I.

CONCEPTE, TEORII ȘI POLITICI SOCIALE PRIVIND

INTEGRAREA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
I.1. Definiții privind dizabilitatea

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a definit dizabilitatea drept „un termen-umbrelă, care

desemnează handicapuri, limitări de activitate şi restricţii de participare. Un handicap este o
problemă a structurii sau funcţionării corpului: o limitare de activitate este o dificultate
întâmpinată de un individ în executarea unui sarcini sau acţiuni; iar restricţia de participare este
o problemă expermentată de un individ implicat într-o anumită situaţie de viaţă. Astfel,
dizabilitatea este un fenomen complex, reflectând interacţia dmtre trăsăturile corpului unei
persoane şi trăsăturile societăţii în care aceasta trăieşte1.
Legislaţia românească vede în persoanele cu dizabilităţi, „acele persoane cărora, datorită
unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal
activităţi cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi
incluziunii sociale2.
Problema definirii dizabilităţii reprezintă astăzi o problemă des întâlnită pentru
identitatea sistemului de asistentă socială. „Clasificarea Internaţională a funcţionării, a
dizabilităţii şi a sănătăţii” (CIF) propune câteva schimbări importante la nivel cultural cu privire
la conceptele de sănătate, funcţionare, şi dizabilitate. Conceptul de sănătate a fost suprapus celui
de absenţă a bolii; sănătatea nu este însă absenţa bolii, dar poate fi sintetizată ca o stare a întregii
persoane; ca urmare, starea de bine este legată de funcţionarea umană la toate nivelele: biologic,
psihologic şi social3.
Includerea mediului ambiental în definiţia stării de sănătate este foarte importantă:
sănătatea unui individ influenţează direct contextul său de viață, aşa cum acesta interacţionează
şi influenţează sănătatea persoanei.

1
https://www.who.int/topics/disabilities/en/. Vizitat la 10.04.2019.
2
Legea nr. 448 din 2006 (art. 2. part. 1) din 06.12.2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu
handicap, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1 din 03/01/2008.
3
„Clasificarea Internaţională a funcţionării, a dizabilităţii şi a sănătăţii”, Editat de Organizația Mondială a
Sănătății, București, 2004, pp.18-21. Online la adresa http://anpd.gov.ro/web/wp-
content/uploads/2016/06/Clasificarea-internationala-a-functionarii-dizabilitatii-si-sanatatii-CIF-CT-verrsiunea-
pentru-copii-si-tineri-2012.pdf. Vizitat la 17.03.2019. Este important de subliniat faptul că CIF nu este o clasificare
a persoanelor, ci este o clasificare a caracteristicilor sănătăţii persoanelor in contextul situaţiilor de viaţă
individuale şi a interacţiunii cu factorii ambientali, care sunt bariere sau facilitatori. Cu CIF se vorbeşte despre
persoane cu dizabilităţi şi este instrumentul pentru a împărtăşi condiţia noastră umană, care îi caracterizează pe
toţi şi pe fiecare. CIF ne furnizează metoda corectă şi limbajul adecvat pentru a da semnificatul apropriat fiecărei
componente a persoanei şi a mediului în care aceasta trăieşte.

1|Page
 Au fost identificate anumite criterii pe care pe care să se bazeze o definiţie a dizabilităţii:
o asemenea defimţie trebuie să fie aplicabilă tuturor persoanelor, fără a crea minorităţi definite
a priori numai pe bază de diagnostic (spre exemplu „orbii" sau „paraplegici”), şi ar trebui să fie
în măsură să conceptualizeze dizabilitatea şi să fie aplicabile tuturor persoanelor.
„Convenţia Organizaţiilor Unire cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilităţi”
(2006)4 nu defineşte dizabilitatea, ci mai degrabă persoanele cu dizabilităţi, restrângând
conceptul de dizabilitate la situaţii caracterizate de afectăn de durată. Definiţia CIF a
dizabilităţii se bazează pe aspectele interacţiunii dintre un individ (cu o anumită condiţie de
sănătate) şi factorii contextuali.
Dizabilitatea este o stare de diminuare a funcţionării legată de boală, de tulburare, de
leziuni, sau de alte condiţii de sănătate care. in contextul propriu al persoanei in cauză este trăită
ca o afectare, o limitare a activităţii sau o restnctie la participare.
Tema definirii a cine sunt persoanele cu dizabilităţi nu se epuizează în opunerea
modelului medical celui social şi este posibil de înfruntat prin aplicarea modelului bio-psiho-
social introdus de CIF. În prezent, datorită problemelor politice, economice, sociale şi
conceptuale, multe ţări nu numai că nu recunosc pe deplin drepturile fundamentale şi civile ale
persoanelor cu dizabilităţi, ci adesea nu le recunosc nici măcar „calitatea de persoane”.
Dificultatea de a fi de acord asupra a cine sunt persoanele cu dizabilităţi este dezbătută puternic
în ultimii am. pe durata lungului drum care a dus la elaborarea şi adoptarea Convenţiei cu privire
la drepturile persoanelor cu dizabilităţi.
Se înţelege că problematicele legate de definirea dizabilităţii simt şi rămân foarte
complexe, chiar şi în domeniul drepturilor omului şi al documentelor Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Când se încearcă a se înţelege dizabilitatea se sfârşeşte prin a reflecta la teme diverse,
precum: cum se defineşte dizabilitatea, cine este persoana cu dizabilitate, cine nu e dizabil.
Distincţia dintre „normal” şi ..non-normal” este adesea rădăcina dificultăţilor legate de
problemele conceptuale expuse.
CIF introduce, aşadar, conceptul inovativ de clasificare a stării de sănătate a persoanei,
deplasând centrul problemei de la afectare sau deficienţă la viaţa persoanelor: asupra modului
în care persoanele trăiesc în contextul lor ambiental, psihologic, istoric şi cultural, a modului în
care acest context acţionează şi asupra modului în care asemenea condiţii pot fi ameliorate sau
îngreunate cu scopul de a face posibilă la modul concret o viaţă satisfăcătoare la nivel social şi
productiv. Aceasta este în mod sigur cea mai mare inovaţie introdusă de CIF: faptul că atenţia

4
http://anpd.gov.ro/web/conventia/. Vizitat la 29.03.2019.

2|Page
nu mai este centrată numai pe subiect şi pe caracteristicile sănătăţii sale, dar şi pe contextul în
care acesta trăieşte şi a modului în care. interacţionând in mod constant cu condiţiile fizice şi
psihice. participă complex la determinarea nivelului de dizabilitate.
OMS, prin publicarea CIF, promovează şi difuzează următoarea definiţie a dizabilităţii:
„Dizabilitatea este definită ca fiind consecinţa sau rezultatul miei relaţii complexe dintre
condiţia de sănătate a unui individ şi factorii personali, factorii contextuali care reprezintă
circumstanţele în care trăieşte individul” (articolul 2)5. Această definiţie reprezintă o noutate în
mediul internaţional tocmai pentru că clarifică faptul că dizabihtatea nu este definită numai
plecând de la diagnostic, ci de la interacţiunea dintre o condiţie de sănătate cu factori contextuali
care, după prezenţa aspectelor facilitante sau obstaculante, pot determina un nivel de dizabilitate
foarte difent. Acest model interactiv dintre condiţia de sănătate şi mediul ambiental este aşa-
numitul model bio-psiho-social al dizabilităţii. Folosirea termenului „dizabilitate” în CIF,
împreună cu eliminarea cuvântului „handicap”, nu reprezintă o simplă modificare semantică, ci
implică abandonarea modelului liniar adoptat de ICEDH şi depăşirea inevitabilă şi de dorit a
acestuia şi în practică.
În tratatul său de Dogmatică Ortodoxă, părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre o
dependenţă pozitivă: dependenţa creaţiei de Creator, despre o dependenţă revendicată de
unitatea creaţiei în sine şi de unitatea dintre ea şi Creator, o dependenţă ca plinire şi nu una ca
lipsă6.
II. TEORII PRIVIND DIZABILITATEA
II.1. Politici sociale privind integrarea socială a persoanelor cu dizabilitate vizuală

În cadrul discuţiilor internaţionale, atitudinile, presupoziţiile, perceperea problematicii

şi măsurile legislative cu privire la dizabilitate sunt, în general, grupate după mai multe
construcții.
Problematica dizabilității este abordată în principal prin prisma a două modele: cel
medical sau individual și cel social7. Un al treilea model sau construcție este moelul caritativ.
Persoanele cu dizabilităţi au fost inițial doar în responsabilitatea familiei sau a celor
apropiaţi, a Bisericii sau a mănăstirilor. Putem vorbi de un model caritativ, conform căruia

5
Ibidem, p.5.
6
D. Stăniloaie, Teologia dogmatica ortodoxă, vol. 1, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 337.
7
Livius Manea, Dizabilitatea ca factor de risc privind accesul la serviciile de educaţie, în „Calitatea vieţii”, nr.1–
2/2006, p.1.

3|Page
persoanele cu dizabilităţi sunt considerate victime ale deficienţelor sau ale bolilor pe care le au,
în funcţie de aceste disfunctionalităţi, persoanele afectate fie nu pot să meargă, fie nu pot să
vorbească sau să vadă, fie nu simt capabile să înveţe sau să muncească. Ca urmare, aceste
persoane nu pot să se ocupe de ele însele nici să trăiască o viaţă independentă. Situațialor este
una grea, fapt pentru care reclamă servicii speciale, instituţii speciale, spre exemplu şcoli sau
instituții specifice, pentru că ele sunt considerate „diferite” şi nu sunt „normale”. Familia în
special, trebuie să le ajute din milă, trebuie să le acorde atenţie, simpatie şi cantate şi să le
asigure existenta. Uneori, persoanele cu dizabilităţi ele însele se simt „incapabile” şi acuză o
lipsă de încredere în ele însele şi în propriile lor capacităţi8.
Modelul medical apare odată cu industrializarea, în perioada în care valoarea unui
individ era dată de puterea de muncă reliefată prin profit. Normalitatea acelei perioade era
asociată cu disponibilitățile fizice ale corpului uman. Persoanele considerate că nu erau apte de
muncă erau considerați inferioare, ei făcând parte din așa zisa anormalitate. În termeni de muncă
și profitabilitate, persoanele cu dizabilități erau apreciate ca fiind mai predispuse bolilor și prin
urmare mai puțin productivi decât colegii lor.
Această abordarea a creat condiții de dependență, persoanele cu dizabilități fiind văzute
ca obiecte de milă, dependente, instrumente pentru înfăptuirea faptelor bune. Din perspectiva
acestui model problema o are individul și nu societatea. Problema individului rezultă din
inferioritatea lui biologică și psihologică care îi crează limitări și generează dependență față de
alții. Orice problemă cu care se confruntă persoana cu dizabilități este o consecință directă a
deficiențelor sale specifice, iar rezolvarea problemei se poate face doar prin intervenție
medicală, de unde rezultă plasarea individului cu deficiențe în postura de,,bolnav”, atribuindu-
se altora responsabilitatea luării deciziilor privind calitatea vieţii sale. Modelul neagă valoarea
indivizilor, utilitatea lor socială, considerând că aceste persoane nu corespund normelor
generale ale societății și promovează caritatea ca pe o atitudine pozitivă9. Dizabilitatea este
văzută conform modelului medical ca o tragedie care are loc la nivel individual și pentru care
se caută o vindecare10. Intervențiile în acest sens au drept obiectiv aducerea persoanei cât mai
aproape de ceea ce se consideră a fi ,,normal”, valid.
Utilizarea termenului de ,,anormal „ în definirea conceptelor ar trebui eliminată
deoarece crează condiții de dependență, nu stimulează independență acestor indivizi, fiind în

8
Maria Aluaș, Cetățenie și participare privind persoanele cu dizabilități, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
Bioethica”, LV, 1, 2010, pp.74-75.
9
Lioara-Bianca Buboiu, Social and professional discrimination for people with disabilities, în „Managementul
Intercultural”, volumul XVI, Nr. 2 (31), 2014, p.62.
10
Idem.

4|Page
același timp element favorizant pentru stigmatizare, discriminare și implicit segregare.
Termenul ,,anormal” prin însăși conținutul lui îngrădește posibilitățile unui astfel de subiect de
a face propriile alegeri, de a-și controla propria existență. Modelul promovează stereotipurile
și prejudecațile, toate cu repercursiuni asupra calității vieții persoanei cu dizabilități. Cu toată
strădania depusă prin adoptarea și implementarea politicilor sociale privind drepturile
persoanelor cu dizabilități, deschiderea spre o educație incluzivă, modelul medical este încă
puternic vehiculat în problematica acestor persoane care adesea sunt asociate cu termenul de
,,dependență”, ceea ce a dus la atribuirea unor etichete cu repercursuni negative atât asupra
imaginii de ansamblu a dizabilității cât și asupra procesului de integrare socială 11. Potrivit
modelului social, dizabilitatea nu trebuie căutată la nivel personal ci în cadrul interacțiunii
individului cu mediul social. Dizabilitatea este o consecință a felului în care societatea este
organizată și răspunde acestei categorii de subiecți. Acest model înțelege prin deficiență –
dificultatea cu care se confruntă individul, iar dizabilitatea este termenul care desemnează
dezavantajul creat de o societate ce nu ține cont de persoanele cu deficiențe. Conform modelului
social, mediul este văzut ca fiind neadaptat, generator de constrângeri asupra anumitor categorii
de oameni și prin urmare sursa problemelor lor12.
Modelul social al dizabilității are la bază ideea conform căreia societatea și instituțiile
sale sunt opresive și discriminatorii și prin urmare atenția ar trebui focusată pe înlăturarea
obstacolelor din fața persoanelor cu dizabilităti în vederea asigurării unei participări active în
cadrul vieții sociale. Discriminarea și prejudecățile conduc la dizabilitate, și nu diferitele tipuri
de invaliditate, persoanele cu handicap nefiind altceva decât produsul barierelor fizice și
atitudinale pe care societatea le ridică în fața acestor indivizi. Barierele se manifestă la nivelul
mediilor de lucru, al clădirilor publice, al mijloacelor de transport, al sistemmelor de informare
și comunicare, al serviciilor oferite. Promovarea unor imagini negative, discreditante prin
intermediul mass-media generează devalorizarea persoanelor cu dizabilități și constituie tot o
barieră promovată de societate. Modelul social urmarește schimbări ale instituțiilor, regulilor
și atitudinilor care crează și mențin excluziunea.
Din perspectivă școlară, pentru a se atinge obiectivele modelului social este necesară o
restructurare a sistemului educațional, prin care să se asigure accesul elevilor la o gamă variată
de oportunități sociale și educaționale13. Scopul modelului a fost eliminarea obstacolelor, astfel

11
I. Chemelen, Stigmatizarea familiilor care au copii cu dizabilități. Abordări teoretice, în „Cultură, Dezvoltare,
Identitate.Perspective actuale”, Editura Expert, București, 2007.
12
Livius Manea, op.cit.
13
A. Gherguț, Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale.Strategii diferențiate și inclusive în educație,
Editura Polirom, Iași, 2006.

5|Page
încât persoanele cu dizabilități să beneficieze de șanse egale, de a avea o existență
independentă, fiind tratați în virtutea calităților și nu a defectelor.
Pentru a înţelege mai bine aceste modele, precum şi pentru a observa diferenţele de
abordare a problematicii dizabilităţii, redăm câteva exemple:

Exemple Modelul
Modelul caritativ Modelul Modelul
fondat pe
medical social
drepturi

„O, săraca Comunitatea

Ce femeie, va trebuie să
nenorocire, această trebui să construiască „Când va găsi un
tânără in scaun cu consulte un rampe loc de muncă.
1. O tânără rotile: nu va putea medic pentru de acces în angajatorul va
aflată în să se căsătorească a-i cere dacă fata trebui să-i
scaun cu niciodată, să aibă există un clădirilor construiască căi
rotile copii, nici să se tratament care publice pentru de acces. Este
ocupe de familie”. ar putea sâ-i ca persoane ca dreptul ei!”
pemutâ să ea să poată
meargă ca participa la
toată lumea”. viata socială

„Există poate
un
„Vedeţi acest biet „Soluţia
medicament
om este confuz, pentru el ar fi
2. Un sau un
pare întârziat să trăiască cu „Unde doreşte
bărbat cu tratament care
mental: ar fi mai fratele său: să trăiască?
probleme ar putea sâ-i
de deficit bine să trăiască amelioreze
astfel, are în întreabă-l pe
într-o institutie” preajmă el!”
intelectual starea. Ar
persoane
trebui să
normale”.
meargă la
psihiatru”.

„Noi trebuie
să
„Sunt sigur că
învăţăm toti
„Trebuie să fie in câţiva ani,
3.Părinţii limbajul „Când această
unei tinere foarte trist să ai un va exista un
semnelor copilă va
copil care nu va aparat auditiv
cu pentru a putea creşte, va
disfunc- putea trăi niciodată care îi va
comunica cu putea studia la
singur". permite
ţiuni de acest copil şi Universitate
acestui copil
auz cu alte dacă va dori”
să audă mai
persoane care
bine”.
au probleme
de auz”.

6|Page
 II.2. Teoria etichetării

Reprezentanţii acestui curent de gândire sociologică (H.S.Becker, E.Lemert, K.Erikson

etc.) au încercat să afle răspuns la întrebarea „ de ce (cum) o anumită conduită este desemnată
ca fiind deviantă”14. În demersul lor devianţa nu este adoptată ca un set de caracteristici ale
indivizilor, ci mai degrabă ca un proces în care se implică, pe de o parte, persoana ori persoanele
care încacă normele şi valorile, iar pe de altă parte, cei care respectă normele şi valorile
respective, interpretând încălcările şi reacţionând în mod specifiv faţă de ele. Astfel, H.Becker
considera că.”…devianţa nu este o calitate a actului pe care îl comite individul, ci mai degrabă
o consecinţă a aplicării de către ceilalţi a regulilor şi sancţiunilor unui „infractor”15. Prin urmare
unul şi acelaşi act apare ca deviant în măsura în care ceilalţi reacţionează la el ca atare.

D a) Pe parcursul vieţii toate persoanele încalcă, în mod voit sau nevoi, normele sociale. De
aceea împărţirea oamenilor în indivizi normali şi indivizi devianţi, împărţire cu care operează
sociologia tradiţională, nu poate fi susţinută;
b) această încălcare a normelor sociale, care în marea majoritate a cazurilor nu este detectată de
către agenţii de control social, poate fi denumită „devianţă primară”;
c) calificarea unui act ca fiind deviant depinde mai puţin de ceea ce face individul ca atare, cât
mai ales de definiţiile elaborate de grupurile investite cu autoritatea de a eticheta devianţa. În
consecinţă devianţa depinde de reacţia societăţii faţă de încălcarea normelor, de tipul de norme
pe care societatea şi-a propus să le impună, de situaţiile particulare în care se produc aceste
abateri de la norme şi de categoriile de indivizi care sunt desemnaţi ca devianţi;
d) din punct de vedere al devianţilor înşişi, conduita lor este una perfect normală. Abia după ce
are loc procesul de etichetare din exterior, apare devianţa ca atare (care poate fi numită
„devianţă secundară”), întrucât indivizii etichetaţi ca devianţi nu numai că ajung să creadă în
autoritatea acestei etichete, dar şi adoptă conduite conforme cu această etichetă, asimilând toate
atributele identităţii de deviant. Astfel, ei primesc un status care îi obligă să adopte normele şi
valorile unei subculturi sau contraculturi deviante, caută compania unor persoane care au
aceeaşi identitate şi împărtăşesc acelaşi stil de viaţă cu acestea. Este cazul frecvent al pacienţilor
spitalelor de psihiatrie, al consumatorilor de droguri, ş.a., a căror identitate de deviant este
construită prin intermediul reacţiei societăţii ce nu admite ca indivizii să semene între ei.

14
Sorin M. Rădulescu, Sociologia deviantei si a problemelor sociale, Editura Lumina Lex, București, 2010, p.94.
15
Manea, p. 81.

7|Page
Eticheta serveşte pentru a închide persoana într-un status de „outsider licenţiat” generat de
predicţia constructivă implicată de aplicarea acestei etichete;
e) procesul de etichetare este realizat de către medici, judecători sau de către alţi agenţi de
control social, care au puterea legitimă de a stigmatiza, de a supune pe indivizii nonconformişti
unui ritual de declasare sau degradare, de a-i sancţiona şi de a-i obliga să se socializeze pentru
a reveni la identitatea considerată „normală” de către societate16.
Din perspectiva teorii etichetării, persoanele cu diferite deficienţe apar ca fiind
etichetate ca deviante, handicapate, etichetarea realizându-se de către serviciile medicale,cu
toate că diferitele dificultăţi cu care se confruntă nu ţin în totalitate de resortul medicinei.

II.3. Perspectiva dramaturgiei sociale

Erving Goffman este unul dintre sociologii care a adus o contribuţie importantă în
orientarea şi organizarea serviciilor destinate persoanelor cu handicap. Între lucrările sale de
upă S.M. Rădulescu17 teoria etichetării poate fi sintetizată în următoarele cinci enunţuri:
referinţă, pentru problematizarea unor aspecte ale situaţii speciale ale persoanelor cu handicap,
este « Asylium ». Prin utilizarea unei scheme de analiză microsociologică a interacţiunii umane,
Goffman apare ca reprezentant al sociologiei interpretative americane. În Analiza vieţii sociale
autorul pleacă de la interacţiunea socială, respectiv de la acele entităţi care se manifestă de
fiecare dată când unul sau mai muţi indivizi se află în prezenţa imediată a a altuia sau a altora.
În analiza sa mocrosociologică, pleacă de la analogia între interacţiunea socială şi reprezentarea
teatrală. Astfel, interacţiunea are accepţiunea unei « serii de mici drame în care actorii îşi
reprezintă imaginile despre sine, încercând să manipuleze reacţiile celorlalţi, (ale publicului),
îşi protejează identităţile şi îşi dezvoltă reguli care le ghidează comportamentul în viaţa
cotidiană »18.

16
Ibidem, pp.278-291.
17
Rădulescu, p. 95.
18
https://journals.lww.com/hrpjournal/Abstract/2013/01000/Erving_Goffman_s_Asylums_and_Institutional_Cult
ure.4.aspx. Accesat la 11.04.2019.

8|Page