Ocrotirea persoanelor cu handicap

Societatea în care trăim s-a dezvoltat tot mai mult și a pus accentul pe ideea creării unui
mediu favorabil și util persoanelor care nu se pot bucura de toate privilegiile vieții, cel puțin din
punct de vedere psihic sau fizic. Ce înseamnă a fi o persoană cu handicap? Conform dexonline1
definiția handicapului ar fi ,,deficiență motorie, mintală sau orice altă infirmitate a unei
persoane”, temenul fiind sinonim cu cel de ”dizabilitate”.
Legea 448/2006 definește de asemenea termenul de handicap prin articolul 2 din Capitolul I
,,Dispoziții generale,definiții și principii” ; Art. 2:
(1)Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficienţelor lor
fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu
şanse egale la viaţa societăţii, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul integrării şi incluziunii
sociale.
Anterior, persoanele cu handicap erau definite ca fiind acele persoane cărora, datorită unei
afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal
activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii
sociale. Ca pe urmă, termenul de,,handicap” să fie înlocuit tacit cu termenul de ”dizabilitate”.
Prin urmare, concepția asupra acestor persoane s-a schimbat, nemaifiind văzute ca niște
persoane care trebuie să se adapteze mediului, ci, mediul trebuie să se adapteze deficiențelor
acestora, astfel încât ele să-și poată exercita drepturile în condiții egale cu ceilalți.
Această instituție iși are reglemenatrea în numeroase acte normative pe plan intern: Legea
448/2006 privind protecția si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, O.U.G. 69/2018
privind modificarea și completarea Legii 448/2006, LEGEA nr. 292 din 20 decembrie 2011 –
Legea asistenţei sociale, etc, dar și pe plan extern: LEGEA nr. 221 din 11 noiembrie 2010 pentru
ratificarea Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată la New York de
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare
la 30 martie 2007 şi semnată de România la 26 septembrie 2007. Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene și Declarația Universală a Drepturilor Omului. Totodată reglementări
generale privind ocrotirea persoanei fizice le găsim și în Codul civil, Cartea I, Titlu
III ,,Ocrotirea persoanei fizice” și în Constituție.
,,Prin ocrotirea juridică a persoanei fizice se întelege ansamblul mijloacelor de drept prin
care se urmărește protecția omului2.” Astfel, persoana fizică cu handicap se bucură de o ocrotire
specială datorată stării de sănătate care îi limitează participarea la activități zilnice, la sarcini sau
la interacțiuni cu semenii săi.
Potrivit Codului civil, Art. 5: ” Sunt supuşi unor măsuri speciale de ocrotire minorii şi cei
care, deşi capabili, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să
îşi administreze bunurile şi nici să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare.” Iar potrivit
1 www.dexonline.ro
2 O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele. În reglementarea noului Cod civil, ed. a 3-a revăzută și
adaugită, Ed. Hamangiu, București, 2015, pg. 209
Legii 448/2006, Art.2 alin. 2: ,,De dispoziţiile prezentei legi beneficiază copiii şi adulţii cu
handicap, cetăţeni români, cetăţeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au, conform
legii, domiciliul ori reşedinţa în România”. Putând astfel să facem o clasificare a persoanelor
care sunt supuse acestori mijloace de ocrotire specială, respectiv, copiii,adulții și persoanele
vârstnice, indiferent de cetățenie și proveniență, stabilind caracterul general și universal acestor
reglementări.
Conform Strategiei UE privind persoanele cu dizabilități pentru anii 2010-2020, se
înregistrează o pondere de 80 de milioane de persoane din Uniunea Europeană care suferă de o
dizabilitate, iar acest procentaj este în plină creștere pe măsura ce populația statelor UE
îmbătrânește, mai mult, coeficientul de sărăcie este cu 70% mai ridicat decât media, recunoscând
astfel că dizabilitatea este un concept în evoluție, și necesitatea de a proteja drepturile omului
pentru această categorie de persoane.
Obiectivul reglementărilor este de a promova și proteja drepturile și libertățile
fundamentale omului, deoarece persoanele cu dizabilități au același drepturi ca oricare altă
persoană, egalitatea de șanse în domenii, precum munca și îndeletnicirile profesionale și
participarea deplină la viața socială, superiorizarea interesului persoanelor cu handicap și
adaptarea comunității la nevoile și cerințele acestora, incluziunea socială și protecția împotriva
abuzurilor. Ca primă autoritate responsabilă în vederea respectării și îndeplinirii acestor obiective
se află, conform Art. 4 din Legea 448/2006: ,,Autorităţile publice, furnizorii de servicii sociale,
reprezentanţii societăţii civile, precum şi persoanele fizice şi juridice responsabile de aplicarea
prezentei legi au obligaţia să promoveze, să respecte şi să garanteze drepturile persoanei cu
handicap, stabilite în concordanţă cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la
Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum şi cu celelalte acte interne
şi internaţionale în materie la care România este parte.”
Convențiile la care România este parte stabilesc faptul că dizabilitatea nu trebuie privită
doar ca și o problemă de asistență socială, cât o problemă de ordin juridic, din punct de vedere al
drepturilor omului, care duce la obligativitatea implicării active a autorităților publice unde
acestea iși au domiciliu sau reședință, și complementar, autorităţilor administraţiei publice
centrale, societăţii civile şi familie sau reprezentantului legal al persoanei cu handicap, iar
Autoriteatea Națională pentru Persoanele cu Handicap este însărcinată să asigure controlul și
monitorizarea respectării drepturilor acestor persoane cu deficiențe. (devenită Autoritatea
Națională pentru Persoanele cu Dizabilități – ANPD). De asemenea, trebuie să existe o implicare
activă și a societății, a terțelor persoane, a fiecărui individ, pentru a forma o mai bună funcționare
a politicii și legislației privind ocrotirea acestor persoane.
Carta drepturilor fundamentale a U.E. instituie la rang de principiu european cel mai important
drept al omului, și acela de a participa în mod activ la viata societății:,,Uniunea recunoaște și
respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure
autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității”
3
(Art.26 – Integrarea persoanelor cu handicap), întrucât persoanele cu handicap, familiile
acestora și reprezentanții legali trebuie să aibă posibilitatea de a participa în mod egal la
aspectele vieții economico-sociale, cât și cultural-profesionale. Fiecare dintre aceste persoane
trebuie să aibă libertatea de a-și exercita drepturile cetățenești, accesul liber și fără restricții la
mediul fizic, informațional și comunicațional, includere pe piața forței de muncă și găsirea de
3 Carta drepturilor fundamentale a omului, U.E., Art.26
locuri de muncă specifice în conformitate cu tipul de handicap, petrecerea timpului liber, acces la
cultură, sport și turism, Modul prin care se raportează persoanele ce prezintă un handicap la
societate ar putea fi dramatic, dar se poate îmbunătăți dacă luăm în considerare faptul că
majoritatea sunt apte pentru anumite tipuri de muncă, și singurul lucru care le împiedică ar fi un
detaliu de gradul accesului în acel spațiu.
Constituția României garantează egalitatea în fața legii ,,Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi
a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”(Art.16). Datorită faptului că în
România sunt un număr de 750.000 de persoane - adică un procent de 3,71 din totalul populației
- înregistrate ca beneficiare ale sistemului de protecție socială specială - ,,Statul asigură
realizarea unor politici naționale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale
handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii,
respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor, realizarea unei politici
naționale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea
participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi
îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor” (Art. 50).
În Uniunea Europeană studiile confirmă că 53% dintre europeni consideră că
discriminarea după criteriul dizabilității este un fenomen larg întâlnit în UE 4. În România,
egalizarea șanselor reprezintă ,,procesul prin care diferitele structuri sociale şi de mediu,
infrastructura, serviciile, activităţile informative sau documentare devin disponibile şi
persoanelor cu handicap” (Art. 5, pct.17 din Legea 448/2006) și duce la o uniformizarea
drepturilor între diferitele categorii persoane, precum:
,,Persoanele cu handicap beneficiază de drepturi la:
a)ocrotirea sănătăţii - prevenire, tratament şi recuperare;
b)educaţie şi formare profesională;
c)ocuparea şi adaptarea locului de muncă, orientare şi reconversie profesională;
d)asistenţă socială, respectiv servicii sociale şi prestaţii sociale;
e)locuinţă, amenajarea mediului de viaţă personal ambiant, transport, acces la mediul fizic,
informaţional şi comunicaţional;
f)petrecerea timpului liber, acces la cultură, sport, turism;
g)asistenţă juridică;
h)facilităţi fiscale;
i)evaluare şi reevaluare prin examinarea la domiciliu a persoanelor nedeplasabile de către
membrii comisiei de evaluare, la un interval de 2 ani.” (art. 6 din Legea 448/2006)
Necesitatea îngrijirii permanente și obstacolele care pot apărea zilnic, duc la o îngreunare
în exercitarea drepturilor sale și administrarea necorespunzătoare a bunurilor de către persoana
cu handicap. Astfel Legea stabilește posibilitatea administrării și ingrijirii, bunurilor și
intereselor sale prin instituirea curatelei, tutelei sau a asistentului social personal. La nivel
central, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale şi Persoanelor Vârstnice (M.M.F.P.S.P.V)
este organismul administraţiei publice centrale care elaborează, coordonează și monitorizează
măsurile de protecție socială specială pentru persoanele cu dizabilități, prin Direcţia Protecției
Persoanelor cu Dizabilităţi (D.P.P.D.). DPPD supraveghează aplicarea normelor juridice
naționale și internaționale în domeniu, având atribuții speciale privind implementarea Convenţiei
4 Strategia UE privind persoanele cu dizabilități pentru 2010-2020
Organizatiei Natiunilor Unite privind persoanele cu dizabilități. Dintre persoanele cu dizabilități
97,7 % (735.364 persoane) se află în îngrijirea familiilor şi/sau trăiesc independent şi 2,3 %
(17.567 persoane) sunt asistate în instituţiile publice rezidenţiale de asistenţă socială pentru
persoanele adulte cu dizabilităţi coordonate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi
Persoanelor Vârstnice prin Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi.
,,În timp ce sistemul social din România a început să se racordeze la standardele europene,
un segment notabil al personelor cu probleme mentale sau fizice continuă să rămână
neglijat. Pentru a veni în sprijinul autorităților și, implicit, și a persoanelor cu dizabilități, este
vitală identificarea dificultăților pe care aceste persoane le întâmpină în activitățile zilnice
desfășurate în spațiul public. [...]”5 De aceea, facilitarea unor servicii și implementarea unor
măsuri pot ușura și îmbunătăți condițiile de viață, iar acest lucru nu trebuie interpretat ca fiind o
privilegiere în comparație cu restul societății, ci ca o treaptă în scara evoluției noastre morale și
sociale.
Deși există probleme privind discriminarea în sistemul educațional, trebuie pus accentul pe
o accesibilitate la o educație incluzivă, de calitate și continuă. Potrivit Art. 18 din Legea
488/2006:
1)În cadrul procesului de învăţământ, indiferent de nivelul acestuia, persoanele cu handicap
au dreptul la:
a)servicii educaţionale de sprijin;
b)dotarea cu echipament tehnic adaptat tipului şi gradului de handicap şi utilizarea acestuia;
c)adaptarea mobilierului din sălile de curs;
d)manuale şcolare şi cursuri în format accesibil pentru elevii şi studenţii cu deficienţe de
vedere;
e)utilizarea echipamentelor şi softurilor asistive în susţinerea examenelor de orice tip şi nivel.
De asemenea, preşcolarii, elevii şi studenţii cu handicap, împreună cu asistenţii personali
şi asistenţii personali profesionişti, după caz, au dreptul la locuri gratuite în tabere de odihnă, o
dată pe an, indiferent de forma de învăţământ (alin. 2). Aceste aspecte reprezintă factori cheie în
creșterea calității vieții și includerea educațională și profesională pentru o mai bună integrare
activă în societate și pentru coordonarea și îndrumarea în alegerea pentru viitor a unor locuri de
muncă specifice nevoilor acestora.
Adesea putem vorbi de mai multe ,,tipuri de dizabilități”, și care necesită măsurarea și
oferirea nevoilor diferite pentru fiecare tip în parte. Acestea pot varia în funcție de sex, vărstă,
mediul social, mediul economic, etc. Există o prezumție implicită că fiecare ,,tip de dizabilitate”
are nevoi specifice de sănătate, educație, reabilitare, sociale și de suport. Cu toate acestea, ar
putea fi nevoie de reacții diferite, de exemplu, două persoane care suferă de aceeași deteriorare ar
putea avea experiențe și nevoi foarte diferite. Deși țările ar avea nevoie de informații cu privire la
deteriorare pentru a ajuta la conceperea unor servicii specifice sau la detectarea și
preîntâmpinarea discriminării. Utilitatea unor astfel de date este limitată, deoarece gradele de
prevalență rezultate nu sunt relevante pentru întreaga arie acoperită de termenul dizabilitate.
De altfel, în vederea realizării ocrotirii și îngrijirii, dizabilitatea trebuie tratată ca o
afecțiune ce aduce încetiniri în viața de zi cu zi, atât în ceea ce privește procesul mintal, cât și cel
fizic. Aceștia trebuie să beneficieze de bune tratamente medicale care să ducă la refacerea și
reabilitarea stării de sănătate. Art. 10 din Legea 448/2006 prevede că ,,persoanele cu handicap
5 https://ro.wikipedia.org/wiki/Persoanele_cu_dizabilit%C4%83%C8%9Bi_din_Rom%C3%A2nia
beneficiază de asistenţă medicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât pentru
tratamentul ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizării, în cadrul sistemului de asigurări sociale
de sănătate, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru”. Totodată, punctul e din Art. 9 alin. 1
stipulează că în atenția autorităților publice acestea au obligația să dezvolte programe de
prevenire a apariției handicapului. Conform Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea
drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, republicată, cu modificările și completările ulterioare,
tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA,
asociat, boli rare, iar gradele de handicap sunt: grav, accentuat, mediu şi uşor.
La nivelul țării noastre, unele programe privind prevenirea, îngrijirea și ocrotirea
persoanelor cu dizabilități au implementat obiective bine formate în vederea promovării și
respectării drepturilor și libertăților, precum și a prevenirii handicapului de la vârste tinere.
Articolul 9 din Legea 448/2006 stipulează că ANPD precum și autoritățile administrației publice
centrale și locale au obligația de a înfăptui relații de dialog și parteneriat non-profit cu asociațiile
non-guvernamentale, iar acestea au datoria de a reprezenta interesele acestor persoane. Unele
dintre Asociațiile și O.N.G-uri care se ocupă de protecția acestor persoane sunt: Fundația HHC
România, Open Society Foundation, Asociația Pro ACT Suport, Federaţia ONPHR, Asociaţia
Nevăzătorilor din România, Asociaţia Alternativa 2003, Asociația Ceva de Spus, Fundaţia
Estuar, Asociaţia Hans Spalinger, Asociaţia 1 Iunie 2001, Asociația Autism România, UNICEF,
World Vision România, Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, Asociaţia Naţională a
Surzilor din România, Asociaţia Handicapaţilor Neuromotori din Romania, Asociaţia Caritas
Bucureşti. Legea 448/2006 mai precizează că Autoritatea Națională pentru Persoanele cu
Dizabilități poate acorda sume de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii Familiei,
Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice. Aceste asociații și O.N.G-uri desfășoară activițăți
specifice de interes general cu caracter permanent, fiind servicii indispensabile vieţii de zi cu zi a
persoanelor cu handicap. ,,Pot fi finanţate din sume cheltuieli pentru activităţile specifice de
interes general, astfel:

a) pentru activităţi educative, culturale, sportive, concursuri şi seminare: transport şi

cazare numai pentru persoanele cu handicap şi însoţitorii acestora, în conformitate cu lim-
itele stabilite pentru personalul bugetar; taxe de participare, pentru persoanele cu handi-
cap şi însoţitorii acestora; taxe de intrare la muzee şi săli de spectacol, pentru persoanele
cu handicap şi însoţitorii acestora, în străinătate; plata arbitrului, instructorului, contraval-
oarea închirierii sălii, amenajării şi sonorizării; mediatizarea activităţii prin afişe, pliante
şi anunţuri; materiale consumabile necesare desfăşurării activităţii; combustibilul pentru
transportul persoanelor şi/sau al materialelor necesare desfăşurării activităţii cu autoturis-
mul aflat în dotarea organizaţiei sau autoturisme proprietate personală pentru transportul
de persoane, conduse de însoţitori, cu condiţia ca însoţitorii să fie angajaţi permanenţi ai
organizaţiei, conform limitelor de consum stabilite potrivit legislaţiei în vigoare;

b) pentru activităţi tip seminar/workshop: transport şi cazare;

c) pentru activităţi de informare şi creştere a gradului de accesibilizare la mediul infor-

maţional şi comunicaţional – publicaţii, interpreţi de limbaj mimico-gestual şi surdo-
cecitate: materiale consumabile necesare realizării obiectivelor activităţii – hârtie, carton,
cleiuri, hârtie specială Braille, sisteme de legătorie, casete video, casete audio, CD-uri,
DVD-uri, cerneluri; servicii şi materiale de întreţinere pentru aparatura de tipografie şi
 multiplicare; taxe poştale în vederea transmiterii publicaţiilor către membrii organizaţiei;
servicii prestate de către persoane fizice sau juridice autorizate, în scopul realizării obiec-
tivelor acestor activităţi; salarii pentru persoanele care participă la realizarea obiectivelor
acestor activităţi, precum şi pentru interpreţii de limbaj mimico-gestual, cu condiţia ca
aceştia să fie autorizaţi sau calificaţi.”6

U.E. facilitează accesul liber la justiție, evidențiind principiul egalității și non-

discriminării, fiind componente fundamentale ale dreptului umanitar, iar Legea 448/2006 indică
că ,,Judecarea cauzelor care au ca obiect obţinerea de către persoanele cu handicap a
drepturilor prevăzute de prezenta lege se face cu celeritate” (Art.25, alin.7). Totuși, există
adesea impiedicări aduse acestor categorii de persoane în a-și apăra autonom sau prin
reprezentanți drepturile împotriva încălcării abuzive a intereselor acestora. Segmentul cel mai
expus la abuzuri repetate și neglijență gravă sunt mai cu seamă copiii încadrați în gradul de
handicap, fie el și de formă ușoară. Cercetările indică faptul că copiii cu dizabilități prezintă de
obicei un risc de 3,6 ori mai mare de a experimenta violența fizică și riscul de 2,9 ori mai mare
de a experimenta violență sexuală comparativ cu copiii fără dizabilități. De exemplu, copiii cu
dizabilități intelectuale/psihosociale sunt considerați a fi de 4,6 ori mai vulnerabili decât copiii
fără dizabilități la cazurile de violență sexuală și de exploatare.
Există o serie de motive pentru acest lucru. De exemplu, copiii cu dizabilități intelectuale
pot fi mai puțin pregătiți pentru a face distincția dintre un comportament adecvat și unul
inadecvat. Agresorii identifică uneori copiii cu limitări cognitive sau de comunicare ca fiind
„ținte ușoare” din cauza numeroaselor provocări cu care astfel de copii se confruntă atunci când
vine vorba de raportarea abuzului. Mai mult decât atât, copiii cu dizabilități continuă să fie
percepuți ca martori ale căror declarații sunt „mai puțin fiabile”. Acest lucru face mai dificilă
urmărirea penală a agresorilor. Datele colectate de la centrele de criză pentru cazurile de viol din
toată Europa relevă faptul că persoanele cu dizabilități care folosesc aceste servicii sunt „mai
susceptibile de a fi fost supuse unor multiple incidente de violență sexuală” decât utilizatorii de
servicii care nu prezintă dizabilități.
Deși potrivit Legii 488/2006, persoanele cu dizabilități beneficiază de protecție împotriva
abuzului și al neglijării de oriunde acestea se află, CEDO a emis o hotărâre contra statului român,
care nu a respectat principiile Convenției O.N.U, hotărâre care avea în prim plan plângerea
penală adresată de o minoră care suferă de dizabilități.
În luna mai 2016 CEDO s-a pronunțat în cauza 36934/08, (I. C. Contra României)
constatând încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cauza a avut ca
obiect nerespectarea drepturilor procedurale penale ale unei minore în vârstă de 14 ani, persoană
cu dizabilități. I. C. a depus o plângere penală pentru infracțiunea de viol în luna ianuarie 2007,
sesizând faptul că șase persoane ar fi fost implicate în activitatea infracțională, dintre care 3
persoane minore și 3 persoane majore. În urma cercetărilor, doar două persoane majore au fost
trimise în judecată și ulterior condamnate, însă nu pentru infracțiunea de viol, ci pt aceea de act
sexual cu un minor. Autoritățile s-au confruntat cu două versiuni ale părților implicate. Pe de o
parte, I. C. a pretins că a fost victima unui viol, iar pe de altă parte, cei doi bărbați trimiși în
judecată, au pretins că actul sexual a fost consimțit. I.C. nu a fost de acord cu încadrarea juridică
dată faptelor, astfel că, după epuizarea procedurilor prevăzute de legislația română, s-a adresat

6 http://anpd.gov.ro/web/informatii-utile/ong-uri/
Curții. În principal, I.C. a criticat faptul că, neavând dovezi materiale cu privire la infracțiunea de
viol (de exemplu urme de violență pe corp sau certificat medico-legal, probe des întâlnite în
astfel de cazuri), autoritățile au dat prioritate declarațiilor inculpaților. De asemenea, I. C. a
criticat și faptul că autoritățile române nu au luat în considerare vârsta sa fragedă sau faptul că în
luna februarie 2007 a fost diagnosticată cu un handicap intelectual ușor, ceea ce dădea naștere la
o prezumție de vulnerabilitate atât fizică cât și psihică. În cele din urmă, I.C. a considerat că în
calitate de victimă minoră, sistemul de procedură penală din România nu i-a protejat drepturile.
După analiza atentă a probelor administrate în cauză, CEDO a considerat că autoritățile române
nu au ținut cont de o serie de împrejurări care sporeau vulnerabilitatea victimei, concentrându-se
mai mult pe lipsa dovezilor materiale cu privire la fapta de viol. Astfel, acestea nu au ținut cont
de vulnerabilitatea victimei datorate vârstei sau dizabilității intelectuale diagnosticate ulterior, de
factori externi precum momentul și temperatura scăzută la care ar fi avut loc fapta (noaptea, luna
ianuarie), precum nici de starea post-traumatică a victimei, în cauză neavând loc nicio expertiză
psihologică a victimei sau administrarea vreunei probe cu martori - persoane din anturajul
victimei (prieteni, profesori, vecini, etc). Prin urmare, Curtea a apreciat că a avut loc o încălcare
a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin această decizie, Curtea iși consolidează propriul rol, acela prin care:,, „Toate ființele
umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune si
constiintă, si trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității."(Art. 1 -
Declarația Universală a Drepturilor Omului). Și evidențiază, în unele cazuri, eșecul
autorităților de a-și îndeplini obligațiile substanțiale și procedurale, de a lua măsurile necesare și
rezonabile de a proteja viața acestor oameni. Acest principiu ne îndeamnă la o ajutorare
reciprocă, atât din partea puterii statale, cât și din partea fiecărui individ, deoarece, dizabilitatea
va reprezenta o preocupare și mai mare din cauza faptului că prevalența acesteia este în creștere.
Aceasta se datorează îmbătrânirii populației și riscului mai mare de dizabilitate în rândul
vârstnicilor precum și creșterii la nivel global a unor condiții de sănătate cronice cum ar fi
diabetul, bolile cardiovasculare, cancerul și afecțiunile de ordin mintal.

Bibliografie
1. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap^1) –
Republicare
2. Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu handicap
https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:0636:FIN:RO:PDF
3. http://anpd.gov.ro/web/informatii-utile/ong-uri/
4. https://www.inspectiamuncii.ro/documents/66402/267740/dizabilitati+strategie+ro.pdf/4092041f-
65e6-4b3e-a666-4d6d141b6eb4
5. Declarația Universală a Drepturilor Omului
(http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Declaratia_Universala_a_Drepturilor_Omului.pdf )

6. Efectele condamnării României la CEDO în cauza I. C contra României cu privire la drepturile

victimelor - persoane cu dizabilități - în procesul penal român
(http://www.ugb.ro/Juridica/Issue15ROEN/
2._Efectele_condamnarii_RO_la_CEDO.Drepturile_victimelor_cu_dizabilitati.Szabo.RO.pdf )

7. http://anpd.gov.ro/web/despre-noi/legislatie/legi/

8. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

9.https://ro.wikipedia.org/wiki/Conven%C8%9Bia_Na
%C8%9Biunilor_Unite_privind_drepturile_persoanelor_cu_dizabilit%C4%83%C8%9Bi