CONSILIERE IN ASISTENTA SOCIALA

CONSILIERE IN ASISTENTA SOCIALA

Cuprins

1. Probleme generale privind consilierea

2. Jocul de rol ca tehnica de consiliere

3. Terapia centrata pe persoana

4. Terapia centrata pe obiective si solutii

5. Modelul psihoeducational in consiliere

6. Consiliere in situatii de criza

Bibliografie

1. Probleme generale privind consilierea

a. Conceptul de consiliere; relatia dintre psihoterapie si consiliere

b. Tipuri de consiliere; norme deontologice ale activitatii de consiliere; integrarea

consilierii in activitatea asistentului social; strategii si tehnici de consiliere

c. Consiliere individuala si de grup

a. Conceptul de consiliere; relatia dintre psihoterapie si consiliere

In cursul vietii fiecare om se confrunta de nenumarate ori cu probleme pe care nu

reuseste sa le rezolve singur. Cele mai multe din aceste probleme sunt relativ simple si, pentru a
gasi solutia, omul apeleaza la acele persoane din anturajul sau in care are incredere si pe care le
considera “experte” in domeniul respectiv (membri ai familiei, prieteni, cunostinte). Aceste
persoane ne ofera niste sfaturi pe baza experientei lor de viata, adica ne consiliaza. Dar in aceste
cazuri nu se poate vorbi despre o consiliere cu caracter profesional.

Daca problemele cu care ne confruntam sunt mai dificile, vom apela la persoane care
dispun de o pregatire profesionala adecvata, si care pe baza acestei pregatiri ne ofera niste
sfaturi. Problemele se pot referi la domenii extrem de diverse (cum sa obtinem un credit, cum sa
ne investim banii, probleme de sanatate etc.), si specialistii la care apelam sunt special pregatiti
pentru a oferi raspunsuri la aceste intrebari.

Unii oameni, din motive de natura subiectiva sau obiectiva, pot ajunge in situatii dificile
in care nu reusesc sa isi rezolve singuri problemele, nu au acces la resursele materiale necesare
pentru a-si satisface nevoile fundamentale etc. In situatiile de acest fel oamenii au nevoie de
ajutor profesionist (asistenti sociali, psihologi, preoti, cadre didactice etc.). Acesti profesionisti
sunt / ar trebui sa fie pregatiti sa intervina nu numai atunci cand sunt solicitati, adica dupa ce a
aparut o problema (retroactiv), ci sa actioneze si proactiv, sa actioneze in directia formarii unor
deprinderi comportamentale, a unui sistem de valori, a unui mod de viata care ajuta individul sa
se adapteze flexibil la cele mai variate conditii de viata. In acest curs ne vom referi la cateva
aspecte privind consilierea oferita de asistentul social.

Asociatia Britanica pentru Consiliere, fondata in 1977, defineste consilierea

astfel:Consilierea este utilizarea priceputa si principiala a relatiei interpersonale, pentru a
facilita autocunoasterea, acceptarea emotionala si maturizarea, dezvoltarea optima a
resurselor personale. Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra in directia unei
vieti mai satisfacatoare si pline de resurse. Relatiile de consiliere variaza in functie de cerere, dar
pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltarii, pe formularea si rezolvarea unor probleme specifice,
luarea de decizii, controlul starilor de criza, pe lucrul asupra trairilor afective sau a conflictelor
interne, ori pe imbunatatirea relatiilor cu ceilalti (Asociatia Britanica pentru Consiliere, dupa
Dafinoiu, 2000, p. 19).

Intr-o formulare mai concisa, consilierea poate fi definita ca un proces in care

un profesionist stabileste o relatie bazata pe incredere cu o persoana care are nevoie de
sprijin. Prin consiliere, individul este ajutat sa se cunoasca mai bine (sa isi
constientizeze si sa isi inteleaga problemele, sentimentele, motivatiile), sa ia decizii
importante, sa isi rezolve problemele.

Consilierea are numeroase asemanari cu psihoterapia, cea mai

importanta asemanare fiind aceea ca ambele reprezinta procese de influentare interpersonala
reciproca (Ivey si Simek Downing, dupa Holdevici, 1996, p. 204).

Pacientul / clientul care se adreseaza psihoterapeutului / consilierului poate

prezenta problemeextrem de variate. Aceste probleme pot fi grupate in doua mari
categorii (Holdevici, 1996, p. 162):

- stari subiective de disconfort: tensiune psihica, sentimente de inferioritate, anxietate,

timiditate, depresie, sentimente de culpabilitate, nehotarare, incapacitatea de a lua unele
decizii, iritabilitate etc.;

- probleme comportamentale: comportament exagerat de retras, incapacitatea de a se impune,

de a se pune in valoare, comportament impulsiv, agresiv etc.

Starile subiective neplacute si comportamentele neadecvate determina numeroase

probleme de integrare sociala: probleme familiale (conflicte in familie, violenta domestica,
maltratarea copiilor etc.), probleme scolare (conflicte cu colegii si cadrele didactice, abandon
scolar), greutati in gasirea sau pastrarea locului de munca etc.

Clientul spera ca in urma sedintelor de psihoterapie / consiliere sa devina mai putin

tensionat, sa se inteleaga mai bine, sa ajunga la o stare de confort psihic, sa devina mai
competent in viata sociala.

Desi psihoterapia si consilierea nu pot fi net delimitate, intre ele exista si diferente.

Psihoterapia reprezinta un tratament psihologic centrat pe reducerea unor simptome sau

comportamente disfunctionale. Psihoterapeutii in general lucreaza cu pacienti care au tulburari
psihice serioase, care pot fi etichetate cu un diagnostic psihiatric. Ei abordeaza problemele dintr-
un punct de vedere predominant medical si urmaresc realizarea unor modificari mai profunde la
nivelul personalitatii si a comportamentului.

Consilierea reprezinta un proces intensiv de acordare a asistentei unor persoane normale

(sanatoase psihic). Consilierea consta in acordarea unui suport imediat persoanelor care se afla
intr-o situatie de criza sau intr-un moment de schimbare ce necesita o adaptare la conditii de viata
cu care persoana nu este familiarizata (dupa Holdevici, 1996, p. 205; Popescu, M., 2002, p. 195).

b. Tipuri de consiliere; norme deontologice ale activitatii de consiliere;

integrarea consilierii in activitatea asistentului social; strategii si
tehnici de consiliere

Tipuri de consiliere

Multi specialisti din domeniul socio-uman pot oferi servicii de consiliere. Dintre
acesti specialisti amintim psihologii, asistentii sociali, preotii, cadrele didactice, medicii,
asistentele medicale (consiliere in probleme medicale, cat si pentru prevenirea acestor
probleme), avocatii (consiliere juridica) etc. Exista numeroase tipuri de
consiliere (Baban, 2001, p. 16, Holdevici, 1996, p. 204):

- consilierea informationala: oferirea de informatii pe domenii / teme specifice;

- consilierea pastorala, realizata de preoti si care ofera sprijin, consiliere din perspectiva
religioasa;

- consilierea psihologica este realizata de psiholog, in scopul optimizarii personale,

autocunoasterii si dezvoltarii personale si / sau in scopul preventiei si remiterii problemelor
emotionale, cognitive si de comportament. Consilierea psihologica are ca scop ajutarea
clientului sa functioneze mai eficient in viata cotidiana si sa aiba relatii pozitive cu cei din
jur;

- consilierea educationala, realizata de cadre didactice in orele de consiliere si orientare, are ca

obiective dezvoltarea personala, promovarea sanatatii si a starii de bine, preventia unor
 comportamente care pot afecta sanatatea (consum de alcool, tutun, droguri, prevenire HIV /
SIDA etc.);

- consilierea vocationala (realizata de cadre didactice, psihologi, asistenti sociali) consta in

dezvoltarea capacitatii de planificare a carierei;

- consilierea suportiva reprezinta oferirea unui suport emotional, in perioadele in care persoana
se confrunta cu probleme de natura emotionala de intensitate relativ redusa (stari de depresie
sau anxietate usoare, neincredere in sine etc.);

- consilierea de criza (realizata de psiholog, medic psihiatru, asistent social) consta in asistarea
psihologica a persoanelor care se afla in situatii de criza (au suferit psihotraume grave, au
avut tentative de suicid etc.);

Aceste tipuri de consiliere nu se delimiteaza rigid, intre ele exista numeroase

suprapuneri. De exemplu, consilierea educationala realizata in scoala se imbina cu
consilierea informationala, vocationala, suportiva.

Asistentul social, in diferite etape ale muncii sale, trebuie sa isi asume si rolul de consilier
al persoanei asistate. El poate realiza, in functie de problemele specifice ale clientului, consiliere
informationala, suportiva etc. Pentru a fi eficient, asistentul social trebuie sa isi insuseasca atat
cunostinte teoretice despre consiliere, cat si deprinderile practice necesare.

Norme deontologice ale activitatii de consiliere

Consilierul, in munca sa cu clientul, trebuie sa respecte normele deontologice ale

activitatii de consiliere. Cele mai importante dintre aceste norme sunt (dupa Holdevici, 1996, p.
205):

1. Pastrarea caracterului confidential a informatiilor obtinute de la clienti – este poate cea mai
importanta norma deontologica. Daca dintr-un motiv oarecare datele trebuie sa fie
comunicate altor persoane, consilierul trebuie sa obtina acordul clientului in acest sens.
Aceasta regula poate fi nerespectata numai in situatia in care informatiile pe care le-a obtinut
consilierul indica posibilitatea unui pericol pentru client sau pentru alte persoane.

2. Clientul trebuie sa fie tratat asa cum consilierul ar dori sa fie tratat el insusi, cu respect,
blandete, onestitate si atitudine de acceptare.

3. Consilierul trebuie sa evite solicitarea excesiva a unor date putin relevante. Consilierii
neexperimentati au tendinta de a acorda prea multa importanta unor amanunte
nesemnificative, dar impresionante, cer detalii inutile privind unele aspecte intime ale vietii
clientului, si pierd din vedere aspectele esentiale. Consilierea are ca obiectiv binele clientului,
si nu satisfacerea curiozitatii consilierului.
4. Consilierul trebuie sa fie constient de propriile limite. Unii consilieri incepatori se
supraapreciaza, considera ca ei au intotdeauna dreptate, stiu totul mai bine decat clientul. Ei
impun clientului solutii inacceptabile pentru acestia, invinovatesc clientul pentru nereusita
consilierii, nu reusesc sa-si constientizeze propriile greseli.

Integrarea consilierii in activitatea asistentului social

Activitatea asistentului social are 4 etape principale: evaluarea nevoilor clientului,

planificarea interventiei, desfasurarea interventiei si evaluarea rezultatelor. Consilierea
este utilizata de regula (impreuna cu multe alte metode) in a treia etapa a procesului
asistential (desfasurarea interventiei).

Activitatea asistentului social are doua dimensiuni principale:

- dimensiunea economica vizeaza alocarea unor ajutoare financiare si materiale persoanelor

care nu reusesc sa se autosustina la un moment dat in viata (intr-o situatie de criza), sau in
mod cronic;

- dimensiunea psihosociala se refera la munca desfasurata cu persoane, familii, grupuri,

comunitati pentru a determina schimbari in atitudinile clientului fata de propriile sale
probleme si sa dezvolte capacitatea sa de rezolvare de probleme. Asistentul social urmareste
realizarea unor schimbari in comportamentul adaptativ al clientului si ameliorarea integrarii
sale in comunitate. In acest sens asistentul social desfasoara activitati cu caracter educativ si /
sau terapeutic (inclusiv de consiliere). (Roth – Szamosközy, 2003).

Strategii si tehnici de consiliere

La baza activitatii desfasurate de consilier / psihoterapeut se afla marile teorii

psihologice privind personalitatea: teoria psihanalitica (cu numeroasele sale variante
elaborate de Freud, Jung, Adler etc.), behaviorista (comportamentalista), umanista
(fenomenologica), cognitivista, analiza tranzactionala etc. Consilierul / psihoterapeutul,
in functie de orientarea sa teoretica, poate aborda diferite strategii in munca cu clientul:
analitica (psihanaliza), comportamentala, non-directiva, cognitivista etc. Aceasta
strategie determina directia principala de actiune, modul in care stabileste relatia cu
clientul, gradul de independenta pe care o acorda clientului, tehnicile pe care le
utilizeaza. Multi terapeuti, atunci cand lucreaza cu clientul, imbina mai multe dintre
aceste conceptii in functie de caracteristicile clientului, a problemei sale, a etapei in care
a ajuns activitatea, adica au o abordare eclectica.

Tehnica terapeutica este ceea ce face terapeutul in mod concret. Dintre tehnici amintim:
interviul, interpretarea, sfatuirea, tehnica reflectiei, a confruntarii, relaxarea, hipnoza, tehnica
elaborarii unor produse artistice, tehnica jocului dramatic etc.
 Anul trecut am prezentat pe scurt cateva idei despre psihoterapia dinamica
(psihanaliza), psihoterapia comportamentala si psihoterapia cognitiva. In acest curs vom
vorbi despre alte strategii folosite de consilieri si psihoterapeuti (Consilierea centrata pe
persoana, Consilierea centrata pe obiective si solutii, Modelul psihoeducational in
consiliere), cat si despre unele dintre tehnicile terapeutice.

c. Consiliere individuala si de grup

Indiferent de conceptia teoretica a consilierului si de strategia abordata, consilierea se

poate realiza individual sau in grup. In continuare vom prezenta caracteristicile generale ale
acestor doua modalitati in care poate fi organizata activitatea de consiliere, fara sa ne referim la
diferentele care rezulta din conceptia teoretica a consilierului. La insusirile particulare care
rezulta din conceptia teoretica a terapeutului ne vom referi in capitolele 3, 4 si 5 ale acestui curs.

Consilierea individuala este o interactiune personala intre consilier si client, in cadrul

careia consilierul asista clientul in rezolvarea problemelor sale mentale, emotionale sau sociale.

In general consilierea este solicitata de clientul care simte nevoia de a fi ajutat. Dar sunt
si cazuri in care clientul este trimis / adus de o alta persoana (un membru al familiei, prieten,
profesor, coleg de munca). In situatiile de acest fel se poate intampla ca clientul sa refuze
colaborarea cu consilierul. Uneori consilierul este cel care isi da seama de faptul ca cineva are
nevoie de ajutor si ia legatura cu clientul (de ex., dupa o catastrofa naturala asistentii sociali pot
oferi victimelor consiliere in situatie de criza; copiii care parasesc un centru de plasament sunt
ajutati de asistentii sociali sa isi insuseasca deprinderile necesare pentru a trai independent).

Sedintele de consiliere se desfasoara in cabinetul de consiliere sau, in lipsa acestuia, intr-

o incapere placuta, linistita, in care sedinta sa nu fie deranjata de nimeni. Consilierul si clientul
trebuie sa fie asezati in asa fel incat sa fie posibil contactul vizual direct. Ei pot fi asezati in doua
fotolii fata in fata sau la coltul unei mese (nu fata in fata, deoarece masa dintre cei doi poate fi
resimtita ca o bariera care ingreuneaza colaborarea).

Durata unei sedinte de consiliere este de 45 – 60 minute. Punctualitatea este foarte

importanta atat din partea consilierului, cat si a clientului.

In general consilierea se realizeaza in mai multe sedinte.

Prima sedinta incepe cu o scurta conversatie introductiva (spargerea ghetii) dupa care
clientului i se pun intrebari pentru a se afla care sunt problemele pentru care a apelat la consilier.
Prima sedinta are doua obiective principale:

1. Stabilirea relatiei de consiliere si castigarea increderii clientului. Pentru ca clientul

sa aiba incredere in consilier si sa isi prezinte deschis problemele, este important
 ca terapeutul sa il asigure inca din primele minute ale intalnirii de respectarea
confidentialitatii. Castigarea increderii clientului depinde in mare masura de
abilitatile consilierului, de modul in care stie sa comunice cu clientul si sa utilizeze
mijloacele comunicarii nonverbale (gesturile, mimica, zambetul).
2. Identificarea problemei clientului. Unii clienti au greutati in a se concentra si in a-
si prezenta coerent, concis si comprehensibil problemele. Pentru obtinerea unor
informatii relevante si directionarea discutiei se recomanda utilizarea intrebarilor
inchise (Cine? Unde? Cand? Cum?). Este bine ca informatiile obtinute sa fie
notate sau inregistrate cu acordul persoanei consiliate. Informatiile obtinute de la
client vor fi completate cu observatiile privind comportamentul clientului,
impresia pe care a facut-o consilierului.

La sfarsitul sedintei consilierul rezuma cele discutate (“Din cele discutate am inteles ca
problema Dumneavoastra este …”) si il asigura pe client de disponibilitatea sa de a-l ajuta sa
rezolve problema. Consilierul va sublinia faptul ca este vorba despre o colaborare, si nu de
rezolvarea problemelor in locul clientului. In final se stabileste data si ora urmatoarei intalniri.

Urmatoarele sedinte incep cu discutarea principalelor evenimente care au avut loc in

intervalul dintre sedinte. Daca clientul a avut de realizat anumite sarcini / teme indicate de
terapeut, va explica cum a reusit sa le indeplineasca. Se precizeaza obiectivul sedintei si sunt
discutate problemele respective. Modul concret in care procedeaza consilierul depinde de
orientarea sa teoretica (analitica, behaviorista, nondirectiva etc.).

Consilierea de grup presupune stabilirea unei relatii intre consilier si un grup ai caror
membrii au o problema comuna. In asistenta sociala se formeaza numeroase tipuri de grupuri, in
functie de scopul urmarit: grupuri de suport si de autoajutorare (de ex. Asociatia Alcoolicilor
Anonimi, Asociatia Anti-SIDA), grupuri terapeutice, de socializare, recreative, educative si de
formare a abilitatilor, pentru rezolvarea de probleme, grupuri de „intalnire” etc. Activitatea de
grup are numeroase functii: in cadrul grupului participantii invata sa-si exprime verbal si
nonverbal problemele, constientizeaza ca si altii au greutati asemanatoare cu ale lor, isi formeaza
deprinderi de a comunica cu cei din jur, deprinderi de a acorda sprijin, ajutor altora etc.

Participantii la sedintele de grup vor fi selectati de consilier in functie de

diferite criterii. Cel mai important criteriu este tocmai problema comuna a
participantilor (cautarea unui loc de munca, violenta domestica, abandonul scolar etc.),
dar pot fi luate in considerare si alte criterii: sexul, varsta etc.

Numarul participantilor la sedintele de grup nu trebuie sa fie nici prea mic (in acest caz se
discuta putin, temele discutate se repeta, in grup apar putine idei importante pentru problema
discutata), dar nici prea mare (grupul va avea tendinta de a se diviza in grupuri mai mici). Se
considera ca numarul optim de participanti este de 6 – 8, fara a lua in considerare terapeutul,
eventualii coterapeuti si observatori.

In functie de modul in care clientii participa la activitati, grupul poate fi inchis,

deschis sau semi-deschis. Un grup este inchis daca la toate sedintele participa aceleasi
persoane. Grupul estedeschis daca in timp unii participanti parasesc grupul si vin noi
participanti, in asa fel incat la incheierea activitatii nici unul dintre cei care au participat
la primele sedinte nu mai face parte din grup. In practica cel mai frecvent se formeaza
grupuri semi-deschise in care exista participanti constanti, care iau parte la aproape
toate sedintele, si pe langa ei exista si persoane care vin doar la cateva sedinte.

Sedintele in general sunt organizate saptamanal. Daca problemele clientilor

sunt grave, urgente, si ei au posibilitatea de a se intalni mai frecvent, pot fi organizate
si 2 – 4 sedinte pe saptamana.

Durata sedintelor este de 50 – 60 minute. Daca grupul se intruneste mai rar,

durata poate sa creasca pana la 90 de minute. Durata sedintei trebuie sa fie precizata
de la inceput si aceasta durata trebuie sa fie respectata. Se recomanda ca aceasta
durata sa nu fie depasita pentru ca participantii sa se simta putin “presati de timp” si sa
se concentreze asupra problemelor importante.

Incaperea in care se desfasoara sedinta trebuie sa fie linistita si placuta.

Participantii vor fi asezati pe scaune in cerc sau semicerc, apropiati unii de altii, ca sa
aiba posibilitatea de a se percepe reciproc si de a interactiona in mod direct.

La prima sedinta, dupa ce se fac prezentarile, consilierul da cateva explicatii

privind activitatea care se va desfasura. Vom da un exemplu de text introductiv
(Guggenbühl-Craig, dupa Ionescu, 1973): “Grupa noastra se va intalni in fiecare
saptamana. Vom incerca sa ne cunoastem reciproc, dar mai ales sa ne ajutam reciproc,
sa ne rezolvam in comun problemele. Cei mai multi dintre cei adunati aici aveti
dificultati, care pot fi discutate in grup, si cu grupul. Fiecare dintre dv. sa se simta liber
in a discuta ceea ce-l preocupa…. Cu cat veti fi mai deschisi si mai sinceri, cu atat grupa
va va putea ajuta mai serios. Dar nici unul din dv. sa nu se simta obligat sa spuna ceva.
De multe ori se pot invata lucruri importante si prin tacere si ascultarea a ceea ce
vorbesc altii”.

Prima parte a fiecarei sedinte este consacrata “incalzirii”, adica unei discutii cu
caracter introductiv. In continuare se precizeaza tema sedintei, obiectivele urmarite, si
se desfasoara sedinta propriu-zisa. Modul in care se desfasoara activitatea in grup,
interventiile consilierului, tehnicile utilizate depind de conceptiile teoretice ale
consilierului.

Unii terapeuti abordeaza problemele din punctul de vedere al psihanalizei. In aceste cazuri regula de baza a
activitatii este: “Aici se poate vorbi despre orice”. Terapeutul va interpreta din punct de vedere psihanalitic
evenimentele din cadrul grupului. Astfel el va analiza relatiile afective care se stabilesc intre membrii
grupului, ca fiind expresii ale unor identificari si ale transferului (Vianu, 1975, p. 125). Identificarea se
produce atunci cand unui participant i se pare ca un alt membru al grupului ii aminteste de o persoana pe
care el a cunoscut-o bine. Transferul se realizeaza atunci cand fata de acest membru al grupului are
sentimente asemanatoare cu cele pe care le-a avut fata de aceasta persoana cunoscuta. De exemplu, un
tanar poate deveni agresiv fata de un membru mai in varsta al grupului deoarece il identifica cu propriul tata
cu care a avut multe conflicte.
 Activitatea de grup este cu atat mai eficienta, cu cat se produc mai multe identificari si transferuri. In acest caz membrii
grupului se exprima mai spontan, isi exteriorizeaza mai intens starile afective si se produce catharzisul afectiv.

In timpul sedintei consilierul are rol de moderator. El incurajeaza participantii sa

isi exprime parerile, dar nu isi sustine decat in cazuri exceptionale propria parere. Rolul
sau este de a orienta in mod discret discutiile in asa fel incat participantii singuri sa
gaseasca raspunsuri la problemele discutate. Consilierul poate ajuta membrii grupului sa
gaseasca aceste raspunsuri prin modul in care formuleaza intrebarile, prin sublinierea
anumitor raspunsuri prin mijloace verbale si mai ales nonverbale, prin modul in care
sintetizeaza parerile exprimate de membrii grupului.

Consilierul va interveni si isi va folosi (cu diplomatie) autoritatea daca unii

membri ai grupului transforma dezbaterea intr-un monolog, vor sa isi impuna punctul
de vedere, sunt ironici sau agresivi cu alti participanti etc.

2. Jocul de rol ca tehnica de consiliere

Jocul de rol1 este o tehnica terapeutica folosita de consilieri si psihoterapeuti. Aceeasi

tehnica este utilizata si de catre cadrele didactice, ca metoda de invatamant. Jocul de rol isi
areoriginea in psihodrama lui Moreno.

J. L. Moreno s-a nascut in 1889 la Bucuresti, dar a trait si a lucrat in Austria si SUA. Grupul
psihoterapeutic al lui Moreno era frecventat de o tanara actrita, casatorita cu putin timp in urma.
Ea a vorbit despre niste neintelegeri familiale datorate unor deosebiri caracteriale intre ea si sotul
ei. Moreno a avut ideea sa o puna sa isi joace rolul, iar un alt participant la psihoterapie a jucat
rolul sotului. Rezultatul a fost surprinzator: tanara si-a schimbat comportamentul si viata sa
familiala s-a imbunatatit. In acest fel a ajuns Moreno la inventarea psihodramei (dupa Vianu,
1975, p. 136).

Jocul de rol (jocul dramatic, psihodrama) este folosit de psihoterapeuti si consilieri ca

otehnica terapeutica in combinatie cu celelalte tehnici (interviul, interpretarea de natura
psihanalitica, reformularea, reflectarea rogersiana etc.). Aceasta tehnica se poate integra in
diferite strategii terapeutice (analitice, non-directive, comportamentale etc.).

Psihodrama poate fi utilizata in sedinte de consiliere individuale sau de grup. In

cadrulsedintelor individuale, in timp ce consilierul discuta cu clientul, poate identifica probleme
care pot fi mai bine analizate si intelese daca sunt jucate. Clientul este rugat sa isi joace propriul
rol, iar consilierul interpreteaza persoana cu care interactioneaza clientul (ego-ul auxiliar).
Uneori se pot realiza si inversari de rol: consilierul joaca rolul clientului, iar clientul
interpreteaza ego-ul auxiliar.

Sedintele de grup in general incep printr-o perioada de incalzire, in care participantii

discuta liber. Cand terapeutul considera ca discutia a atins un punct interesant, el propune ca
aceasta problema sa fie jucata. Sunt si cazuri in care consilierul propune o tema care i se pare a fi
importanta pentru membrii grupului, si aceasta este interpretata.

Jocul de rol este o tehnica solicitanta pentru terapeut, dar in acelasi timp reprezinta si o
provocare. Cel care organizeaza astfel de activitati trebuie sa dea dovada de creativitate, empatie,
capacitatea de a actiona repede si cu discernamant.

Terapeutul este cel care decide daca problema unui anumit client poate fi jucata. Dupa ce
a luat decizia de a dramatiza o problema, el trebuie sa ia alte hotarari importante:

- sa defineasca (sa formuleze) cat mai clar problema;

- sa structureze situatia problematica si sa stabileasca ce aspecte vor fi puse in evidenta si care

vor fi lasate in umbra;

- sa stabileasca cine va interpreta rolurile. Terapeutul indica clientilor ce rol vor juca, dar nu le
da indicatii privind ce sa spuna sau ce sa faca, pentru ca scopul psihodramei este tocmai acela
ca fiecare participant sa fie cat mai spontan si sa interpreteze rolul in functie de personalitatea
sa.

Atunci cand „repartizeaza” rolurile, terapeutul trebuie sa aiba in vedere insusirile de

personalitate ale clientilor (gradul lor de anxietate, inhibitie) si sa decida daca este bine sau nu sa
ii supuna stresului reprezentat de interpretarea unui rol in fata celorlalti clienti.

O problema frecvent intalnita este rezistenta pacientului. El poate sa refuze sa joace, sau
poate juca atat de neadecvat, incat scopul sa nu fie atins. Rezistenta se poate datora inhibitiilor de
origine sociala: clientul nu doreste sa isi prezinte deschis problemele in fata unui public, chiar
daca acest public este format din alti clienti cu probleme relativ asemanatoare cu ale sale. Exista
si rezistente inconstiente care tin de mecanismele de aparare ale Eului. Terapeutul trebuie sa
analizeze aceste rezistente si sa incerce sa le inlature.

Terapeutul trebuie sa aiba calitati de lider: sa stie sa conduca activitatea, dar in acelasi
timp sa dea dovada de tact. Trebuie sa permita clientilor sa-si manifeste creativitatea, dar sa aiba
grija sa nu scape din mana situatia si activitatea sa nu devina haotica.

In cadrul jocului dramatic exista doua tipuri de roluri: eroul (protagonistul) si ego-ul
auxiliar.

Eroul este cel care prezinta o problema care poate fi interpretata in cadrul sedintei.
Terapeutul, pe baza experientei sale considera ca prin “jucarea” acestei probleme clientul, si
poate si alti clienti cu probleme oarecum asemanatoare, pot fi ajutati. In cele mai multe cazuri
eroul interpreteaza propriul sau rol.
 Ego-ul auxiliar este interpretat de terapeut, coterapeut, sau de alti clienti care participa la
sedinta. Acestia interpreteaza rolul unor persoane reale care interactioneaza cu eroul (sotul / sotia
eroului, copiii lui, seful sau etc.) sau roluri care se refera la gandurile, sentimentele eroului (un
personaj dintr-un vis al eroului, vocea constiintei sale etc.). Bineinteles va exista o diferenta intre
modul in care isi interpreteaza rolul acest ego auxiliar si realitatea, asa cum este ea perceputa de
erou. Dupa terminarea jocului eroul va vorbi despre aceste diferente, si aceste discutii contribuie
la mai buna intelegere / autointelegere a clientului – erou (Vianu, 1975, p. 138).

Ne putem pune intrebarea daca un client castiga ceva sau nu din interpretarea unui rol
care nu este al lui insusi. Clientul care joaca un ego auxiliar este obligat sa isi paraseasca pentru
moment propriile probleme si sa se implice in problemele unei alte persoane. Interpretand rolul
unei alte persoane se imbunatatesc abilitatile sociale, se dezvolta capacitatea empatica, clientul
isi da seama ca si altii au probleme, nu numai el, si uneori constata ca problemele altora seamana
cu problemele sale. El este de asemenea “obligat” sa ofere „eroului” ajutorul sau, ca si cum ar fi
si el insusi un terapeut. A oferi ajutor altora are intotdeauna efecte favorabile: creste increderea in
sine, se formeaza o imagine de sine pozitiva.

Exista mai multe variante ale jocului de rol:

1. Jocul de rol direct (psihodrama propriu-zisa): persoana se joaca pe sine insasi (isi joaca
propriul rol). Exista mai multe posibilitati:

- A (A) * B (B): A si B se joaca pe ei insisi, ca in cazul unui cuplu marital care prezinta o
scena din viata lor;

- A (A) * C (B): C joaca rolul lui B;

- Uneori sunt mai multi participanti: A (A) * B (B) * F (C) * G (D) * H (E) – A si B se
joaca pe ei insisi, copiii simbolizati prin C, D si E sunt jucati de F, G si H.

2. Tehnica oglinzii: C (A) * D (B) – eroul A este jucat de C, iar cel care i se opune B este
interpretat de D. A se vede pe sine insusi si isi da seama care sunt comportamentele
neadecvate care ii ingreuneaza adaptarea sociala.

3. Inversarea rolurilor: A (B) * C (A) - A, eroul, il joaca pe B, cel care i se opune in viata reala,
iar C il joaca pe A. In acest fel A este pus in situatia “adversarului” sau si in acelasi timp se
observa pe sine, jucat de C. Acest mod de interpretare il ajuta pe A sa se vada pe sine insusi
cu ochii altora si invata sa se puna in situatia altuia.

De exemplu, un tanar delicvent pus sa joace rolul mamei unui delicvent, incepe sa inteleaga
sentimentele mamelor in general, si ale mamei sale in mod special.

4. Tehnica alter ego-ului este o tehnica dificila ce presupune prezenta unui asistent cu
experienta. Se porneste de la modelul A (A) * C (B), dupa care intra in scena D care devine
B’, alter ego-ul lui B. D spune ceea ce crede ca reprezinta gandurile ascunse ale lui B. In
acest fel A il intelege mai bine pe B.
 In timpul desfasurarii jocului de rol terapeutul observa cu atentie modul in care se
comporta “actorii”, cu scopul de a-i cunoaste si a-i intelege cat mai bine.

Dupa desfasurarea jocului de rol urmeaza comentarea si interpretarea activitatii.

Participantii isi spun parerile despre ei insisi, despre cum s-au simtit interpretand rolul, cum cred
ca ar trebui sa se comporte in situatii reale de acelasi tip. Se discuta despre personaje, despre
modul in care interactioneaza acestia, problemele lor de relationare, se dau sugestii pentru
imbunatatirea abilitatilor de relationare.

Uneori sedinta este inregistrata si apoi inregistrarea este vizionata de catre client si
terapeut. In acest fel clientul isi poate analiza mai obiectiv comportamentul si poate intelege
cauzele problemelor sale.

Dupa cum rezulta din cele prezentate, in psihoterapie si consiliere tehnica jocului
dramatic are mai multe functii:

- psihodiagnoza: observand modul in care o persoana interpreteaza un rol intr-o

situatie care seamana cu o situatie reala, terapeutul reuseste sa ii inteleaga mai bine
parerile, sentimentele, motivatiile, comportamentele.

- Imbunatatirea autocunoasterii: cel care interpreteaza un rol, dar si “spectatorii” isi

constientizeaza sentimentele, motivatiile, inteleg cauzele care duc la dificultati in stabilirea
relatiilor interpersonale.

- Insusirea unor comportamente adaptative. Cel care interpreteaza un rol invata sa-si exprime
in mod adecvat dorintele, sentimentele, invata sa se controleze mai eficient. Terapeutul sau
unii membri ai grupului pot prezenta in fata grupului unele modele comportamentale. Ei
demonstreaza comportamentele dezirabile in anumite situatii, contribuind astfel la
dezvoltarea unor deprinderi de viata (life skills). De exemplu, se poate demonstra modul in
care trebuie sa se comporte cel care se prezinta la un interviu de angajare, modul in care se
poate / nu este indicat sa se discute cu un sef sau cu colegii de munca etc.

- Jocul de rol poate determina modificari importante de personalitate si de comportament.

Aceste modificari se datoreaza insight1-ului care se produce in timpul interpretarii unui rol,
cat si datorita relatiilor complexe dintre conceptia despre sine si comportament.

In timp ce interpreteaza un rol (sau observandu-i pe altii care ii interpreteaza rolul),

clientulpoate trai insight referitor la problema sa: el intelege brusc de ce se comporta
neadecvat in anumite situatii.

De ex. cel care nu are curajul sa isi spuna parerea in prezenta anumitor persoane poate realiza ca se simte si se
comporta in mod analog cu modul in care se comporta in prezenta parintilor sai care erau exagerat de autoritari.

Mama care isi neglijeaza copilul poate ca isi da seama ca procedeaza in acest fel pentru ca si ea a fost neglijata in
copilarie.
Interpretand un nou rol, clientul isi insuseste un nou model comportamental, ceea
ce de multe ori este premisa unor modificari mai ample de personalitate. Aceste
modificari se produc datoritarelatiilor dintre conceptia de sine si comportament.
Intre conceptia despre sine a subiectului si comportamentul sau exista o relatie
stransa. De exemplu, daca cineva se considera timid, in relatiile interpersonale va da
dovada de anxietate, neincredere in sine. Daca conceptia despre sine se modifica, se
modifica si comportamentul. Dar ce se intampla cu conceptia de sine daca prima
data se modifica comportamentul? Daca cineva are un comportament care nu
corespunde cu conceptia sa despre sine, va trai o stare de disconfort, numita
disonanta cognitiva (concept utilizat de Festinger). Pentru a inlatura aceasta stare
de disconfort, el va cauta explicatii pentru comportamentul sau neobisnuit.
Explicatiile vor deveni un nou element al conceptiei de sine, si acest nou element va
influenta comportamentul. Astfel schimbarile pe plan comportamental sunt urmate
de schimbari emotionale si intelectuale.

Festinger, impreuna cu mai multi psihologi sociali, a scris o carte („Cand o profetie nu se
realizeaza”) pe baza observatiilor efectuate intr-un grup care astepta sosirea sfarsitului lumii.
Cercetatorii doreau sa afle cum vor reactiona membrii grupului in momentul in care isi vor da
seama ca profetia nu se realizeaza. Unii, mai ales cei care fiind singuri erau lipsiti de suportul
grupului, au renuntat la credintele anterioare. La altii dimpotriva, credinta in realitatea amenintarii
a crescut si au cautat noi argumente care sa fie in concordanta cu aceasta credinta (Doise,
Deschamp, Mugny, Psihologie sociala experimentala, p. 205). Cercetatorii au observat deci, ca
uneori o credinta contrazisa de alte informatii devine mai puternica.

Noi avem tendinta de a valoriza consistenta. Daca perceptiile, informatiile, ideile, atitudinile se
afla in conflict, ne simtim neplacut si ne simtim motivati sa reducem anxietatea produsa
de aceasta discordanta.

Disonanta cognitiva reprezinta starea de tensiune pe care o simtim atunci cand avem doua cognitii
(ganduri, atitudini, opinii) contradictorii. (de ex. gandul “Eu sunt fumator” este in contradictie cu
informatia: “fumatul produce cancer”). Disonanta cognitiva poate fi redusa sau eliminata in mai
multe moduri: una sau ambele cognitii pot fi modificate pentru a deveni mai consonante, pot fi
adaugate noi cognitii intre ele, pentru a micsora distanta dintre ele, poate fi redusa importanta
cognitiei, poate fi negata legatura dintre cele doua cognitii.

Disonanta cognitiva se poate afla la baza schimbarii unor atitudini, comportamente.

3. Terapia centrata pe persoana

a. Teoria lui C. Rogers despre personalitate

b. Caracteristici ale terapiei centrate pe persoana

c. Competente interpersonale ale terapeutului centrat pe persoana

 d. Etapele procesului terapeutic. Indicatiile si contraindicatiile terapiei centrate pe
persoana

e. Terapia centrata pe grup

a. Teoria lui C. Rogers despre personalitate

Activitatea de consiliere, ca de altfel si invatamantul modern, se bazeaza in mare masura

pe conceptiile psihologiei umaniste. Psihologia umanista este un curent al psihologiei care s-a
format in SUA ca o reactie la tendintele reductioniste (de exemplu, de a explica toate
caracteristicile psihice prin fenomene fiziologice). Psihologii umanisti si-au propus sa studieze
caracteristicile complexe ale naturii umane si mobilurile conduitelor lui. Ei au realizat cercetari
privind motivatiile, aspiratiile, creativitatea, valorile, idealurile etc. (Schiopu, 1997, p. 554). Doi
dintre cei mai importanti reprezentanti ai acestui curent au fost C. Rogers si A. H. Maslow.

Conceptia lui C. Rogers privind psihoterapia si consilierea este strans legata de teoria sa
despre personalitate, teorie pe care a elaborat-o pe baza experientei dobandite ca psihoterapeut.

Pentru Rogers, doua notiuni fundamentale pentru intelegerea personalitatii sunt „sinele”
si „sinele ideal” (dupa Hayes, Orrell, 1997, p. 210).

Sinele (self concept) cuprinde toate ideile, parerile pe care o persoana le are despre
propria persoana (este imaginea pe care o are cineva despre sine). Aceasta imagine ne
influenteaza atat comportamentul, cat si modul in care intelegem si interpretam lumea (daca o
persoana se considera foarte inteligenta, se comporta altfel decat daca s-ar considera mai putin
inteligenta). Sinele nu reflecta in mod necesar realitatea. Cineva se poate considera mai putin
inteligenta si poate avea esecuri din cauza aceasta, desi in realitate poate ca este foarte
inteligenta, dar abordeaza problemele fara incredere in sine.

Sinele ideal este imaginea despre cum dorim sa parem / sa devenim. Daca sinele ideal se
deosebeste foarte mult de sinele real, persoana devine nemultumita de sine, anxioasa, nefericita.

Rogers considera ca personalitatea este un fel de “masca” pe care o folosim in

relatiile cu alte persoane. Este important ca aceasta masca sa fie similara cu sinele real,
adica omul sa fie autentic.

In centrul teoriei despre personalitate elaborata de Rogers se afla ideea ca fiecare

persoana aredoua trebuinte fundamentale: trebuinta de a fi pretuita si trebuinta de
autoactualizare.

- Necesitatea de a fi pretuita de alte persoane. Pretuirea se poate manifesta prin dragoste,

afectiune, apreciere, respect. In general un om este pretuit de cei din jur daca are anumite
calitati si comportamente (ii ajuta, ii intelege pe cei din jur etc.), deci pretuirea este legata de
anumite conditii. Fiecare persoana stie care sunt comportamentele prin care poate sa obtina
 pretuirea celorlalti. Aceste comportamente sunt numite conditii de valorare. Dar, pentru ca
cineva sa se dezvolte si sa-si valorifice la maxim potentialitatile, aceasta pretuire
conditionata nu este suficienta. El are nevoie de pretuirea neconditionata a catorva persoane
care tin la el indiferent de reusitele sau esecurile sale, indiferent de comportamentul sau.
Fiecare om trebuie sa stie ca exista cateva persoane (parintii, fratii, sotul / sotia, copiii) care
tin la el, il inteleg, il apara, il ajuta in orice situatie. Aceste persoane ofera un sprijin pe care
se poate baza oricand, chiar si in situatia in care face greseli. Aceasta convingere ii da
siguranta de care are nevoie pentru a face incercari si pentru a progresa.

Unii parinti fac greseala de a conditiona tot timpul afectiunea, dragostea lor de
comportamentul copilului. (“daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc”). Acesti copii devin
foarte preocupati de efectele comportamentelor lor asupra parintilor. Ei nu au curajul sa
faca incercari, pentru ca le este teama ca in caz de esec ar putea sa piarda afectiunea
parintilor. Din aceasta cauza ei nu vor reusi sa progreseze.

- Trebuinta innascuta de autoactualizare (autorealizare), adica de a-si valorifica potentialitatile

si de a se dezvolta. Fiecare individ are tendinta innascuta de a-si dezvolta capacitatile la nivel
optim, daca este plasat in conditii optime. Toate experientele de viata sunt evaluate prin
prisma nevoii de autoactualizare. Experientele de viata care ajuta dezvoltarea sunt percepute
ca pozitive sau utile, cele care ingreuneaza sau impiedica autoactualizarea sunt percepute ca
negative sau neplacute.

Uneori nevoia de pretuire interfereaza cu trebuinta de autoactualizare. Daca o persoana

nu se simte pretuita (adica se considera ignorata, nerespectata, daca are impresia ca cei din jur nu
ii inteleg si nu ii accepta sentimentele, opiniile), ea va avea o stima de sine scazuta, o imagine de
sine negativa. Pentru a obtine aprobarea, pretuirea celor din jur, aceasta persoana va incerca sa isi
reprime unele sentimente, opinii si va adopta unele comportamente care sunt dezirabile in grupul
din care face parte, dar care sunt opuse comportamentului prin care si-ar putea satisface trebuinta
de autorealizare.Altfel spus, aceasta persoana, pentru a face pe placul altora, renunta sa
fie autentica (devineincongruenta[1]). In aceasta situatie ea isi simte amenintata posibilitatea de
autoactualizare, simte ca nu exista o concordanta intre actiunile si valorile sale, ceea ce
determina sentimente de frustrare, nemultumire, depresie, anxietate.

De exemplu, un copil foarte inteligent doreste sa fie apreciat pentru ca intelege cu usurinta lectiile
si are rezultate scolare bune. Dar, in unele clase, colegii mai putin dotati ii apreciaza doar pe cei
care se opun profesorilor, chiulesc, fumeaza, consuma alcool etc. Acesti copii ii considera
„tocilari” pe elevii buni. Din aceasta cauza unii elevi foarte inteligenti renunta sa invete si preiau
comportamentele colegilor de clasa, pentru a obtine pretuirea lor. Ei nu se afirma prin calitatile
lor intelectuale (nu isi actualizeaza aceste calitati), dar probabil se vor simti nemultumiti,
frustrati.

b. Caracteristici ale terapiei centrate pe persoana (obiective, relatia consilier –

client)

Carl Rogers si-a dezvoltat metoda psihoterapeutica incepand cu anul 1940, ca o reactie
fata de psihanaliza. Terapia elaborata de Rogers (care, asa cum am aratat, sta la baza activitatii de
consiliere) initial a fost numita terapie nondirectiva, deoarece rolul terapeutului era cel de a
incuraja si a asculta clientul (si nu de a-l directiona, de a-i da sfaturi, de a realiza interpretari).
Intr-o etapa ulterioara s-a folosit sintagma terapie centrata pe client, deoarece Rogers atribuia
clientului responsabilitatea pentru propria sa dezvoltare si maturizare. In ultima etapa a
dezvoltarii teoriei sale, Rogers foloseste expresiaterapie centrata pe persoana si recomanda o
mai mare implicare terapeutului in procesul de consiliere.

Consilierea / psihoterapia centrata pe persoana se deosebeste de alte metode de consiliere

/ psihoterapie prin urmatoarele:

- are un scop diferit de al altor terapii: este centrata asupra individului si nu asupra problemei.
Scopul nu este acela de a rezolva problema clientului, ci de a-l ajuta sa se maturizeze, sa se
dezvolte si sa se adapteze mai bine la mediul in care traieste.

- Accentul cade pe aspectul afectiv (emotional) al situatiei, nu pe aspectul intelectual deoarece,

dupa cum arata Rogers, cele mai multe probleme nu se datoreaza faptului ca omului ii lipsesc
informatiile, ci modului in care reactioneaza afectiv cand apar problemele.

- Accentul se pune pe situatia actuala si nu pe trecutul individului. Cunoasterea trecutului ne

poate ajuta sa intelegem cauzele problemei, dar cunoasterea cauzelor nu este necesara pentru
atingerea obiectivelor terapiei.

- Terapeutul porneste de la premisa ca fiecare om este expert in propria sa problema. Clientul

isi cunoaste cel mai bine situatia, el trebuie ajutat sa descopere singur modalitatile in care isi
poate rezolva problemele. Aceasta este una dintre cele mai importante deosebiri intre terapia
centrata pe persoana si terapia de natura psihanalitica. Psihanalistul considera ca el intelege
mai bine / mai profund problema pacientului decat pacientul insusi, pentru ca problemele au
cauze care provin din inconstient. Din aceasta cauza psihanalistul, pornind de la informatiile
obtinute de la pacient, propune interpretari privind cauzele inconstiente ale problemelor, iar
pacientul trebuie sa accepte aceste interpretari.

In conceptia lui Rogers, principalele obiective ale consilierii centrate pe

persoana sunt:actualizarea resurselor clientului, facilitarea dezvoltarii si maturizarii sale.
Pentru a fi atinse aceste obiective, terapeutul nu trebuie sa incerce sa-l modifice pe
client. El trebuie sa ofere un mediu plin de caldura, in care clientul se simte inteles,
acceptat, pretuit. In acest mediu clientul reuseste sa se accepte pe sine si sa se
manifeste intr-un mod autentic. Daca clientul se accepta pe sine si isi formeaza o
imagine de sine pozitiva, el va reusi sa isi actualizeze posibilitatile si se va dezvolta.

Rogers considera ca, pentru a atinge aceste obiective, relatia dintre consilier
si clienttrebuie sa aiba trei caracteristici principale: congruenta, atentia pozitiva
neconditionata si empatia.

Congruenta.

La inceputul relatiei de consiliere clientul este intr-o stare de incongruenta, adica el nu

este autentic. Clientul nu se accepta pe sine, isi neaga propriile sentimente, ganduri (neaga de
exemplu ostilitatea sau furia fata de anumite persoane, pentru a nu risca sa piarda pretuirea lor
conditionata). Exista o diferenta intre Sinele real si Sinele ideal, pe care incearca sa il prezinte
celor din jur.

Terapeutul ofera clientului o relatie congruenta. Congruenta consilierului se

manifesta prin aceea ca el isi constientizeaza sentimentele si le exprima deschis, in
cursul interactiunii sale cu clientul. Consilierul isi comunica sentimentele intr-o maniera
adecvata, adica fara sa jigneasca, sa raneasca sau sa acuze clientul. In acelasi timp
consilierul cere si clientului sa se comporte autentic, sa fie sincer, sa isi exprime
sentimentele.

Atentia pozitiva neconditionata.

Terapeutul acorda clientului o atentie pozitiva neconditionata. Clientul este acceptat,

valorizat (pretuit) in mod neconditionat. Terapeutul nu accepta numai anumite sentimente, opinii,
comportamente ale clientului si le respinge pe celelalte, ci accepta clientul asa cum este el, cu
toate calitatile si defectele sale. Consilierul nu are rolul de a moraliza, el nu face evaluari, nu
formuleaza judecati de valoare la adresa clientului.

Empatia.

Terapeutul retraieste experientele clientului intr-o maniera empatica. Intelegerea empatica

inseamna a intelege sentimentele, gandurile unei alte persoane ”ca si cum ai fi cealalta persoana,
dar fara a pierde conditia de ca si cum” (Rogers, dupa Dafinoiu, 2005, p. 89). Un consilier
empatic reuseste sa intre in universul interior al clientului, sa perceapa realitatea din punctul lui
de vedere si sa returneze clientului experientele astfel receptate Returnarea experientelor se
realizeaza prin reformularea cuvintelor clientului si reflectarea sentimentelor sale (tehnici care
vor fi descrise in urmatorul subcapitol).

Congruenta, atentia pozitiva neconditionata si empatia ajuta clientul sa isi inteleaga mai
bine comportamentul, sentimentele, sa se autoaccepte si sa se dezvolte, sa se
maturizeze, sa se autoactualizeze.

c. Competente interpersonale ale terapeutului centrat pe persoana

(comportamentul participativ si ascultarea activa)

Reusita consilierii depinde in foarte mare masura de abilitatea consilierului de a

crea o relatie interpersonala armonioasa, empatica cu clientul. Comunicarea consilier –
client se realizeaza atat verbal, cat si nonverbal (prin paralimbaj si metacomunicare).
Cercetarile au aratat ca in timpul unui discurs tinut in fata unui grup, 55% din impactul
acestuia se datoreaza limbajului corporal (postura, gesturi, contact vizual), 38% tonului
vocii si doar 7% continutului verbal al mesajului transmis (Mehrabian, Ferris, dupa
Dafinoiu, 2005, p. 94). Adica, de cele mai multe ori, felul in care vorbim este mai
important decat ceea ce spunem.

Cele mai importante competente interpersonale ale consilierului, care asigura

crearea unei relatii armonioase cu clientul, sunt comportamentul participativ si
ascultarea activa.

Comportamentul participativ

Comportamentul participativ indica implicarea efectiva a consilierului in relatia cu

clientul si interesul sau profund fata de problemele sale (Egan, dupa Dafinoiu, 2005, p.
94). Participarea se exteriorizeaza prin orientarea fizica a consilierului catre client.
Orientarea fizica spre interlocutor se exprima prin distanta spatiala, pozitia spatiala,
contactul corporal, postura, gesturile, fata si mimica, privirea (contactul vizual).

Distanta spatiala dintre doua persoane care comunica exprima destul de bine distanta
psihologica dintre ele, dar trebuie sa se tina seama si de deosebirile de natura culturala, cat si de
personalitatea celor implicati in comunicare. Persoanele timide prefera sa isi tina interlocutorul la
o distanta mai mare.

Pozitia spatiala poate influenta comunicarea. Pozitia fata in fata poate sugera unora o
relatie de opozitie. Unii considera ca in timpul unei sedinte de consiliere este preferabila asezarea
intr-un unghi de 45 – 90 de grade. Aceasta asezare ofera mai mult confort, deoarece contactul
vizual se poate realiza optional.

Contactul corporal, atingerea clientului poate avea efecte pozitive, clientul fiind astfel
incurajat sau asigurat de faptul ca este inteles. Dar atingerea poate avea si efecte negative, pentru
ca clientul poate avea impresia ca nu a fost respectat spatiul sau intim. De aceea atingerea
clientilor trebuie facuta cu prudenta.

Postura (pozitia corpului) este un foarte bun indicator al starii afective in care ne aflam.
Consilierul trebuie sa adopte o pozitie care sugereaza o atitudine deschisa, care sa stimuleze
contactul psihologic cu clientii sai. O astfel de pozitie este cea cu corpul aplecat putin in fata,
capul usor aplecat intr-o parte, postura relaxata.

Gesturile insotesc si completeaza cuvintele; intre cuvinte si gesturi in general exista o

concordanta. Discordanta dintre ele are efecte negative asupra comunicarii. Utilizarea adecvata a
gesturilor, si mai ales a miscarilor capului de catre consilier, il fac pe client sa se simta ascultat si
urmarit cu atentie.

Expresia faciala comunica numeroase mesaje privind starea afectiva, dorintele, parerile
noastre. Zambetul are o semnificatie foarte puternica: zambind parem prietenosi si ii incurajam
pe ceilalti sa comunice cu noi. Dar consilierul trebuie sa utilizeze zambetul cu atentie: daca
zambim prea mult in timp ce clientii vorbesc despre lucruri serioase, care ii afecteaza, parem
superficiali, lipsiti de empatie.
 Contactul vizual este, probabil, cel mai puternic indicator nonverbal. Multe dintre
aprecierile noastre inconstiente despre alte persoane se bazeaza pe durata si tipul contactului
vizual pe care il avem cu acestea. Contactul vizual are 4 functii importante in comunicare
(Argyle, dupa Hayes si Orrell, 1997, p. 284):

- reglarea fluxului conversatiei. Daca dorim sa initiem o conversatie cu cineva, ne uitam la

persoana respectiva, pentru “a-i prinde privirea”. Daca vrem sa spunem ceva, asteptam pana
cand apare o pauza si persoana care vorbeste se uita la noi. Atunci cand dorim sa incheiem,
ne uitam la interlocutorul nostru, sugerand ca acum este randul lui sa spuna ceva.

In general cel care asculta isi priveste mai mult interlocutorul decat cel care vorbeste.

- furnizarea de feedback vorbitorului despre ceea ce a comunicat. Cel care a spus ceva doreste
sa fie aprobat, si aceasta nevoie de aprobare se exprima prin cautarea contactului vizual. S-a
observat ca persoanele care au o dorinta puternica de aprobare stabilesc un contact vizual mai
prelungit decat altele.

- exprimarea emotiilor. Pozitia sprancenelor, frecventa cu care clipim, gradul de incordare /

relaxare a muschilor din jurul ochilor, dar mai ales gradul de dilatare a pupilei exprima
sentimentele noastre. Pupila se dilata daca privim ceva sau pe cineva care ne place.

- Informarea participantilor despre natura relatiei lor. Un contact vizual de scurta durata poate
semnala un interes scazut pentru mesajul transmis de interlocutor sau o atitudine negativa (de
antipatie, nemultumire, suparare) fata de celalalt. O persoana care vorbeste despre probleme
personale importante, are tendinta de a privi rar spre interlocutor. Un contact vizual prelungit
poate deveni neplacut, daca cei care discuta nu sunt in relatii foarte stranse. Privirea
insistenta poate induce sentimente de disconfort, ideea ca celalalt doreste sa ne controleze, sa
ne evalueze, sa ne domine.

Atunci cand doua persoane sunt intr-o relatie empatica, ele adopta pozitii corporale
asemanatoare, fac gesturi asemanatoare, ritmul vorbirii si intensitatea vocii devin asemanatoare.
Comportamentul nonverbal bine sincronizat contribuie la crearea unei relatii armonioase, de
incredere reciproca.

Consilierul trebuie sa stie sa descifreze semnalele nonverbale ale clientilor, pentru a-i
intelege cat mai bine. De asemenea el trebuie sa controleze modul in care utilizeaza aceste
semnale, inclusiv contactul vizual, pentru a-i incuraja pe clienti. De exemplu, daca clientul este
tensionat, sta crispat pe marginea scaunului, cu bratele incrucisate, picioarele stranse sau asezate
unul peste celalalt, putem incerca sa adoptam la inceput si noi o pozitie asemanatoare. Dupa ce
am stabilit o relatie psihologica mai buna, putem sa ne schimbam pozitia corpului, sa luam o
pozitie mai relaxata, si probabil clientul ne va urma in mod inconstient, se va relaxa si el.

Ascultarea activa

Prin tehnicile ascultarii active consilierul semnalizeaza clientului faptul ca a fost atent si a
inteles mesajele sale care au fost emise verbal si / sau nonverbal. Ascultarea activa poate fi
exprimata prinreformularea celor spuse de client si prin reflectarea
sentimentelor sale. Reformularea ofera clientului un feedback privind semnificatia mesajului, iar
reflectarea sentimentelor ofera un feedback privind continutul afectiv explicit sau implicit al
acestuia.

a. Reformularea

A reformula inseamna a spune cu alte cuvinte ceea ce a spus clientul. R. Mucchielli (dupa
Dafinoiu, 2005, p. 102), analizand reformularea asa cum este ea privita de Rogers, pune in
evidentatrei procedee principale ale acesteia: reformularea – reflectare, reformularea ca inversare
a raportului figura – fond si reformularea – clarificare.

1. Reformularea - reflectare reia o secventa importanta a discursului clientului, sau ultimele sale
cuvinte, care sunt urmate de o pauza mai lunga. In acest fel sunt puse in evidenta ideile
importante si se face o invitatie la continuarea discursului. Reformularea – reflectare se poate
realiza in mai multe moduri:

- raspunsul – ecou, cand sunt repetate cuvintele spuse de client. Utilizarea prea frecventa a
acestei reformulari poate crea clientului impresia ca terapeutul nu depune efortul necesar
pentru a-l intelege.

- reformularea prin utilizarea unor alti termeni echivalenti cu termenii utilizati de client.
Consilierul foloseste expresii de genul: vreti sa spuneti ca…, cu alte cuvinte…, dupa parerea
dumneavoastra…. etc. Este un procedeu mai eficient decat raspunsul – ecou, pentru ca
terapeutul dovedeste faptul ca a fost atent si a incercat sa inteleaga clientul.

- Reformularea rezumat pune in evidenta aspectele esentiale ale mesajului clientului. Este
important ca terapeutul sa rezume numai ce a spus clientul, si sa evite interpretarile sau
evaluarile cu caracter moral.

2. Reformularea ca inversare a raportului figura – fond: clientul spune ceva, iar consilierul reia
aceeasi idee, dar dintr-un alt punct de vedere (de ex. un elev afirma: sunt cel mai slab din
clasa. Consilierul reformuleaza: vrei sa spui ca toti colegii tai sunt mai buni decat tine. In
prima afirmatie accentul cade pe elev, in a doua pe colegii de clasa). Aplicarea acestui
procedeu poate ajuta clientul sa constientizeze anumite aspecte ale problemei sale pe care
pana atunci nu le-a inteles prea bine. Acest procedeu poate determina aparitia unor stari
afective intense, din aceasta cauza metoda trebuie utilizata cu prudenta.

3. Reformularea clarificare. De multe ori clientul nu reuseste sa se exprime prea clar, el isi
prezinta problemele intr-un mod imprecis, confuz, neorganizat. Consilierul reformuleaza
mesajul si ii spune clientului cum a inteles el problema despre care se discuta.

b. Reflectarea sentimentelor
 Reflectarea sentimentelor se realizeaza printr-o repetare sau o reformulare a afirmatiilor
clientului, care pune accentul pe sentimentele acestuia.

Ne putem intreba de unde stie terapeutul ce sentimente traieste clientul? Hill si O’Brien
(dupa Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 107) mentioneaza patru surse ale identificarii sentimentelor
care vor fi reflectate:

1. Exprimarea directa a sentimentelor de catre client. Deseori clientii sunt constienti de

sentimentele lor si le exprima verbal. De exemplu, un adolescent poate spune: am fost foarte
suparat pe tatal meu pentru ca…. Consilierul poate reflecta aceste sentimente utilizand un alt
cuvant, care i se pare potrivit in functie de context (daca inteleg bine, ai fost nemultumit
pentru ca tatal tau….). Sinonimele nu sunt perfecte. Prin aceasta reflectare consilierul isi
incurajeaza clientul sa se gandeasca la sentimentele sale si sa precizeze / sa constientizeze
mai bine sentimentele sale.

2. Comportamentul nonverbal al clientului. Mimica, postura, gesturile clientului ne pot informa

despre starea sa afectiva. Reflectarea se va realiza sub forma ipotetica (Cred ca acum va
simtiti).

3. Prezentarea verbala a unor evenimente de viata, fara referire la sentimentele pe care le-a
determinat acest eveniment. Clientul povesteste ce i s-a intamplat, dar nu vorbeste despre
sentimentele sale. Consilierul, pe baza cunostintelor sale si a experientei sale de viata, isi
poate da seama ce stari afective a trait clientul in timp ce a trait acele evenimente. Consilierul
va verbaliza aceste stari afective, dar sub forma ipotetica (cred ca in aceasta situatie te-ai
simtit…), deoarece nu poate fi sigur de faptul ca clientul a reactionat afectiv asa cum
presupune el. Clientul poate accepta sau nega aceasta presupunere.

4. Proiectarea sentimentelor consilierului. Chiar daca terapeutul nu a trait evenimente de viata

asemanatoare cu cele prezentate de client, el isi poate da seama de sentimentele clientului pe
baza capacitatii sale empatice. Terapeutul se identifica cu clientul pe plan mental, se
proiecteaza in situatia acestuia si isi da seama de starile afective traite de acesta. Consilierul
trebuie sa fie prudent cand apeleaza la aceasta metoda, deoarece ar fi posibil ca el sa resimta
situatia altfel decat clientul sau.

Reformularea si reflectarea sentimentelor au numeroase functii:

- Crearea unei relatii pozitive intre client si consilier.

- consilierul care reformuleaza / reflecta corect continutul mesajului si sentimentele

clientului da dovada de ascultare activa. El demonstreaza ca este implicat activ in relatia
terapeutica, il asculta si il intelege pe client.

- daca clientul se recunoaste in reformularea / reflectarea realizata de terapeut, el are

sentimentul ca este ascultat si inteles. In aceasta situatie el se va angaja si mai activ in
relatia terapeutica.
 - daca clientul este de acord cu reformularea si cu reflectarea sentimentelor, consilierul isi
da seama ca l-a inteles bine. Consilierul poate considera ca a reformulat / reflectat corect
numai daca reformularea este acceptata de client deoarece, dupa cum arata Rogers,
fiecare om este expert in propria problema.

- Modelarea exprimarii sentimentelor: exprimand sentimentele clientului, consilierul ii ofera

un model privind modul in care se poate realiza exteriorizarea, verbalizarea starilor afective.

- Constientizarea si “normalizarea” sentimentelor clientului: multi oameni nu reusesc sa-si

constientizeze sentimentele pe care le traiesc. Pentru ei sentimentele sunt confuze, greu de
definit, contradictorii, ambivalente. Prin exprimarea lor de catre consilier, clientul le intelege
mai bine, le constientizeaza, le accepta, si aceasta reprezinta un pas important spre
dezvoltarea capacitatii de a le controla. In acelasi timp clientul isi da seama de faptul ca a trai
un sentiment intr-o anumita situatie este ceva normal, nu trebuie sa isi faca griji sau sa se
simta vinovat pentru ca are acele sentimente.

- Stimularea autocunoasterii afective: receptand reflectarea sentimentelor de catre consilier,

clientul se simte stimulat sa se gandeasca mai mult la propriile stari emotionale si astfel
progreseaza pe calea autocunoasterii.

- Crearea unui climat securizant: vorbind despre sentimente, consilierul arata ca el cunoaste
bine aceste sentimente, si sugereaza faptul ca el il respecta pe client chiar daca are asemenea
sentimente. Clientul isi da seama ca sentimentele (chiar si cele pe care el le considera a fi
“rusinoase”, “neacceptabile”) pot fi exprimate in prezenta consilierului. El se simte deci in
securitate in prezenta consilierului si se simte acceptat in mod neconditionat.

Reformularea si reflectarea sentimentelor sunt doua procedee centrale ale

consilierii centrate pe client. Ele au efecte benefice asupra clientului numai daca sunt
utilizate corect. Atunci cand terapeutul reformuleaza cele spuse de client / reflecta
sentimentele, este important ca el sa nu interpreteze cele spuse de client, sa nu caute
cauzele ascunse ale comportamentului sau, sa nu il critice, sa nu il evalueze moral.
Consilierul accepta clientul asa cum este el, dovedind prin aceasta increderea sa in
client, in capacitatea sa de a se autocunoaste, de a se intelege, de a gasi raspunsuri la
propriile sale probleme.

Utilizand aceste procedee intr-un climat de acceptare neconditionata a clientului,

consilierul exercita o influenta numita facilitare. Clientul se intelege tot mai bine, se
autoaccepta (pentru ca este acceptat si de consilier) si toate acestea faciliteaza
(usureaza, ajuta) evolutia sa. Evoluand, maturizandu-se, clientul va reusi sa isi rezolve
problemele in mod independent.

d. Etapele procesului terapeutic. Indicatiile si contraindicatiile terapiei centrate pe

persoana

Rogers (dupa Dafinoiu, 2005, p. 91) considera ca procesul terapeutic are mai
multe etape:
1. Clientul vine si cere ajutor. Clientul ia in mod independent decizia de a apela la consilier, el
este deci responsabil de aceasta decizie si, in acelasi timp, el isi asuma si responsabilitatea de
a se ocupa de problemele sale.

2. Situatia de ajutor este definita. De la inceput clientul este avertizat asupra faptului ca nu
terapeutul este cel care gaseste solutii. Clientul este cel care se cunoaste cel mai bine, el este
“expertul” care isi cunoaste cel mai bine propriile probleme. Terapeutul incurajeaza clientul
sa se manifeste liber si autentic in timpul sedintei, adica sa exprime tot ceea ce simte si
gandeste. El il va ajuta sa descopere propriile raspunsuri la intrebarile sale si sa gaseasca cele
mai bune solutii.

De la inceput sunt definite limitele relatiei de consiliere:

- limitarea timpului: consilierea are o anumita durata definita de la inceput; clientul nu

poate cere mai mult timp, invocand de exemplu faptul ca a intarziat la sedinta;

- limitarea agresivitatii: clientii au voie sa isi exprime verbal sentimentele agresive, dar nu
au voie sa se comporte agresiv fata de terapeut, sau sa distruga obiecte din incapere;

- limitarea afectiunii. Unii clienti (mai ales copii) solicita manifestari de afectiune cum ar fi
cadouri, continuarea relatiei sociale cu consilierul si in afara sedintelor etc. Satisfacerea
acestor cerinte va fi evitata.

3. Clientul este incurajat sa isi exprime liber sentimentele privind problema sa. In timp ce isi
prezinta problemele, clientul este incurajat sa fie congruent, autentic, adica sa isi exprime
sentimentele reale: ingrijorarea, anxietatea, culpabilitatea, ostilitatea, agresivitatea,
ambivalenta, indecizia etc.Terapeutul recunoaste, clarifica si accepta sentimentele negative
ale clientului. Consilierul nu cauta cauzele sentimentelor negative, nu le discuta utilitatea, nu
formuleaza judecati de valoare la adresa clientului, nu il evalueaza. El recunoaste existenta
acestor sentimente, le clarifica verbal si le accepta.

De ce se procedeaza astfel? Daca clientul este contrazis, el cauta argumente pentru

propriile sale sentimente, credinte, comportamente. In acest fel acestea se intensifica si
scade posibilitatea modificarii lor. Acceptand sentimentele negative ale unei persoane
despre ea insasi, accentuam dezechilibrul psihologic, ceea ce determina cresterea
probabilitatii manifestarii unor tendinte contrare, datorita nevoii de echilibru. Clientul va
simti nevoia de a se schimba.

4. Dupa ce persoana a exprimat sentimentele sale negative, ea incearca timid exprimarea unor
sentimente pozitive. Apar manifestari de amor propriu, incredere in sine etc. Consilierul
recunoaste si accepta sentimentele pozitive exprimate, in acelasi mod in care a acceptat si
sentimentele negative.

5. Simtindu-se inteles si acceptat de catre consilier, clientul incepe sa isi schimbe imaginea de
sine. El se percepe, se intelege, se accepta altfel decat inaintea stabilirii relatiei de consiliere.
Acesta este cel mai important moment al consilierii, deoarece daca clientul are o imagine de
 sine pozitiva, daca are incredere in sine, va reusi sa isi puna in valoare resursele, sa se
dezvolte, sa se maturizeze.Odata cu cresterea autointelegerii si autoacceptarii, clientul isi
dezvolta capacitatea de a lua deciziiprivind modul in care trebuie sa actioneze in viitor,
pentru a-si rezolva problemele.

6. In urmatoarea etapa clientul incepe sa aiba curajul de a initia actiuni pozitive, adaptative
minore. Chiar daca la inceput actiunile cu caracter pozitiv sunt de mica importanta, ele ajuta
clientul sa se cunoasca si sa se inteleaga mai bine.

7. Clientul are curajul sa faca actiuni pozitive din ce in ce mai importante. Chiar daca mai are
probleme, el le priveste altfel: ele nu ii mai ameninta respectul de sine.

8. Nevoia de ajutor scade si clientul isi da seama ca relatia de consiliere trebuie sa inceteze.

Fiecare metoda de psihoterapie sau consiliere are anumite indicatii si

contraindicatii (dupa Holdevici, 1996, p. 75). Consilierea nondirectiva poate fi utilizata cu
succes in cazul persoanelor care au probleme de adaptare la mediu, dar nu sufera de probleme
psihice grave (sufera cel mult de tulburari nevrotice usoare). Prin aceasta metoda pot fi abordate
problemele care isi au originea mai mult in interiorul personalitatii si mai putin in surse de natura
externa.

Consilierea centrata pe persoana este mai putin eficienta in cazul persoanelor cu nivel
intelectual redus, al celor trecuti de cincizeci de ani, al celor care au dificultati de verbalizare, al
personalitatilor dependente si in cazul psihoticilor.

Multi terapeuti considera ca aceasta metoda poate fi combinata cu alte metode de

consiliere, in cadrul unui demers eclectic.

e. Terapia centrata pe grup

Rogers nu a fost interesat numai de terapia individuala, ci si de cea de grup. El a

organizat asa numitele “grupuri de intalnire” (encounter group).

Terapia centrata pe grup are la baza aceeasi conceptie teoretica privind personalitatea ca
si terapia individuala si are aceleasi obiective: facilitarea maturizarii clientului si autoactualizarea
resurselor sale.

Organizare. Grupul este alcatuit din 6 - 8 membri si terapeutul. Sedintele au loc intr-o
incapere linistita, iar membrii grupului sunt asezati in jurul unei mese. Sedintele de grup au loc
de doua ori pe saptamana, durata unei sedinte este de o ora. In total se organizeaza aproximativ
20 de sedinte.

Terapeutul are un rol asemanator cu cel jucat in cursul sedintelor individuale. El nu

propune temele de discutie si nu isi impune propriul punct de vedere, ci clarifica si reflecta
sentimentele, reformuleaza continuturile exprimate de membrii grupului. Rolul sau este de a
exprima acceptarea fiecarui membru al grupului in parte, de a manifesta incredere in posibilitatea
fiecaruia de a deveni responsabil pentru solutionarea problemelor sale.

La prima sedinta uneori exista dificultati, membrii grupului nu au curajul sa inceapa

discutiile. Un mod tipic de a incepe este cel in care fiecare povesteste ceva despre el si despre
problemele sale. Acest lucru se realizeaza informal, fara presiune din partea terapeutului.

In cursul sedintelor sunt abordate de regula mai multe teme, subiecte asupra carora se
centreaza discutia. Pentru fiecare tema exista un participant cu rol principal care se afla in centrul
atentiei si mai multi participanti cu rol secundar. Unele teme sunt discutate un timp mai scurt,
altele sunt discutate pe parcursul mai multor (sau chiar a tuturor) sedinte, ele fiind aprofundate
prin participarea majoritatii membrilor grupului.

De regula primele sedinte sunt dominate de sentimente negative, si de descurajare. La

sedintele ulterioare participantii incep sa manifeste o mai buna autoacceptare si incep sa
aparasentimentele de speranta, cautarea relatiilor interpersonale, faurirea unor planuri de viitor.

Grupul este cu atat mai eficient, cu cat coeziunea grupului este mai mare si participantii
au mai mare incredere unii in altii. In cadrul terapiei de grup membrii grupului isi inteleg mai
bine propria situatie, fiind sustinuti de ceilalti membri ai grupului. Ei profita de pe urma terapiei
doar daca se simt acceptati de ceilalti membri ai grupului si de catre terapeut.

In situatia de grup participantii descopera posibilitatea de a stabili relatii interpersonale

mai satisfacatoare, decat cele pe care le stabileau anterior. Ei invata ce inseamna sa acorzi si sa
primesti intelegere si sprijin emotional. Fiecare participant are posibilitatea de a oferi ajutor, si
faptul de a acorda sprijin are o valoare terapeutica importanta.

1 Vom prezenta aceasta tehnica inainte de a vorbi despre strategiile mentionate anterior deoarece
dorim sa folosim aceasta tehnica in cadrul activitatilor de seminar.

1 insight = intuitie, descoperire brusca, neasteptata a unui adevar, a unei solutii.

[1] Congruenta = concordanta; incongruenta = nepotrivire, neconcordanta.