IMPACTUL INSTITUȚIONALIZĂRII ASUPRA COPIILOR

Impactul
instituționalizării
asupra copiilor

Dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați trebuie înțeleasă nu ca o reacție la separarea de părinți, ci ca un efect al
mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții.

Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui sau a unui substitut al
acestuia, ci și incapacitatea minorului de a trăi-în casa de copii- experiența unor relații călduroase, apropiate și de durată cu
adulți în care să poată avea încredere și, de multe ori, chiar cu prieteni de aceeași vârstă.

Faza de detașare din dezvoltarea răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce pe
termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime. Calitatea redusă a mediului fizic în care se
dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală fizică și psihologică.
 Îngrijirea fizică
Una dintre principalele cauze ale instituționalizării o
constituie sărăcia. Mulți părinți optează pentru această
variantă a instituționalizării în ideea că vor asigura astfel
măcar supraviețuirea fizică a copiilor lor. Nivelul îngrijirii
fizice în majoritatea instituțiilor se află în jurul standardelor
minime acceptabile. Probleme se înregistrează în mai multe
direcții:
Ø asigurarea hranei, mai puțin ca aport de calorii
corespunzător vârstei și stadiului de dezvoltare, cât ca
alimente calitativ superioare;
Ø insuficiența, starea deficitară sau neadecvată a lenjeriilor
de pat, încălțăminte, îmbrăcăminte;
Ø clădiri improprii sau aflate în stare avansată de degradare.
Ø absența, insuficiența, deteriorarea sau excesiva grijă a
personalului în păstrarea jucăriilor și altor materiale de
stimulare a dezvoltării copilului;
Ø absența medicamentelor;
Ø absența sau insuficiența personalului calificat (psihologi,
medici, asistenți sociali, pedagogi, sociologi).
 Îngrijirea copilului
„ca întreg”
În ultima perioadă s-au înregistrat lipsuri semnificative în ceea ce
privește cunoștințele despre dezvoltarea copilului și nevoile sale
psihologice.
În numeroase instituții este îndreptată aproape în permanență către
asigurarea nevoilor fizice ale coplilului. D. Tolfree (2000) a identificat
cinci caracteristici ale instituțiilor care se află la originea acestei situații
nesatisfăcătoare:
Ø filosofia instituțională;
Ø calitatea interacțiunii copil-adult;
Ø nivelul de stimulare oferită copilului;
Ø regimul instituțional (metodele de menținere a disciplinei și rutina);
Ø rolul grupurilor de copii în asigurarea răspunsului la unele nevoi non-
materiale.
 Filosofia instituțională
Presupune stabilirea unor obiective exacte care să facă obiectul
discuției personalului pentru a stabili în comun modalitățile de atingere
a standardelor respective. Modificările regulilor și practicii continuu în
încercarea de a împăca atât caracteristicile organizației, cât și nevoile
particulare ale grupurilor de copii care se succedă în instituție este
neeficientă.

Exemplu de filosofie instituțională: „un copil deprivat de o familie

are nevoie de dragoste și îngrijire în condiții cât mai apropiate posibil de
cele dintr-un cămin normal. Serviciile instituției vor fi orientate nu numai
către copil, ci și spre familia acestuia. Aceasta implică activități de
întărire a familiei pentru a deveni capabilă să-și preia fără riscuri
copilul.”
 Relația copil-adult
Această relație este un aspect „cheie” pentru
dezvoltarea copilului instituționalizat, dar este foarte
dificil de stabilit. Este afectată de o serie de
caracteristici ale instituțiilor de ocrotire.
Ø raportul foarte redus adulți/copii și frecventa
fluctuație a personalului ;
Ø perspectiva greșită a personalului care nu se
consideră angajat pentru a oferi acțiune și relații
personalizate, apropiate față de copil;
Ø rotația copiilor în cadrul sistemului;
Ø rotația personalului în interiorul sistemului.
 Stimularea copilului
Pentru copilul mic, calitatea mediului înconjurător este determinată în asigurarea unei game
largi de oportunități de joacă exploratorie și interacțiune cu alți copii sau cu adulți.
Nevoia unui mediu stimulativ există și pentru copilul mai mare, fapt consemnat în Convenția
ONU cu privire la Drepturile Copilului: „copilul are dreptul la odihnă și recreere, la participarea la
joacă și jocuri adecvate vârstei sale.”
 Regimul instituțional
Casele de copii capabile să reușească
în întregime să asigure programe
individualizate pentru copiii pe care îi au
în îngrijire sunt foarte greu de găsit.
Tratamentul „în bloc” este un
fenomen comun care include elemente
diferite ale rutinei și rigidității:
îmbrăcăminte identică, tunsoare similară,
program fix de culcare, deșteptare, mese
la ore fixe și în grupuri mari.
 Grupurile de copii
În societățile în care sunt valorizate
cooperarea și conformitatea și în care
grupurile de copii oferă cadrul acordării
sprijinului reciproc, dezvoltă rivalități;
compensează absența afecțiunii.
Pe de altă parte, în centrele puternic
structurate ierarhic și unde mediul este dur,
există riscul competiției, exploatării și
rivalității între grupurile de copii.
 Convenția ONU cu privire la Drepturile
Copilului (1989, articolul 19), stabilește că:
„statele semnatoare vor lua toate măsurile
necesare protejării copilului de orice formă de
violență fizică sau mentală, accident sau abuz,
Abuzul instituțional neglijare sau tratament neglijent, malpraxis, abuz
sexual sau exploatare atât timp cât acesta se află
asupra copilului în îngrijirea părinților sau tutorelui stabilit de
lege sau a oricărei persoane care are în grijă
copilul”.
Foarte des, abuzul verbal însoțește formele
fizice de violență, dar și cuvintele singure pot
avea puternice efecte negative.
 Caracteristicile instituției de
ocrotire ideale

Caracteristicile instituției de ocrotire ideale se regăsesc

prezentate în linii aproape identice de mai mulți autori.
1. Număr redus de copii aflați în îngrijirea unui singur adult;
2. Grupuri mici de copii;
3. Constanta personalului;
4. Spații curate, sigure, viu colorate, toate dotările adaptate
vârstei copiilor, obiecte și amenajări stimulative;
5. Un program zilnic cu măcar o minimă structurare, dar cu
evitarea pericolului „înregimentării”;
6. Îngrijitori calzi, cu atitudine pozitivă, implicați și
responsabili;
7. Îngrijitorul/educatorul trebuie să aibă măcar minime
cunoștințe de psihologie a vârstei copiilor cu care
lucrează.
8.
 Bibliografie

1. G. Neamțu, G. Lupșan, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, 2003;

2. D. Tolfree, Roofs and Roots- The care of separated children in the developing
world, Ashgate Publishing, Arena, 2000;
3. S. Ponnappa, Development Experiences of Guild, Foster Parents Plan International,
New Delhi, 1989;
4. Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, 1981, articolul 31;
5. Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, 1989, articolul 19;
6. Cichetti, Toth, The development of depression in children and adolescents 1998;
7. Hetherington, Parke, Child psychology: A contemporary viewpoint, 5th ed., 1999;
8. Schafer, H.R; Emerson, P.E, The development of social attachment in infancy, vol.
32, 1998, pp. 95-108;
9. C. Howes, Children experiences incenter-based child care, vol 43, 1997.
Vă mulțumesc pentru atenție!