Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Universitatea Bucureşti

ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI

Modele parentale. Efectele comportamentelor specifice în
dezvoltarea copilului

RADU ALEXANDRA MIRUNA

PROFESOR COORD. ASIST. UNIV. DR. MIHAELA SOFRONE

2017
 În limbajul comun termenul de familie este folosit în mod nediferenţiat atât pentru familia din care
provine un individ cât şi pentru propria familie constituită prin căsătorie. ,,Definită ca un ansamblu
de relaţii sociale reglementate, familia este un complex de roluri şi statusuri sociale.”1
Modele parentale-“ansamblu de comportamente (supraveghere, îngrijire, educaţie) pe care părinţii
le desfăşoară în raport cu copii; orice societate prescrie, printr-un sistem de norme (culturale,
instituţionale/juridice) conţinutul modelelor parentale în funcţie de sex(modele materne şi modele
paterne) şi emite un set de aşteptări legitime; totuşi, comportamentele reale ale actorilor nu coincid
cu prescripţiile, iar modelele sunt în permanenţă reconstruite.”2
A deveni părinte implică o responsabilitate foarte mare, deoarece stilul acestora de a fi, a gândi
şi a se comporta îşi pune accentul în dezvoltarea multilaterală a copilului. „Stilurile şi modelele
parentale joacă un rol important în dezvoltarea copilului, în procesele de pregătire a carierei, în
asimilarea tendinţelor dominate fie de egocentrism, fie de competiţie personală, prin conduite
familiale suportive, stabile, pozitive, motivante, fie prin conduite atitudinale orientate spre succes/
spre evitarea insuccesului.”3 Pentru a putea face posibilă această dezvoltare multilaterală, părintele
trebuie să asigure iubirea necondiţionată faţă de propriul copil, îngrijirea permanentă a acestiua, să
dezvolte în el sentimentul respectului de sine dar şi încrederea în propriile forţe într-un climat familial
adecvat deoarece, aşa cum susţine şi Daniela Roman: ,,o generaţie sănătoasă fizic şi psihic se naşte
în contextul unui climat familial propice.”4
Comportamentul şi gândirea părinţilor îşi pune profund amprenta asupra personalităţii copilului
lor. În general, copii preiau de la părinţii lor anumite comportamente şi atitudini, părintele fiind
considerat primul profesor şi model al copilului deoarece în primii ani de viaţă copilul asimilează
totul din mediul care îl înconjoară. “Apariţia unui copil echivalează cu obligaţia de asumare a unui
ansamblu de datorii cu privire la îngrijirea, la protecţia şi la educaţia sa”5 întrucât “educaţia e singura
moştenire neperitoare ce o putem lăsa urmaşilor noştri. De aceea, parinţii trebuie să aibă drept primă
ţintă în viaţă educaţia copiilor lor”.6
Este o realitate evidentă faptul că familia este locul în care ,,copilul învată să interpreteze realitatea”7
punându-l să ia singur decizii responsabile dar şi îndrumându-l să aibă atitudini controlate deoarece

1
Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală- Concepte fundamentale şi studii de caz, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2000, pag. 209
2
Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia Educaţiei Familiale Vol.I, Bucureşti, Editura Polirom, 2002, pag.238
3
Neacşu, Ion, Pedagogie Socială- Valori, Comportamente, Experienţe, Strategii, Bucureşti, Editura Universitară, 2010,
pag.120
4
Roman, Daniela, Familia şi rolul ei în educarea copilului, Iaşi, Editura Polirom, 2011, pag.65
5
Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia Educaţiei Familiale Vil.II, Bucureşti, Editura Polirom, 2002, pag. 52
6
Cajal, Marcu, Educarea copilului în familie, Bucureşti, Editura Medicală, 1975, pag,16
7
Les, Giblin, Arta dezvoltării relaţiilor interumane, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000, pag. 34
influenţa părinţilor asupra formării copilului ca viitor om cu respect faţă de cei din jur şi conştient de
realitatea societăţii este vizibilă încă din perioada grădiniţei.
Prin modelele parentale educaţionale, familia joacă un rol semnifictiv nu numai de interpreţi ai
primelor informaţii despre lume, dar şi despre psihismul şi personalitatea acestora. 8 Potrivit
concepţiei lui Alfred Adler, mama este cea căreia îi revine misiunea modelării copilului în aşa fel
încât acesta să nu devină robul unui egoism care mai târziu va căuta să-i înrobească pe toţi cei cu care
vine în contact social. De aceea cea dintâi îndatorire a mamei este de a sădi în conştiinţa copilului
sentimentul comuniunii sociale, cultivându-i ideea fundamentală că trăieşte într-o lume în care nu
este altceva decât un om intre oameni.
Un concept prin care a fost abordată relaţia dintre părinţi şi copii foarte des întâlnit în literatura
psihologică este acela de stil parental. ,,Stilurile parentale reprezintă grupuri de atitudini şi
comportamente interactive,clasificate astfel:
• Stiluri permisive, care implică un nivel scăzut al solicitărilor din partea părinţilor, la limită
putând degenera în indulgenţă excesivă, neatenţie şi neglijarea copilului;
• Stiluri autoritare, caracterizate de neglijare relativă a nevoilor copiilor, în favoarea
problemelor părinţilor, de solicitările părinţilor pentru obedienţa copiilor şi metode coercitive
pentru a disciplina copiii şi a pedepsi infracţiunile;
• Stiluri democratice, caracterizate de atitudini şi comportamente parentale care acordă atenţie
nevoilor copiilor, în funcţie de vârstă şi etapa de dezvoltare a acestora.”9

Modelul matern a constituit multă vreme o temă privilegiată a studiilor privind dezvoltarea
copilului şi integrarea sa socială. Acestea indică o implicare mai mare a mamelor şi una comparativ
mai redusă a taţilor în îngrijirea şi educarea copiilor.
Din punctul meu de vedere, relaţia dintre mamă şi copil este o relaţie de neînlocuit deoarece ea
influenţează întreaga dezvoltare emoţională şi intelectuală a copilului său, dar şi reuşita sa şcolară,
integrarea socială şi profesională. Dacă o mamă nu îşi manifestă afecţiunea pentru copilul său în
perioada copilăriei, va influenţa modul acestuia de a fi la maturitate, privind relaţiile interumane. În
general, comportamentul pe care o mamă îl are în relaţia cu copilul său în primii ani de viaţă se va
reflecta mai târziu într-un adult care va avea încredere în el şi îşi va putea gestiona singur problemele,
sau într-o persoană neîncrezătoare în propriile forţe, neputând să îşi exprime emoţiile.

8
Key, Hanson, Secolul copilului, trad. Rom., Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, pag 189
9
Cojocariu, Daniela, Copilăria şi construcţia parentalităţii- Asistenţa maternală în România, Bucureşti, Editura Polirom,
2008, pag.61
 I. Mama denegatoare

Mama denegatoare se încadrează în stilul autoritar şi se caracterizează prin ,,manifestarea dispreţului

de către mamă faţă de succesele, aptitudinile, interesele, nevoile dar şi a sentimentelor copilului
său.”10
În opinia mea, copilul unei mame care îi minimalizează succesele, sentimentele, nevoile, ajunge să
crească având îndoieli legate de propriile aptitudini, valori, cunoştinţe şi nevoi emoţionale.Aceştia nu
îşi vor exterioriza emoţiile, trăirile deoarece nu vor simţi că sunt importante şi vor simţi tot timpul
nevoia de afirmare şi afecţiune din partea celorlalţi. Acest dezinteres constant faţă de ceea ce
realizează şi ceea ce simte copilul este perceput adesea ca o formă de respingere, ,,provocându-i
acestuia reacţii regresive, inducându-i un comportament indisciplinat şi agresiv dar şi o stimă de sine
scăzută.Copilul va avea tendinţa spre minciună prin care îşi apăra inconştient trebuinţa de
autorealizare. ”11

II. Mama sănătoasă psihic şi implicată în educaţia copilului

Acest model matern se încadrează în stilul democratic deoarece pune accent pe nevoile copilului.
Mama sănătoasă psihic şi implicată în educaţia copilului are o ,,cunoaştere clară, globală a
trebuinţelor, sentimentelor copilului şi îl integrează treptat în lumea normelor şi a valorilor sociale.”12
Din punctul meu de vedere, acest model matern este favorabil pentru o bună dezvoltare a copilului
deoarece implică o relaţie pozitivă între mamă şi copil care implică comunicarea activă,
motivaţională, energică, optimistă, înţelegerea nevoilor copilului, încurajarea acestuia. Aceast tip de
relaţie este esenţială pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copilului, fiind capabil de succes în
viitor întrucât poate identifica mai uşor ceea ce îşi doreşte în viaţă şi să găsească soluţiile necesare
pentru a reuşi.
,,Această atitudine a mamei nu determină stări de dezordine, ci dimpotrivă stimulează o dezvoltare
normală a copilului.”13

10
Nistor, Gheorghiţa, Rolul familiei şi al şcolii în prevenirea comportamentelor de risc la adolescenţi, în lucrarea Riscuri
la tineri. Studiu de caz: Adolescenţii cu HIV/SIDA din România, coord. Buzducea Doru, Bucureşti, Editura Universităţii
din Bucureşti,2007, pag. 187
11
Idem, pag. 192
12
Idem, pag. 195
13
Nistor, Gheorghiţa, Rolul familiei şi al şcolii în prevenirea comportamentelor de risc la adolescenţi, în lucrarea Riscuri
la tineri. Studiu de caz: Adolescenţii cu HIV/SIDA din România, coord. Buzducea Doru, Bucureşti, Editura Universităţii
din Bucureşti,2007, pag. 197
III. Mama excesiv de ambiţioasă

Mama excesiv de ambiţioasă se încadrează în stilul autoritar deoarece neglijează nevoile copilului şi
atribuie sarcini pe care acesta nu le poate finaliza. Aceasta ,,vrea dovezi ale unor capacităţi care le
depăşesc pe cele naturale ale copilului, stimulându-l să depună eforturi peste puterile lui ”14
Din punctul meu de vedere, acest stil nu este benefic pentru copil întrucât din cauza faptului că nu
poate satisface ambiţiile mamei, acesta se fixează pe stări de nemulţumire,cedează, începe să renunţe
să înveţe a se achita de sarcini.

În concluzie, copilul descoperă lumea şi îşi formează modul de a fi în societate cu ajutorul mamei şi
sub protecţia ei capătă înţeles fiecare lucru. Mama este percepută ca iniţiatoare pentru viaţă, la început
în plan emoţional şi afectiv, apoi intelectual şi cultural. De aceea, modelul matern adoptat va avea
consecinţe vizibile privind comportamentul, atitudinile, gândirea şi acţiunile copiului.

14
Nistor, Gheorghiţa, Rolul familiei şi al şcolii în prevenirea comportamentelor de risc la adolescenţi, în lucrarea Riscuri
la tineri. Studiu de caz: Adolescenţii cu HIV/SIDA din România, coord. Buzducea Doru, Bucureşti, Editura Universităţii
din Bucureşti,2007, pag. 195
BIBLIOGRAFIE

1. Cajal, Marcu, Educarea copilului în familie, Bucureşti, Editura Medicală, 1975

2. Cojocariu, Daniela, Copilăria şi construcţia parentalităţii- Asistenţa maternală în România,
Bucureşti, Editura Polirom, 2008
3. Key, Hanson, Secolul copilului, trad. Rom., Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978
4. Les, Giblin, Arta dezvoltării relaţiilor interumane, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000
5. Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală- Concepte fundamentale şi studii de caz, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2000
6. Neacşu, Ion, Pedagogie Socială- Valori, Comportamente, Experienţe, Strategii, Bucureşti,
Editura Universitară, 2010
7. Nistor, Gheorghiţa, Rolul familiei şi al şcolii în prevenirea comportamentelor de risc la
adolescenţi, în lucrarea Riscuri la tineri. Studiu de caz: Adolescenţii cu HIV/SIDA din
România, coord. Buzducea Doru, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti,2007
8. Roman, Daniela, Familia şi rolul ei în educarea copilului, Iaşi, Editura Polirom, 2011
9. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia Educaţiei Familiale Vol.I, Bucureşti, Editura Polirom,
2002
10. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia Educaţiei Familiale Vol.II, Bucureşti, Editura Polirom,
2002