Teoria Narativa

Debut: 1970-1980 dar, de o popularitate remarcabilă putem vorbi după anul 1990.

Întemeietorii : M. White şi D. Epston - doi terapeuţi din Australia şi respectiv Noua Zeelandă.

- se înscrie curentului mai larg de „terapie constructivă” care face parte la rândul său
din cadrul postmodernism-ului cultural.
- ideea fundamentală - coexistenţa mai multor realităţi şi adevăruri; realitatea este
mai degrabă o construcţie socială subiectivă decât un dat absolut.
- se aplică refugiaților și imigranților, persoanelor care se confruntă cu rejecţia şi
discriminarea, violenţa în familie precum şi tuturor celor care se confruntă cu nevoi
multiple.

Idei de bază

Autocunoașterea determină dezvoltarea capacităţilor personale.

White şi Epston (1990) consideră ca toate „poveştile” (istoriile) noastre de viaţă capătă sens
atunci când leexpunem.

Rolul asistentului social

- ajută clienţii să-şi reconstruiască viaţa, prezentându-le alte adevăruri şi alte

interpretări ale evenimentelor.
- ajuta clientul să controleze experienţe și evenimente de viață (sărăcie, rasism,
violenţă, abuz, etc.).
- co-creator la rescrierea poveștilor de viață a clienților.

Diferenţe culturale

- înţelegerea diferenţelor culturale precum şi a realităţilor clientului.

- concepţia, părerile şi interpretările pe care beneficiarii le dau contextului cultural,
social şi economic în care trăiesc.
- beneficiarul este evaluat ca fiind parte a unui întreg cultural unde imaginea de sine
este construită în funcţie de interacţiunile culturale şi de normele sociale.

Natura umană

- este complexă şi cu faţete multiple.

- sunt scoase în evidenţă resursele pe care fiinţa umană le poate mobiliza.
- beneficiarii devin managerii propriilor vieţi evaluându-şi propriile nevoi.
Procesul de intervenţie

Scop – înţelegerea şi schimbarea de către beneficiari a poveştilor în jurul cărora şi-au

organizat viaţa.

- schimbarea poveştilor dominante în poveşti care prezintă şi alte realități și adevăruri.

- să mobilizeze calităţi pe care le-au ignorat centrându-se prea mult pe probleme.
- poveştile saturate de probleme sunt gradual deconstruite.

a). Stadiul Deconstrucţiei

 “Poveştile” clienţilor sunt ascultate şi apoi deconstruite

- cum defineşte clientul problema?

- cum experimentează această problemă?

- ce alte evenimente din trecut au contribuit la apariția ei?,

- cum a evoluat problema?,

- ce s-a încercat pentru eliminarea efectelor?,

- cine a fost cel mai afectat?

 externalizarea problemei continuă de-a lungul întregului proces de intervenție.

 problema, nu persoana, devine ţinta schimbării.

b). Stadiul Reconstrucţiei

- se construiesc alte adevăruri ce nu s-au putut dezvolta în teme de viață dominante.

- reconstruirea viziunilor despre realitate într-o modalitate completă, nu diferită.

Chestiuni administrative

- se aplică în 6-7 şedinţe neexistând o restricţie a nr. acestora

- se recomandă realizarea unor teme în funcţie de povestea de viață
- clienţii primesc „scrisori”/texte referitoare la soluţiile propuse
- la sfârşit se realizează o evaluare scrisă a procesului de intervenţie
- se acordă diplome clienţilor (ex. „Diploma of Special Knowledge”)
- se celebrează victoria asupra problemei
- modelul se foloseşte la nivel individual, de cuplu sau de grup.