existentă, justificată de mentalităţile care-şi pun amprenta
pe comportamentul individului şi al grupului. Plasarea individului pe o
anumită poziţie a structurii sociale presupune participarea lui doar la
anumite evenimente, acţionând în conformitate cu regulile sociale
cunoscute. Ruptura de regulile globale, determinată de un eveniment
imposibil de înţeles şi de acceptat, determină dezorganizarea socială. Apare
conflictul între interesul individual şi lipsa posibilităţilor legitime pentru
anumite categorii sociale, care vor recurge la mijloace ilicite, lovind într-o
societate slabă.

3.3. Teoria etichetării sociale (a curentului infracţionist).9

Reprezentanţi: F. Tannenbaum, E. Lemert, H. Becker, K. Erikson, M.
Wolfgang, E. Rugbington, E. Goffman etc.
7
I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 250-251; S. M. RĂDULESCU, D.
BANCIU, V. TEODORESCU, op. cit., p. 132.
8
Anomie: (a = fără, nomos = lege) = starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social,
datorită dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială.
9
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 118-120; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C.
TĂNĂSESCU, op. cit., p. 251.

10
 Potrivit acestei teorii delincvenţa nu este un anumit tip de
comportament, ci o însuşire conferită acelui comportament de către grupul
sau indivizii care deţin puterea şi care apreciază, definesc conduita ca
deviantă. Nici un comportament nu este prin el însuşi conformist sau
deviant. Devianţa, în general, şi delincvenţa, în special, nu există decât în
măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc, o
"etichetează" şi îl sancţionează pe cel considerat deviant.
Persoana căreia i s-a aplicat o asemenea etichetă devine deviantă şi se
va comporta ca atare. Individul conştientizează că este incriminat etic, însă
acceptat social ca delincvent. Devenit un "outsider" pentru societate, îşi
acceptă poziţia şi se comportă ca atare.
Astfel, sunt considerate deviante actele de conduită ale anumitor
categorii de tineri proveniţi din categorii şi familii neprivilegiate, deşi
comportamentul lor nonconformist nu se deosebeşte de cel al tinerilor
aparţinând unor categorii sociale privilegiate sau care deţin puterea; tinerilor
cu antecedente penale, chiar dacă actele lor ulterioare nu sunt delincvente;
unor categorii minoritare (etnice, culturale etc.), printr-o generalizare
abuzivă şi refuzul preconceput de a judeca individual fiecare caz etc.
Delincvenţa este un tip special de reacţie de apărare a societăţii sau a
anumitor grupuri, natura şi intensitatea acestei reacţii depinzând de o serie
de factori ca: puterea, clasa privilegiată, bogăţia etc. Cei care deţin puterea
sau bogăţia, făcând parte din categoriile privilegiate social, au tendinţa de a
eticheta ca deviante actele nonconformiste ale indivizilor proveniţi din
clasele de jos sau mijlocii ale societăţii, care, la rândul lor, fie acceptă
eticheta, comportându-se în conformitate cu ea, fie o resping, adoptând noi
conduite de frondă, unele dintre ele iarăşi substrat al fenomenului
infracţional. Din procesul de interacţiune şi reacţiune dintre grupul care
elaborează şi aplică norma şi grupul sau indivizii care suportă norma şi
eticheta se poate stabili şi evalua intensitatea şi caracterul delincvenţei şi al
devianţei.

3.4. Criminologia critică.10 Reprezentanţi: I. Taylor, P. Walton, J.

Young.
Autorii explică delincvenţa prin asocierea concepţiilor derivate din
criminologia reacţiei sociale şi explicarea stărilor conflictuale dintre individ
şi sistemul economico-politic.
Dintre toate faptele sociale, susţin ei, cele care privesc delincvenţa sunt
limitate de următorii factori: originile îndepărtate ale faptului, originile

10
I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 252.

11
mediate, faptul deviant, originile imediate ale reacţiei sociale, originile
îndepărtate ale reacţiei sociale.
Cu aceste elemente autorii verifică structura socială şi atribuirea
valorilor sociale în mod diferenţiat, formulând conceptele pentru "economia
politică a crimei", urmând ca să se stabilească, prin acumularea unor date de
"psihologie socială a crimei", reacţia fiecărui individ după temperament, în
sensul adoptării sau respingerii "opţiunii criminale".
Obiectul general al studiului actului actului infracţional structurează
relaţia dintre gândirea şi acţiunea individuală, diferenţiată social în raport cu
libertatea individuală şi demersul structurilor sociale în cadrul crizei sociale
existente. Conflictul dintre actul infracţional şi reacţia socială de răspuns
(dezaprobare, acceptare, indiferenţă) explică şi justifică atitudinea statală sau
socială asupra devianţei.

3.5. Teoria "asociaţiilor diferenţiale".11 Criminologul american E. A.

Sutherland elaborează teoria plecând de la convingerea unei structuri duale
a comportamentului delincvent, alcătuită atât din circumstanţele de la
momentul comiterii actului criminal, cât şi din elementele care au influenţat
anterior viaţa delincventului (anamneza socială).
Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că, în viaţa socială, indivizii
se confruntă cu modele pozitive (conformiste) şi negative (nonconformiste)
de comportament, care se învaţă în cadrul relaţiilor de comunicare şi
relaţionare socială. Procesul de învăţare a delincvenţei nu este liniar. Mai
întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii, încep să-şi orienteze
mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările negative sau
pozitive pe care le acordă regulilor şi dispoziţiilor legale. Dacă grupul din
care face parte este unul nonconformist, care înclină spre violarea
dispoziţiilor legale, individul va recepta negativ ideea de normă de conduită,
fiind primul pas spre cariera delincventă. De aceea, indivizii care se vor
asocia (de aici denumirea de "asociere diferenţială") grupurilor deviante vor
fi nevoiţi să înveţe şi să experimenteze modul de viaţă caracteristic mediului
în care trăieşte pentru a supravieţui şi a-şi îndeplini scopurile.
Un alt element important pe care se întemeiază teoria este "organizarea
diferenţială" a grupurilor sociale în ceea ce priveşte regulile de conduită şi
valorile sociale adoptate. Din acest motiv, pot să apară conflicte între
diferitele norme sociale, care pun individul în faţa unor reguli de conduită
divergente. El va învăţa şi asimila acele reguli care aparţin grupului cu care
vine în contact cel mai mult sau pe cele considerate ca fiind mai favorabile
11
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 107-110; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C.
TĂNĂSESCU, op. cit., p. 252-253; E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 28.

12
îndeplinirii scopurilor personale. În sfârşit, alte elemente ce caracterizează
"asociaţiile diferenţiale" se referă la frecvenţa, durata şi anterioritatea
acestora, care oferă individului posibilitatea de a alege şi de a învăţa fie
comportamentele convenţionale, fie pe cele deviante. Opţiunea de învăţare
începe încă din copilărie şi durează pe tot parcursul vieţii individului, care se
află permanent în faţa unor factori ce-i pot influenţa conduita morală.
În materia delincvenţei juvenile această teorie mai primeşte o
semnificaţie. Ea poate explica procesul de "inducţie negativă" întâlnit în
instituţiile de resocializare a minorilor delincvenţi, unde adolescenţii
internaţi pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol
social, datorită contactului cu cei recidivişti, sancţionaţi pentru fapte penale
grave, "învaţă" pe parcursul şederii lor acolo o serie de tehnici delincvente,
pe care le pot folosi ulterior când vor fi eliberaţi. Doar primele 6 luni de
detenţie reprezintă cea mai grea perioadă pentru un condamnat, apoi
intervine obişnuinţa şi de aici până la efectul criminogen al locului de
deţinere nu mai este decât un pas.
Mai mult chiar, locurile de deţinere favorizează organizarea unui mediu
structurat de delincvenţi, solidari între ei, ierarhizaţi, pregătiţi pentru tot felul
de complicităţi viitoare.

4.6. Teoria strategică.12 M. Cusson, autorul acestei teorii, arată că

analiza strategică înţelege delictul ca pe un comportament îndreptat către
rezultat, având raţiunea sa proprie, ţinând cont de oportunităţile care se oferă
autorului şi de conduita adversarului său.
Teoria are patru postulate: 1. delictul este înainte de orice un
comportament şi nu o simplă manifestare a unei personalităţi; 2.
comportamentul este îndreptat către obţinerea de rezultate; 3.
comportamentul are raţiunea sa proprie; 4. comportamentul este marcat de
conflictul care opune pe delincvent mai întâi victimei şi apoi celor care
pedepsesc (poliţie, instanţe etc.).
Cusson încearcă să răspundă la întrebarea de ce anumiţi adolescenţi
săvârşesc acte criminale. Răspunsul pe care îl dă este acela că activitatea
delincventă le aduce mai multe avantaje decât sunt obişnuiţi. Aceasta ar fi o
explicaţie pentru marea majoritate a minorilor care sunt tentaţi ocazional să
comită infracţiuni.
Autorul afirmă că explicaţia este cu atât mai valabilă pentru "super-
delincvenţi", minorii care se angajează mult mai activ şi mai profund în
fenomenul criminal, o asemenea atitudine caracterizând recidiva juvenilă.

12
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 30-31.

13
 3.7. Teoria conflictelor de cultură,13 cu diferite variante: a
"subculturilor delincvente" sau a "grupurilor de la marginea străzii" (a
"bandelor stradale"), are ca principali reprezentanţi pe A. K. Cohen, M.
Gordon, M. Yinger, F. M. Trasher, R. A. Cloward, L. E. Ohlin, W. F.
Whythe, M. E. Wolfgang, F. Ferracuti, T. Sellin, T. şi Z. Gluek şi alţii.
Teoria conflictelor de cultură explică delincvenţa juvenilă considerând
drept cauze prime ale acesteia valorile sociale şi culturale din cadrul unei
societăţi, respectiv culturile şi subculturile.
Conflictul de cultură apare ca o consecinţă a condiţiilor economice
precare în comunităţile sărace de emigranţi sau în cele ale unor etnii
minoritare.
T. Sellin consideră că anumite comportamente au ca premisă
obligatorie schimbări radicale în sistemul politic, economic, social astfel
încât vor intra în conflict cu alte grupuri (conflict de coduri culturale) sau cu
membrii propriului grup (conflict de norme).
Procesul de formare în cadrul unei perspective duale, ancorată în
procesele şi conflictele vieţii sociale, determină un comportament
delincvenţial a cârui rată depinde de numărul şi intensitatea conflictelor.
O variantă a teoriei este cea a subculturilor delincvente. Subcultura este
o diviziune a modelelor culturale la care participă anumite grupuri. Ele apar
ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, la indivizi care
au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele de acces spre
valorile şi bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include un set
de valori şi norme diferit de cel al societăţii, uneori chiar contradictorii
(nonutilitarismul, maliţiozitatea, versatilitatea, negativismul etc.).
Atunci când indivizii aparţinând unor asemenea culturi utilizează
modalităţi şi mijloace ilicite pentru a-şi realiza scopurile, ne aflăm în faţa
unor subculturi delincvente.
Mecanismul principal prin care aceste subculturi acţionează asupra
indivizilor, arată Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea
şi "învăţarea" diferitelor procedee şi tehnici delincvente. De asemenea,
autorul arată că, în familie copiii asimilează, prin intermediul părinţilor,
valori şi norme omogene şi coerente, în timp ce prin socializarea făcută de
şcoală omogenitatea dispare. Sistemul de valori prin care sunt apreciate
performanţele tinerilor în şcoală aparţine claselor privilegiate sau care deţin
puterea.
Prin urmare, supuşi presiunii celor două forme de socializare, copiii
aparţinând claselor defavorizate reacţionează într-un mod asemănător
13
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 114-118; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C.
TĂNĂSESCU, op. cit., p. 255-256.

14
nevrozei, prin exteriorizarea frustrării şi asocierea în bande sau subculturi
delincvente.
Pentru alţi autori (Trasher, Cloward, Ohlin), delincvenţa este un
fenomen colectiv, iar nu individual. Grupurile şi subculturile se constituie ca
mijloc de supravieţuire într-o societate care nu le acceptă şi care nu oferă
membrilor acestora mijloace legitime de realizare a scopurilor personale. În
consecinţă, indivizii se unesc în grupuri pentru aşi realiza idealurile, prin
mijloace apreciate de majoritate ca fiind ilicite, şi pentru a-şi legitima sau
justifica actele (ideea că voinţa unei colectivităţi legitimează). Autorii
introduc noţiunea de "oportunitate diferenţială", reprezentată de ansamblul
mijloacelor prin care grupurile sociale îşi realizează scopurile dezirabile. În
funcţie de aceste oportunităţi (legitime sau nelegitime) şi de mijloacele
utilizate (licite sau ilicite), se structurează şi tendinţele spre conformitate sau
devianţă, care sunt dependente de poziţiile ocupate de indivizi în "structura
de oportunitate".
În sfârşit, a altă variantă este teoria grupurilor de la marginea străzii,
sau a "societăţii de la colţul străzii" (corner street society). W. F. Whythe
subliniază că perioada adolescenţei şi tinereţii se caracterizează prin
stabilirea unor relaţii de prietenie şi camaraderie, de sociabilitate şi
comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de
acţiune.
Soluţia grupului este o posibilitate a tânărului de a-şi manifesta şi
realiza dorinţele şi aspiraţiile, de a se impune. Unele din aceste grupuri au o
situaţie marginală în societate, fiind alcătuite din tineri care au abandonat
şcoala, au fugit de acasă, sunt fără serviciu sau au suferit deja condamnări
penale, şi în care predomină sentimentele de frustrare şi insatisfacţie socială
sau individuală, de violenţă şi agresivitate, ducând la contestarea normelor şi
valorilor sociale din lumea adulţilor, pentru a da loc altor valori şi norme
proprii de conduită, caracterizate prin folosirea de mijloace ilicite în scopul
obţinerii bunurilor sociale.
Evident că aceste grupuri, prin structura şi obiectivele urmărite, devin
adevărate surse potenţiale de devianţă şi delincvenţă, prin inducerea şi
învăţarea de către membrii lor a unor tehnici infracţionale.

3.8. Teoria dezorganizării sociale.14 Conform acestei orientări, geneza

şi dinamica delincvenţei sunt determinate de marile recesiuni sau crize
sociale şi economice, de fenomenele de urbanizare şi exod rural.
Cercetătorii americani C. R. Shaw şi H. D. McKay au dovedit, prin
date statistice şi cartigrafice, faptul că în marile metropole americane, zone
14
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 111-114; E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 25.

15
cu procese intense de dezvoltare economică şi socială, rata delincvenţei este
mult mai ridicată comparativ cu alte zone şi oraşe care nu au cunoscut
schimbări sociale, economice şi culturale atât de spectaculoase.
Efectul este generat de constituirea unor comunităţi eterogene, cu grad
scăzut de structurare şi coeziune socială, în care controlul social tradiţional
devine difuz şi ineficace. La acestea se adaugă comunităţile de imigranţi,
incapabile de adaptare, cel puţin de una rapidă, la mediul ambiant în care au
pătruns.
Cauzele primare ale delincvenţei se găsesc în interiorul comunităţii
urbane care, datorită aglomerării de populaţie, diversificării spaţiilor şi
serviciilor sociale şi comerciale, devine prin ea însăşi o sursă potenţială
criminogenă, prin "atragerea" şi "ispitirea" unor tineri de a comite delicte
penale.
Deci, soluţia eradicării delincvenţei juvenile nu se află la nivel
individual, ci prin stabilirea unor măsuri generale la nivel de comunitate,
respectiv ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale în zonele
defavorizate ale spaţiilor urbane.
Alţi autori arată că tinerii crescuţi şi educaţi în zonele defavorizate
socio-economic prezintă situaţii şi condiţii sociale diferite de cele ale
tinerilor care trăiesc în zonele rezidenţiale selecte.
În consecinţă, plecând de la premisa că delincvenţa este un produs
direct al dezorganizării sociale, trebuie remodelat însuşi mediul social în
care trăieşte tânărul pentru a putea preveni apariţia şi dezvoltarea
fenomenelor infracţionale.
Din acest punct de vedere, tratamentul delincvenţei juvenile nu este o
problemă de sancţiune socială, ci una de reconstrucţie şi ameliorare a
mediului socio-cultural, iar cazurile de delincvenţă va trebui să fie rezolvate
în termenii comunităţii şi mai puţin în termenii tânărului deviant.

3.9. Teoria controlului social.15 Controlul social poate corecta, în mare

parte, deficienţele şi lipsurile socializării şi integrării sociale ale indicidului
sau grupurilor. Lipsa sau scăderea controlului social în asemenea crize ale
individului poate determina apariţia unor forme de devianţă.
Pentru acest motiv, T. Hirschi – autorul teoriei, consideră
conformitatea ca finalitatea fundamentală a oricărui proces de socializare şi
integrare socială, conformitate ce se poate realiza doar printr-o legătură
puternică dintre individ şi societate, legătură dată de patru variabile: 1.
ataşamentul faţă de o serie de persoane, în special familie. Parinţii reprezintă
modelele de socializare şi au rolul de a transmite copilului normele de
15
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 120-126.

16
socializare primară; 2. angajamentul tânărului de a dobândi un status socio-
profesional ridicat printr-o pregătire şcolară şi profesională desăvârşită; 3.
implicarea individului în activităţi convenţionale ce duc la succese valorizate
social şi la obiective legate de achiziţionarea statusului social; 4.
convingerea, credinţa validităţii morale a sistemului central de valori sociale.
Cu cât sunt mai puternice asemenea elemente, cu atât sunt mai puţin
probabile comportamentele delincvente.
Teoria a cunoscut şi unele variante nuanţate. Astfel, dacă pentru Hirschi
familia are un rol dominant în procesul de socializare şi control social,
pentru M. D. Wiatrowski şi colaboratorii săi socializarea nu are loc doar în
micromediul social, ci se produce într-un context educaţional, în care
instituţia şcolii, relaţiile cu colegii şi prietenii au roluri determinante.
Devianţa şi delincvenţa nu este efectul direct al socializării defectuoase în
familie, ci reprezintă consecinţele unui lanţ cauzal, format din ataşamentul
faţă de şcoală şi familie în relaţie cu convingerea (credinţa) tânărului în
validitatea morală a normelor şi valorilor sociale.
Un punct de vedere original îl are şi E. M. Lemert, pentru care normele
sociale prin care se realizează controlul social nu mai reprezintă puncte de
referinţă constante, ci doar probabilităţi care, în unele situaţii, pot genera
chiar ele devianţă în urma procesului de "etichetare".
În consecinţă, Lemert consideră actul deviant un efect nemijlocit al
intensităţii şi formei de control social exercitat asupra persoanelor care
încalcă regulile şi normele de convieţuire socială.

Etiologia delincvenţei juvenile în

România
(cauze generale şi specifice concrete)

1. Preliminarii

17
 1.1. Perioada regimului comunist.16
Deşi se recunoştea existenţa unor manifestări delincvente în rândul
tinerilor şi înainte de 1989, acestea erau minimalizate în raport cu
situaţia delincvenţei juvenile din alte ţări, mai ales din cele capitaliste.
Fenomenul era caracterizat, la acea vreme, de două trăsături
principale: secretizarea absolută a datelor statistice în vederea negării
fenomenului şi manipularea legislativă, în sensul schimbării naturii
unor fapte penale comise de tineri (prin care s-a limitat posibilitatea
procurorilor şi judecătorilor de a urmări şi inculpa anumite fapte
deviante ale minorilor), în vederea mascării dimensiunii reale a
delincvenţei juvenile.
Astfel, deşi nu se poate ştii cu certitudine cât de corecte sunt datele
statistice din acea perioadă, conform Anuarului Statistic al României,
rezultă o medie de circa 3.800 de minori delincvenţi pe an, vârful fiind atins
în anul 1985 cu 5.686 de cazuri. Marea majoritate a minorilor (74%) au
comis delicte de furt în dauna proprietăţii publice şi private, 9,2% delicte de
ultraj şi agresiuni fizice, 3,3% delicte de omor şi viol, restul de 4,8% fiind
delicte de prostituţie, cerşetorie şi vagabondaj. Ca vârstă, ponderea mai mare
este deţinută de minorii între 16-18 ani (peste 85%).
Ca o trăsătură generală, majoritatea tinerilor se confruntau cu probleme
grave de socializare familială şi şcolară, manifestate prin fugă de acasă şi de
la şcoală, furt, vagabondaj, agresiuni fizice, consum de alcool, aderarea la
anturaje negative etc.
De altfel, cercetările sociologice şi criminologice din acea perioadă, cu
toate interdicţiile impuse de regimul totalitar, au dus la conturarea
principalilor factori care au favorizat fenomenul infracţional în rândul
tinerilor: a) socializarea deficitară sau chiar negativă în cadrul familiei,
caracterizată de conflicte grave şi repetate între părinţi şi între părinţi şi
copil, lipsa de afectivitate şi comunicare, abandon familial, consum abuziv
de alcool etc.; b) eşecul şcolar, atitudinea indiferentă faţă de şcoală şi, în
final, abandonul şcolar, fenomen la care a contribuit şi marginalizarea
elevilor "problemă" de către cadrele didactice; c) inducţia negativă a
grupului stradal sau de prieteni.

16
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire
socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 238-243.

18
 1.2. Perioada post-revoluţionară.1 7 Este de necontestat că a existat
delincvenţă juvenilă în România şi înainte de anul 1989, an în
care a fost înlăturat regimul comunist, fiind înlocuit cu un sistem
democratic, bazat pe libertate şi respectarea drepturilor
individuale (cel puţin, acestea sunt caracteristicile atribuite de
către teoria politică orânduirii socio-politice democratice).
După acel an societatea românească a fost supusă unor transformări
structurale profunde, care, dincolo de beneficiile aduse, au determinat şi o
stare de anomie, constând în dereglări economice, instabilitate politică,
incoerenţă şi inflaţie legislativă, lipsa ierarhizării priorităţilor de politică
socială, corupţie etc.
Această dereglare a sistemului socio-politic a determinat sau amplificat
unele fenomene negative (ca sărăcia, inadaptarea socială, marginalizarea),
printre care şi delincvenţa juvenilă.
Astfel, dacă în anul 1990, în custodia instituţiilor aparţinând
Ministerului Justiţiei – Direcţia Generală a Penitenciarelor, se aflau 2.518
minori, în anul 1991 aproape s-a dublat, ajungând la 5.625 în anul 1992, ca
în anul 1998 să se atingă numărul de 27.000.
De asemenea s-a modificat şi structura criminalităţii în direcţia "marii
criminalităţi", mai ales a infracţiunilor de violenţă.
Un alt pericol îl reprezintă scăderea vârstei delincvenţilor minori.
Astfel, dacă înainte de 1989 delincvenţii sub 16 ani reprezentau 15% din
delincvenţa juvenilă, în 1998 numai cei sub 14 ani au atins 24%.
Apare şi un fenomen necunoscut în perioada regimului comunist –
"copii străzii" – care reprezintă doar vârful fenomenului de "sărăcie
infantilă".
Un amplu studiu statistic privind evoluţia criminalităţii în România în
perioada 1988-1993 prezintă următoarele explicaţii etiologice ale
amplificării fenomenului:18 multitudinea actelor de clemenţă din perioada
1988-1990, iar o mare parte din condamnaţii eliberaţi din penitenciare au
recidivat; deschiderea graniţelor fără să existe un suficient control, ceea ce a
determinat creşterea dorinţei de a obţine profituri mari şi repede;
concentrarea populaţiei în marile oraşe, de cele mai multe ori fără să se
asigure condiţii decente de locuit şi un loc de muncă; scăderea influenţei
structurilor de control social (familie, şcoală etc.); grava slăbire a simţului
moral în opoziţie cu etalarea violenţei în mass-media şi în societate; lipsa
17
E. STĂNIŞOR în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori, coordonatori M. COCA-COZMA, C. M.
CRĂCIUNESCU, L. V. LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 33-35; F.
GRECU, S. M. RĂDULESCU, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, p. 366-367 şi 383-385.
18
ORTANSA BREZEANU, Tranziţia şi criminalitatea, în E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 34.

19
unui sistem legislativ coerent pentru minorii delincvenţi şi cei
predelincvenţi.
Într-o altă opinie19 se pot identifica două categorii de elemente ce
caracterizează delincvenţa juvenilă: elemente de continuitate şi de
discontinuitate.
Elementele de continuitate vizează menţinerea unor disfuncţii ale
vechiului sistem, manifestate la nivelul instituţiilor de socializare şi integrare
morală a tinerilor, dar şi al unor factori de risc care amplifică şi în prezent
manifestări de delincvenţă juvenilă.
Elementele de discontinuitate se referă la faptul că tineretul nu mai
reprezintă o categorie demografică omogenă sau nediferenţiată, apărând o
serie de particularităţi de vârstă, statut social, sistem valoric şi normativ în
relaţiile tinerilor, precum şi apariţia unor stiluri de viaţă şi subculturi
juvenile cu tendinţe de contestare a lumii adulţilor.

2. Cauze generale şi specifice concrete

2.1. Sărăcia cronică

Fară a se putea stabili un raport de cauzalitate directă între sărăcie şi
delincvenţa juvenilă, ea este responsabilă de modul în care familiile îşi cresc
copiii, şi de aici se nasc o serie de factori favorizanţi pentru o conduită
deviantă, cum ar fi:
a) frustrarea unui mod de viaţă limitat în resurse faţă de cel al altor
copii şi tineri din anturajul minorului îl determină la utilizarea unor mijloace
nelegitime, chiar ilicite, pentru atingerea scopurilor, mijloace apreciate drept
"soluţii de viaţă";
b) în unele cazuri, mai ales în rândul populaţiei rrome, chiar familia este
cea care încurajează minorul la comiterea unor acte deviante, în scopul
obţinerii de resurse nu doar pentru el, ci pentru întreţinerea întregului cămin;
c) părinţii folosesc diferite surse de trai aflate la limita legalităţii (cum
ar fi colectarea de fier vechi), ceea ce reprezintă un model negativ pentru
minor sub aspectul formulării obiectivelor şi mijloacelor de reuşită în viaţă;
d) apariţia fenomenului "copiii străzii", fie la instigarea familiei (de
exemplu, copiii sunt trimişi la cerşit de către unele familii de ţigani), fie din
proprie iniţiativă, ca evadare dintr-o "viaţă grea" cu sărăcie şi lipsă de
socializare.

19
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 244.

20
 2.2. Criza familiei.20 Din punct de vedere economic cele mai mari
dificultăţi le întâmpină familiile cu doi sau mai mulţi copii.
O consecinţă directă este scăderea numărului de copii într-o familie.
Puţini adulţi se încumetă să-şi dorească mai mult de doi copii, iar unii dintre
ei nu vor avea nici unul. Există, însă, şi unele excepţii, respectiv familiile de
ţigani, caracterizate de interesul relativ redus pentru asigurarea unor condiţii
optime de trai minorului, iar în lipsa barierelor economice dispar şi
temeiurile limitării natalităţii. Efectele pentru viitorul copil sunt, fireşte,
dezastruoase dacă avem în vedere că populaţia rromă se confruntă cu cea
mai mare rată a sărăciei, şi vor fi exprimate prin lipsa unor condiţii minime
de hrană, îmbrăcăminte, şi igienă, eşecul socializării şcolare şi abandon
şcolar, deficienţe de educaţie, marginalizarea socială datorată factorilor
menţionaţi anterior şi altor factori negativi, apariţia sentimentului de
frustrare şi a fenomenului de etichetare socială etc.
Însă, chiar familiile de alte etnii cu doi sau mai mulţi copii se pot
confrunta cu probleme economice grave, date de şomaj, incapacitatea de a le
asigura condiţiile de viaţă cu care minorul intră în contact în anturajul său,
creşteri de preţuri etc. În sens contrar, alte familii deţin resurse financiare
suficiente, chiar în surplus, dar pentru a le obţine sacrifică timpul destinat
educaţiei şi socializării cu copiii lor. Astfel, părinţii îi neglijează, le dau
libertate deplină, nu-i supraveghează, nu ţin legătura cu şcoala, ori,
dimpotrivă, pentru că nu le înţeleg necesităţile afective, adoptă măsuri
punitive prea severe sau chiar îi maltratează, nu le asigură o educaţie
corespunzătoare etc. Drept urmare, a crescut numărul de minori inadaptaţi
social, cu carenţe de educaţie şi conduite deviante, la fel ca şi numărul
acelora care evadează, temporar sau definitiv, din familie pentru a se alătura
mediului stradal.
O altă problemă o reprezintă familiile cu părinţi divorţaţi sau separaţi în
fapt. Aceste familii sunt caracterizate de o acută lipsă de funcţionalitate şi de
un climat educaţional cu deficienţe morale. Nu sunt puţine cazurile în care,
părintele căruia i-a fost încredinţat minorul, îl instigă la ură împotriva
celuilalt părinte sau manifestă faţă de el o atitudine prea indulgentă, în
scopul de a-i câştiga ataşamentul, ori cele în care parintele trăieşte în
concubinaj, de multe ori partenerul de viaţă având o atitudine ostilă, chiar
violentă, faţă de minor, ori cele în care părintele uită de copil, de educaţia
acestuia, de nevoile lui de socializare, tratându-l ca pe un simplu coleg de
apartament. În cadrul acestor familii conflictele sunt permanente, iar
20
F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 370-373; S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V.
TEODORESCU, Criminalitatea în România în periada de tranziţie: teorii, tendinţe, metode de prevenire,
Editura Lică, Piteşti, 2001, p. 306-307.

21
privaţiuniile şi insatisfacţiile sunt frecvente, determinând disoluţia familiei
ca grup coeziv şi protectiv.
Dar criza familiei nu se consumă doar în cadrul acestui micromediu
social. Sunt tot mai numeroase cazurile de abandon sau pruncucidere. Tot
mai multe mame îşi abandonează copii în maternităţi sau instituţii de
ocrotire a minorilor. Din punct de vedere legal, un copil poate fi
instituţionalizat numai dacă are probleme grave de sănătate sau deficienţe
care impun o îngrijire particulară, dar în realitate majoritatea copiilor sunt
abandonaţi din motive de sărăcie. La împlinirea vârstei de 18 ani copilul
trebuie să părăsească instituţia de ocrotire, dacă nu îşi continuă studiile, fără
nici un sprijin, fără protecţie din partea statului, singura soluţie care-i rămâne
fiind aderarea la grupurile stradale şi bandele delincvente sau folosirea altor
mijloace ilicite sau la limita legalităţii. Cele mai frecvente cauze ale
abandonului invocate de părinţi sunt: sărăcia, în special în rândul anumitor
categorii ale populaţiei (ţigani, şomeri, părinţi alcoolici etc.); în cazul
abandonului comis de mamele minore predomină teama acestora de reacţia
familiilor lor, a propriilor părinţi, care, de cele mai multe ori, nu vor să
accepte naşterea nou-născutului; lipsa susţinerii din partea partenerului, cel
mai adesea concubin; lipsa interesului faţă de copii şi familie în general (de
exemplu, în cazul femeilor practicante ale prostituţiei); căutarea unui loc de
muncă în străinătate etc. Ca soluţie extremă, atunci când sunt copleşite de
teamă, unele mame, paradoxal cu precădere adolescente sau tinere, recurg la
pruncucidere.

2.3. Şcoala şi delincvenţa.21 Dezadaptarea şcolară se manifestă sub

două aspecte: un aspect pedagogic sau instrucţional, respectiv dificultăţi de
asimilare a cunoştinţelor instructive şi cele educative, şi un altul relaţional,
dat de capacitatea de a stabili legături cu profesorii şi ceilalţi elevi, de a
interioriza normele şcolare şi valorile sociale acceptate, cu alte cuvinte, el
exprimă orientarea şi stabilitatea atitudinilor elevului faţă de ambianţa
şcolară. Apectul pedagogic se traduce prin eşecul şcolar, iar deficienţele de
relaţionare determină apariţia conduitelor deviante.
Eşecul şcolar este şi el de două feluri – cognitiv (privind asimilarea
cunoştinţelor instructive) şi necognitiv (privind regulile de educaţie) şi are la
bază factori individuali şi exogeni. Printre primii se pot aminti: malformaţii
anatomo-fiziologice, deficienţe senzoriale, retard intelectual ori doar
hiperexcitabilitate sau irascibilitate etc. Aceşti factori dau naştere unor
21
T. RUDICĂ, în lucrarea colectivă Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice,
coordonator C. CUCOŞ, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 283 şi urm.; F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op.
cit., p. 373-376; S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, op. cit., p. 307-308.

22
complexe de inferioritate şi inhibiţii generale, inclusiv intelectuale.
Nesusţinut afectiv de către cei din jur elevul va deveni suspicios, se va izola
evitând grupurile, sau chiar va da frâu liber imaginaţiei, considerând că nu
este dorit de colegi sau că nu este iubit nici măcar de familie. Drept urmare,
crizele de plâns, episoadele de agitaţie şi agresivitate verbală sau chiar fizică,
faptele de răzbunare, de la cele puerile (cum ar fi, ascunderea unor rechizite
ale colegilor, delaţiunea, minciuna etc.) la cele grave, din sfera ilicitului
penal (furturi, tâlhării, vătămare corporală etc.), vor fi tot mai fracvente.
Între factorii exogeni, cei mai importanţi sunt reprezentaţi de criza familiei,
inclusiv lipsa respectului pentru educaţie şi cultură, precum şi unii factori
şcolari, ca de exemplu mărimea clasei de elevi; eterogenitatea acesteia sub
aspectul vârstei şi ritmului individual de asimilare a cunoştinţelor; stiluri
didactice deficitare; slaba pregătire profesională a unor cadre didactice;
neimplicarea acestora în problemele personale ale elevului, fapt care îi
distanţează pe cei doi protagonişti ai procesului de învăţământ, generând
indiferenţa unuia pentru celălalt; neadaptarea programelor şolare la
necesităţile actuale ale societăţii etc. În aceste condiţii, fenomenele de
absenteism, inadaptare şcolară şi abandon şcolar au devenit extrem de
frecvente, în special în rândul populaţiei rurale.
Dezadaptarea relaţională vizează, în principal, tulburările de socializare
cu familia, profesorii şi colegii şi încălcarea repetată a regulilor colectivităţii
şcolare sau extraşcolare. Paleta acestor tulburări este largă, cuprinzând
modificări de comportament predelincvent, de tipul: minciună,
inconsecvenţă comportamentală, violenţe verbale, copiatul sistematic la ore,
fumatul ostentativ, bruscarea de către băieţi a fetelor, refuzul de a saluta etc.,
cât şi abateri grave de la normele morale şi legale, cum ar fi: furtul repetat,
violenţe fizice, vagabondajul, actele de spargere sau tâlhărie, faptele de
distrugere din răzbunare, consumul curent de alcool sau droguri, prostituţie
etc. Cauzele unor asemenea conduite deviante sunt de două feluri, respectiv
cauze individuale – deficienţe intelectuale, labilitate psihică,
hipersensibilitate, tulburări de caracter, agresivitate etc., precum şi cauze
familiale şi psihopedagogice de ordin şcolar, ca de exemplu sub- sau
supraaprecierea capacităţilor reale ale elevului, dezacordul dintre elev şi
educator asupra motivaţiilor conduitei şcolare adoptate de minor, conflictele
individuale în cadrul clasei de elevi, apariţia unor subgrupuri în cadrul
clasei, cu valori şi obiective diferenţiate, care pot intra în conflict,
discriminarea sau părtinirea unor elevi de către educator, sancţiuni permisive
sau prea severe etc. În sfârşit, mai trebuie amintit şi un factor socio-
economic fundamental – şcoala nu mai reprezintă garanţia succesului
profesional şi material, drept urmare, în convingerea minorului, dispare chiar

23
raţiunea de a exista a şolii. Toate acestea pot duce la o reacţie de indiferenţă
faţă de mediul şcolar, la negarea valorii sale şi, în final, la abandonul şcolar,
activ – lipsa frecvenţei şcolare, sau pasiv – delăsarea, pierderea interesului
pentru performanţă.
Victime ale propriilor lor părinţi şi educatori, copiii, în general, şi
adolescenţii, în special, se orientează din ce în ce mai frecvent spre grupurile
stradale sau spre anturaje privite sub forma unor "cluburi private", unde por
găsi recunoaştere, identitate, securitate emoţională, sprijin şi ajutor reciproc.
Ca o consecinţă directă, creşte riscul socializării negative, implicit al genezei
conduitelor deviante, printre care şi delincvenţa juvenilă.

2.4. Fenomenul "copiii străzii".22 Nu există o definiţie legală sau

unanimă a copiilor străzii, cea mai folosită fiind definiţia dată de Grupul de
Studiu din Consiliul Europei: "copii sau adolescenţi sub 18 ani, care trăiesc
pe stradă pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi; ei se deplasează
dintr-un loc în altul şi îşi au propriul grup de prieteni şi propriile contacte,
iar, oficial, domiciliul lor poate fi cel al părinţilor sau al unei instituţii de stat
pentru asistenţă socială". Deşi definiţia, dar şi doctrina, vorbeşte de o vârstă
între 5-18 ani, sau chiar până la 3 ani, în realitate vârsta poate depăşi cu mult
18 ani. În sfârşit, tot sub aspectul definirii, în ultima vreme se face diferenţa
între "copiii străzii" – care trăiesc exclusiv în stradă, şi "copiii din stradă"
sau "copiii de pe stradă" – cei care au o locuinţă alături de familie, dar îşi
petrec mai mult timp în stradă, însă au contact zilnic cu familia, de regulă
seara, când se retrag la somn.
În prezent în România se estimează că sunt cca. 5.000-6.000 de copii în
stradă. Numărul lor real este dificil să fie stabilit cu exactitate datorită
mobilităţii foarte mari a fenomenului. Cei mai mulţi dintre minorii fugiţi de
acasă sau din centrele de ocrotire părăsesc judeţul de domiciliu, pentru a nu
fi găsiţi de familie şi pentru a fi greu identificaţi. Se poate stabili următoarea
clasificare a copiiilor care se află în stradă:
a) copii care se află în stradă cea mai mare parte a zilei şi care au
abandonat şcoala, dar care au contact zilnic cu familia, aceştia reprezentând
majoritatea (cca. 53 %); prezintă cea mai mare şansă de recuperare socială;
b) copiii "fugari" de acasă sau dun centrele de ocrotire, dar pentru
perioade relativ scurte de timp, de maxim câteva luni; şi aceştia prezintă
şanse bune de resocializare;

22
F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 376-382; I. PITULESCU, Criminalitatea juvenilă.
Fenomenul "copiii străzii", Editura Naţional, Bucureşti, 2000, p. 191 şi urm.; T. AMZA, Conotaţii
criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 146-154.

24
 c) copiii străzii permanenţi sau cvasipermanenţi, aceştia au abandonat
definitiv instituţiile de ocrotire şi păstrează legături ocazionale, rare, cu
familia; sunt cel mai dificil de controlat, având mare nevoie de asistenţă
socială deoarece au un comportament deviant structurat, fiind aproape
irecuperabili.
Majoritatea copiilor străzii provin din mediul urban (77%), iar
fenomenul este de asemenea întâlnit în mediul urban în proporţie hotărâtoare
(95%). Explicaţia este dată de facilităţile pe care le oferă marile oraşe:
multitudinea de activităţi comerciale prin intermediul cărora se produc bani
uşor, fie prestând diferite munci pentru comercianţii din zonă, fie prin
mijloace ilicite; gara sau metroul şi împrejurimile sale (trenuri, săli de
aşteptare, canalizare etc.) oferă locuri bune de dormit; fluxul mare de
călători sau trecători pe stradă asigură câştiguri bune din cerşit, locurile de
parcare a autocarelor străine constituie surse de cerşit, furt sau prostituţie
etc.. Ca vârstă, majoritatea au între 14-16 ani, iar ca durată de "locuit" în
stradă, fie mai puţin de 6 luni, fie mai mult de 3 ani. Se pare, deci, că
primele 6 luni sunt decisive, în acest interval urmând să se stabilească
adaptabilitatea sau inadaptabilitatea minorului la mediul stradal.
Viaţa străzii îşi pune serios amprenta asupra celor care îi urmează calea.
Cei mai mulţi se confruntă probleme ca: cu abandonul şcolar, majoritatea
fiind de etnie rromă; lipsa de igienă; boli, între care predomină parazitozele
(pe primul loc), boli de nas-gât-urechi, boli cu transmitere sexuală, sarcini
nedorite, infecţii pulmonare, tulburări neuro-psihice etc.; consum de alcool,
tutun (96%), aurolac (cca. o treime), iar, mai recent, chiar droguri grele.
Printre deficienţele psiho-intelectuale pot fi amintite: vocabular sărac,
gândire concretă şi imposibilitatea de a abstractiza, atenţie şi memorie de
scurtă durată şi instabile, capacitate de concentrare scăzută, labilitate
comportamentală şi emoţională, dorinţa puternică de integrare în grupurile
stradale în opoziţie cu reticenţa sporită faţă de societate şi lumea adulţilor.
Dar cele mai grave efecte ale mediului stradal sunt reprezentate de
favorizarea unor conduite predelincvente şi, în cele din urmă, infracţionale.
Ca fapte infracţionale, pe primul loc se află cerşetoria, majoritatea
covârşitoare trăind dintr-o asemenea sursă de mijloace materiale. Urmează
faptele de furt, în special din zonele aglomerate: gări, mijloace de transport
în comun, centre comerciale, parcuri, terasele unor localuri etc., şi
predominând furturile din buzunar şi cele de telefoane mobile.
Într-o pondere mai mică, dar în creştere, se află şi faptele de consum de
stupefiante. Deşi mulţi dintre copiii care trăiesc în stradă sunt organizaţi în
grupuri, totuşi sunt puţine cazurile în care acestea sunt structurate pe
sistemul unei bande ce are drept obiectiv comiterea de infracţiuni. Pericolul

25
mai mare vine din partea grupurilor criminale constituite de adulţi, care vor
reuşi să îi atragă pe minori în mijlocul lor şi să îi folosească în diferite
activităţi delictuale, cerşetoria, furtul şi prostituţia fiind predilecte.
În concluzie, strada este mediul criminogen care favorizează în cel mai
înalt grad contactul cu modelele şi ocaziile criminale. Copiii străzii de azi
sunt potenţialii infractori adulţi de mâine, pentru că strada este o "şcoală" a
vieţii şi a conduitelor deviante şi delincvente, unde copiii învaţă cum să se
descurce şi să supravieţuiască, chiar atunci când aceasta presupune folosirea
unor mujloace nelegitime sau ilicite.

2.5. Prostituţia juvenilă.23 Fenomenul exploatării sexuale a copiilor

este dificil de identificat datorită lipsei unor reglementări legislative
adecvate şi a unor politici de coordonare dintre acestea şi autorităţile
competente. Foarte puţine cazuri au fost anunţate, şi mai puţine au ajuns în
faţa instanţelor de judecată, iar condamnările se pot număra pe degete.
Fenomenul este şi mai grav dacă avem în vedere că piaţa sexului cu copii
este doar un aspect al unei probleme mai largi a traficului de fiinţe umane.
Existând consumul de acte sexuale deviante, acesta duce implicit la
fenomenele de prostituţie şi pornografie infantilă.
Deşi fenomenul nu aduce câştigurile financiare aşa cum se întâmplă cu
piaţa sexului cu adulţi, el există, fiind denumit "industria uşoară" a sexului.
Cei mai afectaţi sunt, fireşte, copiii din familiile sărace şi copiii
străzii.Reţelele de exploatare sexuală a minorului sunt adevărate pericole nu
doar pentru copii, ci şi pentru întraga societate. Ele îşi desfăşoară activitatea
în secret, conform unor planuri bine puse la punct, având legături cu corupţia
politică şi socială şi cu fenomenele de spălare de bani. Astfel de reţele îşi
desfăşoară activitatea în trei direcţii: servicii sexuale, pornografie infantilă şi
turismul sexual al minorilor români în alte ţări consumatoare de prostituţie
juvenilă. Piaţa serviciilor este mai dezvoltată în oraşele de la granită şi în
cele cu potenţial turistic.
Gravitatea fenomenului trebuie apreciată sub trei aspecte: încălcarea
libertăţii fizice şi psihice a minorului, inclusiv dezvoltarea corectă a vieţii
sale morale şi socio-profesionale; traumatismele pe care le provoacă unui
psihic aflat în formare, unele dintre acestea generând fenomene ireversibile
(nevroză, anxietate, teamă, frustrare etc.), favorizarea unor conduite deviante
şi infracţionale, prezente şi viitoare (însuşindu-şi exemplul cunoscut,
minorul poate deveni, la rândul său, un pedofil sau un proxenet).

23
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 42-44; T. AMZA, op. cit., p. 140-146.

26
 2.6. Consumul şi traficul de droguri. Consumul de alcool.24 O parte
din ce în ce mai importantă a delincvenţei juvenile este în legătură directă
sau indirectă cu consumul şi traficul de droguri, precum şi cu consumul de
alcool. Fenomenul este foarte răspândit, de la anturajele stradale şi până la
colectivităţile din şcoli, facultăţi, cluburi sportive (mai ales dopaj) sau alte
instituţii.
Folosirea regulată a drogurilor duce la dependenţă psihică şi dezvoltă
toleranţă şi dependenţă fizică. Pe măsură ce se instalează toleranţa, senzaţia
de euforie, specifică stupefiantelor, dispare.
Consumatorul are nevoie de drog pentru a se simţi normal şi pentru a
evita starea de rău datorată sevrajului. Aceasta duce la o nevoie
incontrolabilă în a continua să folosească drogul. Simptomele de sevraj în
mod obişnuit se dezvoltă în 6-12 ore de la ultima doză administrată.
Odată ce o persoană este dependentă de droguri, e în stare să facă orice
ca să-şi obţină doza de drog. Costurile narcoticelor ilegale sunt foarte mari şi
dependenţii deseori recurg la furturi în familie, înşelarea familiei, ajungând
apoi la furturi, tâlhării şi chiar crimă în grupul de prieteni, de cunoştinţe şi în
comunitate.
De la infracţiunile săvârşite individual în scop de procurare a dozelor
se ajunge la constituirea de grupuri criminale formate din prieteni şi
"tovarăşi de consum". Dar cel mai grav aspect al problemei este racolarea
consumatorilor dependenţi de către reţelele ilegale ale traficului ilicit de
droguri. Dependenţii acceptă să vândă "marfa" în schimbul unor doze pentru
consumul propriu. Astfel, orice consumator de droguri este întotdeauna un
potenţial "dealer", care sporeşte membrii crimei organizate.
Consumul de alcool constituie o problemă şi mai gravă, nu atât prin
severitatea efectelor sale, cât prin facilitatea sporită de procurare în raport cu
drogurile. Alcoolul este responsabil de producerea a cca. 80% din
infracţiunile săvârşite de minori, în special a celor de violenţă.
La începutul secolului XX, E Ferri semnala că numărul infracţiunilor de
omor, loviturile cauzatoare de moarte şi alte infracţiuni de violenţă, creşte
sau descreşte în acelaşi timp cu producţia de vin. Consumul de alcool
determină comiterea unor categorii diverse de fapte penale, de la cele din
culpă (de exemplu, accidente rutiere), până la cele intenţionate (omor,
vătămare corporală, viol, tâlhărie, ultraj, distrugere etc.).

2.7. Delincvenţa în grup.25.Fenomenul este incipient, dar sunt deja

indicii concrete că el se dezvoltă: o adevărată explozie a consumului şi
24
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 53-54.
25
E. STĂNIŞOR, op. cit., p.

27
traficului de droguri, existenţa unei puternice pieţe subterane, constituirea
unor "grupuri de interese" în unele regiuni,constituirea "grupurilor de
protecţie" contra unei taxe,ş.a.

3. Predicţie şi prevenire 26

Investigarea cauzelor care determină delincvenţa juvenilă, fără a pune

rezultatele în serviciul anticipării modului în care vor evolua conduitele
deviante în viitor, reprezintă un demers inutil atâta timp cât el nu oferă
posibilitatea recuperării sociale a minorilor delincvenţi. Se ştie că
majoritatea delincvenţilor minori îşi încep "cariera" infracţională pornind de
la un lung şir anterior de fapte predelictuale. Astfel, performanţele şcolare
minime, absenteismul şcolar, eroziunea din căminul familial, vagabondajul,
agresiunile verbale sau fizice sunt numai câteva din aceste conduite
predeviante sau deviante. Problema este, de fapt, stabilirea momentului la
care putem conchide că asemenea acte ale tânărului constituie "anticamera"
delincvenţei juvenile. O astfel de concluzie trebuie să aibă la bază cel puţin
două premise:
a) conduita deviantă şi delincventă este doar efectul unor cauze
concrete; aşadar trebuie identificate cauzele pentru a putea stabili care este
ponderea lor în actul deviant;
b) faptele minorului nu trebuie calificate strict în sensul normei juridice
pentru a se evita fenomenul de etichetare dar şi pentru a nu identifica un
comportament ca fiind deviant în baza unor prejudecăţi.
Operaţiunea nu este una facilă nici pe departe, dar ea este necesră
pentru a adopta măsurile potrivite de prevenţie cât timp deficienţele de
comportament nu se acutizează. Dobândirea de către minor a unui
comportament delincvent structurat scade drastic şansele acestuia de
recuperare socială, indiferent de măsurile de ocrotire luate sau de pedepsele
aplicate. Din nefericire, aplicarea unor pedepse privative de libertate faţă de
infractorul minor va duce nu la reeducarea acestuia, ci, dimpotrivă, la
socializarea lui negativă.
Pentru deţinut sunt critice doar primele 6 luni de încarcerare, fiind
perioada de acomodare, după care intervine obişnuinţa, apoi rutina şi
asumarea tehnicilor ilicite de supravieţuire în mediul infracţional de la
"veteranii" locului de deţinere.

26
S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, op. cit., p. 144-150 şi 310-312.

28
 Pentru acest motiv, este necesară accentuarea rolului formelor şi
modalităţilor de prevenţie, intervenţie şi postvenţie, precum şi diversificarea
acestora. Principalele direcţii de acţiune pot fi:
a) înfiinţarea şi funcţionarea unor instanţe speciale pentru cauzele cu
minori şi, în general, organizarea unei justiţii pentru delincvenţii minori în
conformitate cu standardele de la nivelul altor ţări europene şi americane;
b) diversificarea actualului sistem de măsuri juridice aplicat minorilor
infractori, prin creşterea ponderiipedepselor neprivative de libertate;
c) funcţionarea şi extinderea sistemului de probaţiune în cauzele cu
minori, după modelul existent în cadrul altor legislaţii penale;
d) creşterea rolului comunităţii în procesul de susţinere şi reinserţie
socială a minorilor infractori pentru a-i proteja de legea penală şi pedepsele
privative de libertate;
e) derularea unor programe de asistare socială şi juridică a minorilor în
perioada adolescenţei, întrucât la această vârstă sunt cel mai expuşi la un
comportament deviant, datorită gradului ridicat de vulnerabilitate
criminogenă specific acestei perioade a vieţii.

Bibliografie

1. TUDOR AMZA, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea

publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

29
2. DAN BANCIU, SORIN M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei
juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002

3. FLORENTINA GRECU, SORIN M. RĂDULESCU, Delincvenţa

juvenilă în societatea contemporană, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003

4. ION PITULESCU, Criminalitatea juvenilă. Fenomenul "copiii străzii",

Editura Naţional, Bucureşti, 2000

5. SORIN M. RĂDULESCU, DAN BANCIU, VASILE TEODORESCU,

Criminalitatea în România în periada de tranziţie: teorii, tendinţe,
metode de prevenire, Editura Lică, Piteşti, 2001

6. TIBERIU RUDICĂ, în lucrarea colectivă Psihopedagogie pentru

examenele de definitivare şi grade didactice, coordonator
CONSTANTIN CUCOŞ, Editura Polirom, Iaşi, 2005

7. EMILIAN STĂNIŞOR în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori,

coordonatori MARIA COCA-COZMA, CRISTIANA-MIHAELA
CRĂCIUNESCU, LAVINIA VALERIA LEFTERACHE, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2003

8. IANCU TĂNĂSESCU, GABRIEL TĂNĂSESCU, CAMIL

TĂNĂSESCU, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie),
Editura All Beck, Bucureşti, 2003

9. TEODOR VASILIU, GEORGE ANTONIU, ŞTEFAN DANEŞ,

GHEORGHE DARÎNGĂ, DUMITRU LUCINESCU, VASILE
PAPADOPOL, DORU PAVEL, DUMITRU POPESCU, VIRGIL
RĂMUREANU, Codul penal al RSR comentat şi adnotat. Partea
generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

30