II.

Dimensiunea metodologică în asistență socială

1. Conceptul de metodologie

Conform Dicționarului al metodelor de cercetare socială, metodologia este definită

astfel „Poziția filozofică sau concepție despre lume și viață care stă la bază și furnizează
informații unui stil de cercetare”.
În sens strict, termenul metodologie înseamnă „învăţătură despre metodă. Conform
etimologiei, metodologia (gr. methodos+logos) desemnează știința metodelor”. În sensul cel mai
general, metodologia este o știință în care se dezvoltă modalitățile de realizare a cunoașterii
teoretice.
Metodologia este considerată filozofia metodelor. Ea cuprinde, inițial o epistemologie-
„regulile adevărului” care garantează validitatea concluziilor și, în al doilea rând o ontologie -
stabilirea obiectivelor despre care se pot pune intrebări valide și pe seama cărora se pot trage
concluzii1.
În aproape toate cercetările, termenul epistemologie inseamnă „regulile științei -
concluzii care sunt bazate pe argumente exprimate ca informații care au fost adunate
„transparent” prin mijloace care se cunosc și pot fi detestate sau reproduse. Ontologiile
cercetării reflectă concepția despre lume și viață sau „harta” cu care porneste la drum
cercetătorul.
Putem admite că în sociologia contemporană diferențele sunt mai proeminente decat
convergențele. Tipurile de diferențiere sunt multiple și pot fi explicate ușor prin invocarea
„tinereții disciplinei”.
Orice ramură de cunoaștere științifică și de acțiune eficientă are propriul corp
metodologic care are rolul de a organiza și direcționa activitatea specifică a domeniului
respectiv. În sfera socio-umanului, metodologia poate fi definită ca analiza sistematică a
metodelor și a technicilor cu ajutorul cărora se realizează o cercetare aplicativă sau teoretică.
Metodologia nu este doar o colectie de metode și technici de abordare calitativă sau cantitativă a
socialului, nu este o multitudine de tehnici.

1
Victor Jupp - Dicționar al metodelor de cercetare socială - Editura Polirom, Iași, 2010, p. 274;
 Este prioritar să specificăm faptul că o metodă este întotdeauna un mijloc și nu o
finalitate în sine, metoda este modul de a acționa, dar ea nu specifică obiectivele ce trebuie atinse
și valorile de care trebuie să ținem cont. Metoda este un instrument pentru atingerea unor
obiective care au fost dinainte stabilite, ea este subordonată valorilor și finalităților specificate în
teorie 2. De fiecare dată când optăm pentru o anumită metodă de intervenție și investigare pornim
defapt de la o teorie de referință care condiționează direcția cercetării și a acțiunii.
Nici in domeniul asistenței sociale nu se fac excepții de la condiționarea teoretică. În
practica asistentenței sociale se formează diferite strategii de investigare și intervenție în funcție
de perspectivele teoretice alese.
De asemenea se consideră că metodologia oricărui domeniu de cunoaștere
fundamentală sau aplicativă are o componentă teoretico-epistemologică (care este formată din
teorii de referință și modele explicative) și o componentă technic normativă (care include
metode și technici de culegere a datelor empirice, procedee și technici de prelucrare a datelor, de
analiză și de interpretare a acestora, principii metodologice). Asistența socială ca sistem teoretic
și de activitate specializată în rezolvarea problemelor sociale și-a clădit treptat propria
metodologie, utilizând două modalități principale de realizare a acestora: prima se întemeiază pe
sistematizarea experienței practice de lucru cu clienții, iar a doua modalitate constă în absorbirea
achiziților teoretico-metodologice din științele socio-umane.
Există de asemenea un demers pragmatic și unul ștințific de construcție a metodologiei
asistențiale care sunt complementare3.
Metodologia asistenţei sociale este domeniul de gândire interesat îndeaproape de
manierele de acţiune, de procedeele şi principiile utilizate în practica asistențială.
Metodologia ne ajută să înțelegem care este cunoașterea și acțiunea în asistența
sociala, ținând cont de procesul de investigare a problemelor sociale, precum și de găsirea
strategiilor de intervenție în vederea găsirii unor soluții.
În opinia lui Cristian Bocancea, componentele metodologiei asistenței sociale sunt
următoarele:
a. teorii de referință (teorii sociologice; teorii psihosociologice,teorii psihosociologice,teorii
asistențiale) ;

2
Cristina De Robertis - Methodologie de l' intervention en travail social - Editura Bayard, Paris, 1995, p. 79;
3
Cristina De Robertis, Pascal Henri - L'intervention collective en travail social - Editura Bayard, Paris, 1995, p.
80;
 b. metodele,technicile și strategiile de cunoaștere și intervenție (metode și technici de
investigare psihosociologică; metode și technici de intervenție asistențială) ;
c. procedeele de evaluarea realității empirice (a situațiilor problematice) și
procedeele de evaluare a gradului de eficiență a demersului asistențial.
Asadar, metodologia asistenței sociale are o dimensiune teoretică, una technic
normativă și alta evaluativă, de sinteză între teoretic și empiric; autoreflexivă și autoevaluativă4.
Potrivit lui Emil Durkheim care sublinia în „Regulile metodei sociologice” că „nu
trebuie să consiste într-o simplă parafrază a prejudecăților tradiționale, ci să ne facă să vedem
lucrurile altfel de cum apar omului de rând; căci obiectul fiecărui stiințe este de a face
descoperiri și orice descoperire deconcentrează mai mult sau mai puțin opiniile acceptate”.5
Pentru a schița însă sfera metodologiei în general, dupa cum sublinia și Petru Iluț în
lucrarea sa, toate aspectele vieții cotidiene (de la probleme profesionale la cele sentimentale, de
la elemente ale vieții private la elemente de economie sau politici naționale sau internaționale
sunt mereu dezbătute în toate mediile sociale, în urma acestei dezbateri rezultă predicții,
explicații sau chiar concepții. Născută din praxisul sociocultural mai larg în cadrul căruia intră și
cultura generală acumulată prin scoală, dar a cărei substanță principală e dată de practica
rutinieră, funcționează ceea ce se numește cunoașterea la nivelul constiinței comune, al simțului
comun, al bunului simț, adică sistemul de credințe, reprezentări, cunoștințe - descrieri, explicații
și interpretări - obținute în mod spontan, fără o cercetare sistematică și după metode stiințifice,
pe baza activităților contextelor obisnuite (loc de muncă, familie, cerc de prieteni, organizații
politice sau de altă factura etc.)6.
În domeniul socioumanului se poate observa o distanță mică și cele mai puternice
suprapuneri între cunoasterea pe care ne-o ofera simțul comun și cea produsă sub cupola stiinței.
Acest lucru se datorează în primul rând nivelului actual de dezvoltare la care se află stiințele
sociale iar în al doilea rând consistenței domeniului social, unde ne lovim, propriu zis cu o
cunoastere de sine, a omului (între un om ce construiește o colibă și un inginer care proiectează
un „zgârie nori” este o deosebire uriașă în ceea ce privește competențele technice și stințifice, nu
același lucru se poate spune atunci când comparăm o mamă care își creste copilul după propria
experiență și constiință, cu un puericultor.

4
Cristian Bocancea, George Neamțu - Elemente de asistență socială – Editura Polirom, Iași, 1999, p. 162;
5
Emil Durkheim - Regulile metodei sociologice - Editura Antet Revolution, București, 2003, p. 32;
6
Petru Iluț - Abordarea calitativă a socioumanului - Editura Polirom, Iași, 1997, p. 9;
 În domeniul socioumanului, cunoașterea comună are, după opinia lui Petru Iluț are
multitudine de virtuți care o fac foarte utilă și uneori necesară în contextele praxisului cotidian.
„Ea este direct accesibilă oamenilor obisnuiți , are caracteristica familiarității, a
complexității, flexibilității și subtilității, mai mult , majoritatea teoriilor și explicațiilor din
stiințele sociale își au corespondentul în cunoașterea comună”.7 De asemenea trebuie remarcate
și limitele sau chiar erorile pe care le are simțul comun în ceea ce privește înțelegerea și
explicarea realității socioumane : subiectivitatea, imprecizia, particularismul și prevalența
aparenței ( în dauna esenței) sunt tot atâtea obstacole în calea unei cunoașteri de calitate. De
aceea în dauna pozitivismului manifestat în secolul al XIX-lea asa numitele stiințe ale spiritului
au încercat să se desprindă în mod egal de metafizica și de cunoașterea comună, pentru a
dobândi un plus de exactitate și obiectivitate. Domeniul favorizat al „ reformei pozitiviste” l-a
compus corpul metodelor și technicilor de cercetare. Doar prin rafinarea acestora reuseau
stiințele socioumane să ajungă la o mai bună formare a teoriilor, la predicții și explicații care să
genereze soluții practice în coordonarea socioumanului. În acest mod s-a format metodologia
științelor socioumane.
Dincolo de dorințele pozitivismului, științele socioumane au trebuit să țină seama, în
construcția metodologiei, de specificul obiectului lor de cercetare. Jean- Louis Loubet del Bayle
afirmă „ omul nu studiază chiar în aceeași manieră ca un obiect fizic, o plantă sau un animal”8.
Fiecare disciplină va apela la technicile și metodele de investigație care constituie
arsenalul metodologic al socioumanului. Mai mult, în fiecare cercetare se va dori o metodă nouă,
ci chiar metodă inedită. Dar ce este metoda ? Prin ce diferă metoda, de technică, de instrument
sau de procedeu în sfera cercetării?
Termenul „metodă” este des utilizat fără prea multe precauții semantice, ajungând la
modalități, niveluri și etape de profunzime ale cercetării. De asemenea este posibilă și necesară o
definire mai riguroasă. Altfel se urmăresc formele de singular și plural ale termenului. Metoda
(singular) desemmnează calea urmată de rațiunea umană pentru a putea ajunge la cunoașterea
sau demonstrarea unui adevăr. Spus altfel, metoda desemnează un ansamblu de operațiuni
intelectuale ce ne ajută să analizăm, să înțelegem și să explicăm o realitate studiată.

7
George Neamțu - Asistența socială. Studii și aplicații - Editura Polirom, Iași, 2005, p. 32;
8
Jean-Louis Loubet Del Bayle - Introduction aux methodes des sciences – Editura Privat, Toulouse, 1986, p. 13;
 Madeleine Grawitz definește metoda ca „ un ansamblu de reguli sau procedee
destinate atingerii, în cele mai bune condiții ( de timp, de efort, de cheltuieli, a unui obiectiv,
cum ar fi: adevărul, experiența, verificarea, învățarea etc. În sens filosofic, metoda desemnează
ansamblul operațiilor intelectuale prin care o disciplină caută să atingă o anumită finalitate, să
descopere sau să probeze un adevăr” 9.
Metodele (la plural) sunt căile generale alternative pe care le parcurge subiectul
cunoscător în încercarea de înțelege și a explica realitatea neținând cont de conținutul particular
al realității respective. De asemenea metodele mai desemnează și strategiile specifice ale unor
știinte sau ale unor domenii de cunoaștere. Se vorbeste în sociologie, de exemplu, despre metode
precum: ancheta, observația, experimentul, interviul, analiza documentelor. „ Spre deosebire de
metode, technicile sunt niste maniere particulare de cunoaștere și acțiune, ce pun în joc elemente
practice,concrete, adaptabile,unui scop precis și definit (...) .Technicile apar deci ca niște
instrumente de cercetare la lucru în funcție de o strategie generală definită prin metodă”.10 Unii
autori apelează la procedee și mai accentuate, arătând că technica nu trebuie confundată cu
procedeul și nici cu instrumentul de cercetare. Altfel technica se defineste ca un ansamblu de
prevederi metodologice (procedee,reguli) pentru o acțiune eficientă : procedeul este o manieră
de acțiune și de folosire a instrumentelor de cercetare. Pentru a susține o astfel de idee, Septimiu
Chelcea dă exemplu raportul dintre ancheta sociologică (privită ca metodă), chestionarul ( văzut
ca una dintre technicile posibile prin care se poate realiza ancheta, procedeul administrării ) și
formularul de chestionar tipărit. O distincție asemănătoare face și Traian Rotariu și Petru Iluț
care afirmă că termenii technică,metodă, instrument se află într- o însiruire ce merge de la
general la particular : „Metoda este o modalitate generală, strategică (din punctul de vedere al
mijloacelor de cercetare și nu al teoriei) de abordare a realității. Technicile sunt formele concrete
pe care le îmbracă metodele, fiind deci posibil ca una și aceeași metodă să se realizeze cu
ajutorul unor technici diferite (...). În fine, instrumentul este un mijloc ce poate îmbrăca o formă
mai mult sau mai puțin materială, cu ajutorul careia se realizează „captarea” informației stințifice
, e cel care se interpune între cercetator si realitarea studiată „11 În general, metodologia se
definește ca o ramură a logicii care studiază principiile și demersurile investigației științifice
precum și metodele sale. În sfera socioumanului, metodologia este definită ca o loialitate a

9
Madeleine Grawitz - Lexique des sciences sociales – Editura Dalloz, Paris, 1991, p.265;
10
George Neamțu, cf. op. cit., p. 22;
11
Traian Rotariu, Petru Iluț - Ancheta sociologică și sondajul de opinie – Editura Polirom, Iași, pp. 54-55;
technicilor și metodelor cu ajutorul cărora se realizează o cercetare aplicativă sau teoretică.
Conform lui Lazăr Vlăsceanu, elementele componente ale metodologiei12, sunt următoarele:
1. enunțurile teoretice, fundamentele admise ca referință pentru structura
paradigmatică a unei teorii și convertite în principii metodologice de orientare a abordării
realității sociale;
2. metodele și technicile de culegere a datelor empirice (observația, experimentul,
ancheta etc.);
3. technicile și procedeele de preclucrare a datelor și informațiilor empirice de
ordonare și corelarea acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la semnificațiile lor
teoretice;
4. procedee de analiză, interpretare și construcție sau reconstrucție teoretică pe baza
datelor empirice în vederea elaborării de descrieri,tipologii, explicații și predicții teoretice.
După acest amalgam, reiese că, metodologia nu este doar o colecție de metode și technici
care abordează calitativ sau cantitativ socialul; nu este o multitudine de technici, integrate
strategic. De asemenea când folosim o technică de investigare plecăm defapt de la o teorie de
referință care limitează demersul cercetării.
Unii sociologi susțin cu teoria este scopul și, de asemenea premisa cercetării, iar
metodologia este sistemul de metode, technici, norme, procedee, instrumente cu ajutorul cărora o
teorie este testată și dezvoltată empiric.
O multitudine de lucrări în domeniul metodologiei cercetări socialului persevereaza
asupra componentei normativ technice, propunând clasificări și descrieri ale metodelor de
observare a universului empiric. Francezul J.-L Loubet del Bayle face cunoscute două mari
categorii: metodele rezultate din observație (interviul, testele și scalele de atitudini, sondajul de
opinie, observația documentară) și cele ale „sistematizării” (clasificarea, descrierea,
experimentul).
Vasile Miftode formulează următoarea „piramidă” a technicilor de investigare13:
a) technici principale, vizând cunoașterea „existenței sociale”: observația de teren,
documentarea „faptică” și experimentul social;

12
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.) - Dicționar de sociologie - Editura Babel, București, p. 354;
13
Vasile Miftode - Metodologia sociologică - Editura Porto-Franco, Galați, 1995, p. 48;
 b) technici secundare vizând faptele de constiință sau percepțiile subiective ale
realității traite de către actorii sociali: interviul, chestionarul, testele și scalele de măsurare a
atitudinilor;
c) technicile de sinteză: monografia și technica zonală;
Utilizarea technicilor și metodelor într-o cercetare, depinde de specificul obiectului
de studiu și de enunțurile teoretice de la care pleacă cercetătorul în rezolvarea obiectului
investigat.
„Dacă asistența socială are o metodologie specifică, atunci trebuie să-i putem identifica
următoarele elemente: teoriile de referință (respectiv marile modele sau strategii); metodele și
technicile de cunoaștere și intervenție; procedeele de evaluare a realității empirice și de
reconstrucție teoretică a acesteia, precum și de evaluare a gradului de eficiență a demersului
asistențial”14. Altfel spus metodologia trebuie să clarifice că include o dimensiune normativă,
una teoretică și alta de sinteză între empiric și teoretic.
După Cristina De Robertis, asistența socială poate fi cercetată din mai multe
perspective. Una dintre ele face referire la asistența ca „acte profesionale” (vizite la domiciliu,
intervievarea clientului, întocmirea dosarelor, realizarea procesului de ajutorare), alta susține
asistența în termeni de funcție și rol (rol de ajutorare, informare, mediere). Asa cum susține și
autoarea evocată mai sus, „Metodologia ne permite, altfel, să distingem și să studiem «manierele
de acțiune» în asistența socială, modul de a proceda potrivit unei ordini anume și urmând
anumite principii”15.
Dincolo de confuzia dintre conceptele de metodă și metodologie trebuie să evidențiem
încercarea de construcție a metodologiei în adevăratul sens al termenului, mai ales din literatura
asistențială recentă din Franța. Aceste încercări au rolul de a recupera dimensiunea teoretică și
epistemologică a practicii în domeniul asistenței sociale, în trasarea unei logici generale a
intervenției și în identificarea unor modele sau strategii metodologice.
Voi analiza pe larg această definiţie, începând cu prima caracteristică, „cercetarea este
concepută în mare parte dintr-o perspectivă comprehensivă”, care se referă la faptul că cercetarea
calitativă pune accentul pe înţelegerea informaţiilor dobândite în cadrul anchetei. În cadrul
cercetării calitative, cercetătorul trebuie să interpreteze informaţia, să vadă dincolo de cuvinte,

14
Ibidem., p. 35;
15
Cristina De Robertis - Methodologie de l intervention en travail social – Editura Bayard, Paris, 1995, p. 79;
pentru a putea înţelege ideile, atitudinile, dorinţele şi nevoile persoanelor investigate. A doua
caracteristică face referie la faptul că, în cadrul cercetării calitative, oamenii nu sunt constrânşi să
răspundă la întrebări cu răspunsuri prestabilite şi că orice informaţie, inclusiv elemente ale
comunicării non-verbale, observate pe parcursul cercetării sunt supuse interpretării şi analizei. A
treia caracteristică sugerează faptul că, cercetarea calitativă foloseşte o serie de metode empirice
în colectarea datelor, ca de exemplu, studiul de caz, interviul în profunzime, introspecţia,
povestea de viaţă, şi analiza unor texte şi producţii culturale ori unor texte observaţionale,
istorice, interacţionale sau vizuale, care descriu întâmplări zilnice şi momente semnificative din
viaţa indivizilor(N.K. Denzin, Y.S. Lincoln, 2005).
În ceea ce priveşte a patra caractersitică, Juliet Corbin şi Anselm Strauss identifică mai
multe trăsături ale analizei datelor obţinute în cadrul cercetării calitative (J.Corbin, A.Strauss,
2008):
1)Analiza este o artă şi o ştiinţă;
2)Analiza este un act interpretativ;
3)Cel puţin o poveste poate fii creată din date;
4) Conceptele stau la baza analizei;
5) Conceptele variază în funcţie de nivelul abstractului;
6) Există mai multe niveluri de analiză;
7) Analiza poate avea diverse obiective;
8) Delimitarea contextului este un aspect important al analizei;
9) Analiza este un proces;
10) Analiza începe cu colectarea primelor date;
11) Cercetătorul poate realiza o analiză în amănunt sau o analiză mai generală în funcţie
de situaţie.
Voi analiza pe scurt cele unsprezece trăsături identificate de Juliet Corbin şi Anselm
Strauss. Prima caracteristică se referă la faptul că, în analiza datelor obţinute în cadrul cercetării
calitative, termenul “artă” face referire la creativitate, în aplicarea metodelor şi abilitatea de a
realiza o povestire coerenta din datele obţinute, iar termenul “ştiinţă” se referă la utilizarea unor
concepte existente. Pentru că, în cadrul cercetărilor calitative, analiza presupune o interpretare
subiectivă a informaţiilor dobândite, putem spune că analiza este un act interpretativ. A treia
trăsătură sugerează faptul că, datele obţinute în urma unei cercetări calitative sunt foarte bogate,
lăsând loc, interpretării concentrate asupra unor aspecte diferite sau interpretării diferite a
datelor. „Conceptele stau la baza analizei” se referă la faptul că, utilizând concepte, cercetătorul
poate să grupeze sau să îşi organizeze datele cu care lucrează. Conceptele derivă din informaţie
şi reprezintă înţelesurile atribuite de cercetător, lucrurilor descrise de cuvintele, experienţele,
acţiunile, interacţiunile şi problemelor exprimate de respondenţi16.

16
Juliet Corbin și Anslem Strauss - Elemente fundamentale ale cercetării calitative: Tehnici și proceduri pentru
dezvoltarea teoriei fundamentale, (ediția a 3-a) - Thousand Oaks, 2008, CA: Sage;