Teorii Ale Practicii În Asistența Socială

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE „SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ”
TEORII ALE PRACTICII ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ
2020
MEL GRAY
OBIECTIVE:
Pâna la sfârșitul acestui capitol, ar trebui să fii capabil să;
 să înțelegi cheia teoriilor asistenței sociale;

 să înțelegi diferența dintre termenii:teorie, cunoaștere, perspectivă, cadru, metodă,
abordare și model;
 înțelegerea sensului termenilor cheie precum:dezvoltare, dezvoltare socială,
dezvoltarea bunăstării sociale, dezvoltarea comunității, asistență medicală primară și
asistență socială de dezvoltare;
 înțelegerea teoriilor care se potrivesc cel mai bine ethosului asistenței sociale și de
ce asistenții sociali trebuie să aibe o perspectivă critică:
 întelegerea cum teoriile contemporane ale asistenței sociale pot ajuta la dezvoltarea
mai eficientă a unei abordări critice a practicii de dezvoltare socială în Africa de
Sud;
 înțelegerea teoriilor dominante care se folosesc în asistența socială din Africa de
Sud;
 înțelegerea variilor contexte în care aceste teorii au fost cercetate și aplicate.
1.INTRODUCERE
Asistența socială din Africa de Sud a fost puternic influențată de teorii și modele ale practicii din
Marea Britanie și Statele Unite, în ciuda apelurilor repetate de-a lungul anilor pentru abordări
indigene(Bar-On,2003a,20003b).Poate că cel mai indigen model care a apărut în Africa de Sud
este acela al asistenței sociale de dezvoltare, care este de departe cea mai dominantă asistență
socială la care se referă literatura contemporană din Africa de Sud.Primul text care s-a cofruntat
cu această abordare(Gray,1998a) prelua o abordare similară care a fost luată și în această
carte,examinând numeroase metode de asistență socială(caz de lucru, grup de lucru, dezvoltarea
comunității, cercetare, consultare și management) și contextele asistenței sociale
practice(diversitate culturală, sărăcie, crimă, violența asupra femeilor și tinerilor, HIV și SIDA)
dintr-o perspectivă a dezvoltării asistenței sociale. (PARASCHIVESCU BIANCA,pag. 1).
Dar ce înseamnă exact acest lucru? Pentru mulți ani, „teoria dezvoltării” în asistență socială s-a
referit la teoriile dezvoltării copilului, adulților și familiei, inclusiv ciclul vieții și perspective
ecologice (Germain & Gitterman, 1980; Meyer, 1983). Dar acest lucru nu este ceea ce este
înțeles prin „ asistență socială în dezvoltare” în contextul sud-african.
După cum am văzut în capitolul 3, „dezvoltarea socială” este în esență o abordare a politicii
sociale introdusă în activitatea socială de James Midgley (1995), al cărui text semnal pe această
temă, Dezvoltarea socială: perspectiva asistenței sociale în dezvoltare a devenit sursa teoretică
care stă la baza transformării bunăstării sociale în Africa de Sud (Patel, 1992; 2005). „ asistența
socială în dezvoltare” a reprezentat încercarea de a transpune această politică într-o formă de
practică care trebuie realizată de asistenții sociali, deși toate „serviciile sociale profesioniste" din
Africa de Sud ar trebui să urmeze o abordare de dezvoltare (Grey, 2000). Dar care este exact o
„abordare de dezvoltare” și cum ne-ar putea îmbunătăți înțelegerea acestei abordări prin
utilizarea teoriei contemporane a asistenței sociale? Aceasta este întrebarea pe care o abordăm în
acest capitol. În timp ce accentul nostru este pus pe „asistență socială în dezvoltare”, care este o
formă unică de practică de asistență socială dezvoltată în Africa de Sud, sarcina noastră este să
examinăm cum teoriile asistenței sociale contemporane ne-ar putea ajuta să ne dezvoltăm mai
eficient o abordare critică a practicii de asistență socială în dezvoltare. Credem că, în ciuda
pretențiilor realizate în legătură cu „asistența socială în dezvoltare”, încă nu se înțelege foarte
bine ce înseamnă aceasta în practica zilnică de asistență socială și există chiar si mai puțină
critică asupra eficienței sale. Noi începem să ne adresăm întrebarea clarificând mai întâi ce se
înțelege prin dezvoltarea socială și apoi , urmând structura acestei cărți, continuați examinând
contemporaneitatea teoriiilor în raport cu subiectele abordate. Nu putem în spațiul alocat să
conducem o examinare în profunzime a teoriilor relevante, dar trimitem cititorul în direcția
literaturii contemporane pentru studii ulterioare. După aceea, examinăm cele mai multe teorii
care se potrivesc etosului de asistență socială în dezvoltare și propunem ca, mai presus de toate,
asistenții sociali să fie nevoiți să păstreze o perspectivă critică, una care este mereu vigilentă a
modului în care politicile și structurile, inclusiv cele ale sistemului de bunăstare a dezvoltării,
servesc la menținerea oamenilor săraci, marginalizați și asupriți, deoarece este acceptat pe scară
largă faptul că aceste grupuri sunt principala concentrare a asistență socială în dezvoltare.
2. Spre o înțelegere a asistență socială în dezvoltare
Deși numeroși scriitori de lucrări de asistență socială din Africa de Sud atestă importanța
asistenței sociale în dezvoltare, puțini ne-au spus de fapt ce este și cum se leagă de celelalte
eforturi, cum ar fi dezvoltarea, dezvoltarea socială, bunăstarea socială de dezvoltare, dezvoltare
comunitară, muncă socială rurală, asistență medicală primară și educație pentru adulți. În schimb,
majoritatea scriitorilor de lucrări sociale încep cu un accent pe importanța dreptului la dezvoltare
”în cadrul unei abordări de bunăstare a dezvoltării” (vezi capitolul 3).
(RADU VASILICA ROXANA, pag.2).
Prin acest angajament, se susține că, pe baza idealurilor de echitate, justiție și drepturi,
guvernul sud-african a luat angajamentul pentru a înlătura toate obstacolele în calea dezvoltării
sociale, în ciuda faptului că, ” Cartea Drepturilor” din Africa de Sud nu se referă la „dreptul la
dezvoltare”. Chiar dacă s-ar întâmpla, totuși, „dreptul la dezvoltare” nu ar aduce automat
beneficii. După cum vom vedea mai jos, teoria dezvoltării sociale reflectă o abordare
intervenționalistă instituțională, adică susține că dezvoltarea trebuie planificată strategic de către
guvern, care ar trebui să ofere și o infrastructură pentru implementarea politicii și realizarea
obiectivelor. Teoreticienii dezvoltării sociale sunt foarte atenți să sublinieze că, deși dezvoltarea
este adesea confundată cu creșterea economică, nu este pur și simplu o problemă „economică”,
deoarece este preocupată de îmbunătățirea calității generale a vieții oamenilor. Teoria dezvoltării
sociale susține acest aspect economic progresele trebuie să servească intereselor umane și că
creșterea economică nu este un rău pentru problemele sociale. Atrage atenția asupra eșecului
creșterii economice în îmbunătățirea calității vieții oamenilor (Midgley, 1995) și consideră că
dezvoltarea socială depășește preocupările economice și este un concept mult mai bogat decât
creșterea economică. Prin urmare, „dreptul la dezvoltare” nu este doar o problemă socială sau
economică, ci implică și considerente politice.
2.1 Dezvoltare
Dezvoltarea este un domeniu controversat, nedefinit, evaziv și deschis pentru practică,

cercetare și bursă. Este un termen încărcat de valoare, încărcat din punct de vedere politic și
puternic politizat. Prin urmare, este esențial ca cercetătorii, educatorii și practicienii să dezvolte o
abordare critică a dezvoltării, care a avut niveluri discutabile de acceptare și succes. În cea mai
mare parte, cadrele explicative care stau la baza dezvoltării sunt derivate din teoria
macroeconomică internațională, în timp ce soluțiile propuse sunt locale și specifice contextului.
Prin urmare, un argument tipic pentru a motiva „dezvoltarea” ar fi referirea la relele
apartheidului, precum și forțele inevitabile ale globalizării, care forțează neoliberalismul și
inevitabilele sale nedreptăți și inechități asupra Africii de Sud (explicația externă), creând astfel
necesitatea unor politici și structuri pentru redresarea acestor inechități prin dezvoltarea (socială)
(soluția internă). Există puține considerații critice în literatura de muncă socială din Africa de
Sud cu privire la alternativele la dezvoltare și orice astfel de acțiune sugerată este probabil
considerată „incorectă din punct de vedere politic”, chiar trădătoare. Lund (2007) consideră
dezvoltarea în contextul sud-african ca (1) având ca obiectiv îmbunătățirea bunăstării oamenilor
și nu creșterea economică; (2) să fie redistribuitor decisiv în abordarea atât a sărăciei, cât și a
inegalității; (3) recunoașterea necesității unei intervenții active a statului; și (4) să fie participativ
prin acordarea de voce tuturor grupurilor de interes, dar în special celor săraci și marginalizați,
atât ca modalitate de consolidare a democrației, cât și de îmbunătățire a politicilor în sine.
(PĂUN ALEXANDRA, pag. 3).
2.2 Dezvoltarea socială.
Pe acest fundal, Gray (1996a) definește dezvoltarea ca fiind instituțională, intervenționistă,

perspectivă politică macro-orientată în principal la eradicarea sărăciei. Cel mai bun exemplu de
plan politic pentru dezvoltare a fost Reconstrucția și dezvoltarea Programului (RDP) (Gray
1998b). Modelele de politici, cum ar fi PDR, descriu “dezvoltarea ideală”și după cum observă
Midgley (1997), acestea sunt “pie in the sky”(luna de pe cer) adică sunt in mod notoriu dificil de
tradus în practică. Cu toate acestea, PDR a stabilit idealul unei abordări cu mai multe
componente. Reducerea sărăciei care a impus ca toate sectoarele societății și nivelurile de
guvernare ar trebui să lucreze împreună în reconstrucția și dezvoltarea Africii de Sud. A furnizat
parametrii în cadrul cărora a fost elaborată Cartea Albă pentru Asistență Socială ( Africa de Sud
1997) ( vezi în capitolul 3).
2.3 Asistența socială pentru dezvoltare.

În schimb, este important să ne amintim terminologia prin care, în anul 2000 Departamentul de
Asistență Socială a devenit peste noapte Departamentul Dezvoltării Sociale. fără nicio
schimbare în structura de bunăstare, care încă din vremurile grele ale politicii de segregație
rasială (apartheid) se odihnise pe doi piloni:securitatea socială, care a consumat peste 90% din
bugetul bunăstării, și serviciile sociale a căror livrarea a fost extrem de dificilă de către imensul
sistem social de securitate al transferurilor de numerar. Trebuie de asemenea, amintit că bazele
academice de bunăstare socială și dezvoltare au fost stabilite în activitățile de doctorat ale
primului director general al Departamentului de bunăstare. ( Patel, 1992). A fost astfel o
încercare ambițioasă de traducere a Teoriei Dezvoltării sociale într-un sistem viabil de
asigurarea a bunăstării .În Africa de Sud, dezvoltatea socială înseamnă bunăstare sau, mai precis
dezvoltare iar, asistemța socială, un sistem în care transferurile de numerar sunt considerate un
mijloc important de redistribuire și de reducere a sărăciei (Leund, 2007).
2.4 Dezvoltarea comunitară.
Gray ( 1996 b) a definit dezvoltarea comunitară ca strategie de intervenție, adică o modalitate de

intervenție a serviciilor prestate. Este o abordare democratică de bază, umanistă care pune accent
pe participarea și implicarea populației locale în toate aspectele dezvoltării și abilitării acestora
prin: educație, conștientizare, sensibilizare, consolidarea capacității, acțiune comunitară și
organizarea comunității
(PEAGU GEORGIANA-IONELA, pag. 4).
2.5 Asistența medicală primară
Asistența medicală primară se referă la un aspect al dezvoltării sociale, respectiv sănătății.

Deoarece este o abordare de primă linie, primară, preventivă, este complet compatibilă cu și, prin
urmare, utilizează tehnicile de dezvoltare comunitară ca mijloc de a aduce servicii de îngrijire a
sănătății pentru cei săraci. Lucrătorii din domeniul asistenței medicale primare se concentrează
asupra nutriției, igienei personale și sănătății mediului, ar fi disponibilitatea apei și a salubrității;
sănătatea copilului, și anume promovarea practicilor de alăptare și de creștere a copiilor; boli le-
au fost legate de sărăcie sau social, ar fi tuberculoza, HIV și SIDA, malnutriția și gastroenterita.
2.6 Asistență socială de dezvoltare
Luând primul indiciu din Cartea albă pentru Bunăstarea Socială (Africa de Sud, 1997), ar
trebui să spunem că asistența socială de dezvoltare are ceva de-a face cu eradicarea sărăciei prin
descurajarea dependenței; promovarea implicării active a oamenilor în propria lor dezvoltare;
utilizarea unei abordări multisectoriale cu mai multe fațete; și încurajarea parteneriatului între
diferitele niveluri de guvernare și toate celelalte părți interesate în domeniul bunăstării.
În teorie, asistența socială de dezvoltare promovează o filozofie centrată pe oameni; bunăstarea

socială ca drept al omului; prevenirea problemelor sociale; sensibilizarea comunității prin
educație; egalitatea distribuției resurselor și reducerea inechității în furnizarea de servicii; forme
populiste de intervenție, inclusiv dezvoltarea comunității; participarea comunității la toate
etapele de îngrijire, de la planificare până la evaluare; interdisciplinare, multisectoriale (a se
vedea figura 4.1 de mai jos). În practică, asistența socială de dezvoltare este preocupată în
principal de resursele nemateriale, ar fi capitalul uman, participarea oamenilor, sprijinul
comunității, ubuntu și rețelele sociale naturale. Prin definiție, atunci, asistența socială de
dezvoltare diferă de abordarea reziduală, remediară, orientată spre servicii a sistemului de
bunăstare a apartheidului, care a fost îndreptată către categorii speciale de persoane aflate în
nevoie. În schimb, accentul său este non-remedial, holistică, planificate de intervenție, și anume
de dezvoltare, care pune preocupările umane și sociale în centrul politicii de bunăstare și de
planificare. Asistența socială de dezvoltare este cel mai puternic asociată cu prevenirea, asistența
medicală primară și dezvoltarea comunității. Asistenții sociali de dezvoltare încearcă să
valorifice punctele forte ale comunității prin programe organizate, la scară mică, locale,
comunitare, în care pot acționa în calitate de facilitatori sau brokeri care aduc grupuri comunitare
în contact cu furnizorii de resurse, ajutând să aibă acces la resurse și servicii și să le permită să
negocieze accesul în nume propriu. Prin dezvoltarea comunității, se spune că asistenții sociali
dezlănțuie potențialul colectiv al oamenilor, le construiesc capacitatea și îi ajută să se organizeze
în jurul unor probleme de interes comun. Cu toate acestea, asistența socială de dezvoltare îi
obligă pe asistenții sociali să depășească această abordare nematerialistă a dezvoltării comunității
și să recunoască rolul important jucat de factorii politici și economici în dezvoltarea socială
(națională) și comunitară (locală). Proiectele viabile bazate pe comunitate trebuie să fie
sustenabile din punct de vedere economic și comercializabile în comunitatea mai largă. Aceasta
înseamnă că formarea și dezvoltarea competențelor pentru generarea de venituri sunt esențiale
pentru capacitarea socială și economică. Dacă oamenii nu își dezvoltă potențialul economic, este
probabil ca aceștia să rămână săraci. Organizarea politică și socială sporește potențialul
oamenilor de a accesa resurse, dar emanciparea reală vine din realizarea independenței și
autonomiei economice.
(PELTEA GEORGIANA, pag. 5).
În cea mai mare parte, munca socială de dezvoltare are loc în sectorul serviciilor sociale, acea
parte subțire a bugetului de bunăstare, care rămâne odată plătită factura de securitate socială.
După cum remarcă Lund (2007), bunăstarea socială de dezvoltare, așa cum a fost concepută în
Africa de Sud (a se vedea mai sus), necesită ca asistenții sociali să învețe să înțeleagă economia
bunăstării și modul în care subvențiile de securitate socială constituie baza pe care sunt construite
multe dintre obiectivele dezvoltării sociale. Ea îndeamnă asistenții sociali să înceteze să critice
sistemul de securitate socială, așa cum au tendința economiștii și să vadă cheltuielile guvernului
pentru pensii și subvenții sociale, ca bază pentru incluziunea și mobilizarea oamenilor mai săraci.
De asemenea, ea încurajează ca asistenții sociali să continue să-și revendice spațiul pentru
intervenția terapeutică, ca mijloc de a continua vindecarea, care este atât de rău necesară în
societatea fracturată și violentă din Africa de Sud. Pentru a sublinia poziția ei, Lund (2007)
evidențiază două aspecte importante, unul referitor la sistemul de bunăstare al dezvoltării și
celălalt la munca socială de dezvoltare . Ea afirmă importanța transferurilor de numerar de
securitate socială pentru bunăstarea socială pentru dezvoltare și reintroduce rolul central al munii
sociale în intervenția terapeutică, adică în cazurile sociale. Sturgeon (în Gray, 1998), face
afirmații similare cu privire la rolul important al cazurilor sociale în munca socială de dezvoltare.
Prin urmare, este timpul să lămurim critici ale cazului social ca fiind de prisos necesităților de
bunăstare socială în dezvoltare și antitetice practicii de dezvoltare socială (a se vedea, de
asemenea, Jacques, 2000).
3. TEORII PENTRU PRACTICA MUNCII SOCIALE

Așa cum s-a menționat mai sus, cazul social a fost puternic criticat de către practicieni și
factorii de decizie politică din Africa de Sud, din cauza atenției sale individualiste, de remediere.
Aceasta este o critică legitimă a muncii sociale, având în vedere complexitatea problemelor cu
care se confruntă clienții asistenților sociali, dar asta nu înseamnă că nu este necesar să intervină
la nivelul individului sau familiei. Munca cu familiile are o istorie lungă în activitatea socială,
chiar dacă, într-o oarecare măsură, a fost depășită pentru o perioadă de mișcarea de terapie
familială (Wood, 1996; vezi mai jos). În ciuda criticilor, lucrul de caz social rămâne principala
metodă de intervenție a dezvoltării muncii sociale în Africa de Sud, prin urmare, este important
să înțelegem teoria cazului social, care se bazează pe două seturi de teorii: una care încearcă să
explice și să înțeleagă comportamentul uman individual, iar cealaltă caută să explice și să
înțeleagă mediul social în care funcționează indivizii. Munca socială, de obicei, unește aceste
concepte împreună în configurația sa persoană-în-mediu, care poate fi menționat în scurtcircuit
ca PIE. Cursul în care studenții de asistență socială învață despre comportamentul individual și
mediul social este adesea numit doar așa: „Comportamentul uman și mediul social”, sau HBSE
pe scurt, iar multe cărți au abordat acest subiect, cea mai recentă fiind Katherine van Wormer
(2007) ), text care tratează nivelul micro de intervenție în cazurile sociale cu indivizi și familii.
Textul său însoțitor examinează activitatea la nivel macro cu grupuri, comunități și organizații
(Van Wormer, Besthorn și Keefe, 2007). Există, de asemenea, Forte (2007). Majoritatea textelor
despre HBSE sunt americane.
(PETRACHE LAURA MIHAELA, pag. 6)
3.1.Individul
Atunci cậnd vine vorba de teorii, multe dintre teorii se bazeazặ pe lucrặri sociale pentru a
ỉnṭelege comportamentul individual sunt psihologice ,De obicei , acestea sunt concentrate pe
procese psihologice interne ,de ex.Teoria freudianặ sau psihodinamicặ ,modul in care indivizii
raspund la stimuli din mediul lor ,de ex. teoria invatarii sociale .Doua teorii care incearca sa
combine procesele cognitive interne in raport cu raspunsurile la stimuli externi sunt teoriile
emotive cognitiv-comportamentale si rationale .Dupa cum sugereaza numele lor ,primele pun
accentual pe cognitii sau ganduri ,iar al doilea pe sentimente sau emotii .
Aceste teorii duc la doua tipuri diferite de interventie ,adica terapia cognitive-comportamentala
si rational-emotiva ,De asemenea ,aceste forme de tratament sau interventie ,cuvantul cel mai
des utilizat in asistenta sociala sunt orientate spre sarcini sau ,asa cum spunea in asistenta
sociala ,Reid si Epstein (1972), centrate pe sarcina .Acest lucru inseamna ca acestia au pasi clar
definitorii pe care asistentul social ii face clientilor prin invatarea de a intelege relatia dintre
gandurile si emotiile lor ( adica clientii ) si modul in care aceste gandurii si emotii au impact
asupra comportamentului lor .
Una dintre limitele acestor teorii psihologice ,in special in societatea culturala din Africa de
Sud ,este aceea ca tind sa treaca cu vederea importanta culturii si a proceselor socio-politice in
viata oamenilor .Multe culture non-occidentale nu sunt puternice in reflectia psihologica interna
si sunt mult mai conduse extern ;adica fortele externe ,cum ar fi credinta in stramosi sau normele
culturale collective ,sunt un loc de control mult mai mare decat procesele psihologice
introspective precum constiinta de sine sau auto-reflectarea .
De asemenea ,multe culturi non-occidentale sunt rigid ierarhic ,cu o structura sociala stabilita
,in care batranii au cea mai inalta autoritate .Multe dintre conflictele din societatea moderna si
multiculturala apar din cauza defalcarii modelelor si practicilor culturale ,iar acest lucru este
deosebit de relevant in Africa de Sud ,unde colonialismul si apartheidul au ignorant culturile
locale ,autohtone ,cautand sa le inlocuiasca cu modurile de viata occidentale .Culturile indigene
au imbracat culturile occidentale in diferite grade ,in masura in care nu mai ramane nicio cultura
autohtona “ pura”.Acele culturi care pastreaza practicile culturale antice sunt adesea denumite
“ traditionale “ si acest termen poate fi folosit intr-un mod pozitiv sau negativ .Pozitional
inseamna abrupt sau incorporate intr-o cultura care acorda structura si sens vietii .In mod
negative ,inseamna rezistent la schimbari si posibil chiar “inapoi”.
(PETRE FLORINA-DENISA, pag.7)
Teoria sistemelor sociale s-a dezvoltat în sociologie și, așa cum îi spune și numele, privește
mediul social în care indivizii funcționează ca cuprinzând o serie de sisteme, de exemplu familie,
familie extinsă, școală, muncă, religie, economic, politic, cultural etc. Perspectiva ecosistemelor
în munca socială urmărește să adauge la acesta mediul fizic sau natural. Luând semne din
biologie, încearcă să arate modul în care organismele prosperă în anumite medii. Cel mai simplu
mod de a înțelege acest lucru este să vă amintiți că un pește nu poate supraviețui în afara apei.
Prin urmare, gândirea ecosistemelor se concentrează pe condițiile esențiale din mediu care sunt
necesare pentru funcționarea sau bunăstarea socială sănătoasă a indivizilor. A dus la o altă
perspectivă numită perspectiva punctelor forte, care examinează capacitățile încorporate ale
indivizilor de a depăși problemele din mediul lor, adică factori din componența lor psihologică și
socială care îi fac rezistenți sau care îi protejează de o serie de factori externi dăunători ( ca
familii cu probleme sau sisteme sociale dure) și evenimente (cum ar fi moartea persoanelor dragi
sau dezastre naturale, cum ar fi cutremure și inundații). Teoriile despre sisteme și ecosisteme
sunt văzute de unii limitate , deoarece nu pun suficient accent pe factorii structurali asupra cărora
indivizii nu au control. Prin urmare, teoria structurală subliniază modul în care structurile sociale
oprimă și marginalizează oamenii și îi împiedică să obțină acces la resursele de care au nevoie
pentru o funcționare socială sănătoasă. Majoritatea studenților în domeniul activității sociale
sunt familiarizați cu acest argument structural în legătură cu consecințele apartheidului pentru
majoritatea populației din Africa de Sud. Apartheidul a dus la o sărăcie adânc înrădăcinată, ceea
ce se dovedește extrem de dificil pentru guvernul Congresului Național African ales în mod
democratic.
Din discuția de până acum putem observa că munca socială analizează lucrurile în termeni de
nivel - individ și familie, grup, comunitate, politică (nivel guvernamental) și social (societal) - și
sisteme. La fiecare nivel există diferite metode de evaluare și intervenție: lucrul de caz, munca
în grup, munca în comunitate, politica și schimbările sociale în ceea ce privește drepturile omului
și justiția socială. Ceea ce lipsește sunt nivelurile profesionale și organizaționale, iar acest lucru
este foarte important pentru asistenții sociali, deoarece sunt dedicați valorilor și obiectivelor
profesionale, fiind în același timp legați de politicile și structurile organizațiilor în care lucrează.
Astfel, există un alt set de teorii și cunoștințe referitoare la profesionalism și funcționare
organizațională, acestea din urmă fiind denumite în mod diferit administrare și management.
Mai jos examinăm aceste teorii în raport cu diferitele niveluri ale practicii de muncă socială.
Astfel, este nevoie de mai mult decât de acțiuni sociale pentru a rezolva problemele personale și
sociale complexe ale clienților de servicii sociale, denumite acum mai des utilizatori de servicii
sau consumatori. Dar înainte de a ajunge la acest lucru, ar putea fi util să ne gândim la diverse
dimensiuni ale practicii de muncă socială și la caracteristicile lor centrale ca un cadru pe baza
căruia să evaluăm critic diferitele teorii ale practicii de muncă socială prezentate mai jos și în
această carte (a se vedea figura 4.1). Studenții ar trebui să se întrebe constant dacă munca
socială de dezvoltare face ceea ce spune că face, dacă bunăstarea socială de dezvoltare atinge
obiectivele pe care își propune să le atingă, dacă serviciile de asistență socială sunt juste și
împuternicite, etc. adică studenții ar trebui să se implice în mod constant în reflecția critică.
(PETRESCU-VLAD SIMONA ANA-MARIA, pag. 8).
Figura 4.1 Dimensiunile practicii în asistență socială
Conformist Transformator
Majoritatea metodelor de practică în asistența Aspirațiile asistenței sociale sunt
socială sunt conformiste prin faptul că lucrează nonconformiste în sensul că sunt motivate de
în parametrii stabiliți de politica guvernamentală un ideal de schimbare socială pentru a face
și angajează organizații, indiferent dacă lucrează lucrurile mai bune pentru oameni prin:
cu indivizi, familii, grupuri sau comunități: Transformarea societății pentru a o face
Terapeut: Preocupat de creșterea personală și socială justă și pentru a respecta drepturile
schimbarea și împlinirea de sine. omului.
Rezolvarea problemelor: Ajutarea oamenilor să Eliminarea sărăciei pentru a depăși
rezolve probleme în viața de zi cu zi. nedreptatea, inegalitatea și dezavantajul.
Broker și avocat: Ajutarea oamenilor să aibă Depășirea opresiunii, astfel încât toți
acces la resurse. oamenii să aibă șanse egale.
Statutar: Asigurarea respectării legilor și Participarea la schimbare prin dezvoltarea
reglementărilor. cooperării și sprijin reciproc pentru inducerea
Toate implică un proces în care asistenții sociali schimbării.
influențează oamenii să se comporte în anumite Împuternicirea oamenilor să-și asume
moduri acceptabile din punct de vedere social. responsabilitatea propriilor vieți, adică să
devină încrezători în sine, prin consolidarea
capacității, creșterea conștiinței și
Opinia principală exprimată aici este aceea că participarea la propria dezvoltare.
este nevoie de o anumită formă de intervenție
socială, precum asistența socială, pentru a ajuta Opinia principală exprimată aici este aceea
oamenii să se conformeze normelor sociale și că asistența socială are un rol politic în
pentru a-și îmbunătăți calitatea vieții. asigurarea faptului că planificarea
economică și asigurarea de asistență socială
Asistența socială de dezvoltare se încadrează în promovează egalitatea și justiția socială.
această categorie.
Asistența socială de dezvoltare are aceste

aspirații.
(PETRACHE LAURA, pag. 9).
Psihologic
În conformitate cu ceea ce rezultă din discuția anterioară,principalele teorii internaționale

contemporane privind activitatea de informații sociale ar putea fi grupate în:
 Aspect psihologic
 Persoana și mediul său
 Categorii sociale.1 3.3.1
Aspect psihologic:
Se bazează pe studiul dezvoltării copilului și a teoriilor ciclului de viață despre durere și

pierdere. Moartea și faptul de a muri se bazează în mare parte pe teoria freudiană sau
psihodinamică, incluzând psihologia ego-ului și teoria atașamentului, cu accent pe experiența
trecută, în special experiențele din copilărie timpurie (Payne , 2005). Acest fapt contrastează cu
învățarea socială sau cu teoria comportamentală și cognitivă a comportamentului, care se
concentrează pe condițiile actuale ale vieții individului (Hollis în 1964) și modelul său de muncă
psihosocială adaptată teoriei psihanalitice sau psihodinamice pentru munca socială. Psihologia
ego-ului a evidențiat abilitățile de adaptare ale individului și importanța legăturii oamenilor cu
mediul lor social. A servit ca punte către teoria sistemelor și pentru conturarea conceptului PIE
în munca socială, generând o mare varietate de abordări în mai multe cazuri, inclusiv ecosisteme.
Aceasta implică intervenția de criză și practica zilnică bazată pe atuuri (vezi mai jos)
În mod clar, majoritatea intervențiilor în cazuri sociale se bazează în mare parte pe teorii care
explică comportamentul individual. Prin urmare, ele sunt mai relevante pentru terapeutică, atât
în rezolvarea problemelor, cât și în intervențiile orientate către creștere (vezi figura 4.1). Mai
recent, au fost dezvoltate o serie de teorii care se concentrează asupra sensului vieții oamenilor.
Este vorba despre a vedea viața individului ca o poveste intervenind în modul de a le spune sau
de a face o reconstrucție narativă. Aceste teorii, în funcție de locul în care este plasat accentul, ar
putea fi numite: - fenomenologic (sens)
 narațiune (narațiune)
 constructivist (indivizi care își construiesc propria poveste de viață).
 spiritual (care are un sens spiritual).
Există, de asemenea, o teorie de pod numită constructivism social care încearcă să arate
influența socială în forma individuală.
Constructivismul social este o teorie postmodernă care evidențiază importanța limbii și a

culturii în viața oamenilor. Postmodernismul critic adaugă o analiză a puterii, influențată de
opera lui Michel Foucault (Chambon, Irving și Epstein, 1999). Prin urmare, rezultă că ar putea fi
utilă informarea așa-numitelor „indigene”, influențând perspective relevante care răspund la
contextele locale (a se vedea figura 4.1). Intervenția în muncă socială este din ce în ce mai scurtă,
în timp ce, în cea mai mare parte socială, literatura de muncă din aceste cazuri implică lucrători
care stabilesc relații de muncă puternice cu clienții lor și mențin un contact continuu pe o
perioadă de timp relativ lung. Atât în cazul individual, cât și în lucrul în grup, această literatură
descrie un lung proces de intervenție în care există un început, o parte centrală și un sfârșit care
include sarcinile care trebuie îndeplinite în fiecare etapă (Compton și Galaway, 1999; Cournoyer,
1999).
(PIOACĂ MARIANA, pag. 10)
În lumina discuției, principalele teorii contemporane internaționale arată cum cazurile sociale
pot fi grupate în psihologic, persoană in mediul înconjurător și categorii sociale.
3.3.1 Psihologic
Dezvoltarea copilului si teoriile cercului vieții și teorii ale suferinței, pierderii și morții se
conturează in teoria Freudiană sau psihodinamică, incluzând psihologia egului și teoria
atașamentului, care se concentrează puternic asupra vechiilor experiențe, în special primelor
experiențe ale copilăriei (Payne,2005). Se contrastează cu teoriile învățării sociale sau
comportamentale și cognitiv comportamentală, care se concentrează pe condițiile prezentului în
viața individuală. Modelul studiului de caz psihosocial al lui Hollis adaptează teoria
psihoanalitică sau psihodinamică în asistența socială. Psihologia egoului a evidențiat capacitățiile
adaptive ale individului și importanța unirii lor cu mediul social. A servit ca o punte către teoria
sistemelor si modelarea conceptului PIE în asistența socială și a creat o varietate de abordări ale
cazurilor, incluzând ecosistemele, intervenția in criză si practica bazată pe forțe. În mod clar,
majoritatea intervențiilor în cazurile sociale se bazează foarte mult pe teoriile care explică
comportamentul individual. Prin urmare, ele sunt cele mai relevante pentru intervețiile
terapeutice, de rezolvare a problemelor și orientate spre creștere.
Recent, s-au dezvoltat o serie de teorii care se concentrează pe sensul in viața oamenilor,
văzând viața individului ca o poveste, si o intervenție care implică povestiri sau reconstrucții
narative. Aceste teorii, in funcție de accentul lor, ar putea fi denumite fenomenologice (sens),
narative (povestiri) sau constructiviste (indivizii își construiesc propria poveste de viață) și
spirituale (având un ses spiritual). Există o teorie de legătură numită constructivism social care
încearcă să arate influența socialului asupra modului in care sunt construite viețiile individului.
Constructivismul social este o teorie postmodernă care subliniază importanța limbii si a culturii
în viața oamenilor. Postmodernismul critic adaugă analize ale puterii influențate de opera lui
Michel Foucaul ( Chambon, Irving & Epstei, 1999). Rezultă, așadar, că ar putea fi utilă
informarea perspectivelor “indigene” și relevante din punct de vedere cultural care să răspundă
contextelor locale.
Intervenția în cazurile sociale este din ce în ce mai scurtă, în timp ce, în cea mai mare parte,
literatura de caz social presupune că asistenții sociali stabilesc relații de muncă puternice cu
clienții și au contacte permanente pe o perioada de timp. Atât în literatura de caz, cât si literatura
de lucru în grup descriu un proces de intervenție indelungat în care există un început, mijloc și
sfârșit cu sarcini care trebuie îndeplinite în fiecare etapă. Unii scriitori subliniază importanța
muncii cu o singura sesiune- implicând o singura întalnire cu clientul- și ceea ce s-ar putea
realiza în aceste scurte întâlnirii între clienți și asistenți sociali.
(PÎRLOGEA TEODORA, pag. 11).
Unii scriitori subliniază importanța muncii într-o singură sesiune – implicând o singură
persoană ISW BOOK.
86 Introducere în asistență socială
Întâlnirea cu beneficiarul și ce poate fi realizat în aceste scurte întalniri dintre beneficiar-

asistent social (Bloom, 1997; Hoyt, Rosenbaum & Talmon, 1992). Gibbons și Plath (2005)
subliniază factorii care conduc la o singură sesiune, incluzând resursele limitate, pentru a nu avea
presiunea atunci când întâlnesc cerințele unor cazuri a căror gravitate este mai ridicată și care
solicită o mai mare eficiență (Corwin, 2002). Squires și Kramaric - Trojak (2003) rețineți că
crizele în curs de desfășurare, nevoia de informații a clienților și preferința clienților pentru
evaluarea problemelor, precum și presiunile organizaționale, conduc la această schimbare. Cu
toate acestea, Gibbons și Plath(2005), rețineți că persoanele de contact unice au avut întotdeauna
un loc în practica de asistență socială și vor continua să aibe. Asta nu înseamnă că asistenți
sociali nu ar trebui să se asigura că se efectuează sesizări sau se angajează în avocatură cu
privire la apararea beneficiarilor. Trecerea la o scurtă intervenție se aplică, eventual, în special în
protecția copilului, probațiune și asistență socială în domeniul sănătății, unde evaluare este
principala intervenție în recomandarea de plasamente adecvate pentru copii, tineri și adulți.
Presiunea zilnică și cazurile mari fac ca dezvoltarea să fie consumatoare de timp, pe termen lung,
relațiile terapeutice client-asistent social devin extrem de neplăcute. În astfel de circumstanțe,
pentru mare parte din practica cazului implică o scurtă intervenție în situații de criză. Anumite
teorii se puternic la anumite contexte de practică. De exemplu, teorii ale durerii, ale pierderii, sau
a morții persoanelor care suferă de HIV și SIDA, dizabilități, și îngrijire paliativă. Muna
asistenței sociale într-o singură sesiune este de natură să se refere la asistența socială din spital în
cazul în care există doar o scurtefereastre pentru beneficiar-asisitent social (Gibbons & Plath,
2005), și terapia cognitiv-comportamentalistă a fost gasită ca fiind benefică în tratarea depresiei
(American Psychiatric Association, 2000).
3.3.2 Persoană în mediu
Teoria abilitării sociale și ecosistemică și perspectivele forte în asistența socială oferă cadre
pentru înțelegerea și analizarea interrelației dintre problemele individuale și cele sociale. Ei
empatizează în tranzacții complexe între persoane fizice și mediile lor și încurajează asisitenți
sociali să adapteze munca lor pentru a obține cea mai bună adaptare în interfața dintre client și
mediul său (Germain & Gitterman, 1980). Cu toate acestea, ei nu le spun asistenților sociali ce
să facă, cum să intervină sau la ce îi va fi intervenția de folos. Prin urmare, acestea sunt utilizate
în principal în ceea ce privește evaluarea problemelor. Teoria sistemelor a fost foarte influentă în
mișcarea de terapie familială care a fost populară în Africa de Sud în anii 1970 și 1980 (Mason &
Rubinstein, 1989). Teoria ecosistemică, punctează în direcția generală a nivelurilor de intervenție
posibilă. Perspectiva punctelor forte subliniază importanța punctelor forte în contracararea
abordărilor medicale dominante, bazate pe deficite, care se concentrează pe patologie și boală.
Textul care a adus sisteme de gândire în Africa de Sud și care a fost utilizat pe scară largă în anii
1970 și 1980 a fost Pincus și Minahan (1973). După am văzut, social casework intervine la nivel
individual, de familie sau micro (Van Wormer, 2007).
(PLEȘEA CORNELIA-LILIANA, pag. 12)
3.3.3 Teoria structurală socială atrage atenția asupra modului în care structurile sociale oprimă
și marginalizează oamenii și asupra operațiunilor puterii în societate. Astfel, împuternicirea este
un punct important al intervențiilor structurale. Teoria structurală orientată spre marxist, care a
influențat munca socială în anii 1960 și 1970, a atras atenția asupra factorilor de clasă și a
modului în care își desfășoară activitatea în societate, astfel încât clasa dominantă - cei cu bani și
statut păstrează clasa inferioară săracă astfel încât ( adică clasa dominantă) rămâne privilegiat.
Acesta este un fel de sisteme care se gândesc la nivel macro. Feminiștii au susținut apoi că
marxiștii au trecut cu vederea și alți factori sociali, precum genul, rasa și cultura. Prin urmare,
teoria structurală a generat o serie de teorii de la munca socială critică și radicală, orientată spre
marxism, până la teoria muncii critice feministe și postmoderne (Fook, 2002). De asemenea, a
dus la abordări specifice ale practicii, cum ar fi feministă (Dominelli, 1989), anti-opresivă
(Wilson și Beresford, 2000), antidiscriminatorie (Thompson, 2006) și practică anti-rasistă
(Dominelli, 2008). Pentru a sprijini aceste teorii, există, de asemenea, practici de cunoștințe și de
cercetare empirică în diferite domenii ale practicii de muncă socială, cum ar fi sănătatea mintală,
violența în familie, protecția copilului și îngrijirea vârstei. Practica bazată pe dovezi în munca
socială atrage atenția asupra importanței cercetării în informarea practicilor de muncă socială.
Teoria nu este suficientă, iar teoria nu rezolvă problemele sociale. El încearcă doar să le
înțeleagă și să le explice din diferite puncte de vedere, fiecare dintre ele fiind informat prin valori
și credințe particulare. Astfel, considerăm că este important să se acorde mai multă atenție
culturii și valorilor sociale, cum ar fi ubuntu, în Africa de Sud, dacă obiectivul este dezvoltarea
teoriei muncii autohtone, mai degrabă decât să se bazeze continuu pe teoriile psihologice și
sociale occidentale care ar putea să nu fie relevante la contextul practicii sud-africane (Allegritti
& Gray, 2005).
3.4 Teoria muncii de grup Există mai multe moduri de lucru în grup, cum ar fi terapeutică,
social-educativă, sprijin social, ajutor reciproc și auto-ajutor, acțiune socială și grupuri de
advocacy (vezi capitolul 7). Din nou, putem vedea cum acestea se pot baza pe teorii psihologice
(de ex. Terapeutice), sociale (de exemplu, social-educative, asistență socială, ajutor reciproc și
grupuri de auto-ajutor) și structurale (de ex. Acțiune socială și advocacy). După cum vom vedea
în capitolul 7, există, de asemenea, teoria muncii în grup, care urmărește să înțeleagă dinamica
funcționării grupului și procesele de operare de grup. Toți oamenii sunt născuți într-un grup,
adică familia și își trăiesc viața ca parte a unei serii de grupuri sociale la locul de muncă, în
respectarea religioasă, în recreere și așa mai departe. Într-adevăr, oamenii sunt ființe sociale, iar
singurătatea și izolarea socială sunt considerate probleme în societatea modernă. Teoria muncii
în grupuri tinde să idealizeze valoarea grupurilor din viața oamenilor, nereușind să recunoască
faptul că grupurile pot fi folosite în bine sau în rău. De exemplu, criminalitatea înflorește prin
bande bine organizate și sindicale ale criminalității, iar grupurile de la egal la egal ar putea
influența asupra tinerilor să ia droguri sau să abuzeze de alcool.
(PETRE DENISA, pag. 13).
Grupurile sunt atât un context, cât și un mijloc de intervenție planificat sau social, sau la
nivel de muncă. În general, grupurile de lucru, grupuri sociale, grupurile de auto-ajutor, ajutor
reciproc și altele forme de grupuri care apar în mod natural, prin faptul că sunt convenite și
structurate în mod corespunzător de către liderul grupului social, care alege gradul de control sau
de directivitate pe care îl va avea în grup. În cea mai mare parte, grupurile de dezvoltare socială
pun accent în dezvoltarea participării democratice și pe lăsarea grupului de a prelua controlul
asupra procesele ca mijloc de abilitare. În activitatea de dezvoltare socială în grup, liderul
grupului social ar fi un facilitator al proceselor de grup, încurajând membrii să participe activ în
toate etapele dezvoltării grupului (vezi Rooth, în Gray, 1998).
3.5 Teoria dezvoltării comunitare
Cele mai multe texte de introducere în asistență socială, includ un capitol despre munca
în comunitate, care este o formă sau metodă de asistență socială ce cuprinde funcțiile întregii
munci sociale, agenție sau organizație de practică. Se bazează pe relații de colaborare, cum ar fi
echipele interdisciplinare ce lucrează în armonie cu formalul (alte ajutoare ale rețelei sociale) și
informale (bazate pe comunitate) (Watts, în Lishman, 2007). Munca comunitară recunoaște că
cea mai mare parte a activității are loc în comunitate, unde familiile, grupurile bazate pe credință,
voluntarii și vecinii au grijă de ceilalți. Astfel, munca în comunitate este mai mult decât ceea ce
face asistentul social individual și nu este doar o comunitate,proiect în care s-ar putea angaja,
este suma totală a grijilor acordate în comunitate. Teoria „capitalului social” încearcă să
valorifice acest lucru solidaritatea socială și lucrătorii sociali încearcă să o exploateze prin
dezvoltarea comunității, unde încearcă să adune oamenii împreună în proiecte comune prin care
s-ar putea atrage, își dezvoltă capacitatea și astfel se abilitează, adică preia controlul asupra vieții
lor. Politica guvernamentală exprimă acest lucru ca obiectiv al încrederii în sine, iar asistenții
sociali au fost criticați pentru exploatarea capitalului uman și social atunci când ceea ce este
necesar este administrearea resurselor și finanțelor, dezvoltarea infrastructurii ș.a. (Bryson și
Mowbray, 1981;Mowbray, 2004). Teoria muncii comunitare se bazează pe asistența socială
radicală sau critică, ce îi face pe asistenții sociali radicali nepopulari cu guvernul, așa cum s-a
întâmplat și cu luptele muncitorilor împotriva apartheidului. O teorie importantă care a influențat
această mișcare a fost Teoria educației populare, orientată asupra marxismului, Marx Freire
(1972). Cu toate acestea, deoarece majoritatea asistenților sociali sunt angajați de guvern, ei sunt
forțați să dezvolte o comunitate democratică orientată spre consens și nu radicală (Clark și
Asquith, 1985) (a se vedea figura 4.1).
În ultima vreme, în timpul transformării în bine pentru dezvoltare, s-a crezut că
dezvoltarea comunității ar fi principalul obiectiv al asistentului social, având în vedere totalitatea
trăsăturilor morale caracteristice individului din punct de vedere democratic, umanist, centrat pe
oameni, de participare, împuternicire și încredere în sine (vezi capitolul 7). Cu toate acestea,
chiar și în cadrul bunăstării dezvoltării, asistenții sociali.
(PORUMBOIU ANDREEA, pag. 14).
Sunt prinși în furnizarea de servicii legale de caz, în special în ceea ce privește bunăstarea și
stagiul copilului, care este altceva decât "dezvoltare" sau "non-remedial" (Sturgeon, în Gray,
1998a). Drept urmare, dezvoltarea comunității a devenit tot mai mult o provincie, nu a
(departamentului) dezvoltării sociale, ci a (departamentului) administrației locale. Aici, au fost
stabilite obiective pentru instruirea practicienilor în dezvoltarea comunității pentru a lucra în
parteneriat cu structurile administrațiilor publice municipale sau locale. (FCR,2004)
3.6 Managementul dezvoltării și teoria administrației
Davids, Theron și Maphunye (2005) prezintă "managementul dezvoltării" ca disciplină și

profesie. Ei urmăresc teoria dezvoltării din interpretările neo-Marxiste ale capitalismului, teoria
colonialismului și a dependenței de abordări umaniste, centrate pe oameni, înțelegeri
contemporane ale dezvoltării și perspective diferite asupra sărăciei și managementului de la
administrarea dezvoltării la managementul dezvoltării. Aceștia examinează sectoarele publice,
private și societatea civilă și contribuția lor la agenda de dezvoltare. Aceștia susțin că, în cadrul
societății civile, structurile organizate formal, precum organizațiile non-guvernamentale,
agențiile internaționale de dezvoltare și sindicatele, poartă responsabilitatea principală pentru
dezvoltare. Ei părăsesc organizarea bazată pe comunicare și mișcările populare, orientate spre
avizare, care sunt adesea în fruntea abordărilor contemporane ale politicii de dezvoltare, din
analiza lor. Ele se concentrează pe intervenții și abordări la nivel micro care caracterizează
intervenția Africa de Sud în "a doua economie (adică economia informală). La fel ca majoritatea
scrierii dezvoltării în Africa de Sud, există puține analize empirice sau dovezi ale impactului
umanismului abordare centrată pe oameni favorizată de scriitori în ceea ce privește dezvoltarea.
Cu toate acestea, mulți asistenți sociali sunt prinși de administrarea programelor de servicii sau
devin manageri ai acestor organizații comunitare. Prin urmare, administrarea și managementul
sunt metode importante în munca socială și domeniile de practică, care implică în mod ideal
supraveghere. Modelele democratice, facilitative de management si conducere, par cele mai
potrivite proceselor de dezvoltare democratică (vezi Cronje, în Gray, 1998a). Studenții de muncă
socială studiază teoria organizațională pentru a învăța să înțeleagă dinamica contextului
organizațional în care lucrează și strategii pentru schimbarea organizațională. Cu toate acestea,
majoritatea organizațiilor de bunăstare, inclusiv departamentele guvernamentale sunt extrem de
birocratice, cu structuri de organizare rigide și politici foarte rezistente la schimbări.
3.7 Abordări de cercetare
Deși a existat întotdeauna tensiune în activitatea socială cu privire la modul în care este
"științifică " practica sa (a se vedea capitolul 9) și multe cercetări în domeniul activității sociale
tind să fie de natură calitativă, abordarea practicării câștigului este o practică bazată pe dovezi.
Aceasta urmărește să se bazeze pe intervenția activității sociale, prin altele, pe cercetarea
eficacității dovedite ( Gray Plath & Webb, 2009).
(POPESCU GABRIELA VERONICA, pag 15.
Mulți cred că comportamentul asistentul social cu obiectivele sale pe termen scurt și rezultatele
specificate au căpătat ascendență, deoarece comportamentele concrete erau mai ușoare decât
procesele intrapsihice (Gambrill, 1995). Astfel, o cantitate multă de cercetare prin utilizarea unor
proiecte experimentale a măsurat eficiența intervențiilor comportamentale. Printre abordările de
cercetare calitativă cel mai des utilizate de lucrătorii sociali sunt etnometodologie (Floersch și
colab., în Gray & Webb, 2008), etnografie (De Montigny, în Gray & Webb, 2008), analiza
rețelelor sociale (Kirke, în Gray & Webb, 2008), discursul analizei (White, în Gray & Webb,
2008) și acțiunii participativă sau cercetare la bază (Collins, 1999).
3.8 Copil, tânăr și familie: Teoria sistemelor ecologice
Există un consens asupra faptului că o perspectivă ecologică, pune accent pe inter-relația dintre
factorii de mediu interpersonali și cei mai largi, cel mai probabil determina gradul de risc sau
reziliență la copilul în curs de dezvoltare, se potrivește cel mai bine în prezent,teoria funcționării
familiei, inclusiv a părinților. Sistemele includ soțul,familia, familia extinsă, sprijin social,
sisteme culturale și socio-economice mai largi. Totuși important în literatura de specialitate
despre familie este teoria atașamentului, care atribuie probleme la nivel de parinte pentru
experiențe negative anterioare de comportament parental sau invers. Bowlby (1973) descrie
modul în care copiii construiesc „modele interne de lucru” ale lor ce reies din experiențele și
percepțiile despre disponibilitatea părinților sau a persoanei care le îngrijesc, capacitatea și
disponibilitatea de a oferi îngrijire, securitate și protecție. Copii rezistenți și adulții au, în general,
experiențe pozitive de atașament. În loc să se concentreze exclusiv cu privire la comportamentul
parental curent, teoria atașamentului oferă o explicație a impactului eșecurilor îngrijirilor asupra
relațiilor parentale prezente. Contemporan modelele din literatură și practică bazate pe
perspectiva ecosistemelor includ Modelul Regatului Unit „a avut grijă de copii” (Cleaver &
Walker, 2004; Departamentul Regatului Unit, Marea Britanie, Sănătate, 2000).
3.9 Probațiunea și tineretul în pericol: dreptate restauratoare
Ideea de „tineret cu risc” a devenit centrală pentru o serie de profesioniști și academici și a

determinat „ protejarea, monitorizarea,ce conține și susține tineri, oameni în tranziția la vârsta
adultă responsabilă. ”(Sharland, 2006: 248). A fost introdus în Africa de Sud prin Raportul
Comitetului inter-ministerial pentru tineri din Risc (Africa de Sud, 1996). Cartea albă pentru
asistența socială (Africa de Sud, 1997) revendicată în secțiunea sa, privind prevenirea
criminalității prin dezvoltare și justiție restauratoare, că instituționalizarea ar fi o ultimă soluție,
că numai infractorii care au prezentat un aspect grav precum amenințarea pentru societate ar fi
încarcerată și că ar exista forme alternative de condamnare luată în considerare acolo unde este
posibil.
(PORUMBOIU ANDREEA, pag.16).
3.10. Sexualitate și HIV și SIDA: Suparare și pierdere, moarte și pe moarte
În ceea ce privește sexualitatea și SIDA și HIV, lucrătorii sociali pot interveni la nivelul:
 prevenirea, de exemplu, educarea tinerilor cu privire la „practicile sexuale sigure“;

 intervenție, de exemplu, consiliere o familie în care un membru este pe moarte din cauze
legate de SIDA;
 politica, de exemplu, aderarea la un grup pentru a face medicamente antiretrovirale
disponibile gratuit pentru femeile gravide
Teoria intervenției de criză, bazată pe psihologia ego-ul, este de ajutor în asistarea clienților în
situații dificile, cum ar fi informarea oamenilor care sunt familii cu HIV-pozitive sau ajută să
facă față unui membru pe moarte. În abordarea crizelor, oamenii trebuie să se adapteze prin
achiziționarea de mecanisme de adaptare pe care le pregătesc pentru și de consolidare a
rezistenței acestora la crizele viitoare. În teorie contemporană îngrijirile paliative, pe moarte sunt
un proces adaptiv, de transformare atât pentru îngrijitor și persoana îngrijită (Nakashima, 2003).
3.11 Persoanele cu handicap

Există teorii pentru persoanele cu handicap şi cunoștințe practice pentru dizabilitățiile ȋntȃlnite ȋn
practică. Teoriile dominante ale persoanelor cu dizabilității sunt de două forme: modelul
medical deficitelor şi modelul bazat pe punctele forte. Acesta din urmă este orientată spre
consumator. Se bazeaza pe punctele forte și încrederea în sine oferind clienților o voce în
instituții, servicii și situații pe care le afectează. Punctele forte de evaluare bazate pe clienti şi pe
cadrele de poziție sunt mai degrabă pentru lucrătorii sociali în calitate de experți. Spre deosebire
de deficitele de abordare, în cazul în care o persoană afectată necesită intervenția să fie
reabilitată, o abordare bazată pe punctele forte ȋn ceea ce privește barierele sociale și de mediu
sunt obiective pentru schimbare. Abordarea de muncă socială şi de evaluare a intervenției este
modelată pe abordarea medicală sau clinică de diagnostic și tratament, în timp ce modelul social
folosește o filozofie în folosul comunității (Wertheimer, 1995). Combinat cu punctele forte de
abordare, accentul este pus asupra clienților, capacităților şi speranțelor acestora. Modelul social
al dizabilității recunoaște că rețelele de sprijin naturale sunt mai de durată decât ajutor
profesional.
(RADU ANA MARIA, pag. 17).
Dependențe: perspectivă biopsihosocială. Diverse teorii informează înțelegerea dependențelor,

printre care: abordări biologice, care indică cauze genetice și soluții medicale;
abordări psihologice, care indică cauze „mentale” și soluții terapeutice și abordări sociale, un
mediu sau cauze structurale și soluții sociale. Cu influența teoriei sistemelor, acestea sunt
combinate în biopsiocial perspectivă, la care unii au adăugat spiritual, știind că aceasta este o
importanță aspect al modului în care oamenii se confruntă cu adversitatea și o sursă
semnificativă de forță și rezistență. Cei care studiază determinanții sociali ai sănătății, inclusiv
dependențele, evidențiază nivelurile lor mai ridicate de prevalență la săraci, marginali, asupriți și
minoritari,populații.
3.13 Diversitate și practică multiculturală: abordări centrate pe cultură
Există numeroase teorii care informează modul în care munca socială tratează diversitatea.
printre ele feminismul, postmodernismul și perspectiva structurală. Acestea au
a creat abordări antidepresive, anti-discriminatorii și anti-rasiste pentru a practica. Acolo cu toate
acestea, este o altă direcție a literaturii care se concentrează în special pe diversitatea culturală în
activitatea socială divers informată prin teoriile multiculturalismului, diferenței culturale și
etnicitate (Sundar, în Gray & Webb, 2008). Au dat naștere la noțiuni de cultură și sensibilitate
etnică (Devore & Schlesinger, 2006), competență culturală (Dean, 2001).
relevanță culturală și potrivire culturală (Gray, Coates & Yellow Bird, 2008). gri și colab. (2008)
consideră că munca socială nu are un bilanț bun în relaționarediversitate. De exemplu, ei cred că
anti-opresiv, anti-discriminator și anti-rasist abordări ale practicii informate din perspective
feministe, postmoderniste și structurale depind în mare măsură de „victimizare” în care clientul
rămâne cu statut social mai scăzut muncitor, care este aplecat pe abilitare, transtformare și
advocacy. Ei stau puternic contrast cu etosul de auto-ajutor caracteristic dezvoltării comunității și
utilizatorului serviciilor participare (Beresford, 2000; Beresford & Croft, 2004). Grey and
Allegritti (2002; 2003) au atras atenția asupra importanței culturii în dezvoltarea socială
autohtonă munca, iar Gray și Lovat (2006) au evidențiat modul în care postmodernismul și
corectitudinea politică obuscă încercările de a face față rasismului în Africa de Sud.
3.14 Sărăcia și neoliberalismul. De-a lungul anilor au existat multe teorii despre cum trebuie
abordată sărăcia care au definit definiții ale sărăciei, cum ar fi sărăcia absolută sau relativă; și
moduri în care politica ar trebui atenuată, cum ar fi prin politica socială sau bunăstare abordare
de stat sau, în cazul Africii de Sud, prin dezvoltarea socială. Esping-Anderse (1990) identifică
trei tipuri de state de bunăstare, și anume, (neo) liberale, de ex. Statele Unite; conservator, de ex.
Germania; și social-democrat, de ex. Suedia. Africa de Sud este o ciudată brew de bunăstare
neoliberală, ameliorativă și de dezvoltare. Asistenții sociali tind să fie extrem de critice cu
neoliberalismul (Penna și O'Brien, în Gray & Webb, 2008) șitind
să se bazeze pe abordări critice ale sărăciei și însoțirea politicii sociale, cum ar fi feminizarea
argumentului sărăciei și analize structurale ale societății care afirmă că sistemul social și
politicile și structurile sale mențin sărăcia. În Africa de Sud, există fost o continuare a sistemului
de bunăstare reziduală instituit în perioada de apartheid, unde peste 90% din bugetul bunăstării
este cheltuit pentru securitate socială. În ciuda teoriei dezvoltarea socială despre consolidarea
capacității și abilitare, chiar și în dezvoltarea Sistemul de asistență socială, securitatea socială
creată în Occident este principala strategie de reducere a sărăciei. Cu toate acestea, bunăstarea
socială în dezvoltare a forțat munca socială să-și extindă atenția săracul urban la cei mai
defavorizați din zonele rurale subdezvoltate.
(PREDA LAURA, pag. 18).
3.14 SĂRĂCIE SI NEOLIBERALISM

De-a lungul anilor au existat multe teorii despre cum trebuie abordată sărăcia care au realizat
definitii ale saraciei, cum ar fi saracia relativa sau absoluta; si modalitati in care politica ar trebui
atenuata, cum ar fi prin politica sociala sau abordarea de bunastare sociala, sau, ca in cazul
Africii de Sud, prin dezvoltare sociala. Esping-Andersen (1990) identifica trei tipuri de state de
bunastare, si anume, (neo)liberal, de exemplu Statele Unite, conservativ, Germania, si social
democratic- Suedia. Africa de Sud este o combinatie ciudată a bunăstării neoliberale,
ameliorative și de dezvoltare. Asistentii sociali tind sa fie extremi de critici in ceea ce priveste
neoliberalismul (Penna & O’Brien, in Gray & Webb, 2008), și tind să se bazeze pe abordări
critice pentru sărăcie și politica socială însoțitoare, cum ar fi feminizarea argumentului sărăciei și
analizele structurale ale societății din acel stat care afirmă că sistemul social și politicile sale și
structurile sale mențin sărăcia. In Africa de Sud, a existat o continuare a sistemului rezidențial de
bunăstare creat în epoca apartheidului, unde peste 90% din bugetul de bunastare este folosit
pentru securitatea sociala. In ciuda teoriei dezvoltarii sociale privind consolidarea capacitatii si
imputernicirii, chiar si in sistemul de bunastare a dezvoltarii, Securitatea sociala creata in vest
este principala strategie de reducere a saraciei. Cu toate acestea, bunăstarea socială în dezvoltare
a forțat munca socială să-și extindă atenția de la cei săraci din zonele urbane la cei mai
defavorizați din zonele rurale subdezvoltate.
4. Teorii si metode folosite in Africa de Sud

O recenzie a articolelor publicate in jurnalul Social Work/Maatskaplike Werk din 2000 a
dezvăluit foarte puțin „teoretizarea” în literatura de muncă socială din Africa de Sud, care este în
mare parte descriptiva în natură, care descrie practica sau se bazează pe studii empirice la scară
mică, multe cu fiabilitate și validitate discutabile. Din cele 270 de lucrări publicate, foarte puține
au abordat direct teoria, deși au existat unele referințe la perspectiva ecosistemelor, de ex.
Jacques (2000) și Engelbrecht (2001) și perspectiva punctelor forte, de ex. Gray and Collett van
Rooyen (2002). Există o surprinzatoare lipsă de literatură cu privire la practicile de dezvoltare, în
special abordări participative precum dezvoltarea comunității, deși Schenk (2002) revizuiește
teoriile lui Paulo Freire. Gathiram (2003) și Raniga și Simpson (2002) încearcă o revizuire critică
a participării (comunității). Landman și Lombard (2006) examinează sinergiile dintre dezvoltarea
comunității și munca socială statutară, iar Nel (2006) analizează pregătirea pentru dezvoltare
comunitară, în timp ce Weyers (2007) enumeră cele opt obiceiuri ale lucrătorilor comunitari
efectivi, iar Van Rooyen (2007) prezintă câteva lecții din proiectul Comunității Lucrătorilor în
Dezvoltare. Astfel, nu este ușor să spunem teoriile și metodele utilizate din literatura de mai sus,
cele mai multe fiind scrise de academicieni, nu de practicieni. Poate că academicienii nu sunt în
contact cu realitățile practice, iar acest lucru reprezintă tendința lor de a scrie despre politica și
serviciile de bunăstare, profesia și educația în muncă socială la nivel de reflecție și analiză, mai
degrabă decât practică. Întrucât în acest capitol ne concentrăm asupra teoriei muncii sociale, să
ne întoarcem acum la examinarea teoriei post-apartheid asupra muncii sociale (de dezvoltare).
(PREDESCU ELENA, pag 19).
Teoria „post-apartheid“ o „critică“ adusă la adresa dezvoltării asistenței sociale

Cu rădăcinile în lumea în curs de dezvoltare și geneza sa fiind o reacție împotriva
colonialismului, dezvoltarea socială și, prin urmare, asistența socială în dezvoltare, cum ar fi
munca socială, pot fi exprimate în cadrul teoriei-post coloniale (Briskman, 2007;. Gray et al,
2008). În acest sens, ar putea fi văzută ca o reacție împotriva teoriilor occidentale, pentru că
dezvoltarea asistenței sociale a fost inexistentă în Africa de Sud până la epoca post-apartheid
(anii 1990) (a se vedea capitolul 2).
După cum Patel și Selipsky notează în capitolul 3, abordarea dezvoltării sociale a evoluat de la
„istorie unică de inegalitate și încălcări ale drepturilor omului, ca urmare a colonialismului și
apartheid-ului din Africa de Sud”. Am putea propune un nou termen pentru Africa de Sud, și
anume, teoria „post-apartheid“. Caracteristica sa central se bazează pe idei cum ar fi modalitățile
prin care Africa de Sud cunoaște o reconstruire, după 300 de ani de colonialism (1652-1961) și
aproape 50 de ani de apartheid (1948-1995).
Începem cu revendicarea unor „mari probleme, statele slăbite cauzate de probleme cu

guvernarea ne-democratică, corupția și lipsa capacității de guvernare“, determinată de
colonialism și apartheid (vezi Patel & Selipsky, capitolul 3). Un principiu de bază al teoriei post-
apartheid este că problemele din prezent se datorează unor cauze externe, cum ar fi uleiul sau
crizele monetare, reforma bunăstării neoliberale, globalizarea, sau programele de ajustare
structurală impuse Africii de către Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. Punctul
important despre această teorie post-apartheid pentru dezvoltarea socială este eșecul politicilor
anterioare de a promova dezvoltarea economică în tandem cu dezvoltarea socială.
Teoria constă în dezvoltarea economică și socială, acestea trebuind văzute într-o relație de
interdependență în toate activitățile de elaborare a politicilor sociale. (Midgley, 1995). Dar, în
ciuda declarațiilor internaționale privind dezvoltarea socială și „Obiectivele de Dezvoltare ale
Mileniului ale ONU”, puține s-au schimbat și sărăcia continuă să crească în țările africane mai
mult decât altele în curs de dezvoltare.
Gray (2006) susține că, în urma a mai mult de un deceniu de asistență socială și dezvoltare,
este timpul pentru a evalua în mod critic progresul dezvoltării sociale în Africa de Sud așa cum
este prezentată în Cartea albă pentru Asistență Socială (Africa de Sud, 1997) .
Spre exemplu, dacă ar fi luate în considerare caracteristici de bază pentru idealurile de
bunăstare și dezvoltare, armonizarea politicii economice și sociale, promovarea participării și a
parteneriatului în dezvoltarea și eradicarea diviziunii sociale, s-ar dezvălui faptul că, în ciuda
acestor obiective nobile, asistența socială și de dezvoltare a eșuat lamentabil pentru a îmbunătăți
situația dificilă sau pentru a promova dreptatea socială pentru cei mai dezavantajați din populația
Africii de Sud (adică aproximativ 50% trăiesc în sărăcie (CSDA, 2008; Gray, 2008).
Contrar teoriei dezvoltării sociale, planificarea economică nu a procedat în tandem cu politica

socială sau invers, (ASGISA), (Africa de Sud, 2004) și nici nu s-a pus accent pe participare și
parteneriat.Astfel, atenuarea sau eradicarea sărăciei se va realiza doar atunci când se va aplica
schimbare structural, a sistemelor.
(PURICE ANDREI, pag 20).
În ciuda numeroaselor inițiative de dezvoltare pe plan social din ultimii 15 ani de la tranziția
către democrație, Africa de Sud rămâne o țară cu o puternică inegalitate socială (Bollens, 2000;
Dixon, 2006; Gray, 2006) unde: (1) 61% din populația Africană este săracă, comparativ cu doar
1% din populația albă, care acum însumează 5 milioane de oameni; (2) rata oficială a
șomajului de 30% și cea neoficială de 50% persistă; și (3) "dezintegrarea urbană" caracterizează
viețile oamenilor săraci, mistuiți de SIDA și HIV, sănătate în scădere, infracțiuni și nesiguranță
(Dixon, 2006). De exemplu, speranța de viață pentru bărbații negri a scăzut de la 59,5 de ani la
35 de ani în 2006 (Ruiters, 2007). Ceea ce demonstrăm aici este o abordare critică a dezvoltării
sociale (Gray & Webb, 2008).
Asistența socială critică, pune accentul pe poziția luată de asistenții sociali, cât și de măsurile
pe care le-ar lua in cazul în care s-ar angrena în mișcări de împuternicire anti-opresive menite să
asigure justiția pentru cele mai marginalizate și subjugate grupuri din societate.
În contextul sud-african, acest lucru ar implica analiza critică a modului în care politica a
deviat de la agenda de dezvoltare. Luând o abordare socială critică, asistenții sociali sunt nevoiți
să-și pună întrebarea dacă nu cumva securitatea socială este o strategie de dezvoltare menită să
reducă sărăcia doar în termenii Teoriei Dezvoltării Sociale, dar și a politicilor pe care le aduce,
cum ar fi Cartea Albă a Bunăstării Sociale (Africa de Sud, 1997) și Cartea Albă a Administrației
Locale ( Africa de Sud, 1998). Aceste pivotări politice au creat două enclave a dezvoltării sociale
urbane concentrată în Departamentul Dezvoltării Sociale și Departamentul Provincial și
Administrația Locală (Africa de Sud, 2000) însărcinate cu responsibilitatea pentru dezvoltarea
socială și economică la un nivel atât național cât și local.
5. Concluzie
În concluzie, în acest capitol noi am revizuit teoriile referitoare la dezvoltarea asistenței

sociale, notând unicele caracteristici ale sistemului de dezvoltare al bunăstării sociale din Africa
de Sud. Am întocmit o listă de referințe completă ale literaturii Africii de Sud, în special munca
publicată în prima revistă de asistență socială a Africii de Sud, de asemenea și referințe la
literatura internațională bazată pe teoria asistenței socială contemporană. Este subliniată
importanța unei critice perspective teoretice și rolul dezvoltării asistenților sociali în evidențierea
sărăciei și a nedreptății dar și în mărirea accesului asupra serviciilor și resurselor a populației.
Teoriile ne ajută să gândim în amănunt posibilitățile pentru schimbare, la fel cum o face și cititul
temei noastre. Ambele sunt esențiale pentru o perspectivă critică asupra asistenței și dezvoltării
sociale.
(RABACIUC CODRIN, pag. 21).
96. Introducere în asistență socială
Caseta 4.1 : Conceptele cheie
Este util să înțelegem diferențele dintre diferitele concepte utilizate în discuțiile despre teoria
asistenței sociale.
TEORIE
O teorie este o explicație mai mult sau mai puțin argumentată a realității. Colectiv, teoriile sunt
explicații despre lucruri sau fenomene care influențează modul în care oamenii interpretează
situații sau evenimente. Așa cum am văzut în acest capitol, în munca socială există un mare
interes pentru teoriile care încearcă să explice comportamentul uman sau mediul social, adică de
ce oamenii se comportă așa cum fac, în special de ce apar probleme personale și sociale și cum
putem cel mai bun lucru cu ei. O teorie bine argumentată și convingătoare duce la o interpretare
particulară a ceea ce încearcă să explice, dacă aceasta este situația femeilor din societate, rasism,
schizofrenie, sărăcie ș.a. De fapt, există adesea mai multe teorii despre același fenomen care ar
putea chiar să intre în conflict între ele. de exemplu, o abordare de dezvoltare a bunăstării
respinge argumentul neoliberalismului potrivit căruia creșterea economică este cel mai bun mod
de a depăși sărăcia. astfel, teoria muncii sociale încearcă să te conducă să gândești în moduri
particulare și este înțelept să păstrezi o minte deschisă la diverse explicații ale problemelor
sociale.
CUNOȘTINȚE
Cunoștințele se referă la ceea ce știm despre ceva, care poate fi extras din ceea ce oamenii scriu
despre munca socială ca urmare a cercetării, adică cunoștințe bazate empiric sau experiență
practică, adică cunoștințe bazate pe practică. După cum am văzut în acest capitol, asistenții
sociali trag din alte discipline, precum sociologia și psihologia, în construirea bazei de cunoștințe
a muncii sociale.
PERSPECTIVĂ
O perspectivă este un mod de a vedea lumea care este influențată de unghiul sau punctul de
vedere particular. adesea perspectivele noastre sunt modelate de o varietate de teorii. Cu alte
cuvinte, viziunea noastră despre lume integrează o varietate de înțelegeri (teorii) despre realitate
- în cazul muncii sociale, despre comportamentul uman și mediul social - care vin să coloreze
modul în care gândim despre oameni, situații, evenimente. și problemele cu care ne ocupăm în
munca socială. uneori ne bazăm pe o anumită teorie. de exemplu, am putea spune că teoria
feministă duce la o perspectivă feministă, adică una care se concentrează pe problemele femeilor
sau care se concentrează pe efectul unui fenomen particular asupra femeilor, de ex. acest lucru a
dus la o teorie despre feminizarea sărăciei. Poate că cele două cele mai dominante perspective în
munca socială, care se bazează pe o serie de perspective teoretice, sunt perspectivele
ecosistemelor și punctelor forte, așa cum este descris în acest capitol.
CADRU
Ca și cadrul de pe o imagine, un cadru încearcă să încadreze o anumită porțiune a realității și să

obțină o imagine cu ea. Pentru a face acest lucru, folosim cadre de referință, precum teorii sau
perspective, pentru a construi un cadru particular. de exemplu, în acest capitol am putea spune că
am folosit diferite surse de informații pentru a construi un cadru de dezvoltare, adică o imagine a
bunăstării în Africa de Sud contemporană.
METODA
O metodă este un mod de a face ceva. În munca socială ne referim la munca de caz, munca în
grup, munca în comunitate, politica, administrarea, cercetarea și supravegherea ca metode, adică
ca activități predominante în care asistenții sociali se angajează în efectuarea lucrărilor sociale.
(RADU BIANCA-GEORGIA, pag. 22).
Cadru
Este necesar realizarea unor teste pentru a găsi cea mai bună metodă pentru desfăşurarea
cadrului de lucru. Făcând acest lucru, folosim cadre de referință, cum ar fi teorii sau perspective,
pentru a construi o anumită temă. De exemplu, în acest capitol am putea spune că ne-am folosit
de diverse surse de informații pentru a construi un cadru de dezvoltare, o imagine a bunăstării în
Africa de Sud ȋn lumea contemporană.
Metoda
O metodă este o modalitate de a face ceva. În activitatea socială ne referim la activitatea

operativă, grup de lucru, muncă în folosul comunității, politica, de administrare, de cercetare și
de supraveghere ca metode, ca și activitățile predominante cu lucrătorii sociali pentru
desfăşurarea muncii sociale.
Abordare
Modul în care ne apropiem de practică este influențat de cunoștințele noastre de teorii,

perspective, cadre, modele și metode de practică existente. Influențat de teoria feministă, am
putea lua o abordare feministă, ceea ce înseamnă că vom utiliza teorii și metode care se
concentrează pe situația dificilă a femeilor. Atunci când folosim o abordare de dezvoltare în
Africa de Sud, așa cum este subliniat în acest capitol, folosim teorii, perspective, cadre, modele
și metode care au de-a face cu reducerea sărăciei. Atunci când vom combina o varietate de teorii
și metode, vorbim despre utilizarea unei abordări integrate. Atunci când folosim o perspectivă a
ecosistemelor să elaborăm o abordare care se concentrează pe diferite niveluri și locuri de
intervenție, ne referim la acest lucru ca o „abordare holistică“. Când acest lucru înseamnă
combinarea diferitelor niveluri de servicii, ne referim la această abordare ca „furnizarea de
servicii integrate“. În aceste exemple, abordările sunt teoretice în măsura în care ele se referă
mai degrabă, la diverse moduri reale de a face lucrurile. O mulțime de teorii ale bunăstării de
dezvoltare sunt de această natură și nu ține neapărat de lucratorii sociali care se ocupă de practica
asistenței sociale. Acest lucru este confuz pentru practicanții de asistență socială, cărora li se
spune că au o abordare legată de dezvoltarea bunăstării, atunci când ceea ce fac de fapt este o
muncă de acasă de remediere.
Model
Un model este un mod mai mult sau mai puțin bine formulat de a face ceva care caută să
transforme teoria sau cunoștințe în practică. De obicei, un model este o serie de paşi ȋn ceea ce
urmează să facem. De exemplu, mai multe modele și grupuri de angajați urmează pașii de
angajament client și construirea unor relații de evaluare, de intervenție și de terminare.
Note de final
1. Este important să se țină cont de faptul că cele mai multe categorii sunt create numai pentru a
ne ajuta să înțelegem sau să explicăm o anumită idee, iar viața este mult mai complexă decât
sistemele de clasificare pe care le folosim pentru a înțelege și explica fenomenele cu care ne
ocupăm în activitatea socială, sau chiar în viața de zi cu zi.
2. Deși Departamentul de Dezvoltare Socială a recomandat o evaluare a impactului social și

economic al sistemului de securitate socială din Africa de Sud în 2004 (a se vedea <http://
www.sarpn.org.za/documents/d0001041/sum_report.php> ), este necesară o evaluare externă
care evaluează toate aspectele politicii sale de bunăstare de dezvoltare în conformitate cu valorile
de referință predefinite, pentru a măsura progresul.
(RADU ANA MARIA, pag. 23 plus prima parte din pag. 24).
BIBLIOGRAFIE
Allegritti, I. & Gray, M. 2005. ‘Mamphele Ramphele and Xhosa culture: Some insights on
culture, self-determination and human rights for South African social work.’ Social Work/
Maatskaplike Werk, 41(2): 131–42.
American Psychiatric Association. 2000. ‘Practice guideline for the treatment of patients with
major depressive disorder (revision).’ American Journal of Psychiatry, 157(Suppl. 4): 1–45.
Bar-On, A. 2003a. ‘Indigenous practice: Some informed guesses—self-evident but

impossible.’ Social Work/Maatskaplike Werk, 39(1): 26–40.
Bar-On, A. 2003b. ‘Culture: social work’s new deluge.’ Social Work/Maatskaplike Werk,
39(4): 351–60. Batley, M. 2005. ‘Civil society’s role in promoting alternative sentencing
options and offender re-integration.’ Paper presented at the conference on Strategies to Address
Prison Overcrowding in South Africa, Pretoria, 14–16 September.
Beresford, P. 2000. ‘Service users’ knowledges and social work theory: Conflict or
collaboration?’ British Journal of Social Work, 30: 489–503.
Beresford, P. & Croft, S. 2004. ‘Service users and practitioners reunited: The key component
for social work reform.’ British Journal of Social Work, 34: 53–68.
Bloom, B. 1997. Planned Short Term Psychotherapy: A Clinical Handbook, 2nd ed.
Boston: Allyn & Bacon. Bollens, S. 2000. ‘Community development in South Africa.’
Community Development Journal, 35(2): 167–80.
Bowlby, J. 1973. Attachment and Loss. Vol. 2: Separation, Anxiety, and Anger. London:
Penguin. Briskman, L. 2007. Social Work with Indigenous Communities. Annandale: Federation
Press.
Bryson, L. & Mowbray, M. 1981. ‘Community: The spray-on solution.’ Australian Journal of
Social Issues, 16(4): 255–67.
Chambon, A., Irving, A. & Epstein, L. 1999. Reading Foucault for Social Workers. New York:
ISW BOOK.indb 98 8/21/09 11:43:42 AM Theories of S ocial Work Practice 99 Columbia
University Press.
Clark, C. L. with Asquith, S. 1985. Social Work and Social Philosophy: A Guide To Practice.
London: Routledge & Kegan Paul.
Cleaver, H. & Walker, S. 2004. ‘From policy to practice: the implementation of a new
framework for social work assessments of children and families.’ Child and Family Social Work,
9: 81–90.
Collins, K. 1999. Participatory Research: A Primer. Cape Town: Prentice-Hall.
Compton, B. & Galaway, B. 1999. Social Work Processes. Homewood: Dorsey Press.
Corwin, M. 2002. Brief Treatment in Clinical Social Work Practice. Pacific Grove: Brooks/
Cole.
Cournoyer, B. 1999. The Social Work Skills Workshopbook. Belmont: Wadsworth. CSDA
(Centre for Social Development in Africa). 2008. The Implementation of the White Paper for
Social Welfare in the NGO Sector: Research Report. Johannesburg: University of Johannesburg.
Davids, I., Theron, F. & Maphunye, K. J. 2005. Participatory Development in South Africa: A
Development Management Perspective. Pretoria: Van Schaik.
Dean, R. G. 2001. ‘The myth of cross-cultural competence.’ Families in Society: The Journal
of Contemporary Human Services, 82(6): 623–30.
Devore, W. & Schlesinger, E. G. 2006. Ethnic Sensitive Social Work Practice, 5th ed. St.
Louis: Mosby.
Dixon, B. 2006 ‘Development, crime prevention and social policy in post-apartheid South
Africa.’ Critical Social Policy, 26(1): 169–91.
Dominelli, L. 1989. Feminist Social Work. London: Macmillan.

Dominelli, L. 2008. Anti-racist Social Work, 3rd ed. Basingstoke: Macmillan.
Engelbrecht, L. K. 2001. ‘Indigenous social work field practice education: An ecosystems

perspective.’ Social Work/Maatskaplike Werk, 37(4): 347–56.
Esping-Andersen, G. 1990. The Three Worlds of Welfare Capitalism. Princeton: Princeton

University Press.
FCR (Foundation for Contemporary Research). 2004. Municipal–Community Partnerships for

Poverty Alleviation: A Reference Guide for Development Practitioners. Cape Town: FCR. .
Fook, J. 2002. Social Work: Critical Theory and Practice. London: Sage.
Forte, J.A. 2007. Human Behavior and the Social Environment: Models, Metaphors and Maps
for Appying Theorotical Perspectives to Practice. Belmont: Thomson Brooks/Cole.
Freire, P. 1972. The Pedagogy of the Oppressed. London: Penguin.
Gambrill, E. 1995. ‘Behavioral social work: Past, present and future.’ Research on Social
Work Practice, 5(4): 460–74.
Gathiram, N. 2003. ‘Participation, civil society and social work practice.’ Social Work/ ISW
BOOK.indb 99 8/21/09 11:43:43 AM 100 Introduction to S ocial Work Maatskaplike Werk,
39(1): 41–47.
Germain, C. & Gitterman, A. 1980. The Life Model of Social Work Practice. New York:
Columbia University Press.
Gibbons, J. & Plath, D. 2005. ‘Everybody puts a lot into it! Single session contacts in hospital
social work.’ Social Work in Health Care, 42(1): 17–34.
Gray, M. 1996a. ‘Towards an understanding of developmental social work.’ Social Work

Practice, 1: 9–13.
Gray, M. 1996b. ‘The importance of community development.’ Social Work/Maatskaplike

Werk, 32(3): 193–204.
Gray, M., ed. 1998a. Developmental Social Work: Theory and Practice. Cape Town: David
Philip.
Gray, M. 1998b. ‘Welfare policy for reconstruction and development in South Africa.’
International Journal of Social Work, 41(1): 23–37.
Gray, M. 2000. ‘Social work and the “social service professions”.’ Social Work/Maatskaplike
Werk, 36(1): 99–109.
Gray, M. 2006. ‘The progress of social development in South Africa.’ International Journal of
Social Welfare, 15(Suppl. 1): S53–S64.
Gray, M. 2008. ‘Guest editorial.’ International Journal of Social Welfare (Special Ed.), 17 (1):
110-13.
Gray, M. & Allegritti, I. 2002. ‘Cross-cultural practice and the indigenisation of African social
work.’ Social Work/Maatskaplike Werk, 38(4): 324–36.
Gray, M. & Allegritti, I. 2003. ‘Towards culturally sensitive social work practice: Re-
examining cross-cultural social work.’ Social Work/Maatskaplike Werk, 39(4): 312–25.
Gray, M., Coates, J. & Yellow Bird, M., eds. 2008. Indigenous Social Work around the
World: Towards Culturally Relevant Education and Practice. Aldershot: Ashgate.
Gray, M. & Collett van Rooyen, C. A. J. 2002. ‘The strengths perspective in social work:
Lessons from practice.’ Social Work/Maatskaplike Werk, 38(3): 225–33.
Gray, M. & Lovat, T. 2006. ‘The shaky high moral ground of postmodernist “ethics”.’ Social
Work/Maatskaplike Werk, 42(3/4): 201–12.
Gray, M., Plath, D. & Webb, S. 2009. Evidence-based Social Work: A Critical Stance. Milton
Park: Routledge.
Gray, M. & Sewpaul, V. 1998. ‘Critique of the policy proposals of the inter-ministerial
committee on young people at risk.’ Social Work/Maatskaplike Werk, 34(1): 12–27.
Gray, M. & Webb, S. A., eds. 2008. Social Work Theories and Methods. London: Sage.
Harrison, E. S. 2001. ‘Transformation of a service organization through participatory action

research.’ MA diss., University of South Africa. .
Hollis, F. 1964. Casework: A Psychosocial Theorty. New York: Random House. ISW
BOOK.indb 100 8/21/09 11:43:43 AM Theories of S ocial Work Practice 101
Hoyt, M., Rosenbaum, R. & Talmon, M. 1992. ‘Planned single-session therapy.’ In Budman,
S., Hoyt, M. & Friedman, S., eds. The First Session in Brief Therapy, pp. 59–86. New York:
Guildford Press.
Jacques, G. 2000. ‘The baby and the bathwater: The dilemma of modern social work in South
Africa.’ Social Work/Maatskaplike Werk, 36(4): 361–76.
Landman, L. & Lombard, A. 2006. ‘Integration of community development and statutory

social work services within the developmental approach.’ Social Work/Maatskaplike Werk,
42(1): 1–15.
Lishman, J., ed. 2007. Handbook for Practice Learning in Social Work and Social Care:
Knowledge and Theory, 2nd ed. London: Jessica Kingsley.
Lund, F. 2007. ‘Building welfare for development: Social security reform in South Africa.’
Helen Joseph Memorial Lecture, University of Johannesburg, September.
Mason, J. & Rubinstein, J., eds. 1989. Family Therapy in South Africa To-day. Durban: South
African Institute of Marital and Family Therapy.
Meyer, C., ed. 1983. Clinical Social Work in the Ecosystems Perspective. New York:
Columbia University Press.
Midgley, J. 1995. Social Development: The Developmental Perspective in Social Welfare.

London: Thousand Oaks & New Delhi: Sage.
Midgley, J. 1997. Social Welfare in Global Context. London: Sage.

Mowbray, M. 2004. Beyond Community Capacity Building: The Effect of Government on
Social Capital.
Nakashima, M. 2003. ‘Beyond coping and adaptation: Promoting a holistic perspective on

dying.’ Families in Society, 84(3): 367–76.
Nel, J. B. S. 2006. ‘The application of a large group intervention method based on the
assetbased approach: A repositioning of training in community development.’ Social Work/
Patel, L. 1992. Restructuring Social Welfare: Options for South Africa. Johannesburg: Ravan
Press.
Patel, L. 2005. Social Welfare and Social Development in South Africa. Cape Town: Oxford
University Press.
Payne, M. 2005. Modern Social Work Theory, 3rd ed. Basingstoke: Palgrave Macmillan.
Poyne, M. 2006. What is Professional Social Work?, 2nd ed. Bristol: Policy Press.
Pincus, A. & Minahan, A. 1973. Social Work Practice: Model and Method. Itasca: F. E.
Peacock.
Raniga, T. & Simpson, B. 2002. ‘Community participation: Rhetoric or reality?’ Social Work/
Reid, W.J. & Epstein, L. 1972. Task-centered Casework. New York: Columbia University
Press.
Ruiters, G. 2007. ‘Contradictions in municipal services in contemporary South Africa:

Disciplinary commodification and self-disconnections.’ Critical Social Policy, 27(4): 487–508.
ISW BOOK.indb 101 8/21/09 11:43:43 AM 102 Introduction to S ocial Work Schenk, R. 2002.
‘Revisiting Paulo Freire as a theoretical base for participatory practices for social workers.’
Social Work/Maatskaplike Werk, 38(1): 71–80.
Sharland, E. 2006. ‘Young people, risk taking and risk making: Some thoughts for social
work.’ British Journal of Social Work, 36(2): 247–65.
South Africa. 1994. White Paper on Reconstruction and Development, Notice no. 1954.
Government Gazette, no. 16085. Pretoria: Government Printer.
South Africa. Department of Welfare. 1996. Report of the Inter-Ministerial Committee for
Young People at Risk (Discussion Document). Pretoria: Government Printer.
South Africa. Department of Welfare. 1997. White Paper for Social Welfare, Notice no. 1108.
Government Gazette, no. 18166. Pretoria: Government Printer.
South Africa. 1998. White Paper on Local Government. Pretoria: Government Printer.
South Africa. 2000. Local Government: Municipal Systems Act No. 32 of 2000. Pretoria:
Government Printer.
South Africa. Office of the Presidency. 2004. Accelerated Shared Growth Initiative—South
Africa (ASGISA). .
Squires, J. & Kramaric-Trojak, N. 2003. ‘Centrelink: How social workers make a difference
for young persons: A model of intervention.’ Australian Social Work, 56(4): 293–304.
Thompson, N. 2006. Anti-discriminatory Practice. London: Palgrave Macmillan.
UK Department of Health. 2000. Framework for the Assessment of Children in Need and Their
Families. London: Stationery Office. .
Van Rooyen, D. 2007. ‘Community development workers: Four lessons from international
experience of community-based workers.’ Social Work/Maatskaplike Werk, 43(3): 209–23.
Van Wormer, K. 2007. Human Behaviour and the Social Environment, Micro Level:
Individuals and Families. New York: Oxford University Press.
Van Wormer, K., Besthorn, F. H. & Keefe, T. 2007. Human Behaviour and the Social
Environment, Macro Level: Groups, Communities and Organizations. New York: Oxford
University Press.
Verity, F. & King, S. 2007. ‘Responding to intercommunal conflict: What can restorative
justice offer?’ Community Development Journal, 43(4): 470–82.
Wertheimer, A., ed. 1995. Circles of Support: Building Inclusive Communities. Bristol: Circles
Network UK.
Weyers, M. L. 2007. ‘The eight habits of highly successful community social workers: A
South African perspective.’ Social Work/Maatskaplike Werk, 43(1): 1–17.
Wilson, A. & Beresford, P. 2000. ‘“Anti-oppressive practice”: Emancipation or appropriation?’

British Journal of Social Work, 30: 553–73.
Wood, A. 1996. ‘The origins of family work: The theory and practice of family social work
since 1880.’ Australian and New Zealand Journal of Family Therapy, 50: 19–32.

Teorii Ale Practicii În Asistența Socială

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teorii Ale Practicii În Asistența Socială

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE „SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ”

TEORII ALE PRACTICII ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ

Pâna la sfârșitul acestui capitol, ar trebui să fii capabil să;

 să înțelegi cheia teoriilor asistenței sociale;

(RADU VASILICA ROXANA, pag.2).

Dezvoltarea este un domeniu controversat, nedefinit, evaziv și deschis pentru practică,

(PĂUN ALEXANDRA, pag. 3).

2.2 Dezvoltarea socială.

Pe acest fundal, Gray (1996a) definește dezvoltarea ca fiind instituțională, intervenționistă,

2.3 Asistența socială pentru dezvoltare.

2.4 Dezvoltarea comunitară.

Gray ( 1996 b) a definit dezvoltarea comunitară ca strategie de intervenție, adică o modalitate de

(PEAGU GEORGIANA-IONELA, pag. 4).

2.5 Asistența medicală primară

Asistența medicală primară se referă la un aspect al dezvoltării sociale, respectiv sănătății.

În teorie, asistența socială de dezvoltare promovează o filozofie centrată pe oameni; bunăstarea

(PELTEA GEORGIANA, pag. 5).

3. TEORII PENTRU PRACTICA MUNCII SOCIALE

(PETRE FLORINA-DENISA, pag.7)

Figura 4.1 Dimensiunile practicii în asistență socială

Asistența socială de dezvoltare are aceste

În conformitate cu ceea ce rezultă din discuția anterioară,principalele teorii internaționale

Se bazează pe studiul dezvoltării copilului și a teoriilor ciclului de viață despre durere și

Constructivismul social este o teorie postmodernă care evidențiază importanța limbii și a

(PIOACĂ MARIANA, pag. 10)

(PÎRLOGEA TEODORA, pag. 11).

86 Introducere în asistență socială

Întâlnirea cu beneficiarul și ce poate fi realizat în aceste scurte întalniri dintre beneficiar-

3.3.2 Persoană în mediu

(PLEȘEA CORNELIA-LILIANA, pag. 12)

(PETRE DENISA, pag. 13).

3.5 Teoria dezvoltării comunitare

(PORUMBOIU ANDREEA, pag. 14).

3.6 Managementul dezvoltării și teoria administrației

Davids, Theron și Maphunye (2005) prezintă "managementul dezvoltării" ca disciplină și

3.7 Abordări de cercetare

(POPESCU GABRIELA VERONICA, pag 15.

3.8 Copil, tânăr și familie: Teoria sistemelor ecologice

3.9 Probațiunea și tineretul în pericol: dreptate restauratoare

Ideea de „tineret cu risc” a devenit centrală pentru o serie de profesioniști și academici și a

(PORUMBOIU ANDREEA, pag.16).

3.10. Sexualitate și HIV și SIDA: Suparare și pierdere, moarte și pe moarte

 prevenirea, de exemplu, educarea tinerilor cu privire la „practicile sexuale sigure“;

3.11 Persoanele cu handicap

Dependențe: perspectivă biopsihosocială. Diverse teorii informează înțelegerea dependențelor,

(PREDA LAURA, pag. 18).

3.14 SĂRĂCIE SI NEOLIBERALISM

4. Teorii si metode folosite in Africa de Sud

Teoria „post-apartheid“ o „critică“ adusă la adresa dezvoltării asistenței sociale

Începem cu revendicarea unor „mari probleme, statele slăbite cauzate de probleme cu

Contrar teoriei dezvoltării sociale, planificarea economică nu a procedat în tandem cu politica

(PURICE ANDREI, pag 20).

În concluzie, în acest capitol noi am revizuit teoriile referitoare la dezvoltarea asistenței

(RABACIUC CODRIN, pag. 21).

96. Introducere în asistență socială

Caseta 4.1 : Conceptele cheie

Ca și cadrul de pe o imagine, un cadru încearcă să încadreze o anumită porțiune a realității și să

(RADU BIANCA-GEORGIA, pag. 22).

O metodă este o modalitate de a face ceva. În activitatea socială ne referim la activitatea

Modul în care ne apropiem de practică este influențat de cunoștințele noastre de teorii,

2. Deși Departamentul de Dezvoltare Socială a recomandat o evaluare a impactului social și

Bar-On, A. 2003a. ‘Indigenous practice: Some informed guesses—self-evident but