Curs 1

Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae” din Iași

Specializarea: Teologie Ortodoxă Asistență Socială
Disciplina:
Bazele asistenței sociale
Lect.univ.dr. Polixenia (Petronela) Nistor

Curs I
Asistența socială ca factor de asigurare a funcționalității sociale
1. Funcționalitatea socială:
 Omul a fost creat ca fiinţă socială şi trebuie să se raporteze în permanenţă la mediul social în
care este nevoit să-şi desfăşoare activităţile cotidiene şi să-şi adecveze acţiunile,
comportamentele sale (sociale) la cele considerate normale, la un moment dat, în respectivul
tip de societate în care trăieşte.
 Existenţa relaţiilor sociale normale între indivizi condiţionează existenţa şi funcţionalitatea
societăţii în ansamblul său. Raporturile sociale durează atât timp cât actorii sociali, parteneri
în convieţuire, îşi exercită îndatoririle, funcţiile pe care le au în cadrul raporturilor sociale
respective.
 Emil Durkheim (1995) defineşte relaţia socială ca fiind „un sistem de interacţiuni reciproce,
normale, dintre parteneri având la bază anumite legături, atitudini, interese şi constituind de
fapt „conţinutul” vieţii sociale (Sandu, 2013).
Curs I
1. Funcționalitatea socială
 Pentru ca o societate să fie funcţională, ea trebuie să fie capabilă să asigure echilibrul
între nevoile şi capacităţile membrilor săi, pe de o parte, şi cerinţele mediului social,
pe de altă parte.
 Starea de disfuncţionalitate a sistemului social este definită de existenţa unor carenţe
în funcţionarea unui anumit subsistem component al sistemului social respectiv.
Refacerea funcţionalităţii sociale se realizează prin acţiunea bine conturată a unor
instanţe sociale cum ar fi: familia, biserica, şcoala, instituţiile de drept civil şi penal
etc. Fiecare dintre aceste instituţii au roluri şi mijloace de acţiune specifice, după
cum putem spune că prin procesul de colaborare efectivă dintre ele se reuşeşte
realizarea unei înlăturări mai rapide şi mai sigure a disfuncţionalităţilor care apar la
un moment dat în relaţia individ-mediu social.
Curs I
2. Accepţiuni ale termenului asistenţă socială
asistenţa socială = activitatea (acţiunea socială) prin care se urmăreşte
ajutarea sistemelor sau subsistemelor sociale în dificultate (fie acestea
persoane, grupuri, comunităţi) pentru a răspunde adecvat cerinţelor
sociale şi a elimina dificultăţile sau vulnerabilităţile care apar în
raporturile acestora cu mediul social, beneficiarii asistenţei sociale
urmând a ajunge să-şi poată folosi cât mai eficient capacităţile,
disponibilităţile, societatea în ansamblu pentru a obţine bunăstarea
personală, satisfacţia crescută a vieţii şi pentru a fi capabili să contribuie
la rândul lor la buna funcţionare a societăţii.
Curs I
2. Accepţiuni ale termenului asistenţă socială
 Elena Zamfir oferă două accepţiuni termenului:
 I. parte integrantă a serviciilor sociale, se are ca obiectiv refacerea şi dezvoltarea
capacităţilor persoanelor, familiilor, colectivităţii, de a înţelege natura problemelor cu
care se confruntă, de a identifica soluţiile constructive şi de a-şi dezvolta capacităţile
personale şi colective. Ea reprezintă, deci, un tip specific de terapeutică (intervenţie)
socială.Serviciile de asistenţă socială iau două forme: 1. în mediul natural de viaţă; 2.
în instituţii specializate de asistenţă socială, cu sau fără servicii rezidenţiale.
 II. Asistenţa socială desemnează sistemul beneficiilor sociale noncontributorii
(acordate persoanelor în nevoie, în funcţie de mărimea acestei nevoi: ajutorul social,
pensiile pentru invaliditate, compensaţii, gratuităţi, subvenţii acordate persoanelor
defavorizate.
Curs I
Funcțiile asistenței sociale:

 identificare şi înregistrarea segmentului populaţiei ce constituie obiectivul activităţilor de asistenţă socială;
 diagnosticarea problemelor cu care persoanele vulnerabile sau grupurile de risc sporit se pot confrunta într-o anumită
perioadă de timp şi în anumite condiţii sociale, economice şi culturale;
 dezvoltarea unui sistem coerent de programe, măsuri, activităţi profesionalizate de suport şi protecţie a acestora;
 elaborarea propriilor programe de către cei aflaţi în situaţii de risc;
 identificarea variatelor de surse de finanţare a programelor de sprijin;
 stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile specializate de asistenţă socială prin cunoaşterea
cadrului legislativ-instituţional;
 suport prin consiliere, terapie individuală sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare benefică în societate;
 promovarea unor strategii de preîntâmpinare a situaţiilor defavorizante;
 dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi local privind dimensiunea problemelor celor aflaţi în
situaţii speciale (Bulgaru & Dilion, 2000).
Curs I
3. Asistenţa sociala şi programele de bunăstare socială (social welfare)
Termenul „bunăstare socială” („social welfare”) are în literatura de specialitate americană două accepţiuni:
 instituţii specializate în oferirea serviciilor de protecţie socială; 2. de profesiune şi disciplină academică care cercetează
domeniile amintite anterior.
 Definiţia dată de Asociaţia Americană a Asistenţilor Sociali termenului „social welfare” denotă deplina coordonare a
activităţilor voluntare sau guvernamentale cu scopul de a preveni, trata sau contribui la soluţionarea sau ameliorarea
unor probleme sociale recunoscute ca atare şi având scopul de a creşte „starea de bine” (în engleză: „well being”) a
indivizilor.
 Aceste activităţi utilizează o mare varietate de personal cu diferite calificări profesionale: educatori, profesori, medici,
jurişti, asistenţi sociali, dar şi persoane implicate în aparatul de stat: miniştri, primari etc”.
 Exemple de programe sociale care au în vedere „bunăstarea socială” aplicate în Statele Unite, dar şi în ţările europene
sunt cele de foster-care (plasament), îngrijire de zi pentru copiii sau bătrânii dependenţi, probaţiunea, sexual-terapiile,
consilierea privind prevenirea suicidului, servicii sociale pentru grupuri marginale, asistenţă socială în şcoli, facilitarea
accesului la asistenţă medicală pentru persoanele sărace, protecţie împotriva abuzului, socioterapii şi psihoterapii de
grup, programe precum cele vizând „alcoolicii anonimi”, etc. Toate aceste programe au un vădit caracter asistenţial, deşi
la aplicarea lor conlucrează specialişti din mai multe domenii ale serviciilor sociale.
Curs I
Scopul programelor din sistemul „Social Welfare” este de a contribui la prevenirea, rezolvarea sau
ameliorarea problemelor sociale majore.
Definit ca un set de programe oferite de diverse agenţii în scopul creşterii „bunăstării individuale sau
sociale”, termenul „social welfare” se suprapune semantic peste cel de asistenţă socială (Sandu, 2013).
În sens academic, termenul „social welfare” semnifică studiul sociologic al agenţiilor, programelor şi
politicilor angrenate în serviciile sociale. In acest sens este sinonim cu cel de „sociologia calităţii vieţii”.
Calitatea vieţii trebuie privită într-o perspectivă mai largă decât aceea de produs direct al creşterii
economice. Pe lângă bunurile şi serviciile economice, calitatea vieţii este influenţată de o gamă largă de
alte componente: calitatea mediului natural şi urban, condiţiile sociale şi umane, calitatea vieţii sociale şi
a relaţiilor interpersonale, posibilităţi de informare, de perfecţionare intelectuală şi participare la cultură.
Curs I
Asistența socială ca factor de asigurare a funcționalității sociale:
4. Asistenţa sociala, domeniu inter şi transdisciplinar
 Sfera serviciilor sociale în domeniul creşterii calităţii vieţii nu include doar asistenţa
socială. Intervenţii utile pot şi trebuie să rezulte din cooperarea interdisciplinară a
unor ştiinţe precum sociologia, psihologia, politicile sociale, pedagogia şi
psihopedagogia, antropologia culturală, ştiinţele juridice, medicina socială, logica şi
hermeneutica socială, ştiinţele comunicării (Husband, 2010; Sandu, 2013).
 Vom prezenta în continuare un model al interconexiunii dintre asistenţa socială şi alte
discipline în cadrul sistemelor de bunăstare socială (Social Welfare). Fiecare dintre
aceste discipline vine cu componenta proprie teoretico- metodologică
Fig.1: Paradigma interconexiunii dintre asistenţa socială şi alte discipline

în cadrul sistemului Social Welfare (Zastrow, 1987, p. 9).
Curs I
Sociologia, pornind de la studiul organismului social, instituţiilor sociale, a faptelor sociale şi comportamentului
actorilor sociali, diagnostichează şi prognozează disfuncţiile care ar putea apare.
Curs I
 Psihologia, prin studiul proceselor psihice, poate da un model coerent de analiză a comportamentului
uman, al dezvoltării personalităţii sociale a individului, putând propune strategii terapeutice şi de
intervenţie.
 Psihiatria, prin studiul aspectelor patologice ale comportamentului uman, diagnostichează şi intervine
terapeutic în maladiile psihice de care eventual ar suferi clienţii asistentei sociale.
 Ştiinţele politice, prin studiul doctrinelor şi programelor politice a structurii guvernului şi instituţiilor
ţării, prin cercetarea politicilor sociale existente sau promovarea unora noi, contribuie la predicția
nevoilor sociale şi terapeutice a acestora prin actul decizional.
Curs I
 Economia, prin studiul producţiei, distribuţiei şi consumului evidenţiază nevoile populaţiei în planul
concret material, putându-se propune strategii macro sau micro de redistribuire a unei părţi a venitului
şi orientarea acesteia spre categoriile de populaţie defavorizate.
 Antropologia culturală, prin metode proprii de analiză provenite din psihologie şi sociologie,
cercetează specificul diferitelor culturi sau subculturi, populaţii şi zone, punând în evidenţă nevoile şi
resursele specifice.
 Considerând domeniul „bunăstării sociale” ca pe o zonă interdisciplinară de activitate profesională
legată direct de creşterea calităţii vieţii indivizilor, vom cerceta acum relaţia directă care apare între
aceasta şi asistenţa socială
Curs I
Asistenţa socială este definită ca o activitate profesională de ajutorare a

indivizilor, grupurilor şi comunităţilor să-şi sporească, să-şi pună în
valoare sau să restaureze funcţionalitatea socială şi să creeze condiţiile
favorabile îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor personale ale indivizilor.
Privită astfel, ea devine o componentă semnificativă a activităţilor numite
generic „bunăstare socială” (social welfare).
Curs I
Curs I
 Aceste profesiuni — asistenţa socială, psihiatria, asistenţa medicală, avocatura, terapiile recreative, activităţile
didactice, medicina, „planificatorii” (în engleză original „planners”), psihologia — sunt considerate de autorul
american profesiuni care se întâlnesc mai mult sau mai puţin în spaţiul asistenţial (Sandu, 2013).
 Aproximativ 90% din activitatea asistenţilor sociali ar trebui să se desfăşoare — conform lui Charles Zastrow- în
contextul serviciilor de protecţie şi bunăstare socială oferite clienţilor, de unde denumirea de „social welfare”
extinsă asupra tuturor activităţilor de asistenţă socială. În acest sens, literatura internaţională consideră asistentul
social ca fiind un agent al schimbării (Sakamoto, Pitner, 2005).
 Asistenţa socială poate fi privită ca o pârghie, a cărei rol este de a identifica, preveni, diminua şi soluţiona
situaţiile anomice cu caracter defavorizant din cadrul societăţii, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, angajând
resursele indivizilor, comunităţii precum şi a societăţii în ansamblul ei, în vederea eliminării disfuncţionalităţilor
obiectivate. Finalitatea actului asistenţial este acela de creştere a funcționalității sociale sociale a indivizilor,
„bunăstării” individuale (social welfare), cu alte cuvinte, a calităţii vieţii clientului privit ca individ şi actor social
(Sandu, 2013).
Curs I
5. Vulnerabilitate sociala, marginalizare şi excludere
 Societatea trebuie privită ca un sistem deschis a cărui intrări şi ieşiri funcţionează asemeni unor filtre culturale.
Procesul de socializare are, din perspectiva societăţii, ca principal obiectiv transmiterea normelor şi valorilor
culturale ale unei societăţi tuturor membrilor care o compun. Scopul final al proceselor de socializare îl constituie
stabilirea unei ordini a coexistenţei indivizilor (ordine socială) în respectiva comunitate şi dăinuirea acesteia în timp
(Sandu, 2013).
 Socializarea trebuie privită ca un proces complex de învăţare socială a unor paternuri comportamentale, grile de
interpretare a realităţii conforme cu ordinea socială existentă. Acţionând pe întreg parcursul vieţii individului şi
având o formă distinctă de la o etapă la alta a dezvoltării personalităţii, procesul socializării atribuie individului setul
de roluri şi statusuri, pregătindu-l pentru corecta interpretare a rolurilor pe care le are de jucat, construind astfel
personalitatea socială a individului ca actor social. Termenul de actor social este înţeles fie ca actor care joacă un rol
social, în care s-a socializat, fie actor, cel care efectuează un act, o acţiune (Sandu, 2013).
Curs I
 Prin socializare (numită uneori şi enculturaţie) individul internalizează normele şi valorile grupului din
care face parte (grupului de apartenenţa) precum şi pe cea a grupului din care speră să facă parte
(grupulde referinţa).
 Exercitarea controlului social se efectuează prin mijloace instituţionale sau neformale, materiale sau
simbolice, prin recompensă sau coerciţie. Controlul social apare ca rezultat al interdependenţelor
reciproce dintre elementele componente ale unui sistem social. Comportamentele deviante (care se abat
de la conformitatea socială) sunt sancţionate de instanţele care realizează controlul social printr-o formă
de marginalizare, însoţită de fenomenul de etichetare şi chiar de cel de excludere.
Curs I
 Sub incidenţa controlului social intră însă şi comportamente ce se abat nonvoluntar de la normele
sociale: copii în dificultate, persoane cu dizabilităţi, persoane vârstnice, care nu pot performa rolul social
în parametrii pe care comunitatea îi aşteaptă de la ei.
 Societatea extinde aşa zisul „control social” asupra altor categorii sociale, intrând şi acestea în rândul
respinşilor. Să luăm pentru început cazul persoanelor suferinde de infecţia cu HIV /S.I.D.A. Deşi acestea
nu constituie o categorie deviantă, există tendinţa de marginalizare a acestora, pretextându-se fie teama
de o posibilă contaminare, fie refuzul căsătoriei, etc
 O persoană aflată în nevoie socială, fie ea deficienţă fizică sau psihică, dependentă, şomaj etc., nu poate
respecta prin natura lucrurilor întru totul normele bunei funcţionalităţi sociale. Controlul social efectuat
asupra ei nu pune în evidenţă imposibilitatea respectării normei, ci se mulţumeşte cu sesizarea abaterii.
Curs I
Pentru a menține funcţionalitatea sistemului social în ansamblul său, instanţele care operează controlul social au
tendinţa să elimine subsistemele aflate în disfuncţie. Eliminarea se realizează prin marginalizarea şi în unele cazuri,
chiar prin excluderea acestora.
 Odată creată însă o subcultură de tip marginal, aceasta începe să funcţioneze după propriile legi, socializându-şi
membrii în conformitate cu propriile norme şi valori (socializare alternativă) şi impunând propriul control social
/ceea ce duce în opinia profesorului Vasile Miftode (2010) la procese de automarginalizare, autovictimizare şi
autovulnerabilizare.
 Între societate şi grupurile marginale vor apărae fenomene de respingere reciprocă. Grupurile de marginali nu
sunt compuse aşadar numai din devianţi în sensul clasic (persoane care voluntar refuză acceptarea unor norme şi
valori ale societăţii), ci şi din aceia care sunt percepuţi social ca „altfel”, intrând aici toate categoriile de persoane
disfuncţionale. Izolarea socială poate astfel proveni din restrângerea voluntară sau involuntară a relaţiilor dintre
individul sau grupul marginal şi societate, sau refuzul societăţii de a accepta marginalul (Sandu, 2013).
Curs I
5. Vulnerabilitate socială, marginalizare şi excludere
 Asistenţa socială apare:

 ca o instituţie menită să remedieze disfuncţionalităţile sistemului social, prin creşterea funcţionalităţii
sociale a indivizilor ce o compun. Necesitatea asistenţei sociale provine deci din două direcţii: aceea a
rezolvării problemelor şi disfuncţiilor ce apar la nivelul unor categorii defavorizate, deci resimţindu-se
marginale, reintegrarea membrilor acestor categorii în societate, iar pe de altă parte scăderea presiunii
sociale asupra societăţii în ansamblu, ce ar veni atât de la marginali, cât şi de la cei ce se resimt în
pericol de a fi marginalizaţi.
 Concepută ca „ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor
persoane, grupuri, comunităţi, cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate sau criză,
vulnerabile”.
Curs I
Asistenţa socială se adresează tocmai acestor categorii sociale aflate „în nevoie”, sau în termenii unei analize
funcţionaliste, aflate în disfuncţionalitate socială temporară sau permanentă.
 Definită ca act de recuperare, asistenţa socială îşi desfăşura până nu demult, întreaga activitate în sfera
anormalităţi sociale. Noua paradigmă asistenţială, punând accentul pe aspectul de funcţionalitate socială,
transferă activitatea asistentului social asupra sferei disfuncţionalului. În prima ipoteză, societatea îl ajută pe
subiect să devină normal, în cea de a doua, funcţionalitatea sistemică a individului este armonizată cu cea a
societăţi.
 Diagnosticarea normalităţii este înlocuită de evaluarea situaţiei problemă prin analiza pragmatică a nevoilor şi
resurselor sistemului client şi a interacţiunii acestuia cu alte sisteme. Este evident că vom ţine cont în lucrul cu
diversele categorii de clienţi, de obiectivitatea existenţei unei dizabilităţi generată de o maladie fizică sau
psihică, deficienţe generatoare de handicap, dar o vom face din perspectiva „abaterii de la standardul de
performanţă”. Devianţa nu va mai fi privită ca abatere de la un normal oarecum apriori, ci apartenenţa la o
subcultură diferită de cea majoritară, fără a fi neapărat contracultură (Sandu, 2013).
Curs I
 Tinându-se cont că valorile profesiei de asistent social sunt îndreptate tocmai în favoarea apărării şi
promovării drepturilor individului, găsim conceptul de calitate a vieţii ca fiind cel mai potrivit
pentru a evidenţia succesul intervenţiei asistenţiale.
 „Calitatea vieţii” nu va fi privită ca un concept abstract rezultat din analiza statistică a unor
indicatori, ci se vor operaţionaliza exact acei indicatori care pot avea relevanţă pentru individ, anume
cei obiectivi (economico- sociali, cum ar fi existenţa şi volumul resurselor materiale ale individului,
starea sa de sănătate) precum şi cei subiectivi (satisfacţia individuală, condiţia afectiv-emoţională,
acceptarea situaţiei).
Curs I
6. Asistenţa sociala între managementul îngrijirii şi preocuparea pentru calitatea subiectiva a vieţii
beneficiarilor
 Deşi nu toate categoriile de clienţi ai asistenţei sociale intră în categoria persoanelor marginalizate,
fiecare dintre clienţi, într-o mai mică sau mai mare măsură, resimte „diferenţa” dintre el şi grupul său
de “asemeni” şi restul societăţii, diferenţă pe care deseori o sesizează ca frustrantă.
 Asistenţa socială nu are putinţa şi nici menirea de a se ocupa de fericirea personală a tuturor membrilor
societăţii. Fericirea individuală poate compensa inexistenţa unor resurse, prin anularea subiectivă a
respectivei nevoi.
 Petre Ştefăroi formulează opinia conform căreia Asistenţa socială ar trebui să acorde mai multă atenţie
perpectivei subiective a calităţii vieţii individului, mutând accentul de pe managementul îngrijirii pe
managementul fericirii.
Curs I
6. Asistenţa sociala între managementul îngrijirii şi preocuparea pentru calitatea subiectiva a vieţii
beneficiarilor
 Fericirea fiind o componentă subiectivă a calităţii vieţii, ar impune mai mult decât
menţinerea funcţionalităţii sociale a indivizilor sau grupurilor vulnerabile, chiar
preocuparea constantă pentru creşterea calităţii vieţii acestora.
 Clientul asistentului social se află temporar sau permanent în imposibilitatea de a
duce o viaţă autosuficientă, necesitând ajutor material, psihosocial sau consiliere în
vederea identificării celor mai bune soluţii pentru problema cu care se confruntă
Curs I
7.Categorii de beneficiari ai asistenţei sociale
 Când acţiunile unor instituţii, precum cele moderne ale economiei de piaţă, politicile macrosociale, sau a unora
tradiţionale precum familia, eşuează în a asigura indivizilor buna funcţionare socială, şi o minimă bunăstare materială,
instituţiile specifice asistenţei sociale sunt solicitate să intervină.
 Scopul acţiunilor asistenţiale este de a da diferitelor categorii de clienţi sentimentul împlinirii din perspectivă socială,
financiară, de sănătate, ocupaţională, recreativă etc.
 Scopurile general recunoscute ale asistenţei sociale sunt acelea de a asigura o locuinţă pentru copiii fără părinţi, a
reabilita persoanele dependente, reconversia şi recalificarea persoanelor aflate în şomaj, lucrul cu persoane aflate în
dificultatea de a se integra în mediul familial, colectivul de muncă, redarea unui sens vieţii persoanelor în vârstă, terapia
socială a persoanelor cu dificultăţi emoţionale etc. Toate au ca obiectiv final creşterea generală a calităţii vieţii clientului
sub una sau alta dintre dimensiuni (obiective identificabile prin indicatori sociologici, psihosociologici şi economici).
 La aceste obiective ale asistenţei sociale am putea adăuga identificarea şi ajutorarea sub aspect material-financiar,
educaţional, al creşterii accesibilităţii serviciilor medicale, consilierii persoanelor aflate în dificultate financiară ridicată
(sărăcie), protecţia persoanelor infectate cu HIV, asigurarea unor servicii de urgenţă persoanelor care au avut de suferit
de pe urma unor dezastre naturale sau sociale, consilierea acordată diverselor categorii de clienţi. Toate aceste obiective
moderne ale asistenţei sociale sunt chemate să concureze la ridicarea „bunăstării individuale şi sociale” a clienţilor .
Curs I
7.Categorii de beneficiari ai asistenţei sociale
 La nivel individual, asistenţa socială are în vedere apărarea drepturilor fundamentale ale indivizilor, printre care:
dreptul la o naştere normală, la familie şi dragoste părintească, la inocenţă şi evitarea capcanelor şi disfuncţiilor
sociale, la o dezvoltare normală atât fizică cât şi psihică, la educaţie şi cultură etc.
 La nivel comunitar se urmăreşte respectarea drepturilor comunităţii la o viaţă normală, liniştită şi funcţională, la
sănătate publică, la viaţă culturală şi atmosferă psihică potrivită propriilor opţiuni şi aspiraţii, la asistenţă juridică,
şi nu în ultimul rând la asistenţă socială (Miftode, 2010).
 La nivel societal se are în vedere asigurarea condiţiilor materiale, legislative şi profesionale în vederea constituirii
şi funcţionării sistemului de asistenţă socială. Aceste probleme sunt rezolvabile prin satisfacerea următoarelor
cerinţe sociale: recunoaşterea rolului asistentului social şi a profesiunii de asistenţă socială, adoptarea unui sistem
legislativ adecvat şi modern în domeniul protecţiei sociale, organizarea unor reţele adecvate de agenţii cu specific
de asistenţă socială, cooperare interinstituţională şi interindividuală în ceea ce priveşte perfecţionarea teoretică şi
practică şi creşterea serviciilor oferite clienţilor (Miftode, 1994; Sandu, 2013).
Curs I
Studiu de caz/interpretare
 Lectură suplimentara: Model de interviu vizând satisfacţia vieţii de muncă
 Vom prezenta în continuare drept exemplu interpretarea unui astfel de indicator subiectiv: „satisfacţia muncii”. Interpretarea
răspunsurilor oferite de subiect redă informaţii cu privire la ceea ce individul aşteaptă de la viaţa de muncă şi câte dintre aceste
aşteptări au fost îndeplinite.
 O persoană care acuză neînţelegeri cu colegii la serviciu dă următoarele răspunsuri semnificative:
 Q: Ce importanţă acordaţi în viaţa dumneavoastră activităţii profesionale şi ce satisfacţii vă procură aceasta?
 A: Dintotdeauna am pus pe primul plan serviciul, de aceea niciodată nu am reuşit să-mi întemeiez o familie.
 Q: Ce loc acordaţi în viaţa dumneavoastră calităţii relaţiilor interpersonale?
 A: Relaţiile interpersonale trebuie să fie demne, să se ba%e%e pe onestitate, stimă şi respect reciproc. Nu sunt de acord cu cei
care la serviciu flecăresc toate pauzele şi nici cu modul în care şeful îi tratează pe unii colegi, împărtăşindu-le propriile sale
probleme! În fond, şeful e şef!
 Q: În ce măsură consideraţi că v-aţi găsit sensul propriei vieţi?
 A: Mică măsură.
 Q: Ce semnificaţie are pentru dumneavoastră expresia: „A trăi viaţa după propriile valori?”
 A: Să reuşesc să mă impun la serviciu şi să fiu apreciat.
Curs I
Studiu de caz/interpretare
Interpretare:
Analizând răspunsurile la aceste întrebări reiese că problema individului pare să se afle în dificultatea sa de a avea
relații de comunicare cu diverse persoane, dificultate mascată de preocuparea exagerată pentru succes profesional.
Calitatea vieţii de muncă a individului are de suferit datorită slabei sale competențe comunicaționale (Zamfir &
Vlăsceanu, 1998; Sandu).
Vă mulțumesc!

Curs 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae” din Iași

Bazele asistenței sociale

Lect.univ.dr. Polixenia (Petronela) Nistor

Funcțiile asistenței sociale:

Fig.1: Paradigma interconexiunii dintre asistenţa socială şi alte discipline

Asistenţa socială este definită ca o activitate profesională de ajutorare a

 Asistenţa socială apare:

S-ar putea să vă placă și