NOTE DE CURS

TEORII
ȘI PRACTICA ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ
 TEMA . Teorii specifice asistenţei sociale
1. Teoria îngrijirii sociale.
2. Teoria ataşamentului.
3. Teoria identităţii.
4. Teoria pierderii
5. Teoria participării. Parteneriatul social.

1. Teoria îngrijirii. Modele de îngrijire socială.

Teoria îngrijirii reprezintă pentru asistentul social nucleul statutului său în societate,
oferindu-i cîmpul său de acţiune. Teoria îngrijirii ocupă locul principal, fiind în imediata
apropiere a obiectivului fundamental al sistemului de asistenţă socială. Jim Black, cercetător
englez, menţionează următoarele:
a) Asistentul social este o persoană, care încearcă să ajute pe cineva care are o problemă şi care
nu se poate ajuta singur;
b) serviciul de asistenţă socială acordă un prim ajutor şi aduce mai ales "uşurare şi alinare"
clienţilor în ceea ce priveşte problemele lor, fără a reuşi întotdeauna să le şi rezolve;
c) asistentul social încearcă să ajute clientul să facă faţă cât mai bine problemei pe care o are şi
să-l scoată cât mai repede în afara acesteia;
d) asistentul social este cel care ajută pe "ceilalţi", suportând mediul în care se află şi încercând
să-l schimbe.
Termenul de îngrijire este restrictiv şi tehnic la origine. Dacă în limbajul comun
întreţinerea a rămas un cuvânt oarecare, în limbajul specializat de concepte trebuie supus regulilor
şi operaţiilor sistemului iniţial înainte de a fi aplicat în practica de teren. Tipurile sau modelele de
îngrijire nu sunt statice, nici pesimiste şi nici limitate în ceea ce priveşte potenţialul lor de
intervenţie şi ajutor, în ciuda lipsei materiale1.
Îngrijirea socială este mult mai complexă decât cea medicală. Ele nu pot fi confundate,
nici izolate, datorită raporturilor complementare, şi chiar de interdependenţă. Pentru ca munca
asistentului social să dea rezultate, trebuie ca beneficiarul să nu aibă probleme strict medicale,
intervenţia sau cooperarea medicului avînd prioritate.
Conţinutul principal al îngrijirii îl constituie acţiunea practică în confruntare cu nevoile,
temerile şi cu ansamblul stării de vulnerabilitate în care se află clientul, cei mai mari duşmani ai
muncii fiind pasivitatea şi neglijenţa. Asistentul social se află între două extreme pe care trebuie
să le evite: a nu face nimic sau, la fel de grav, a teoretiza prea mult propriul statut, fără nici o
acţiune şi a-şi propune salvarea lumii de toate problemele ei.
Teoria îngrijirii vizează atât individul în situaţia de risc şi familia din care face parte,
cât şi mediul social degradat sau în curs de degradare, grupul-problemă, comunitatea sau
colectivitatea umană marginalizată, presupunând implicarea asistentului social în programe
şi acţiuni practice.
Munca asistentului social în cadrul serviciilor sociale trebuie să se înscrie organic,
armonios în sistemul îngrijirii, din perspectiva diferiţilor actori:
a) a clientului (autoîngrijire, participare la îngrijire);
b) a familiei (sau a grupului primar din care face parte);
c) a agenţiei specializate în domeniu;
d) a asistentului social, care monitorizează ansamblul activităţii de îngrijire;
e) a comunităţii locale şi a factorilor instituţionali locali, responsabili de funcţionalitatea
normală;
f) a societăţii globale.

1
M.Bulgaru, M.Dilion. Concepte fundamentale ale asistenţei sociale. -Chişinău, 2000, pag190-217.
 Programele de îngrijire pot fi modeste în obiectivele lor, dar realizarea acestora poate
genera efecte semnificative: pe termen scurt se realizează treptat, în funcţie de " ponderea
rezultatelor", iar pe termen lung deschid calea spre o ţintă mai îndepărtată, dar mai ambiţioasă:
conştientizarea " înaltei priorităţi" a ajutorului şi îngrijirii interumane într-o societate normală.
Obiectivul fundamental al îngrijirii îl constituie asigurarea pe termen lung a
independenţei clienţilor (în măsura posibilă). Nu poate fi vorba despre o adevărată protecţie sau
îngrijire umană acolo unde nu se apără demnitatea clientului, iar aceasta nu se realizează decât în
condiţiile independenţei materiale şi afective faţă de ceilalţi. Fiecare asistent social şi chiar fiecare
agenţie din domeniu trebuie să se specializeze în realizarea unei îngrijiri specifice. Exemple:
îngrijirea familiilor destrămate, a copiilor abandonaţi ( inclusiv "copiii străzii", vagabonzii), a
tinerilor şomeri, a foştilor deţinuţi, etc.
M.Davies consideră că un program de instruire, de cercetare şi de profesionalizare
experimentală poate fi elaborat sub presiunea problemelor din următoarele trei arii sociale:
1. Grupul şi mediul familial – asistenţa socială a familiei şi copilului şi îngrijirea membrilor
grupului familial care se află în dificultate constituie atît forma tradiţională a serviciului social, cît
şi cea mai importantă activitate din acest domeniu. Atunci cînd nu vor mai fi familii-problemă, nu
vor mai fi nici copii-problemă, bătrâni izolaţi, indivizi vulnerabili, care să fie total lipsiţi de cea
mai importantă protecţie, cea familială;
2. Copii-problemă (creşterea şi îngrijirea lor) – asigurarea creţterii normale a copiilor
constituie prima etapă strategică a sistemului de îngrijire umană, domeniu mult mai complex,
diversificat în dependenţă de indivizii care se află în nevoie de protecţie şi îngrijire (cazul copiilor
abuzaţi, adulţilor dependenţi de alcool, drog etc.). Ca alternativă la ocrotirea familială este
ocrotirea Foster ( familia-substitut). În general vorbind, ocrotirea Foster se împarte în două
categorii principale: pe termen scurt - ocrotire temporară, şi pe termen lung - ocrotire permanentă
şi substitutivă. Există o largă diversitate de situaţii în care copiii şi familiile nu mai pot locui
împreună datorită unor factori structurali ca sărăcia, războiul sau a unor factori personali (boală,
abuz sau abandon). Plasamentul familial şi obiectivele acestuia trebuie să fie stabilite în comun de
asistentul social, reprezentantul autorităţii tutelare, copilul în cauză, familia de origine şi familia
Foster etc.
3. Îngrijirea persoanelor în vârstă – vârstnicii constituie cel mai numeros grup social care,
datorită vulnerabilităţii la care ajung, au nevoie de protecţia celorlalţi – de protecţia grupului
familial, a comunităţii, a societăţii.

2.Teoria ataşamentului. Cicluri şi tipuri ale ataşamentului.

Teoria ataşamentului are menirea să deschidă calea înţelegerii corecte a procesului de
dezvoltare normală psiho-socială a personalităţii oamenilor în general şi a copiilor în special.
Evenimentele tragice din istoria omenirii sau a unei singure ţări (războaiele mondiale, cele
"locale") au lăsat "în afara familiei" milioane de copii. Unul dintre cercetătorii englezi care "au
deschis calea" spre analiza profundă a acestui domeniu a fost John Bowlby, preocupat îndeosebi
de soarta copiilor " rămaşi pe drumuri" după al doilea război mondial. El studia asemenea cazuri
dintr-o dublă perspectivă: a prezentului ( efectele imediate ale "pierderii" părinţilor sau familiei) şi
a viitorului ( efectele de lungă durată asupra vieţii de adult). Studiile lui Bowlby au pus în lumină
nevoia puternică a oricărui copil pentru stabilirea unor legături profunde de ataşament cu
persoanele adulte ( în primul rând, cu părinţii, bunicii, vecinii, etc.) şi rolul fundamental, în
această privinţă, al imaginii pe care şi-o fac copiii despre aceste persoane.
La orice vârstă o fiinţă umană este atrasă de alte fiinţe umane, fiind înclinată în mod
natural, spre relaţii de afecţiune cu semenii "din imediata apropiere". Pierderea acestei relaţii (a
celor apropiaţi) este, de regulă, foarte dureroasă, chiar tragică şi generează efecte dezastruoase
asupra "stării de ataşament" a celui în cauză. Asemenea efecte sunt cu atât mai puternice cu cât
persoana ataşantă este percepută sau imaginată de către persoana ataşată ca fiind cea mai bună,
cea mai puternică şi cea mai înţeleaptă.
 Starea de ataşament vizează în fapt toate vârstele, dar manifestările cele mai clare şi
definitorii ale acesteia se observă din timpul copilăriei. Ataşament înseamnă în esenţă
apropierea preferenţială, dezinteresată şi aproape inconştientă a unei persoane faţă de o altă
persoană. Asemenea semne ale ataşamentului se întîlnesc în forma lor naturală numai la copii. În
funcţie de starea în care se află, ataşamentul se exprimă prin semne cît mai clare, precum: plînsul,
chemarea, protestul, fuga din faţa „noului venit” etc. Ataşamentul are caracter dinamic, adică
apare, se formează, atinge apogeul în anumite condiţii ale copilăriei, se poate deteriora sub
incidenţa unor factori, slăbeşte şi chiar dispare în anumite perioade. În mod normal, ataşamentul
trebuie să „reziste” sub o anumită formă toată viaţa.
Relaţiile de ataşament au misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă în raport
cu factorii sau agenţii externi sai interni. Părinţii şi copilul sunt biologic programaţi să devină
ataşaţi unui de celălalt. În condiţiile existenţei unui ataşament puternic se formează oameni stabili
din punct de vedere psihic-emoţionali, competenţi în obligaţiile profesionale. Dimpotrivă, copiii
crescuţi fără dragoste şi fără apropiere sufletească din partea familiei sunt, de regulă, pasivi,
indiferenţi, ei îşi vor cheltui energia emoţională în căutarea siguranţei afective.
Teoria ataşamentului a influenţat semnificativ atât practica în domeniul de referinţă (al
protecţiei şi asistenţei sociale), cât şi politicile sociale în instituţiile specializate. De exemplu, este
tot mai clară necesitatea internării mamei cu copilul bolnav, pentru a-i asigura liniştea şi a-i
îndepărta stresul, stările de anxietate ce pot împiedica vindecarea.
În funcţie de natura şi gradul de constituire a bazelor de ataşament există trei tipuri de
ataşament:
1) sigure, când copilul simte o protecţie tehnică şi definitivă asigurată de dragostea
permanentă a părinţilor, dragoste care îndepărtează orice stres, dezvoltă curajul de a explora
lumea;
2) nesigure sau anxioase, când copilul nu este sigur de sentimentele părinţilor, situaţie
alimentată tocmai de comportamentul ambivalent, contradictoriu, incert, "şovăielnic" al părinţilor
faţă de proprii copii. Copilul şovăie în explorarea din jur;
3) foarte nesigure sau ambivalente, datorită lipsei totale de afectivitate, de dragoste
părintească ( primul an de viaţă care este anul formării ataşamentului faţă de adulţii cei mai
apropiaţi).
Ataşamentul de acest tip are consecinţe negative, manifestându-se în realitate ca " fals
ataşament", întrucât:
a) copilul nu este sigur de sentimentele şi dragostea părinţilor şi, deci, de protecţia de care
are nevoie;
b) părinţii par să fie indiferenţi;
c) atunci când va semnala dorinţa de atenţie sau nevoia de ajutor, copilul se aşteaptă să fie
respins sau ignorat de persoanele ataşante;
d) atitudinile şi comportamentele părinţilor i se par copilului imprevizibile, perturbante sau
angoasante;
e) copilul se simte părăsit, neiubit, neîncurajat, adică " fără valoare şi interes" pentru proprii
lui părinţi; văzând că nu este ajutat când are nevoie, copilul pierde încrederea în "ceilalţi", chiar în
el însuşi.

3. Teoria identităţii
Problema identităţii a apărut în strînsă legătură cu aspectele ei, mai ales, cu efectele adopţiei
sau alte împărţirii responsabilităţilor privind creşterea şi educarea unor copii între mai multe
familii (între familia de origine, de exemplu, şi o familie-substitut de îngrijire). Prima familie îşi
conservă drepturile parentale şi deplină responsabilitate asupra propriului copil, îndeosebi în ceea
ce priveşte latura afectiv-formativă. A doua latură (se plasament în vederea creşterii şi „îngrijirii”,
mai ales fizice) are, de regulă, o misiune pe termen scurt, urmănd ca mai tîrziu copilul să redevină
în familia de origine su privată. Indiferent de situaţie, copilul are dreptul la identitate, şi încă la o
identitate sigură, permanentă şi adecvată, oferită de părinţi naturali. Chiar şi în cazul copiilor
instituţionalizaţi, identitatea se poate asigura simplu, dacă părinţii au relaţii directe cu copiii lor,
dacă le explică situaţia în care se află şi, mai ales, cauzele pentru care i-au îndepărtat de familie şi
trăiesc separaţi. Soluţia abandonării definitive a copilului prin adopţiune, îndeosebi imediat după
naştere, ridică probleme grave legate de identitatea copilului adoptat ajuns la maturitate.
Eventualele descoperiri divergente provond propria identitate provoacă evenimente tragice din
perspectiva „fostului copil”, cît şi din perspectiva „foştilor copii”. Pentru a fi admişi ca părinţi de
copii adoptaţi, cuplul reprezentînd familiile adoptate trebuie să fie sincer, recunoscînd adevăratul
lui statut social şi familial. Paradoxal, el nu va pierde dragostea copiilor, ci o va cîştiga definitiv şi
necondiţionat.
Cartea Vieţii - reprezintă un instrument cu valoare terapeutică . El este folosit cu
scopul de a ajuta un copil, în special un copil dat spre îngrijire sau adoptat, de a-şi dezvolta un
sens al identităţii şi de a-şi înţelege experienţele generate de separare sau plasament. Cartea Vieţii
urmăreşte să:
 dezvolte un sens al continuităţii şi identităţii;
 să înţeleagă separările din trecut şi plasamentele actuale, reducând confuzia şi neînţelegerea
asupra acestor experienţe;
 să evite să folosească într-un mod nesănătos fanteziile în încercarea de a coopera cu
experienţele dureroase ale vieţii sale;
 să-şi amintească persoane semnificative şi evenimente din copilărie;
 să menţină o evidenţă a celor mai importante informaţii personale (certificat de naştere,
informaţii medicale, fotografii cu membrii familiei, premii şcolare etc.).
Cartea Vieţii e o carte realizată în mod individual, ce se referă la perioada de la naştere
până în prezent, scrisă de către copil cu propriile sale cuvinte. Ea cuprinde o descriere a ceea ce
i se întâmplă copilului, unde, de ce, dar şi a sentimentelor copilului despre ceea ce se întâmplă.
În carte pot fi incluse fotografii, desene, premii, certificate, scrisori de la părinţii de îngrijire
anteriori sau părinţii adoptivi şi părinţii naturali, certificatul de naştere, genograma şi orice
altceva, ce ar putea fi inclus de către copil în mod particular.

4. Teoria pierderii
Nu există om care să nu piardă de-a lungul vieţii sale ceva sau pe cineva foarte drag, foarte
apropiat sufleteşte, pierdere care să-i provoace dureri şi stări afective foarte puternice într-o
asemenea împrejurare prin următoarele momente sau stadii de evoluţie afective:
- şoc, neîncredere în faptul ca atare, derutare,
- negarea pierderi,
- dorinţa puternică de căutare şi regăsire a obiectului pierdut, a fiinţei pierdute,
- mînia, resemnimetul, vina (se acceptă faptul şi se caută vinovaţii),
- disperare, deprimare, retragere în sine,
- acceptarea situaţiei, reorganizarea ulterioară a vieţii.
Teoria pierderii şi anxietăţii este puternic implicată în ansamblul activităţilor şia l programelor
de asistenţă socială, deoarece cea mai mare parte a clienţilor au suferit pierderi afective, ceea ce a
generat situaţia în care se află sau a agravat starea de dependenţă la care au ajuns.
Fiecare pieredere provoacă o problemă specifică care impune un tratament de asemenea
specific. Pierderea mamei lasă urme adînci în existenţa copilului, dar cu torul altele decît
pierderea copilului pentru o mamă sau pierderea soţului într-un tragic accident de către o soţie.
Persoana ataşată (copilul, mam, soţia etc.) va trece prin fazele menţionate mai sus, trecere care va
putea fi ameliorată semnificativ cu ajutorul asistentului social.

5.Teoria participării. Parteneriatul social. Munca în echipă.

Participarea şi paternitatea reprezintă două modalităţi contrastante în care asistentul social
se implică în relaţia cu clientul. Participarea pune accentul pe drepturile clientului. Clientul este
încurajat să-şi definească propriile probleme şi nevoi, să devină activ. Ca atare, practica poate să
promoveze participarea clientului (pozitivă), fie să o inhibe (negativă). Se pot delimita patru
tipuri de raporturi asistent social-client. Ne vom referi la fiecare din aceste patru raporturi
posibile dintre asistentul social şi clientul său:
1. Strategic. Există multe situaţii în care legea îi cere asistentului social să facă investigaţii
în legătură cu o familie. Asistentul trebuie să se implice. Este datoria sa legală. De exemplu, dacă
părinţii nu acordă copiilor lor îngrijirea corespunzătoare, sau dacă copilul este în pericol fizic
datorită unui sau ambilor părinţi, atunci în mai multe ţări asistentul social este împuternicit să
investigheze şi să intervină. Asistenţii sociali pot interveni, de asemenea, dacă un copil, scăpând
de sub controlul părinţilor, are un comportament deviant - fură, incendiază, produce dureri altor
persoane. Implicarea asistentului social este declanşată atunci când sunt exprimate nelinişti în
legătură cu comportamentul sau cu situaţia unui individ.
2. Atitudinea deschisă. Cu toate că clientul nu a solicitat intervenţia asistentului social,
asistentul social doreşte totuşi să fie deschis şi cinstit în legătură cu toate aspectele legale,
consideră că clientul trebuie să cunoască situaţia în care se află şi care sunt drepturile sale legale şi
statutul său în acest caz. Fără ca prin aceasta să admită nevoia de ajutor sau de asistenţă socială,
clientul răspunde intervenţiilor deschise ale asistentului social şi se decide să coopereze. Clientul
consideră că, dacă cooperează, rezultatele vor fi corecte şi deschise şi că procedurile în acest caz
se vor efectua mai repede şi mai uşor.
Într-o asemenea situaţie, unul din scopurile asistentului social este de a transforma pe
clientul involuntar într-un client voluntar. Deoarece asistentul social şi agenţia au intervenit
datorită preocupărilor sociale referitoare la un copil, la un părinte sau la o femeie, s-ar putea spune
că clientul nu are nevoie de ajutor. În ciuda faptului că nu a solicitat ajutor, din momentul în care
asistentul social este implicat, clientul este pregătit să admită că are probleme şi nevoi. Raportul
poate să se transforme, în acest caz, din unul bazat pe atitudine deschisă şi intervenţii cinstite în
unul de completă colaborare.
3. Paternitate. Clienţii care solicită ajutor, dar nu sunt încurajaţi să participe la procesul
de tratament, descoperă că asistentul social defineşte atât scopul, cât şi maniera de implicare.
Asistentul social este expertul în situaţia respectivă. El ştie cel mai bine ce trebuie să facă pentru a
îmbunătăţi situaţia şi a răspunde nevoilor. El este profesionistul care posedă toate cunoştinţele şi
el decide asupra celei mai bune modalităţi de utilizare a acestor cunoştinţe. Clientul rămâne pasiv.
El nu face decât să se conformeze sfatului şi instrucţiunilor date de asistentul social, "se
conformează prescripţiilor doctorului".
4. Raport de colaborare. În cadrul acestui tip de raport, clientul caută ajutorul în mod
voluntar. Este posibil ca el să fie neliniştit în legătură cu comportamentul delicvent al băiatului
său în vârstă de treisprezece ani. Este posibil ca el să nu fie în stare să achite plata pentru
apartament, fie că este îngrijorat în legătură cu sănătatea copilului său. Fie că doreşte să-şi
părăsească soţul violent, dar nu ştie dacă acest lucru este posibil. Asistentul social este gata să-şi
ajute clientul în definirea problemei, sau a nevoii. El este gata să lucreze împreună cu clientul
pentru a-l ajuta să-şi dea seama de situaţie. Clientul şi profesionistul lucrează împreună pentru a
decide asupra celui mai bun mod de a acţiona şi asupra alegerii celei mai bune soluţii. Este vorba
despre un raport de colaborare. Deşi clientul şi asistentul social posedă cunoştinţe diferite, ei îşi
respectă reciproc existenţa. Asistentul social doreşte să împărtăşească din experienţa şi
cunoştinţele sale. Clientul şi asistentul social sunt parteneri activi şi egali în cadrul raportului de
colaborare.
Tipuri de participare
D.Hove a identificat două tipuri de participare: prima este politică şi se bazează pe
noţiunea de justiţie socială, a doua este terapeutică şi se bazează pe procesele de psihologie
interpersonală şi de dezvoltare.
- Participarea de bază de justiţie socială: oamenii ar trebui să-şi cunoască drepturile
legale, atunci cînd sunt implicaţi în serviciile de protecţie. Clienţii ar trebui să înţeleagă rolul
asistentului sociale şi care este scopul acestuia, ei ar trebui să cunoască resursele disponibile, să
fie consultaţi în legătură cu întîlnirile, deciziile, planurile pe viitor. Principiile justiţiei sociale cer
ca clienţii să ştie ce se întîmplă cu rpobeleme ce afectează viaţa lor.
- Participarea pe baza eficienţe terapeutice: asistentul social calificat este cel care îl face
pe client să fie capabil de a-şi identifica propriile sale probleme, de a cerceta originile acestora şi
de a se gîndi la modalitatea prin care acestea ar putea fi cel mai bine rezolvate. Participarea
clientului nu este numai o chestiune de promovare a drepturilor sale, dar şi de a-i da posibilitatea
de a menţine controlul asupra propriei sale experienţe. Mesajul din partea clientului are trei părţi:
Acceptă-mă (acceptat fără a fi judecat); Înţelege-mă (să fie îneţeleşi şi nu explicaţi de către
terapeut); Vorbeşte cu mine (să li se permită să vorbească şi să gîndească cu voce tare).
Participarea şi raportul de colaborare cer clientului şi terapeutului să discute şi să argumenteze, să
se stimuleze reciproc, să muncească în echipă de la egal la egal. Din dialogul lor apare o nouă
ordine cognitivă, o nouă perspectivă emoţională pentru client.

Munca în echipă
Munca in echipa multidisciplinară si parteneriatul interinstitutional asigura abordarea globala a
situatiei copilului, prin actiuni sinergice si coerente pe plan individual, familial si  comunitar si,
totodata, contribuie in mod esential la   solutionarea cazului.            
Echipele multidisciplinare sunt formate din mai mulţi specialiţti ce conlucrează în domeniul
protecţiei sociale a copiilor: inspectori pentru minori din cadrul Comisariatelor de poliţie, medici
de familie, profesori,directori ai instituţiilor preşcolare din localitate, psihologi, reprezentanţi ai
ONG, bisericii etc.
Echipa multidisciplinară in activitatea sa se axează pe urmatoarele componente:
identificarea si referirea cazurilor de copii în situaţii de risc, natura si tipurile de servicii ce pot fi
acordate copiilor de catre fiecare partener, relatia cu organele judiciare, monitorizarea situatiei
copilului, schimbul de informatii. Planul individualizat de protecţie, este elaborat de către
managerul de caz împreună cu echipa şi cu consultarea copilului, în raport cu gradul  său de
maturitate, precum şi cu părintele protector şi alte persoane importante pentru copil, daca este
cazul.
Luarea in evidenta a cazurilor de catre echipa multidisciplinară presupune evaluari, observatii
psiho – diagnostice, tratamente riabilitative, asistenta, consulenta personala si cu membrii
familiei, care contribuie la:
 Elaborarea “proiectului de viata”:
 Integrare scolara, de munca, sociale; introducerea in structuri protejate (Centre de zi sau
permanente) ;
 Organizarea si proiectarea interventiilor, printr-o serie de contacte cu alte figuri
profesionale specializate si a Serviciului care gestioneaza cazul respectiv ;
 Activarea unor iniziative destinate sa favorizeze munca de collaborare si actiunea integrata
cu Serviciul sanitar si voluntariatul.
Pentru a lucra eficient în cadru echipei multidisciplinare este necesar de a respecta careva
condiţii:
 Scop comun, srtrategii şi roluri bine definite, care să conducă la rezultate aşteptate într-un
intrerval de timp determinat;
 Evaluarea continuă a nevoilor echipei şi membrilor ei, pentru indentificarea şi rezolvarea
problemelor;
 Metodologie structurată, norme de grup precise în desfaşurarea activităţilor de grup;
 Conştientizarea diferenţelor de statut:poziţia în ierarhia formală sau informală, rangul şi
prestigiul fiecarui membru în echipă;
 Existenţa diferenţilor de rol care conduc la anumite modele de comportament.
 Implicarea activă a fiecarui membru al echipei în indeplinirea scopului;
 Comunicarea , ascultarea activă,empatie;
 Flexibilitate,adaptabilitate, creativitate;
  Prezenţa coeziunii de grup
 Recunoaşterea şi aprecierea realizărilor individuale şi de grup.

Tema. Evaluarea situaţiei beneficiarului şi a mediului său social

1. Sensul noţiunilor de metodă, tehnică, instumente şi procedee de lucru.
2. Identificarea grupurilor de persoane aflate în dificultate la nivel de comunitate.
Evaluarea iniţială şi evaluarea complexă.
Metoda = în sensul utilizat în ştiinte şi în filosofie, este un mod de cercetare, o manieră de
cunoaştere sau de transformare a realitătii; este o manieră de a face un lucru urmând anumite
principii şi parcurgând nişte etape într-o anumită ordine, imprimând acţiunii coerenţă şi
continuitate.
Tehnica = ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă în
planul praxisului sau al reflecţiilor teoretice. Tehnicile sunt formele concrete pe care le îmbracă
metodele, fiind posibil ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite.
Procedeul = modul de utilizare a instrumentelor de investigare ştiinţifică.
Instrumentul = un mijloc material utilizat de cercetător pentru cunoaşterea ştiinţifică a
fenomenelor sociale (de exemplu: foaia de observaţie, ghidul de interviu, aparatura tehnică).
Strategia = arta de a pune în relaţie un ansamblu de factori - resurse umane, materiale,
instituţionale - şi organizarea lor în vederea atingerii scopului propus. Strategia presupune
combinarea unor metode şi tehnici de investigare şi intervenţie socială, ghidate de un set de
presupoziţii adecvate obiectivelor stabilite. Strategia a devenit un termen de referinţă în
terminologia actuală a asistenţei sociale şi se concretizează în iniţierea unor proiecte de
intervenţie în sensul schimbării.

2. Identificarea grupurilor de persoane aflate în dificultate la nivel de comunitate. Evaluarea

iniţială şi evaluarea complexă
Evaluarea iniţială – este efectuată de asistentul social sau de personalul de specialitate cu
competenţe în domeniul asistenţei sociale din cadrul serviciului social. Are drept scop
identificarea nevoilor individuale sau de grup, precum şi elaborarea planului de intervenţie;
Elaborarea planului de intervenţie – cuprinde măsurile necesare soluţionării situaţiei de risc
social, respectiv acordarea de prestaţii şi servicii sociale, precum şi orice alte măsuri prevăzute de
dispoziţiile legale în vigoare;
Evaluarea complexă – este realizată de echipe pluridisciplinare de specialişti, care în activitatea
desfăşurată utilizează instrumente şi tehnici standardizate, specifice domeniului de activitate.
Evaluarea complexă urmăreşte următoarele aspecte:
а) evaluarea capacităţilor fizice, mentale şi senzoriale а nivelului de disfuncţie şi а abilităţii
de а realiza activităţile de bază ale vieţii zilnice;
b) evaluarea psihologică şi psihiatrică;
c) evaluarea familiei privind capacitatea acesteia de а asigura condiţiile necesare creşterii,
îngrijirii şi educării copilului;
d) evaluarea potenţialului de integrare а refugiaţilor şi persoanelor care au dobândit o formă
de protecţie în condiţiile legii;
e) evaluarea potenţialului de integrare а victimelor traficului de persoane;
f) evaluarea posibilităţilor de integrare familială, de plasament al copilului sau de adopţie;
g) evaluarea gradului de funcţionabilitate socială;
h) evaluarea mediului fizic şi social în care trăieşte persoana;
i) evaluarea percepţiei persoanei asupra siguranţei, securităţii şi vulnerabilităţii proprii;
 j) evaluarea motivaţiei persoanei de а beneficia de servicii la domiciliu în instituţii de zi sau
rezidenţiale;
k) evaluarea consecinţelor care privesc persoana în cazul acordării sau neacordării serviciilor
de îngrijire;
l) evaluarea nevoilor sociale şi а posibilităţii asigurării de suport pentru reţeaua informală de
îngrijire;
m) evaluarea percepţiei proprii privind capacitatea funcţională, performanţele şi resursele;
n) evaluarea capacităţii reţelei informale de а acorda servicii sociale;
o) evaluarea serviciilor sociale disponibile, precum şi а modului în care aceste pot răspunde
nevoilor persoanei.
Elaborarea planului individualizat de asistenţă şi îngrijire – cuprinde programarea serviciilor
sociale, personalul responsabil, precum şi procedurile de acordare;
Implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenţie şi în planul individualizat ţine
nemijlocit de responsabilul de caz;
Monitorizarea – se axează pe realizarea următoarelor obiective:
а) aplicarea prevederilor legale referitoare la serviciile sociale;
b) respectarea standardelor de calitate;
c) îndrumarea şi coordonarea metodologică la toate nivelurile;
d) asigurarea respectării drepturilor sociale ale beneficiarului
Reevaluarea – presupune evaluarea periodică а cazului. Serviciile sociale se acordă la
solicitarea persoanei, а familiei acesteia sau а reprezentantului legal în urma semnalării unei
situaţii de nevoie socială de către orice altă persoană, precum şi din oficiu.

Tema. Metode şi tehnici folosite în lucru cu familia şi copilul

1. Documentarea
2. Observaţia
3. Întrevederea
4. Interviul
5. Ancheta socială,
6. Genograma şi ecomapa.
Pe tot parcursul instrumentării cazului, asistentul social utilizează o serie de metode, tehnici şi
instrumente specifice tipului de caz sau etapei în care se află cazul. Există tehnici care se
utilizează doar în anumite etape ale instrumentării cazului (grupul de suport, consilierea – etapa
de intervenţie) sau tehnici care sunt regăsite pe tot parcursul cazului (întrevederea, interviul sau
observaţia). În general, fiecărei tehnici îi corespunde un anumit instrument (interviul – ghid de
interviu, observaţia – ghid de observaţie, întrevederea – raportul de întrevedere, etc.) dar există şi
instrumente realizate special de către asistentul social pentru o anumită etaptă a instrumentării
cazului (fişa de deschidere a cazului, planul de intervenţie, referatul de situaţie, etc.).
Etapele instrumentării cazului

Metode şi tehnici Instrumente

Documentarea Fişa iniţială a cazului

Etapa de evaluare

Observaţia Ghidul de observaţie

Întrevederea Raportul de întrevedere
iniţială

Convorbirea telefonică

Documentarea Fişa de deschidere caz

Observaţia Fişa de evaluare individuală
Etapa de evaluare

Convorbirea telefonică Istoricul social

Întrevederea Raportul de întrevedere
Interviul de explorare Ghidul de interviu
Genograma Genograma
Ecomapa Ecomapa
Ancheta socială
 Convorbirea telefonică Planul de intervenţie

Etapa de intervenţie
Observaţia Planul de permanenţă
Interviul diagnostic Contractul cu clientul
Interviul terapeutic Ghidul de interviu
Analiza câmpului de forţe Referatul de necesitate
Consilierea Referatul de situaţie
Grupul de suport Fişa de supervizare caz
Fişa de supervizare a activităţii

Observaţia Ghidul de interviu

monitorizare

Interviul de explorare Raport de întrevedere

Etapa de

Întrevederea Fişa de supervizare a activităţii

Convorbirea telefonică Fişa de închidere caz

DOCUMENTAREA

1. Documentarea

În asistenţa socială, documentarea este atât o metodă distinctă de evaluare a clientului,

cât şi un proces care se desfăşoară pe toată perioada de instrumentare a cazului.
Ex.: pentru un copil instituţionalizat cu deficienţe psiho-motorii care urmează a fi
reintegrat în familia biologică, planul de documentare presupune înregistrarea unor informaţii
privind datele de identificare ale copilului şi ale membrilor familiei, situaţia juridică, documente
medicale privind starea de sănătate a copilului, evaluări psihologice ale părinţilor şi fraţilor,
documente privind statutul profesional al familiei şi starea materială, etc. Resursele cheie în acest
tip de caz pot fi reprezentate de instituţia de ocrotire (Centrul de Plasament), Direcţia Generală
pentru Protecţia Drepturilor Copilului, membrii familiei, Oficiul de Stare Civilă, familia lărgită,
dispensarul medical, etc.
În cele mai multe dintre cazuri, asistenţii sociali realizezază planul de documentare după o
primă întrevedere cu clientul, iar atunci cînd acesta nu are discernământ, cu terapeutul, familia
substitut, sau părinţii biologici; este importantă respectarea acestei ordini în aplicarea celor două
metode (iniţial se realizează întrevederea şi apoi se construieşte planul de documentare) deoarece
întrevederea poate oferi indicii importante despre documentele necesare.
Documentarea completează alte tehnici şi metode utilizate în instrumentarea unui caz, cum
ar fi interviul de explorare, observaţia, genograma, etc.
În instumentarea unui caz există trei mari tipuri de documente, clasificate astfel:
 După sursa de provenienţă
1. Surse directe (primare) – oferă documente şi informaţii direct de la client;
aceste tipuri de documente sunt: acte de stare civilă, scrisori, jurnale, rapoarte,
etc. Aceste tipuri de documnte descriu de cele mai multe ori primele aspecte
legate de problema existentă.
2. Surse indirecte (secundare) – oferă documente din sistemul client, îndeosebi
din familia lărgită, documente juridice şi medicale.
  După tipul documentelor - pentru clienţii care sunt ocrotiţi în sistemul rezidenţial
1. Documente publice – publicaţii, rapoarte, acte emise de către instituţiile de
ocrotire (centre de plasament) sau instituţii juridice unde clientul este cel mai
adesea reprezentat de persoane ocrotite în sistemul rezidenţial.
2. Documente private – jurnale şi scrisori ale copiilor către/de la părinţi.
 După modalitatea de emitere a documentului
1. Documente solicitate – reprezintă documente publice care pot fi solicitate de
către asistentul social diferitelor instituţii implicate în sistemul client (Comisia
pentru Protecţia Copilului, Tribunal, Poliţie, Dispensar). Aceste documente nu
se eliberează decât la o solicitare scrisă (cerere) şi bine argumentată de către
asistentului social.
2. Documente nesolicitate – reprezintă documente care fac parte din dosarul
clientului şi care ulterior, atunci când cazul este redeschis, sunt din nou
reanalizate şi comparate cu alte documente noi. Cele mai des documente de
acest fel sunt actele medicale, evaluările psihologice, actele şcolare, anchetele
sociale, etc.
Recomandări
1. Analizarea datelor pe parcursul documentării
Analizarea documentelor este o activitate care trebuie să se desfăşoare înainte ca etapa
documentării să se fi încheiat, evitând astfel o supraîncărcare a cazului cu documente care nu
prezintă nici o coerenţă internă şi nici un ajutor în vederea rezolvării problemei. În literatura de
specialitate această abordare este cunoscută sub numele de “principiul interacţiunii dintre
documentare şi analiză”.
2. Concentrarea asupra contextului problemei
Documentarea, ca şi alte tehnici şi metode folosite, nu se poate desfăşura fără o prealabilă
determinare a contextului problemei, a graniţelor ei şi a punctelor de interacţiune cu un alt
domeniu. De foarte multe ori, în instrumentarea unui caz, asistenţii sociali uită care este problema
care a generat situaţia de urgenţă, abordând aspecte auxiliare acesteia şi de o mai mică
importanţă. Această abordare greşită determină o perioadă mai mare de instrumentare a cazului,
mai multe resurse cheltuite şi de cele mai multe ori, soluţii neadecvate.
3. Confidenţialitate
De cele mai multe ori, asistenţii sociali intră în contact cu documente care reprezintă diferite
nivele de interes pentru client.
Este posibil ca “deconspirarea” clientului prin prezentarea publică a anumitor documente să
provoace inhibiţii şi bariere de comunicare între acesta şi asistentul social şi să afecteze
negativ imaginea clientului.
4. Argumentarea cu documente a deciziilor şi acţiunilor asistentului social
Una din regulile de bază în instrumentarea oricărui caz social este ca orice intervenţie şi
decizie a asistentului social să poată fi verificată prin documente ataşate la dosarul cazului.

2. OBSERVAŢIA
Definire
Observaţia este o tehnică de investigaţie utilizată şi în domeniul asistenţei sociale care are
ca scop culegerea de informaţii cu valoare de fapte.
Observaţia are o mare importanţă în mod deosebit în primele etape ale instrumentării
cazului (după sesizare/referire, evaluare iniţială, evaluare complexă) dar se aplică pe tot parcursul
lucrului la caz.
Pentru o abordare organizată, coerentă şi logică a acestei tehnici se utilizează şi se
recomandă construirea unui ghid de observaţie.
Observaţia este o tehnică care se aplică permanent, pe tot parcursul instrumentării cazului.
 Se aplică în spaţiul profesional al asistentului social şi în mediul de provenienţă/de viaţă al
clientului (familie, grup de prieteni, comunitatea şcolară/profesională, etc.), în situaţii clar
determinate (vizita la domiciliu, întrevedere, etapa de potrivire dintre copil şi asistent maternal,
etc.) şi/sau în situaţii experimentale (introducerea unui factor neprevăzut care poate afecta
echilibrul relaţiilor; ex: implicarea unui martor la un abuz în cadrul unei întrevederi cu
abuzatorul care îşi neagă vinovăţia).
Observaţia presupune urmărirea comportamentului verbal şi non-verbal al
intrelocutorului/clientului, tipul şi structura relaţiilor din mediul investigat, atitudini, stări şi
reacţii emoţionale.
Observaţia poate fi clasificată astfel:
 Observaţia directă: asistentul social stă faţă în faţă cu clientul;
 Observaţia indirectă: asistentul social observă aspecte din mediul de provenienţă al clientului.
Informaţii cu privire la client pot fi obţinute prin observaţie şi în absenţa acestuia. Ex: asistentul
social realizează o vizită la domiciliul beneficiarului şi, în lipsa acestuia, observă starea locuinţei,
condiţiile de igienă şi curăţenie, aspectul copiilor sau al altor membri din familie, etc.
Din punctul de vedere al intenţiei aplicării tehnicii, al planificării :
 Direcţionată/planificată – asistentul social îşi propune să observe unul sau mai multe aspecte
în mod deosebit. Presupune obligatoriu existenţa unui ghid de observaţie.
 Întâmplătoare – pe parcursul utilizării unei alte tehnici (întrevederea, consilierea, etc.) fără ca
asistentul social să-şi fi planificat să urmărească un aspect anume (ex : în cursul discuţiei cu
mama, asistentul social poate observa cum se comportă aceasta cu copiii ei care pot întrerupe
dialogul).
O formă specială a observaţiei o reprezintă observaţia participativă care se realizează prin
implicarea în evenimente sociale în cadrul cărora asistentul social poate investiga structura
relaţiilor interpersonale şi interfamiliale, a comportamentelor şi atitudinilor de grup.
În general, observaţia presupune contactul vizual cu clientul dar, în anumite situaţii,
celelalte simţuri ne pot oferi informaţii mai complexe decât văzul (ex: mirosul specific al unei
locuinţe neîngrijite, o igienă personală precară pot fi sesizate doar prin observaţia olfactivă;
temperatura în cameră, etc.)

3. ÎNTREVEDEREA
Întrevederea reprezintă tehnica prin intermediul căruia se investigează situaţia clientului
pentru a strânge cât mai multe informaţii despre problema acestuia, iar pe baza acestor informaţii
primare se vor contura direcţiile viitoare de acţiune.
În funcţie de complexitatea cazului, întrevederea va lua forma unei convorbiri - cercetare
în care se manifestă repetiţia, fiind nevoie de clarificări, completări realizate prin conversaţia
dintre specialist şi beneficiarul serviciului de asistenţă socială.
Întrevederea constituie o tehnică complexă, care se apropie prin specificul său de
observaţie. Prin aplicarea acestei tehnici, asistentul social obţine informaţii cu valoare de fapte,
întrucât au aceeaşi importanţă atât informaţiile verbale cât şi informaţiile cu privire la conduite,
fapte, stări afective, credinţe, etc. ale clientului.
Întrevederea este o tehnică de investigaţie, pe care asistentul social o utilizează alături de
alte medode de evaluare pentru a cunoaşte problema clientului, sistemul de atitudini şi valori al
acestuia şi pentru a contura modalităţile de rezolvare.
Întrevederea se poate realiza în cadrul biroului de asistenţă socială, dar, pentru a obţine o
relevanţă mai mare a informaţiilor, această tehnică poate fi aplicată în cadrul vizitei la domiciliu,
la solicitarea clientului sau în urma unei sesizări adresate autorităţilor locale.
În funcţie de acest criteriu, se disting următoarele tipuri de întrevederi:
 întrevedere programată:
– la solicitarea clientului (ex. în etapa de evaluare a cazului);
- la solicitatea asistentului social (ex. pentru a cunoaşte problema şi rezultatele
acţiunilor realizate, utilizată în toate etapele de instrumentare a cazului);
 întrevedere neprogramată
– în urma sesizării de catre o persoană/instituţie (ex. sesizarea unui caz de abuz).
Din punct de vedere tehnic, în aplicarea întrevederii, trebuie să avem în vedere ca
întrebările să fie cât mai clare şi adecvate limbajului clientului, să obţinem informaţii cât mai
complete şi să se noteze cu fidelitate şi integral răspunsurile relevante.

4. Interviul
Interviurile folosite în asistenţa socială se împart conform următoarei clasificări:
A. Interviul informaţional;
B. Interviul de diagnostic;
C. Interviul terapeutic.
Realizarea interviului fără un ghid reprezintă una dintre gravele erori pe care le înregistrează
mulţi dintre asistenţii sociali, îndeosebi cei fără experienţă. În planificarea interviului sau
realizarea ghidului de interviu* prezintă importanţă următoarele întrebări:
1. Care sunt obiectivele intervenţiei asistentului social şi cum vor fi ele atinse prin
intermediul întâlnirii cu clientul?
2. Ce decizii sunt vizate pentru a fi formulate în timp?
3. Sunt implicaţi în procesul ajutorării clientului şi alţi profesionişti?
4. Cât timp va dura interviul?
5. Unde se va desfăşura?
6. Ce aranjamente sunt necesare pentru interviu?
7. Ce tehnici pot fi aplicate în timpul interviului?
8. Ce factori trebuie luaţi în consideraţie pentru pregătirea interviului (culturali, etnici,
religioşi etc.)?
9. Ce stări ale clientului trebuie avute în vedere pentru pregătirea interviului (anxietate,
furie, confuzie etc.)?
10. Ce date medicale trebuie apreciate înainte de interviu (stare de sănătate, fizică şi
psihică, tratamente şi efecte)?
11. Ce documentaţie este necesară pentru pregătirea interviului?
A. Interviul informaţional
Interviul informaţional este desemnat să obţină materialul necesar realizării istoricului social
al clientului cu care relaţionează asistentul social. Scopul acestui tip de interviu constă în
obţinerea informaţiei care să-l ajute pe asistentul social să înţeleagă mai bine clientul şi
problemele lui. Structura interviului este următoarea:
 informaţii de identificare: numele, data naşterii, adresa, telefonul, ocupaţia, religia, rasa,
statutul material, înălţimea, greutatea;
 prezentarea problemei: problema prezentată de client sau motivaţia întocmirii istoricului
social;
 date despre familie şi copilărie: sunt prezentate experienţe familiale, probleme ale
dezvoltării (vârsta la care a început să vorbească, să meargă, aspecte ale autoîngrijirii şi
igienei, relaţii cu părinţii, cu fraţii şi surorile, crize de adaptare în timpul micii copilării;

*
Un model de ghid de interviu este adus în Anexa 11.
  performanţe şcolare - o apreciere a evoluţiei subiectului în mediul şcolar: absenteismul
sau tendinţa de abandon, performanţa şcolară, pozitivă sau negativă;
 starea de sănătate: este prezentată o evaluare a stării de sănătate fizică şi mentală, a
internărilor subiectului;
 istoria maritală: se prezintă elemente semnificative ale relaţiilor din cadrul sistemului
marital, sentimente şi experienţe maritale;
 istoricul angajării: unde este angajat, unde a mai fost angajat anterior, ce poziţie ocupă,
dacă sunt probleme;
 contacte cu alte instituţii sau agenţii care au ajutat până în prezent clientul, ce fel de
ajutor a primit clientul din partea acestora (dacă a fost implicat în psihoterapie);
 impresii generale: sunt prezentate impresiile asistentului social despre client şi
observaţiile din timpul interviului.
B. Interviul de diagnostic
Ceea ce deosebeşte interviul informaţional, sau istoricul social, de interviul de diagnostic
este natura întrebărilor din acest al doilea tip de interviu, ele fiind orientate spre decizii specifice
care pot justifica tipurile de servicii oferite clientului în funcţie de problemele evidenţiate.
De exemplu, asistentul social lucrează într-o rezidenţă destinată copiilor cu nevoi speciale;
el va trebui să-şi organizeze interviul de diagnostic pentru a decide dacă copiii, ai căror părinţi au
depus cereri pentru internare, vor fi sau nu admişi în acest tip de instituţie. Dacă asistenţa socială
oferă servicii de protecţie, el va trebui să decidă, împreună cu alţi profesionişti, dacă un copil a
fost supus abuzului fizic sau nu, sau dacă a fost deprivat din punct de vedere social.
C. Interviul terapeutic
Scopul acestuia este de a sprijini clienţii pentru a produce schimbări în modul în care îşi
desfăşoară viaţa şi activitatea sau în propriul comportament. De exemplu, un părinte poate fi
sprijinit pentru a-şi exercita corect abilităţile parentale: un client care este într-o stare depresivă
sau foarte anxios, sau prezintă tendinţa de suicid, poate fi sprijinit pentru a face faţă acestor
probleme; un client care tocmai a fost eliberat din închisoare poate fi sprijinit şi ajutat să se
angajeze, să-şi găsească o slujbă; un cuplu care prezintă probleme maritale poate fi ajutat să-şi
îmbunătăţească stilul de comunicare şi să-şi amelioreze condiţiile în care se dezvoltă ca sistem
familial.
Exemplu. Un soţ sau o soţie pot fi sprijiniţi să-şi ajute partenerii de viaţă pentru a renunţa la
alcool, tutun, droguri. Din acest exemplu rezultă faptul că interviul terapeutic presupune absenţa
persoanei pentru care este vizată schimbarea cu efect terapeutic.
Indiferent de tip, interviul necesită trei etape:
 deschidere;
 conţinut;
 încheiere.
Deschiderea interviului
Iniţierea discuţiilor poate aparţine atât clientului (care, după ce este invitat să se simtă
confortabil, vorbeşte asistentului social despre îngrijorările şi preocupările sale), cât şi asistentului
social. Pentru începutul şi sfârşitul interviului sunt recomandate conversaţii cu caracter general
care au scopul de a pregăti emoţional clientul. De altfel, acesta este sprijinit să realizeze tranziţia
de la un mod de a interacţiona familiar la unul nou şi nefamiliar, care presupune răspunsuri pentru
care are experienţă limitată.
 Nu sunt dezirabile iniţieri ale interviului de genul:
 “Cu ce vă pot ajuta?”, deoarece se poate astfel sugera că elementul principal în
rezolvarea problemei este asistentul social, ceea ce este fals;
 “Aveţi o problemă?”, deoarece prin această formulare se poate sugera că asistentul social
percepe clientul ca un “caz de psihiatrie sau ca un caz foarte special”.
Conţinutul interviului
Este absolut necesar ca asistentul social să indice clientului rolul său în cadrul interviului şi
apoi să aprecieze obiectivul interviului. Exemplu: “Buna ziua! Sunt… asistent social în această
şcoală. Astăzi aş dori să stăm de vorbă, deoarece ţi-am văzut situaţia şcolară şi se pare că
întâmpini dificultăţi. Poate vom discuta despre aceasta?”
Întrebările care reprezintă conţinutul interviului trebuie redactate cu multă rigurozitate,
deoarece prin intermediul lor se obţin informaţii, iar clientul este ajutat şi încurajat să-şi spună
“povestea vieţii”, să-şi exteriorizeze sentimente şi chiar să-şi selecteze alternative pentru
rezolvarea propriei probleme. Întrebări de genul “Ce simţi gândindu-te la…?” sau “Poţi să-mi
descrii ce simţi? sunt des întâlnite şi permit sondarea gamei de idei şi sentimente ale clientului. Un
asistent social cu abilităţi de comunicare trebuie să-şi verifice tonalitatea folosită în formularea
întrebărilor, deoarece în funcţie de tipul de problemă tonul va sugera înţelegere, empatie,
recunoaşterea unei stări, sau fermitate. Iată câteva exemple de întrebări formulate greşit şi varianta
lor corectă:
Varianta cu erori:
Când v-aţi lovit ultima oară soţia?
Aţi făcut un real progres, nu-i aşa?
Vă place Maria?
V-ar place să discutaţi despre căsnicie sau despre slujbă în această dimineaţă?
Varianta corectă:
V-aţi lovit vreodată soţia?
Ce progres credeţi că aţi făcut?
Ce simţiţi pentru Maria?
Despre ce aţi vrea să discutăm în această dimineaţă?
Încheierea interviului
Această etapă este deosebit de complexă, deoarece ambele părţi s-au familiarizat una cu
cealaltă. De aceea, clientul va fi pregătit chiar de la începutul interviului pentru această etapă. Este
necesară o întâlnire anterioară, denumită de unii autori “tema de acasă,” care este formulată de
asistentul social la finalul interviului. Aceasta poate fi folosită, spre exemplu, în cazul unui cuplu
cu probleme de comportament sexual, între două întâlniri cu asistentul social, cei doi fiind
încurajaţi să vorbească despre această dificultate.
Unii clienţi îşi exprimă îngrijorările abia la sfârşitul interviului. Sfârşitul este important,
pentru că ceea ce se întâmplă în timpul acestei ultime faze este în măsură să determine impresia
interviului asupra interviului ca întreg.
Strategia interviului
Reguli pentru dezvoltarea experienţei profesionale:
 1. Întrebaţi ce trebuie, nici mai mult nici mai puţin, şi aşteptaţi pentru întrebarea următoare.
Nu încercaţi să umpleţi timpul cu “tăcerea”. Studierea reacţiilor în pauzele conversaţiei este o
tehnică de interviu. Pentru succesul interviului este necesară SIGURANŢA!
2. Acordaţi atenţie celui cu care vorbiţi pentru a înţelege exact sensul exprimării. Dacă el nu
este politicos, cereţi-i să-şi reformuleze problemele.
3. Nu întrerupeţi şi lăsaţi timp de gândire pentru răspuns. Nu faceţi pauze mari, veţi fi
dezavantajat.
4. Nu jucaţi ca un comediant! Subiectul aşteaptă să audă şi să vadă persoane bine
intenţionate, pricepute, descurcăreţe. Dacă vă faceţi plăcut, e perfect. Nu se obişnuieşte a se vorbi
aspru sau foarte încet şi laconic.
5. Nu încercaţi să faceţi eforturi disperate pentru a vă face agreat de subiect, pentru că el nu
doreşte să vadă asta. Investigatorul experimentat este profund şi controlat. Fiţi oneşti! Puneţi
accentul pe motivaţia de a-l ajuta.
6. Încercaţi să priviţi permanent interlocutorul în ochi şi lăsaţi-l să creadă că este
evaluatorul soluţiilor dumneavoastră.
7. Rămâneţi permanent pe aceeaşi lungime de undă cu subiectul. Clarificaţi-vă eventualele
neînţelegeri, dar nu vă lăsaţi imaginaţia să plutească. Ţineţi în frâu imaginaţia!
Cele expuse sunt completate de Fig. 6.4, 6.5 şi 6.6 ce urmează, unde sunt sintetizate un şir
de reguli pentru investigator, e descrisă comunicarea în cadrul interviului şi sunt aduse elemente
necesare unui interviu eficient.
Ascultarea activă
Ascultarea poate fi prezentată prin intermediul a trei procese: receptarea mesajului,
interpretarea şi transmiterea mesajului.
1. Receptarea reprezintă un proces închis, eşecul în receptare intervenind în momentele
când asistentul social încetează să asculte cu atenţie.
2. Interpretarea mesajului este, de asemenea, un proces închis, prezentând analiza
mesajului receptat şi înţelegerea semnificaţiei acestuia. Erorile se pot instala datorită distorsiunilor
care împiedică înţelegerea cu acurateţe a mesajului trimis de client. Problemele apărute se
centrează pe tendinţa asistentului social de a asculta ceea ce doreşte să audă de la client (se
anulează comunicarea bidirecţională).
3. Transmiterea mesajului reprezintă secvenţa finală a ascultării. Se consideră că un asistent
social poate recepta corect un mesaj, dar, datorită lipsei de abilităţi de comunicare, poate avea
dificultăţi în transmiterea mesajului; oricum, aceste probleme par a fi mai uşor de corijat decât în
procesele anterioare.
Clarificarea are următoarele scopuri:
 face eficient mesajul clientului;
 confirmă acurateţea perceperii mesajului de către asistentul social;
 verifică corectitudinea înţelegerii mesajului.
Exemplu: Afirmaţia clientului: “Am 35 de ani şi sunt văduvă cu doi copii. Toată viaţa mea
s-a schimbat după moartea soţului. Mă simt atât de nesigură în legătură cu puterea mea de a lua
decizii pentru familie. De mult nu mă mai pot odihni bine noaptea, nu mă mai pot concentra, am
început să beau…”
 Clarificarea asistentului social: “Vreţi să spuneţi că una dintre noile dificultăţi pe care le-aţi
întâmpinat după moartea soţului este lipsa de încredere în capacitatea dvs. de a lua o decizie
pentru familie?”
În conexiune cu clarificarea trebuie să se realizeze distincţia dintre partea cognitivă a
mesajului şi cea afectivă. Partea din mesaj, care oferă informaţii despre situaţie sau eveniment,
care include referinţe la persoane, obiecte, reprezintă secvenţa cognitivă a mesajului. Partea din
mesaj, care poate releva sentimente, emoţii şi se caracterizează prin folosirea unor expresii
semnificative pentru trăirile emoţionale, reprezintă secvenţa afectivă a mesajului.
Exemplu: Un copil de 7 ani face afirmaţia: “Nu-mi place la şcoală, nu mi se pare amuzant,
la ore mă plictisesc.”
“La ore mă plictisesc” reprezintă secvenţa cognitivă care se referă la o situaţie specifică, mai
precis, lipsa unor activităţi şcolare care să captiveze atenţia copilului.
“Nu-mi place la şcoală” este secvenţa afectivă, sentimentele copilului fiind sugerate de
expresia “nu-mi place”.
Parafrazarea reprezintă o reformulare a mesajului clientului de către asistentul social care
utilizează propriile expresii. Scopul parafrazării constă în a ajuta clientul să se concentreze asupra
ideilor pe care le-a formulat incorect şi să încerce o analiză a acestora.
Exemplu: “De când a murit soţul dvs. aveţi toată responsabilitatea şi luaţi toate deciziile
pentru familia dvs., deşi vă este foarte greu”.
Reflectarea poate fi considerată sinonimă cu răspunsul la partea afectivă a mesajului. Scopul
reflectării constă în:
 a încuraja clientul să se exprime cât mai mult despre sentimentele sale;
 a sprijini clientul în a experimenta stări emoţionale intense;
 a ajuta clientul să devină conştient de sentimentele care l-ar putea domina.
Exemplu: “Vă simţiţi îngrijorată în legătură cu puterea dvs. de a decide pentru întreaga
familie după moartea soţului?”
Rezumarea poate fi definită ca un ansamblu de două sau mai multe parafrazări şi reflectări
care exprimă în mod concentrat mesajul clientului. Scopul constă în a realiza legătura dintre
elementele mesajului, a oferi feed-back, a identifica teme repetate în mesajul clientului.
Exemplu: “Acum, după moartea soţului dvs., vă confruntaţi cu o serie de dificultăţi, între
care cea mai mare este preluarea responsabilităţilor şi a puterii de decizie pentru familie, vă simţiţi
singură, încercările de avea mai multă grijă de dvs. şi familie s-au epuizat.”

5. Ancheta socială
Ancheta socială – metodă de bază în cunoaşterea cauzelor ce determină apariţia
problemelor de asistenţă socială
O ancheta socială conţine, de obicei, informaţii adunate de pe o fişă personală (numele, vârsta,
ocupaţia etc.) şi apoi informaţii despre trecutul familiei, experienţele din copilărie, rezultatele
şcolare, probleme legate de statutul social etc. Un asistent social dintr-o Casă de copii poate
realiza o anchetă socială pentru un elev nou venit în vederea obţinerii informaţiilor despre
problemele sociale şi personale şi, de asemenea, a informaţiilor speciale asupra rezidentului în
scopul înţelegerii cât mai bune a acestuia.
Ancheta socială este instrumentul de bază al asistentului social. Aceasta se realizează numai în
interesul persoanei care solicită sprijin. Ancheta socială se întocmeşte la domiciliul persoanei în
dificultate (în orice loc, în funcţie de situaţia acestuia - la rude, vecini, cunoscuţi etc.). Se
redactează şi se semnează de către asistentul social care răspunde pentru cele consemnate. Pe baza
anchetei sociale se ia decizia de acordare sau neacordare a sprijinului solicitat.
Ancheta socială este structurată pe mai multe capitole:
1. Date identificative, unde se indică:
Numele, prenumele, data şi locul naşterii, acte identificative (certificat de naştere, buletin de
identitate), domiciliul stabil, instituţia sau locul în care se găseşte în prezent persoana la care se
referă ancheta socială (în interesul căreia se face ancheta socială), scopul anchetei sociale, data
deplasării, locul deplasării.
2. Istoricul familiei, care cuprinde date despre familie şi relaţiile între membrii familiei:
 Părinţii (mama, tata), numele, prenumele, vârsta, locul naşterii, starea civilă,
domiciliul, nivelul de şcolarizare, profesia, locul de muncă;
 Numărul de fraţi / surori, numele, prenumele, vârsta, dacă locuiesc cu părinţii sau în
altă parte (de exemplu, la bunici, se află în instituţii de ocrotire sau sunt căsătoriţi),
nivelul de şcolarizare, profesia, locul de muncă;
 Aspecte juridice.
3. Venitul familiei (condiţii materiale):
 Bugetul comun al membrilor familiei (salariaţi sau nesalariaţi): se determină prin
înregistrarea tuturor surselor de venit ale familiei (salarii, pensii, ajutor de şomaj,
ajutor social, alocaţii, burse, indemnizaţii, venitul realizat din proprietăţi şi suprafeţe
agricole);
 Se menţionează dacă bugetul familiei este echilibrat sau dezechilibrat; în acest ultim
caz se precizează cauzele (de exemplu, consum excesiv de alcool, probleme de
sănătate ce necesită cheltuieli pentru medicamente).
4. Starea de sănătate – se specifică:
 dacă membrii familiei prezintă probleme de sănătate şi cine anume;
 dacă îngrijirea sănătăţii necesită spitalizări frecvente şi cheltuieli ridicate pentru
medicamente;
 dacă suferă de boli grave, incurabile, gradul de invaliditate (dacă este cazul).
Toate aceste certificate de sănătate, adeverinţe medicale etc. se anexează, menţionându-
se data eliberării şi organul care le-a eliberat.
5. Locuinţa - se referă la condiţiile de locuit ale familiei ( în bloc sau la curte):
 dotarea locuinţei (mobilată sau nemobilată);
 numărul de camere;
 suprafaţa camerelor;
 spaţiul corespunzător (sau necorespunzător) raportat la numărul de persoane;
 condiţii de încălzire;
 iluminarea locuinţei;
 starea de igienă.
6. Concluzii – se referă la situaţia generală a familiei conform celor constatate.
 7. Propuneri – se menţionează recomandările investigatorului, luând în consideraţie situaţia
constatată şi măsurile ce pot fi luate conform legislaţiei în vigoare.
Natura anchetelor sociale
Metodele utilizate în vastele cercetări ce se efectuează prin ancheta socială sunt foarte variate,
începând de la analizele clasice asupra sărăciei şi mergând până la sondajele asupra opiniei
publice, anchetele pentru planificarea oraşelor, cercetarea pieţei, pentru activitatea observaţiei
globale etc.
Anchetele sociale se deosebesc după scop, obiect, conţinut şi sursă de informaţie.
Scopul multor anchete constă în a furniza cuiva informaţie. Acest cineva poate fi şi un organ de
stat, care este acreditat spre a lua decizii în domeniul asistenţei sociale, ca: internări în unităţi
speciale de ocrotire socială, alocarea unor ajutoare materiale sau în bani, reîncadrarea în muncă
etc.
Obiectul anchetelor este de a determina căile spre formularea ipotezelor şi verificarea lor. Or,
obiectul se concentrează în exploatarea terenului pentru recoltarea de date în jurul subiectului
propus sau stabilit.
Conţinutul include mai mulţi factori: caracteristicile demografice ale unui grup de oameni, mediul
lor social, activităţile, opiniile şi atitudinile lor.
Sursa de informaţie provine în principal din declaraţiile persoanei anchetate, precum şi de la
şcolile din raza de activitate a celui intervievat, de la dispensarul medical, organele de poliţie,
vecini etc.
Anchetele asistenţei sociale are în vedere o acţiune de intervenţie directă, individualizată sau
colectivă, în care asistentul social ia contact direct cu cei ce sunt investigaţi.
Trebuie să rămână clar că efectuarea anchetei sociale, analiza şi interpretarea ei, la fel terapia
socială stabilită nu se pot face decât de specialistul în problemele de asistenţă socială.
6. Genograma
Pentru a simplifica munca asistentului social se utilizează diverse instrumente. Un instrument pe
larg utilizat este genograma.
Genograma este un instrument utilizat întru înţelegerea dinamicii familiilor şi caracteristica ei
principală constă în descrierea relaţiilor intergeneraţionale într-o familie. Genograma reprezintă o
diagramă similară arborelui genealogic. Natura grafică a acestui instrument îi reliefează utilitatea,
întucât cu ajutorul unor coduri se exprimă schematic relaţii interindividuale cu relevanţă pentru
istoricul social sau ancheta socială. Genograma se concentrează asupra persoanei care are o
problemă oarecare, dar este intenţia genogramei să nu blameze acest individ, ci să afle cum
întreaga familie funcţionează când un membru al familiei este bolnav sau are o problemă socială.
Genograma este un instrument folositor deoarece ne ajută să organizăm o mare varietate de
informaţii pentru evidenţa clientului. Acest instrument poate fi modificat peste timp, permiţând
asistentului social sau clientului să noteze schimbările, asigurându-se, în acest fel, o imagine clară
ce poate fi prezentată cu uşurinţă la toţi. În cazul realizării unor genograme se pot utiliza
următoarele simboluri.
Genograma este o tehnică utilizată în domeniul psiho-social care presupune culegerea de
informaţii pentru crearea unei reprezentări grafice a structurii familiei, asemănătoare unui “arbore
genealogic”.
Pentru realizarea genogramei se utilizează o serie de simboluri specifice:

Persoană de sex masculin

 Persoană de sex feminin

Relaţie de căsătorie

Relaţie de concubinaj

Căsătorie încheiată de divorţ

Căsătorie în care soţii sunt separaţi în fapt

Bărbat decedat

Persoană de sex necunoscut

Bărbat femeie

bărbat/femeie decedat(ă)

divorţ

separare

căsătorie şi copil
copil-băiat
Structura familiei şi relaţiile dintre membrii acesteia pot fi reprezentate pentru două
(părinţii şi copiii) sau trei generaţii (bunicii, părinţii şi copiii).
Caracteristici

Genograma se aplică în mod deosebit in etapa de evaluare, având rol de diagnostic social.
Genograma se realizează atât pentru structurarea eficientă a informaţiilor despre client şi familia
acestuia (oferă o imagine clară a structurii familiale care poate fi analizată în timp scurt) cât şi
pentru a stimula comunicarea cu clientul (i se pun întrebări simple la care răspunde cu uşurinţă, se
crează o atmosferă confortabilă şi propice unor discuţii ulterioare mai aprofundate).
Genograma poate fi refăcută şi pe parcursul instrumentării cazului, în etapele de
intervenţie şi monitorizare, în situaţia în care apar modificări importante in structura familiei
(evenimente deosebite: deces, divort, membri noi in familie, o relatie de concubinaj, căsătorie).
Este recomandat ca aceste modificări să fie înregistrate în dosarul cazului (implicit în genogramă)
pentru că pot afecta pozitiv sau negativ cursul rezolvării situaţiei problematice.
O altă situaţie în care se poate utiliza genograma este în cazul în care există blocaje în
relaţia cu clientul pe parcursul interviului sau a întrevederii, în vederea fluidizării comunicării.
De asemenea, utilizarea genogramei este recomandată pentru clarificarea unei reţele
familiale complexe, dificil de conturat la o primă întrevedere.
Folosind simbolurile grafice se desenează structura familiei pornind de la generaţia mai
vârstnică până la copii. În situaţia în care clientul comunică mai greu sau este un copil care nu are
formată o reprezentare a întregului sistem familial, construcţia genogramei poate începe de la
persoana clientului, continuând cu fraţii, părinţii, bunicii, unchii acestuia şi/sau alte persoane care
locuiesc împreună cu el.
 Asistentul social va adresa întrebări simple şi cât mai clare clientului pentru ca informaţia
înregistrată să fie cât mai fidelă realităţii (ex: cîţi fraţi aveţi, cum se numeşte fiecare, să-I aranjăm
în ordinea vârstelor lor, cîţi dintre ei sunt căsătoriţi, ce copii are fiecare, etc).
La sfîrşitul genogramei se realizează şi legenda care va cuprinde simbolurile utilizate cu
explicaţiile acestora, având în vedere că pentru relaţii între persoane pot exista simboluri diferite
(unii specialişti prezintă relaţia de căsătorie cu o linie continuă, altele cu două linii continuie
paralele).
Observaţii şi recomandări
 Genograma nu este o descriere sau o prezentare în formă narativă a structurii familiale.
Reprezentarea grafică poate fi însoţită de mai multe detalii, explicaţii pentru completarea
informaţiei, însă desenul genogramei trebuie să fie clar şi uşor de interpretat (ex: simbolul
persoanei poate fi însoţit de informaţii privind vârsta, domiciliul, profesie, studii, etc.).
 Genograma poate fi realizată cu minim de informaţii atunci când nu este suficient timp pentru
o documentare complexa şi poate prezenta elemente de bază în prezentarea cazului (structura
familiei, numărul de copii, cu cine locuieşte clientul, etc.).
 Orice dosar instrumentat de un asistent social trebuie să cuprindă o genogramă şi o ecomapă
pentru o mai rapidă vizualizare/interpretare a structurii familiale ce poate constitui un punct
de plecare în stabilirea resurselor şi a planului de acţiune pentru cazul respectiv.
 Orice genogramă trebuie să fie însoţită obligatoriu de o legendă pentru a putea fi
citită/interpretată de oricare alt profesionist care intră în posesia dosarului instrumentat de
asistentul social (psiholog, jurist, un alt asistent social, supervizorul, etc.).
 Genograma se realizează, de obicei, împreună cu clientul şi în cazuri excepţionale (clientul
este un copil, este bolnav, nu poate comunica) cu alte persoane implicate în rezolvarea
cazului.
 Genograma simplă (reprezentarea a două generaţii din sistemul familial) poate fi realizată şi
atunci când clientul este un copil, dar pentru genogramele complexe (cea pe trei generaţii)
este recomandabil ca ele să fie realizate împreună cu un adult.

GENOGRAMA FAMILIEI G.
 7.
75 69
Anton

Adriana d:2003
3’
45 49 55

Radu Maria

3 5 7 9 12 2
0

Silvia Lili Ion Ana George

ECOMAPA
Ecomapa (ecoharta sau harta eco) este o reprezentare grafică, schematică, a relaţiilor
individului cu mediul social (persoane şi instituţii cu care interacţionează).
La fel ca şi genograma, ecomapa utilizează o serie de simboluri specifice pentru a
reprezenta tipurile de relaţii:
Relaţie echilibrată
Relaţie foarte puternică
Relaţie stresantă
Relaţie încordată
Relaţie unilaterală
Relaţie bilaterală

Caracteristici

În construcţia ecomapei se desenează, mai întâi, persoana/clientul în centru, după care se

trasează relaţiile acestuia cu persoane (membrii familiei, prieteni, colegi, persoane relevante din
viaţa acestuia) sau instituţii (biserica, şcoala, poliţia, locul de muncă, etc.).
Ecomapa se realizează spre sfârşitul etapei de evaluare, când asistentul social deţine, deja,
suficiente informaţii pentru a putea aprecia tipul şi calitatea relaţiilor clientului cu alte persoane
sau instituţii. Ea poate fi refăcută şi pe parcursul etapelor de intervenţie şi monitorizare dacă în
sistemul clientului apar modificări la nivelul relaţiilor datorită unor evenimente neprevăzute sau a
acţiunii altor factori (ex: o relaţie foarte puternică între doi soţi poate să devină încordată după
decesul unui copil, o relaţie stresantă bilaterală între tată şi fiică se transformă într-o relaţie
echilibrată datorită consilierii şi medierii conflictelor intra-familiale).
Ecomapa este foarte importantă deoarece oferă o imagine clară a resurselor în sistemul
client utile pentru intervenţie în funcţie de calitatea şi intensitatea relaţiilor (asistentul social va
aprecia ca puncte tari relaţiile puternice, bilaterale şi ca puncte slabe realţiile stressante, încordate
şi unilaterale).
Construirea ecomapei necesită implicarea şi comunicarea cu clientul, dar, spre deosebire
de genogramă (unde informaţiile au valoare de fapte, pot fi verificate scriptic, din actele de stare
civilă) datele oferite de client trebuie să fie verificate şi completate cu informaţii primite şi de la
alte persoane (un tip de relaţie nu poate fi apreciat doar din perspectiva clientului, presupune şi
investigarea punctelor de vedere ale celorlalte persoane implicate). Din acest motiv, ecomapa
 trebuie să reprezinte rezultatul analizei asistentului social faţă de relaţiile în care este implicat
clientul şi nu perspectiva acestuia Ex: dacă clientul afirmă că relaţia cu părinţii este foarte bună,
că îşi iubeşte şi îşi respectă părinţii, iar sentimentele sunt reciproce, asistentul social trebuie să
verifice această opinie într-o întrevedere cu părinţii. El poate afla că, dimpotrivă, în stare de
ebrietate clientul şi-a abuzat fizic şi verbal mama în repetate rânduri. În aceste condiţii relaţia nu
poate fi apreciată ca una puternică, echilibrată, aşa cum a sugerat iniţial clientul.
 Ecomapa se poate construi în prezenţa clientului, dar este finalizată de asistentul social după o
analiză temeinică a informaţiilor primite din mai multe surse.
 Ecomapa trebuie să fie însoţită obligatoriu şi de o legendă care să prezinte simbolurile pentru
relaţii utilizate în construcţia acesteia (la fel ca şi în cazul genogramei, există specialişti care
utilizează simboluri diferite).
 Orice dosar instrumentat de un asistent social trebuie să cuprindă o genogramă şi o ecomapă
pentru o mai rapidă vizualizare/interpretare a structurii familiale ce poate constitui un punct
de plecare în stabilirea resurselor şi a planului de acţiune pentru cazul respectiv.

Şcoala
Copilul
asistentului
maternal
Socrii
asistentei
maternale

Lucrătorul
Andrei social
Spital 7 ani comunitar

Vecinul
asistentului
maternal
Copilul care
Soţul l-a agresat în
Legendă asistentei spital
maternale

Relaţie echilibrată, normală

Relaţie foarte puternică
Relaţie stressantă
Relaţie încordată
Relaţie unilaterală
Relaţie bilaterală
Ecomapa reprezintă un instrument cu ajutorul căruia asistentul social precizează grafic locul
individului şi al familiei în context social, evidenţiind natura relaţiilor existente, intensitatea
conflictelor. Ca şi genograma, ecomapa se realizează cu ajutorul unor coduri şi simboluri care
exprimă o gamă variată de raporturi interindividuale şi sociale ale subiecţilor analizaţi.
Cu ajutorul observaţiei şi ascultării active, asistentul social realizează o proiecţie grafică a
relaţiilor din interiorul familiei.
Cine examinează o ecomapă, poate să găsească răspunsuri la întrebări, precum:
 Are familia un venit suficient pentru a acoperi cheltuielile de întreţinere, hrană, transport,
educaţie?
 Membrii familiei au locuri de muncă?
 Care sunt relaţiile dintre membrii familiei?
 Interacţionează familia cu rude, vecini, prieteni?
 Copiii familiei au acces la educaţie?
 Participă familia la activităţi religioase, sociale, politice şi culturale? etc.

TEMA: Rolul asistentului social în procedura plasamentului.

1. Pregătirea copilului pentru plasamant şi transferul lui în noua familie
2. Lucrul cu părinţii biologici în procedura de plasament
3. Lucrul cu familia de plasament

Participarea şi implicarea As plasamentul familial are o importanţă deosebită deoarece procedura

plasamentului familial presupune luarea în calcul a aunor aspecte pe cît de delicate, pe atît de
importante.
În procedura plasamentului familial As trebuie să-şi orienteze intervenţia în 3 direcţii:
 să lucreze direct cu copilul, care este afectat de separarea de părinţii bilogici;
 să lucreze cu familia naturală pentru a rezolva pronlemele care au dus la plasament şi
pentru păstrarea legăturii cu copilul (atunci cînd e cazul);
 să pregătească noii părinţi pentru dezvoltarea abilităţilor de părinte.

Pregătirea copilului pentru plasamant şi transferul lui în noua familie

Principil prioritar al asistentului social este de a proteja copilul de orice formă de abuz şi de
nejlijentă şi de a asigura securitatea şoi dezvoltarea normală a acopilului, implicarea părinţilor
naturali, dar şi a altor persoane în asigurarea bunăstării coplilui. Iar înainte de a adopta un plan de
acţiune As trebuie să ţină cont de nevoile copilului.
În primul rînd coplul are nevoie de dragoste şi securitate, însă e foarte greu de a aprecia aspectele
cantitative ale dragostei. Sentimentul de securitate se obţine prin relaţii continue şi stabile cu alte
persoane semnificative. Un alt aspect important este nevoia copiilor de a explora şi de a fi
stimulaţi de experienţe noi şi de o creştere a informaţiilor pentru a-şi dezvolta inteligenţa,.
increderea în sine, sentimentele de control. Astfel sunt stimulate oportunităţile de interacţiune,
jocul care facilitaeză căpătarea de cunoştinţe despre lume, utilizarea creativităţii, găsirea unor
soluţii pentru a-şi lărgi experinta şi înţelegerea.
Un alt factor important pentru dezvoltarea intelectuală îl constituie mediul lingvistic, care nu
înseamnă munai cantitatea conversaţiilor, dar gradul şi calitatea limbajului folosit. Astfel
dezvoltarea limbajului depinde de procesul interacţinii sociale ca să înţeleagă semnificaţia
schimbărilor sociale.
O altă nevoie a copilului este cea de laudă şi de recunoaştere. Pînă la vîrsta la care copii sunt
destul de mari pentru a aprecia satisfacţia propriei munci, trebuie să existe stimulenta care să-i
ajute să treacă peste frustrare, conflict, dezamăgire.
Copii au nevoie de să dezvolte un sentiment de responsabilitate prin independenţă personală.
Aceste nevoi, însă, nu pot fi satisfăcute pe deplin in inttituţiile de ocrotire sau in instituţile în care
relaţiile dintre păriunţi şi ingrijitori sunt intrerupte prin separere sau schimbarea celor care îi
ingrijesc.
As trebuie să cunoască aceste nevoi şi măsura în care ele au fost sau nu satisfăcute. Astfel, în
plasamentul copilului AS trebuie să-şi centreze atenţia aupra trei aspecte importante:
I. Copii care s-au aflat o perioadă de timp în instituţii de ocrotire, sau au fost transferat
repetat dintr-o instituţie în alte, pot fi confuzi în ce priveşte cronolofie şi
consecutivitatea evenimentelor din viaţa sa. Poate exiata o imagine neclară despre
familia biologică, de asemenea pot exiata goluri de memorie, au o imagine vagă
despre evenimentele din trecut şi îşi amintesc cu greu despre ele. Lucru, cu att mai
greu că copii din instituţii nu au acces la sursele de informaţii din trecut care să-i
amintească de experientele şi evenimentele din copilărie (poze, albume etc.). Sunt un
sir de întrebări legate de familia sa, părinţii săi, naşterea sa şi cauzele aflării în
instituţie, la care copilul caută răspuns, iar copilul aflat în plasament trebuie să-şi
cunoască propria biografie
II. Copii pot păstra sentimentele despre separările din trecut, transferuri de la o instituţie
la alta, plasamente pe termen scurt nereuşite, alte experienţe nereuşite, care pot
influienţa comportamentul actual, neaceptarea noilor relaţii, închistare.
III. pentru ca copii să dezvolte relaţii sănătoase cu noii părinţi, trebuie să li se explice
motivul pentru care a fost izolat de familia biologică şi care este cauza că nu locuiesc
împreună. Astfel este necesar implicarea copilului în planurile şi deciziile luate pentru
viitor, dar şi să-l ajutăm şi sprijini în a înţelege de ce părinţii săi nu îl i-au acasă.
Unii As evită implicare copiilor în planurile de plsament familial, pentru ca aceştia să nu se simtă
respinşi, dacă nu se va găsi o familie în care să fie plasaţi. Referitor la acestă poziţie cercetătorul
englez Curtis afirma: „nu exiată nimic mai înfricoşător pentru un copil decît să se simtă că cineva
face planuri despre viitor său asupra cărora el nu are nici un control. Aceasta produce un stres
mult mai mare decît dezamăgirea de a nu-şi găsi o familie, în cazul în care, încă de la început,
esţi total onest faţă de dificultăţile de a găsi părinţi pentru copil”.
Chiar dacă copilului i-a fost găsită o familie el poate avea diferite reacţii la separarea de mediul
conoscut. Această separare va depinde de:
 etapa lui de dezvoltare,
 natura ataşamentului de primul (ultimul îngrijitor),
 experienta atasamentului anterior;
 modul în care el percepe motivele plasamentului;
 pregătirea pentru plasament;
 circumstanţele plasamentului;
 temperamentul copilului;
 mediul din care el a fost mutat.
Este posibil ca răspunsul copilului la plasament să nu fiu unul pozitiv, manifestat prin furie,
mîhnire, vină, neglijare sau zăcăceală, înfricoşare, nelinişte – iată de ce este important implicarea
copilului în planificare plasamentului, ca el să se simtă parte a acestui proces.
Paralel As trebuie să pregătească copilul pentru plasament, ca trauma să fie cît mai mică, astfel As
trebuie:
 să pregătească copilul pentru transfer, deaorece un transfer planificat daunează mai puţin;
 să fie sincer şi deschis cu copilul, să comunice cu copilul şi să îi explice ce se întîmplă, să
răspundă la întrebările copilului despre plasamet;
 să atragă o deosebită atenţie la reacţiile copilului la separare;
 să ofere suport emoţional tuturor celor implicaţi în proces;
 să menţină relaţiile cu persoanele semnificative pentru copil;
 să înţeleagă, că copilul se va întrista din cauza că pierde, fie şi temporar, relaţiile cu
persoanele apropiate.
Înainte de transferul copilului în familia de plasament, copilul trebuie să fie vizitat de viitorii
îngrijitori, pentru ca copilul să se obişnuiască cu noua familie. Concomitent, copilului i se spun
diferite poveşti terapeutice, pentru ca să înţeleagă plasamentul.
În relaţia cu copilul, As are obligaţia de a-şi orienta activitatea pentru a facilita:
 pregătirea copilului pentru plasament şi transferul în noua lui familie;
 susţinerea copilului în timpul plasamentului;
 reintegrarea în familia biologică.
În cazul unui proiect de reintegrare copilul va fi pregătit din timp pentru (re)întîlnirea cu familia
biologică. În acest sens este oportună implicarea serviciului de asistenţă şi consiliere
prihopedagogică deoarece de cele mai dese ori aceţti copii provin din familii co probleme
complexe. Este importantca inaintea acestai întîlniri, să fie o perioadă de corespondenţă cu
aceştia, convorbiri telefonice cu copilul care ar facilita ţi pregăti copilul în acest sens.
Însă copilul trebuie pregătit şi pentru plecarea din familia de plasament, explicîndu-i că va fi
mereu binevenit acolo, dacă va dori să-şi revadă familia de plasamet şi prietenii, precum şi
pregătirea copilului pentru reintegrarea în familia biologică.
Astfel, în procesul pregătirii şi asistării copiilor împlicaţi în procedura de plasament familial,
acţiunile As trebuie să ofere şi să inspire copilului siguranţă şi control, stabilitate şi continuitate.

2. Lucrul cu părinţii biologici în procedura de plasament

Schimbările de ordin economic, cultural, politic şi social din sociatete din ultimele decenii
a afectat o mare parte din familiire Republicii Moldova. Tot mai multe familii au fost afectate de
sărăcie, iar în rezultat a cerscut numărul copiilor abandonaţi de la naştere, plasaţi în instituţii pe o
anumită perioda de timp sau chiar abandonaţi. As în lucru cu părinţii biologici trebuie să dea
dovadă de mult tact, înţelegere, profesionalism şi pricepere, întrucît aceasta categorie de
beneficiari este o categorie aparte, reacţiile cu privire la plesarea copilului pot fi diferite. Unii
dintre ei pot accepeta plasamentul, alţii însă vor respinge acestă posibilitate, fiind chinuiţi de
sentimente de vinovăţie că nu-şi pot îndeplini rolul de părinte.
As trebuie să discute cu părinţii şi să le explice ce este plasamentul. Ei trebuie să înţeleagă
că acesta este termorar, şi va dura pînă cînd se vor rezolva problemele. Şi că pe perioada
plasamentului se vor putea vedea cu copilul, vor putea vorbi le telefon şi coresponda.
Deasemenea As trebuie să le explice părinţilor faptul că plasarea temporară a copiilor nu îi va
lipsi de drepturile părinteşti.
Pe de altă perte, mulţi părinţi, au nevoie de reasigurări şi uneori certitudinea că familia de
plasament va încerca să înţeleagă dificultăţile şi adevăratele motive ale plasamentului. De
asemenea se va discuta şi explica şi copilului care este specificul plsasamentul, cauzele şi
motivele, punînd într-o lumină favorabilă familia biologică.

3. Lucrul cu familia de plasament

În alegerea solicitanţilor pentru a lua în plasament un copil trebuie respecatte trei etape:
Recrutarea solicitanilor care se face pri intermediul mass-media (spoturi publicitate,
emisiuni TV, anunţuri la radio, presă etc.).
Pregătirea/formarea – chiar dacă solicitanţii au experienţă în educarea copiilor,
specificul copiilor care vor intra în familia lor este un pic diferit, deoarece aceştia provin
majoritatea din instituţii sau medii socialmente vulnerabile şi nivelul lor de dezvoltare este mai
jos decît cel al copiilor din familii normale. Astfel, aceşti copii au nevoie de mai multă dragoste,
atenţie şi grijă din partea familiei de plasament. Aceasta va fi instruită şi va învăţa cum să se
comporte cu copii abuzaţi, neglijaţi, cu copii care au deficianţe fizice sau psihice. În cazul în care
o familie care nu a vut niciodată copii ia în plassament un nou-născut abandonat, ia trebuie ajutată
să acumuleze cunoştinţele şi să abilităţile necesare în îngrijirea şi educarea copilului. Cele mai
eficiante metode sunt discuţiile în grup, jocurile de rol. În formarea şi instruirea familiilor li se
vor oferi informaţii cu privire la etapele de dezvoltare a coiplului, despre tipurile de ataşament,
care se pot manifesta în funcţie de relaţia părinte-copil.
 Un alt aspect important este susţinerea şi încurajarea comunicării dintre familia biologică
şi cea de plasament. Atît familia de plasament, cît şi cea biologică trebuie să înţeleagă că
menţinerea acestei legături are o importanţă deosebită pentru copil.
Astfel, solicitenţii trebuie să înţeleagă care sunt obligaţiile lor, şi dacă vor putea face faţă
la aceste obligaţii. mai mmult ca atît, în cazul unui plasamet, trebuie să-şi dea acordul şi ceilalţi
membri ai familiei de plasament. Aceştia trebuie să fie de acord şi să fie dispuşi să acorde o parte
din timpul lor copilului în ghidarea lui. Viitori părinţi trebuie să înţeleagă că copilul va schimba
în multe viaţa lor personală, şi că iniţial va trebui o anumită peroadă de timp pînă se va stabili o
relaţie de încredere între ei, astfel se cere foarte multă răbdare din partea familiei de plasament.
Rolul As în relaţia cu famila de plasamet este de a-i oferi ajutor şi asistenţa de care are
nevoia ea, As trebuie să constuiască relaţii de prietenie cu familiei de plasament.
Evaluarea. La sfîrşitul fiescărui plasamet, cînd copilul a fost reintegrat în ajutorul unor
indicatori ai succesului, estimaţi de către toţi cei implicaţi în plasament. Aceşti indicatori vizează
nivelul la care au fost soluţionate problemele:
 legate de copil;
 legate de părinţii biologici;
 legate de familia de plasament;
 legate de agenţie.
Astfel, succesul unui plasament depinde în mare măsură de pregătirea copilului, a
părinţilor naturali şi a familiai de plasament, precum şi de abilităţile As de a folosi metode
specifice de lucru care vor conduce la atingerea scopurilor profesionale.

TEMA: Metode şi tehnici de lucru folosite în procedura plasamentului familial

1. Cartea Vieţii
2. Istoricul social al dezvoltării copilului
3. Consilierea
În lucru cu persoanele implicate în procedura plasamentului familial pot fi folosite o serie de
metode, tehnici, procedee şi instrumente de lucru.
Cartea Vieţii Unul din instrumentele aplicate cu copilul este Cartea Vieţii, care are o
valoare terapeutică. Scopul folosirii acestui instrument este de a ajuta copilul dat în plasament să-
şi dezvolte un sens al identităţii şi să înţeleagă experienţele generale de separare sau plasament.
Această metodă este folosită pentru a ajuta un copil să:
 dezvolte un sens al continuităţii şi identităţii;
 să înţeleagă separările din trecut şi plasamentul actual, reducănd confuzia şi
neînţelegerea asupra acestor experienţe;
 să evite să folosească într-un mod nesănătos fanteziile în încercarea de a coopera
cu experienţele dureroase ale vieţii sale;
 să-şi amintească persoanele semnificative şi evenimentele din copilărie;
 să menţină o evidenţă a celor mai importante informaţii personale.
Cartea Vieţii este realizată personal de către copil, scrisă cu propriile cuvinte, de asemenea
include poze, imagini şi alte materiale care-l vor ajuta pe copil să-şi alcătuiască conţinutul vieţii
lui pînă în prezent. Ea cuprinde o descrierea a ceea ce i se întîmplă copilului, unde, de ce, dar şi
a sentimentelor pa care le-a avut în acea perioadă. În Cartea Vieţii pot fi incluse desene,
premii, certificate, scrisori de la familia sa, poze, certificat de naştere, genograma. Dar
înregistrarea evenimentelor in Cartea Vieţii poate include şi informaţii şi evenimente negative din
viaţa copilului, el ar putea să ajungă într-un moment, cînd să nu se mai simtă capabili să abordeze
şi să inregistreze evenimentul. Sunt cazuri în care copiii nu au fost niciodată în stare să îşi
exprime durerea sau mînia, astfel, ei trebuie încurajaţi să-şi exteriorizeze emoţiile şi să vorbească
despre ceea ce simt. În cazurile copiilor care se simt vinovaţi de respingerile anterioare, se
consideră răi şi neiubiţi de nimeni, As trebuie să îi ajute să înţeleagă ce s-a întîmplat în realitate,
de ce cei din jur s-au comportat aşa cu el şi ce rol au jucat ei în acele situaţii. Astfel Cartea Vieţii
trebuie să ofere informaţii atît despre trecutul copilului, evenimente şi trăiri, cît şi despre prezent.
 Trebuie să luăm în considerare însă că nu toţi copii datorită vîrstei şi capacităţilor sale pot
utiliza adecvat limbajul sau dialogul ca să-şi exprime sentimentele. Astfel, pentru exprimarea de
către aceştia a emoiţilor negative se utilizează diferite jucării, telefoane şi păpuşi, deoarece în
aceste mod copii pot „să vorbească despre trecut, fără a face referire la el însuşi, ci prin
intremediul desenului sau a jocului”, astfel comentarile şi reproşurile pot fi adresate jucăriilor şi
păpuşilor, iar confuzia şi furia pot fi exprimate în timpul jocului. Totuşi, înainte de a începe orice
activitate cu copii trebuie să creăm o atmosferă potrivită şi să fim pregătiţi pentru a răspunde unor
întrebări şi probleme.
Pentru a elabora Cartea Vieţii As trebuie să ţină cont de următoarele:
 Să-şi cunoască punctele slabe pentru a dezvolta strategii de lucru cu aceste probleme şi
pentru a nu afecta copilul;
 Să găsească momentul potrivit, nu e indicat să insistăm în cazul în care copilul nu doreşte
să vorbescă despre familia şi trecutul său;
 As trebuie să fie sincer şi deschis cu copilul, să îi explice de ce participă la acest interviu,
de ce este momentul potrivit pentru acest interviu şi că acest lucru îl va ajuta să-şi
înţeleagă trecutul şi să-l accepte;
 As trebuie să fie pe deplin dedicat lucrului. El trebuie să vină la toate întălnirile fixate şi
să-şi onoreze promisiunile făcute.
 Dialogul trebuie ţinut în casa (odaia) copilului. Dacă el nu este pregătit să vorbească
despre trecutul său, nu trebuie forţat, se revine mai tîrziu la acest subiect.
 Copilul trebuie privit şi respectat ca personalitate aparte, trebuei de lucrat la nivelul
copilului folosind un limbaj accesibil pentru el. Copilul singur îşi va alege de unde să
înceapă povestea vieţii sale.
 În măsura posibilităţilor trebuie implicată şi familia biologică, deoacece anume ea deţine
cea mai multă informaţie.
 Investigaţia trebuie realizată pe etape.
La crearea Cărţii Vieţii As trebuie să aibă o mapă cu clamă la mijloc (pentru a schimba dacă va fi
necesar lucrurile) hîrtie, creione, pixuri, decupări din ziare, reviste, poze ale persoanelor şi
locurilor legate de copil, o cutie specială cu secrete (unde copilul va pune tot ce i-a provocat
durere în timpul sesiunii). Copilul poate să se deseneze pe sine în diferite perioade de timp,
copilărie, dar şi amintiri triste şi nefericite. As nu va încerca să creeze un tablou plăcut şi nici
dimpotrivă, ci unul real şi obictiv.
Cartea Vieţii trebuie să explice de ce şi cum a ieşit copilul din familia biologică şi de ce astăzi se
regăseşte în cadrul familiei de plasament.
Elementul de bază în alcătuirea Cărţii Vieţii este istoricul social al copilului, iar lucru cel
mai important este lucrul cu copilul şi nu simpla înregistrare a evenimentelor. Scopul folosirii
acestui instrument este de a ajuta copilul să înţeleagă şi să perceapă viaţa sa, iar modul în care se
face acest lucru trebuie să fie creativ şi individual.

2. Istoricul social al dezvoltării copilului

În dosarul personal al fiecărui copil propus spre plasament, trebuie să fie incluse un set de
informaţii cît mai concludente cu privire la istoricul copilului. La fel ca şi anchetele sociale,
istoricul social al copilului este completat periodic de As care înregistrează evoluţia acestuia.
Istoricul social al copilului trebuie să conţină următoarele documente şi informeţii:
 Naşterea: la termen, înainte de termen, reacţile părinţilor privitor la naşterea copilului,
starea de sănătate a copilului în primele săptămîni de viaţă.
 Evoluţia stării psihomotorii: normală sau întîrziată, vîrsta cînd a început să meargă, cînd a
pronunţat primele cuvinte, observaţii cu privire la comportamentul motor: strînge
mînuţele, aruncă, mers neliniştit etc.
 Statutul juridic al copilului: provine dintr-o familie organizată, din afara căsătorie,
abandonat.
  Internarile: în spital, în casele de copii, scoală specială etc., perioada, motivele internării,
locul, denumirea instituţiei, persoana(le) care au însoţit copilul.
 Gradul de adaptibilitatela diverse medii: adaptare (lentă, rapidă, fenomene de respingere);
activ, pasiv sau hiperactiv, atrage uşor adulţii, este prea dependent; are manifestări de
egoism, de gelozie; plînge uşor (care sunt motivele: singurătatea, lipsa de afecţiune,
nostalgia etc); acte stînjenitoare în raport cu alţi copii: cruzime, ameninţare, violenţă.
 Informaţii în legătură cu viaţa şi personalitatea copilului din perioadele cînd a trăit în
familie: timpul petrecut în familie, persoanele care l-au observat; firea tipului psihologic:
introvertit, extrovertit; limbajul trupului (mimica, dinamica mişcărilor); gradul de
sociabilitate; pasiunile copilului manifestate în familie; relaţiile de prietenie cu alţi copii,
tipurile de activităţi comune, în ce măsură au fost acestea încurajate de părinţi; reacţile
copilului la realizarea unei activităţi, insuccesul unei acţiuni, reacţiile la evanimentele din
jur,; opinia pe care părinţii cred că o are copilul faţă de sine însuşi (cum se autoapreciază).
 Date privind activitatea preşcolară/şcolară a copilului, comportamentul din cadrul
grădiniţei, gradul de frecvenţă la instituţiile şcolare, rezultatele obţiunute la însuşirea
cunoştinţelor primare sau elementare, comportamentul, atitudinea copilului faţă de aceste
instituţii.

3. Consilierea
Consilierea este o metodă frecvent utilizată cu presoanele inplicate într-un plasament. În cadrul
şedinţelor de consiliere, dar şi după acestea, clientul trebuie să se simtă comod. Astfel, anturajul
trebuie să fie cît mai plăcut, culorile să nu fie sumbre, dar nici prea aprinse, pot fi unele jucării,
desene (în cazul copiilor).
Condiţii necesare pentru relizarea consilierii:
 Formularea corectă a întrebărilor, evitaţi întrebările „de ce?”. Este important ca prin
întrebările puse, consultantul să faciliteze comunicarea şi să încurajeze benefiarul să-şi
spună povestea vieţii, dar să nu se autoapere şi să-şi argumenteze comportamentul. Astfel,
în cadrul discuţiilor sunt deterninate problemele, sunt exteriorizate emoţiile şi
identificate soluţiile. As trebuie să încurajeze dezvoltarea şi mobilizarea resurselor
beneficarului. As ajută benefiarul să-şi controleze o situaţie de criză şi îl asistă în găsirea
unei soluţii la o situaţi de criză.
 Consultanţii trebuie să aibă o experinţă bogată în facilitarea comunicării şi dezvoltarea
unei relaţii de suport în lucru cu diferite tipuri de probleme. Astfel, se încearcă scoaterea
în evidenţă a celor mai bune calităţi ale benefiarului, astfel, părţile bune pot fi folosite ca
model pentru lucrurile pe care dorim să la schimbăm. Ca rezultat consilierea este un
proces de Schimbare, în care beneficiari (indivizi, grupuri, familii) sunt ajutaţi:
1. Să se regăsească într-un climat de siguranţă ce la oferă suport şi în care ei nu sunt
judecaţi pentru propriile acţiuni.
2. Să identifice, să rezolve şi să clarifice problemele.
3. Să identifice obstacolele ce stau în faţă lor şi a atingerilor obiectivelor.
4. Să înveţi cît mai multe calităţi asertive.
5. Să identifice şi să atingă scopurile importante pentru ei.
Un alt scop al consilierii este să ajute oamenii să-şi recunoască şi să-şi accepte propriile temeri
interioare. Astfel, consilierul va ajuta clientul să-şi dezvolte o mai bună înţelegere a propriei
persoane. Discuţiile dintre consilier şi benefiar sunt nişte discuţii deschise şi confidenţiele.
Benefiarul va trebui să colaboreze cu consultantul si să conştientizeze singur ceea ce-l frămîntă.
Din perspective consultantului, consilierea presupune trei etape:
 Construirea unei relaţii
 Explorarea în profunzime a problemelor
 Formularea soluţiilor alternative
Din perspecive beneficiarului consilirea presupune următoarele stadii:
 Conţtientizarea problemei: „Am o problemă” sau „Cred că sunt în dificultate”
  Construirea unei relaţii cu consultantul: „Cred că acest consultant mă va putea ajuta”
 Motivaţie: „Cred că pot să-mi îmbunătăţesc situaţia”
 Conceptualizarea problemei: „Probleme mea poate fi soluţionată”
 Explorarea strategiilor: „Înţeleg că sunt cîteva planuri de acţiune pe care pot să le încerc
pentru a-mi ameliora situaţia”
 Selectarea strategiilor: „Cred că această abordare mă va ajuta şi sunt gata să o încerc”
 Implementarea: „Această abordare mă ajută foarte mult”
 Evaluarea: „Deşi această abordare mi-a luat o perte din timp şi a solicitat efort, consider
că a meritat”.
Pentru asigurarea eficianţei consilierii, As trebuie să ţină cont de trei atribute principale:
 Abordarea cu sinceritate
 Atitudinea pozitivă şi necondiţionată (acceptrea pe deplin şi sincer a persoanlităţii
benefiarului).
 Empatia (capacitatea de a participa la ceea ce simte benefiarul, folosind mai mult de o
înţelegere de tip intelectual, este un transfer emoţional în lumea benefiarului, capacitatea
de a participa la ceea ce simte beneficiarul).
În cadrul consilierii se folosesc un şir de tehnici, care pot asigura succesul consilieii. După Beulah
Roberts Compton şi Burt Galaway aceste tehnici sunt:
 Parafrazarea – reformularea de către consultant a mesajului fundamental transmis de
beneficiar în cuvinte similare, dar, de regulă, mai puţine. Parafrazarea este utilă deorece
persoana consiliată îşi aude propriile gînduri formulate, iar consultantul verifică dacă
masajul a fost corect înţeles de către el. Pentru o parafrazare eficiantă, consultantiul
trebuie să asculte beneficiarul cu multă atenţie, dapă care să-l comunice beneficiarului
simplificîndu-l şi sintetizînd conţinutul, orservînd atent reacţia benefiaruluii, pentru a
evalua acurateţea şi eficianţa parafrazării.
 Clarificarea şi reflectarea – dacă parafrazerea exprimă doar ceea ce a fost spus de
benefiar prin cuvinte asemănăroare, clarificarea şi reflectarea conectează sentimente,
experinţe şi gînduri. Prin refectare, consultantul încearcă să înţeleagă lucrurile în modul
în care le înţelege copilul. Scopurile reflectări sunt:
1. încurajarea benefiarului în exprimarea sentimentelor sale;
2. sprijinirea benefiaruluilui în experimentarea unor stări emoţionale;
3. ajutorarea benefiarului în conştientizarea sentimentelor care l-ar putea domina.
4. Verificare percepţiei şi focalizarea.
Clarificarea ajută la identificarea temerilor şi problemelor centrale. Astfel, As poate apela
la ajutorul benefiarului care poate clarifica, repeta sau ilustra cele spuse.
Focalizarea poate fi utilizată pentru a accentua un sentiment sau o idee dintr-un conţinut,
pentru a reduce confuziile şi neclarităţile, prin focalizarea atenţei asupra presupunerilor,
modurilor de gîndire, a noţiunilor, sentimentelor.
 Rezumarea şi interpretarea. Rezumarea este utilizată pentru verificarea
înţelegerii de către consultant a relatării clientului şi pentru încurajarea de a
explora lucrurile în complexitatea lor. Interpretarea este un proces activ de
explicare clienţilor a conţinutului şi evanimantelor, astfel, încît ei să privească
problema dintr-o altă perspectivă.
 Tehnica sumarizării – folosită pentru a verifica dacă informaţia a fost înţeleasă,
prin clarificarea celor spuse de către client şi verificarea informaţiei primite din
partea clientului.
Consultantul nu trebuie să ofere sfaturi, ci încurajează clienţii ca aceştia să găsească singuri
soluţii la problemele lor. La finele consilierii oamenii înţeleg că nu sunt singuri, ci sunt ascultaţi
şi ajutaţi de o persoane competentă.

TEMA. Investigarea şi intervenţia în cazurile de abuz a copilului.

1. Utilizarea interviului în investigarea situaţiei copiilor maltrataţi.
2. Servicii sociale adresate copiilor expuşi abuzului.

1.Utilizarea interviului în investigarea situaţiei copiilor maltrataţi

Intervenţia în cazul maltratării copilului diferă de oricare alte forme de intervenţie (Muntean,
2001). Câteva aspecte specifice ale acestui tip de intervenţie sunt:
- necesită echipă multidisciplinară,
- necesită intervenţie în mediul de viaţă (sistemul familiei, grădiniţă, şcoală, instituţie de
protecţie) a copilului,
- necesită intervenţii pentru crearea spaţiilor fizice şi mentale securizante,
- necesită intervenţii multiple, diverse şi de durată,
- vizează asigurarea dezvoltării copilului, prevenind devieri, stagnări, încetiniri sau
întreruperi ale dezvoltării (se face din perspectiva dezvoltării copilului)

Etapele intervenţiei în cazurile de abuz şi neglijare a copilului:

- Receţionarea sesizării despre abuz/autosesizarea
- Evaluarea primară. Interviul de protecţie a copilului
- Evaluarea detaliată
- Planificarea intervenţiei
- Intervenţia propriu – zisă
- Evaluarea finală
- Închiderea cazului
Receţionarea sesizării despre abuz/autosesizarea

Conţinutul sesizării trebuie să cuprindă informaţii despre:

 Date de identificare ale copilului (nume, vîrstă, adresă)
 Date de identificare ale persoanei care se presupune că a comis abuzul (nume, vîrstă,
adresă)
 Tipul de abuz reclamat
 Locul unde s-a produs abuzul
 Care au fost semnele care au determinat sesizarea abuzului de către reclamant etc.
Evaluarea primară. Interviul de protecţie a copilului
În culegerea informaţiilor este necesar să urmărim şi alte elemente care vor sprijini atît
evaluarea problemei, cît şi stabilirea planului de intervenţie:
 Există alte surse de informare sau martori?
 Există şi alte victime?
 Este posibil ca abuzul să se repete?
 Este copilul în siguranţă? Dacă nu, care este măsura ce trebuie luată pentru a asigura
copilului un mediu securizant?
 A mai fost sesizată şi altă instituţie pentru protecţia copilului despre abuz?
Intervievarea reprezintă primul pas în procesul de evaluare detaliată a situaţiei copilului şi are ca
scop aprofundarea datelor privind situaţia copilului şi familiei lui, sondarea modului în care se
percep persoanele intervievate, compararea diverselor modalităţi de percepţie a situaţiei,
confruntarea unor informaţii,
înregistrarea atitudinilor şi sentimentelor celor intervievaţi faţă de obiectul evaluării.
Intervenientul trebuie să fie conştient de rolul său de variabilă care intervine într-un sistem
ce funcţionează în dezavantajul copilului. Este important ca în contextul creat specialistul să dea
dovadă de pofesionalism, şi anume:
- să cunoască caracteristica psihologică a copilului de vîrsta dată
- să cunoască factorii ce pot împiedica recepţionarea corectă a informaţiei
-     să respecte principiul confidenţialităţii
 -    să cunoasca cu etapele de interviere şi tipul de întrebări adresate copiilor

Asistentul social din comunitate va realiza un interviu de protecţie a copilului, prin care se va
asigura dacă copilul se află în afara oricărui pericol, iar în cazul că se depistează riscuri majore
pentru integritatea fizică şi psihologică a copilului, va întreprinde măsuri urgente de protecţie a
copilului.
Interviul realizat cu scopuri de protecţie trebuie să conţină următoarele subiecte:
 Securitatea copilului
 Starea emotivă
 Starea psihică
 Necesităţile imediate – adăpost, mîncare, medicamente etc.
 Prezenţa persoanelor de încredere
 Relaţiile cu părinţii
 Planurile de viitor
Intervietorul trebuie să fie pregătit să-i vorbească copilului într-un limbaj potrivit cu vârsta şi
cultura acestuia. Alegerea cuvintelor, structura frazei, şi natura simplă a întrebărilor vor fi critice
pentru ca copilul să înţeleagă ce se întreabă şi să se asigure că cel care ia interviul nu
interpretează greşit răspunsurile copilului. De asemenea, e bine să se cunoască nivelul
dezvoltării intelectuale, pentru a putea fi aplicat un limbaj potrivit.

Locul interviului trebuie ales astfel încât să mărească confortul copilului . În cele mai multe
cazuri aceasta înseamnă un loc neutru unde copilul nu se simte pe nedrept ameninţat de
presupusul infractor. Acest loc trebuie să fie privat, obişnuit şi liniştit.
In caz că interviul e luat la şcoală (în afara cazului în care abuzatorul este un angajat al şcolii),
atunci trebuie aranjat cu oficialii şcolii să ajute la asigurarea intimităţii copilului. C opiii trebuie
chemaţi de la ore pe cât de discret posibil, iar personalul şcolii va respecta confidenţialitatea.
Interviurile la domiciliu pot fi potrivite doar atunci când părinţii sunt protectori, iar infractorul nu
face parte din familie.
`Prezenţa altora în încăpere în timpul interviului poate face mai dificil pentru copil să
dezvăluie în întregime informaţia despre abuz. În cazurile cînd este necesară prezenţa mai
multor profesionişti, pot fi prezenţi la interviu doar cei care au legătură directă cu
investigarea cazului dat (de exemplu inspectorul de politie poate face interviul in prezenţa
psihologului sau invers). Dacă e necesar ca doi profesionişti să realizeze interviul, unul trebuie
să preia rolul de bază, iar celălalt adoptă un rol secundar, făcînd observaţii şi luând notiţe.
Prezenţa unui părinte sau a unui membru de familie, poate fi de folos uneori în vederea asigurării
sprijinului unui copil mic sau ca un traducător pentru copilul care nu vorbeşte bine. Cu toate
acestea, există o serie de riscuri în prezenţa unei astfel de persoane:
 părintele sau membrul de familie poate fi implicat indirect în presupusul abuz/exploatare
sau să fi pregătit din timp copilul să selecteze informaţia ce urmează s-o relateze
 copilul poate fi inhibat să povestească ce s-a întâmplat din cauza fricii de reacţia persoanei
respective
 copilul poate căuta aluzii la părinte sau membrul de familie despre cum să răspundă la
anumite întrebări
 prezenţa părintelui sau membrului de familie poate întări nejustificat acuzarea că
dezvăluirea copilului a fost pregătita dinainte.
Pentru aceste motive, este în general recomandabil a se lua interviul fără prezenţa vreunui părinte
sau membru de familie.
Ce nu este recomandat în cadrul Interviului
 Nu faceţi morală în timpul interviului
 Niciodată nu promiteţi recompense în schimbul informaţiilor oferite
 Nu obligaţi să vi se dea răspuns, chiar dacă ştiţi că copilul vă minte sau ascunde ceva
  Niciodată nu întrebaţi copilul cum ar dori el să fie pedepsit abuzatorul
 Nu judecaţi niciodată răspunsurile oferite de copil
 Nu corectaţi „răspunsurile incorecte”, puteţi doar să precizaţi
 Nu oferiţi copilului informaţii sugestive despre abuz
 Nu arătaţi supărarea, iritarea, dacă interviul derulează defectuos, mai bine faceţi o scurtă
pauză
 Nu grăbiţi copilul, dacă acesta încă nu este pregătit pentru comunicare deschisă, mai bine
înţelegeţi-vă pentru o altă întrunire
 Nu întrebaţi copilul de ce abuzatorul i-a pricinuit durere. De obicei copiii nu cunosc
răspunsul la această întrebare şi se autoînvinuiesc.

Evaluarea detaliată
Scopul evaluării detaliate este de a identifica cauzele care au dus la producerea abuzului, a
factorilor de risc existenţi şi a măsurilor imediate şi pe termen lung ce pot fi adoptate în cadrul
planului de intervenţie.
Evaluarea detaliată trebuie să vizeze şi următoarele elemente:
- Nivelul de trai asigurat al copilului
- Istoricul social al dezvoltării copilului
- Situaţia preşcolară / şcolară a copilului
- Date despre situaţia părinţilor
- Funcţionarea actuală a familiei
- Climatul familial
- Semnificaţia istoriei familiei
- Experienţe abuzive trăite de părinţi
- Ce trebuie schimbat în dinamica familiei pentru a preveni abuzul
- Care sunt efectele abuzului asupra celorlaţi membri ai familiei
- Date privind reţeaua socială a copilului şi a familiei

Planificarea intervenţiei
Aceasta are la bază informaţiile culese de asistentul social şi trebuie să răspundă la
următoarele întrebări:
 Care sunt obiectivele ce trebuie atinse?
 Care dintre factorii determinanţi ai abuzului trebuie eliminaţi?
 Ce poate fi schimbat în dinamica familiei?
 Care sunt priorităţile?
 Ce strategie sau tip de intervenţie va fi folosit?
 Care sunt etapele (paşii) de urmat pentru atingerea obiectivelor?
 Care sunt limitele de timp?
 Care sunt instituţiile care vor colabora în atingerea obiectivelor?
 Sunt necesaare măsuri juridice?
 În ce măsură intervenţia se poate asigura pe bază de voluntariat şi în ce măsură trebuie să fie
implicaţi specialişti?
 Care sunt instituţiile, serviciile, specialiştii, persoanele care trebuie impliacte?

Intervenţia propriu – zisă

Intervenţia se realizează în baza planului elaborat cu implicarea actorilor din sistemul de referire.
Intervenţia este actul unei echipe multidisciplinare. Echipa multidiscilinară(EM) este un grup de
profesionişti din mai multe domenii, ce fac parte din reţeaua de servicii adresate copiilor şi
familiilor în situaţie de risc şi/sau dificultate şi colaborează la soluţionarea situaţiilor de maltratare
în care se află copilul şi familia.
Cine pot fi membri ai unei Echipe multidisciplinare?
 Medicul / asistentul medical
  Asistent social
 Psihologul
 Juristul
 Poliţistul
 Pedagogul
 Preotul
 Inspectorul muncii
 Voluntari
 Reprezentanţi ONG

Fiecare membru al EM este, în acelaşi timp, reprezentantul unui serviciu, astfel încît, funcţionarea
unei echipe multidisciplinare, implică o intervenţie la nivel inter-instituţional (reprezentanţii
instituţiilor de stat, autorităţilor publice locale, organului de tutelă şi curatelă, organel de ordine
publică şi drept, ONG-lor).
Evaluarea finală
Evaluarea finală se face prin raportarea aşteptărilor (incluse în obiective) la rezultatele reale,
concrete. Se urmăreşte siguranţa copilului, reducerea riscurilor de abuz, participarea
beneficiarilor, atingerea obiectivelor intermediare şi finale. Evaluarea rezultatelor nu înseamnă
întotdeauna sfîrşitul intervenţiei, ci o fază pentru o posibilă reconsiderare a activităţii, pentru un
nou început, mai ales dacă problema nu a fost definitiv rezolvată.

Închiderea cazului
Se consideră cazul închis atunci cînd factorii de risc care au dus la abuz s-au redus sau au încetat
să mai existe şi familia este capabilă să răspundă nevoilor copilului fără ajutorul serviciilor
sociale. Uneori cazurile se închid datorită preluării copilului de instituţiile de protecţie socială.

3. Servicii sociale adresate copiilor expuşi abuzului

La nivel comunitar există mai mulţi actori implicaţi în prevenirea şi intervenţia în cazurile de
abuz/exploatare a copiilor. Gradul lor de implicare depinde de vârsta copilului, stare lui de
sănătate, situaţia familiei etc., precum şi de ministerul în subordinea căruia se află instituţia
respectivă.
Elementul de referire este un component necesar al procesului de asistenţă al copilului abuzat,
deoarece nici o structură nu dispune de resurse şi capacităţi suficiente pentru a soluţiona diversele
necesităţi ale lui. Deaceea prestatorii de servicii trebuie să coopereze în ceea ce priveşte schimbul
de informaţii şi aria de servicii ce o acoperă.
Servicii sociale de PREVENIREA a abuzului/neglijării/exploatării copilului:
Centrele de zi pot ajuta familiile care au nevoie de ajutor în îngrijirea copilului, astfel
încât părinţii pot merge la serviciu. Astfel de centre pot, de asemenea, să furnizeze hrană şi
asistenţă medicală gratis. În plus, centrele pot oferi sprijin educaţional pentru copiii cu nevoi
speciale. Centrele pot de asemenea oferi consiliere copiilor/părinţilor sau familiei.
Servicii de planificare familială. Asistenţii sociali le pot ajuta pe mame să aibă acces
gratuit la serviciile de planificare familială şi să fie educate în privinţa metodelor de contracepţie.
Aceasta este deseori cea mai bună metodă de prevenire a unei sarcini nedorite şi, prin urmare, de
separare a copilului de familia naturală.
Centre maternale. În cazul mamelor aflate în situaţii de criză, ceea ce le predispune
riscului de a-şi plasa copiii în îngrijirea statului, centrul maternal poate fi serviciul ideal. Într-un
astfel de centru, o mamă poate locui o perioadă limitată de timp cu copilul sau, în timp ce
asistentul social o ajută la pregătirea pentru traiul independent. Mama poate învăţa abilităţile de
părinte şi autogospodărire, poate fi ajutată să-şi termine şcoala sau să-şi găsească un loc de muncă
şi să-şi reclădească relaţia cu familia.
 Sprijin material. Câteodată, sprijinul material poate ajuta familiile în situaţii de criză, dar
acest lucru ar trebui folosit doar ca o măsură temporară, ca parte a unui pachet de măsuri. Sprijinul
material pe termen lung tinde să creeze dependenţă şi nu ajută întotdeauna familia în rezolvarea
problemelor de durată.
Servicii de consiliere şi grup de sprijin pentru părinţi. De foarte multe ori, familiile sau
părinţii suferă de stres sever ca rezultat al îngrijirii copiilor cu nevoi speciale, sau pentru că sunt
familii monoparentale. De multe ori au sentimentul că nu mai pot face faţă şi că un plasament
instituţional ar fi cea mai bună soluţie pentru copil. În astfel de circumstanţe, un consilier
experimentat îi poate ajuta pe părinţi să facă faţă stresului şi să găsească soluţii care nu necesită
plasamentul copiilor în îngrijire.
Grupurile de sprijin pot avea un efect similar şi conduc la reducerea sentimentului de
izolare pe care îl au mulţi părinţi în situaţii de dificultate.

Servicii sociale pentru INTERVENŢIA în cazurile de abuz/neglijarea/ exploatarea

copilului:
Servicii de primire în regim de urgenţă. Câteodată, este un lucru potrivit ca un copil să
fie luat temporar din familie, de exemplu dacă copilul se află în risc de a fi lezat, sau dacă părinţii
se află într-o situaţie de criză majoră. Pentru astfel de situaţii, serviciile de primire în regim de
urgenţă sunt necesare, iar acestea sunt oferite de centrele de plasament temporar pentru o
perioadă scurtă de timp. Serviciile de primire în regim de urgenţă vor fi sprijinite de asistenţii
sociali, care au responsabilitatea de a facilita reintegrarea copilului în familie, acolo unde este
sigur şi potrivit, sau de a găsi un plasament familial pe termen lung pentru copil.
Plasamentul copilului. Dacă un copil nu poate fi crescut de părinţii săi naturali, membrii
familiei extinse ar putea să preia această sarcină şi să aibă grijă de copil. Astfel, copilul menţine
relaţii puternice cu familia şi trauma separării de familia naturală se reduce. Atunci când va fi
imposibilă această variantă, se va examina împreună cu organul de tutelă şi curatelă alte variante
de protecţie a copilului printr-o, oferindu-se prioritate formelor de plasament de tip familial.
Servicii de terapie/reabilitare psihologică a copiilor. Copiii-victime ale abuzului,
neglijării, exploatării manifestă un şir de consecinţe negative pe plan psihologic. Mulţi au
dezvoltat Sindromul stresului post-traumatic. Prin urmare, autorităţile locale ar trebui să pună la
dispoziţie echipe de psihologi/terapeuţi special instruiţi să poată ajuta copiii care au trecut prin
experienţe abuzive.
Servicii de reabilitare medicală. Asistenţii medicali comunitari şi medicii de familie pot
fi de mare ajutor în recuperarea sănătăţii copiilor ce au suferit de abuz. Aceştea de cele mai
deseori, în urma relelor tratamente vor manifrsta sechele pe plan somatic. O abordare specială au
nevoie copiii cu traumatisme severe şi abuz sexual cu contact.
Servicii de resocializare Încă o consecinţă a maltratării copilului este dezadaptarea
socială a copilului, care constă în perturbarea interrelaţionării individului cu mediul, caracterizată
prin imposibilitatea realizării rolului său social dizerabil în condiţii concrete, corespunzător
posibilităţilor sale. Serviciile de reintegrare socială a copilului reprezintă un sistem de acţiuni
orientate la socializarea copilului, prevenirea revictimizării copilului, precum şi minimalizarea
riscurilor care pot duce la periclitarea dezvoltării psihice şi fizice a acestuia. Poate fi atins printr-
un sistem programat de educaţie (în şcoli, în centre comunitare, cercuri, cluburi, etc) prin care trec
copiii în situaţie de risc în vederea transformării acestora în competenţi şi ordonaţi din punct de
vedere personal şi social.
Servicii juridice. Cazul de abuz deseori devine obiectul unui proces civil sau penal. În
acest sens e nevoie de asistenţă juridică, care va fi orientată la respecatrea intersului superior al
copilului. De asemenea, copilul va avea nevoie de o pregătire specială pentru oferirea mărturiilor
în faţa reprezentanţilor organelor de drept.

TEMA. Metode şi tehnici de lucru folosite în asistenţa socială a delincvenţilor

 1. Metode şi tehnici de lucru folosite în asistenţa socială a delincvenţilor. Evaluarea şi
auto-evaluarea.
2. Interviul şi interogarea în asistenţa socială.

1. Metode şi tehnici de lucru folosite în asistenţa socială a delincvenţilor

Evaluarea şi auto-evaluarea
Literatura de specialitate cunoaşte o mare diversitate în ceea ce priveşte metodologia
lucrului cu minorii în conflict cu legea. Premisa de la care pornim este că orice demers de acest tip
va ţine cont de realitatea că anumite metode sunt eficiente faţă de anumite persoane şi în anumite
împrejurări. După cum se ştie, ştiinţa nu а reuşit să elaboreze reţete universal valabile de tratament
аl persoanelor în conflict cu legea. Totodată, evidenţiem importanţa selectării metodelor şi
tehnicilor în funcţie de particularităţile fiecărui deţinut în parte, de sistemul de valori, norme şi
relaţii proprii fiecărui minor aflat în detenţie.
Principalele tehnici utilizate în lucrul cu minorii în conflict cu legea sunt: interviul,
interogarea, consilierea (directivă sau nondirectivă, de grup), supravegherea etc.
Evaluarea iniţială a clientului este una din fazele de început ale fiecărui proces de
asistenţă socială. Ea are două scopuri:
- de a culege informaţii relevante despre client şi problema sa.
- de a orienta intervenţia spre resocializare şi reabilitare.
De asemenea, evaluarea iniţială verifică şi eligibilitatea beneficiarului pentru un anumit program.
În cazul infractorilor minori, evaluarea iniţială are următoarele obiective:
- locuinţa;
- locul de muncă şi calificarea într-o meserie;
- atitudinea faţă de victimă şi de infracţiune, responsabilitatea faţă de fapta comisă;
- stima de sine;
- abilităţile sociale;
- abilităţi cognitive;
- comportamentul;
- sănătatea mentală etc.
Aceste obiective ale evaluării iniţiale decurg din numeroasele cercetări asupra nevoilor de
asistenţă în ţările occidentale. Aceste cercetări au aratăt că nevoile infractorilor pot fi grupate pe
categorii în funcţie de sex, vîrstă, momentul procedural în care se află clientul.
O bună evaluare iniţială trebuie să răspundă următoarelor exigenţe:
1. să înceapă fară prejudecăţi din partea asistentului social;
2. să înceapă de la situaţia în care se află clientul;
3. să implice pe deplin beneficiarul;
4. să analizaze modul în care clientul percepe probleme;
5. să colecteze numai date relevante;
6. să încadreze informaţiile în context;
7. să exploreze modul cum s-a ajuns la această problemă;
8. să verifice validitatea ipotezelor împreună cu clientul.
Cele mai importante şi mai efeiciente tehnici de evaluare sunt interviul, observarea, testul şi
chestionarul.
• Locuinţa
De regulă cei mai mulţi infractori au probleme cu locuinţa. Aceştia fie locuiesc cu părinţii, fie au
locuinţe închiriate, fie stau la rude sau prieteni, iar de multe ori condiţiile de train sunt
insatisfăcătoare. Astfel evaluarea locuinţei trebuie să urmărească:
- istoria locuinţei anterioare (astfel se pot identifica şi cauzele părăsirii acesteia);
- locuinţele sau adăposturile unde ar putea merge delincventul după liberare;
- abilităţile şi competenţele practice în dependenţă de tipul de locuinţă şi persoanele cu care
va locui (competenţe de gătit, spălat etc.);
În căutarea unei locuinţe consilierul de probaţiune va trece la identificarea resurselor pe care
clientul le poate mobiliza după liberare (resurse familiale, proprii, resursele comunităţii, prevederi
legale cu privire la unele ajutoare în caz de urgenţă de la Guvern sau Primărie). Pînă la
identificarea unei locuinţe stabile asistentul social poate identifica soluţii de urgenţă împreună cu
clientul său, cum ar fi: case sociale, spaţii speciale oferite de administraţia penetenciarilor,
adăposturi oferite de diferite ONG-ri.
• Locul de muncă
De cele mai multe ori delincvenţii minori nu au o pregătire sau calificare necesară pentru
ocuparea unui loc de muncă, sau nu poate să păstreze locul de muncă. În acest caz asistentul
social va identifica motivele ce satu la baza situaţiei de şomer, va evalua atitudinile şi
sentimentele asociate cu locul de muncă. În cazul în care minorul nu are o pregatire profesională
este necesară o explorare a intereselor şi aptitudinilor clientului, informarea si orientarea
profesională, identificarea unor posibilităţi de instruire profesională.
• Evaluarea abilităţilor sociale
Abilităţile sociale sunt acele deprinderi sau aptitudini care conduc spre success social. Cambs şi
Slaby (1977) defineau abilităţile sociale ca “acele abilităţi de a interacţiona cu alţii într-un context
social specific, într-o manieră acceptată social”. Studiile au arătat că 85% din infractorii care au
comis infracţiuni sexuale au abilităţi sociale slab dezvoltate. Astfel este nevoie desfăşurarea unor
programe de consolidare a abilităţilor sociale de delincvenţilor. Abilităţile sociale pot fi evaluate
prin intermediul unor chestionare. Prezentarea unor situaţii imaginare şi exersarea acestora în
cadrul jocurilor de rol au avantajul să evidenţieze unele aspecte emoţionale sau affective, care de
multe ori pot fi colerate cu contextual săvărşirii infracţiunii.
• Probleme ale dependenţei
Un alt aspect important pe care asistentul social trenuie să îl exploreze este gradul în care
consumul de alcool şi drog se asociază cu comierea infracţiunii. Acest obiectiv poate fi atins prin
intermediul interviurilor, prin utilizarea unor scale sau a unor ghiduri de interviu.
Despre probleme ale dependenţei puten discuta cu clientul dacă avem deja o relaţie de încredere
cu clientul. Problema dependenţei poate fi explorată cu ajutorul a numeroase teste sau modalităţi
medicale sau psihologice. În cest sens, este necesară distincţia dintre dependenţa fizică şi psihică.
Dependenţa fizică este, de obicei, determinată de un drog din gama celor hard (cocaină,
heroină, LSD etc.), fie de consumul regulat al unui tip de drog soft (marijuana). Tot dependenţă
fizică poate determina şi consumul de alcool în mod repetat. Dependenţa fizică poate fi
determinată medical, iar intervenţa în asemenea cazuri are două mari etape: etapa tratamentului
medical şi etapa postcură, în care paciantul este susţinut prin consiliere şi alte metode de asistenţă
socială menite să menţină schimbarea.
Dependenţa psihică se bazează, de cele mai multe ori pe anumite ritualuri (de ex. ţigara
sau cafeaua) sau pe anumite automatisme cognitive (de ex. “să consume alcool ţine de
masculuinitate”). Dependenţa de acest tip poate fi explorată în cadrul interviurilor cu clientul sau
pot fi utilizate scale sau chestionare. Cele mai frcvente sunt cazurile în care cel două tipuri de
dependenţă se regăsesc împreună, susţinîndu-se una pe cealaltă.
• Evaluarea stimei de sine
O altă arie de investigaţie a sistenutului social în cadrul evaluării nevoilor criminogene este şi cea
a stimei de sine. Hewitt şi Kaplan au realizat o serie de studii care aduceau în prim-plan motivele
de stimă de sine în comiterea infracţiunii. Stima de sine se referă la modalitatea de autopercepţie
şi de atitudinea faţă de sine. Ca argument că la baza infracţiunii poate sta şi stima de sine este şi
faptul observabil că persoanele cu o stimă de sine ridicată sunt preocupate să lase o impresie bună
persoanelor cu care vin in contact.
Stima de sine se poate observa prin observarea directă a clientului şi a modului cum se raportează
la sina (afirmaţii despre sine, frecvenţa folosirii pronumelui eu etc.), dar şi prin jocuri sau scale.
• Evaluarea comportamentului infracţional
Evaluarea comportamentului infracţional este un process prin care sunt colectate informaţiile
despre trecutul şi prezentul celui condamnat, astfel încît să se obţină o imagine de ansambu despre
faptele, circumstanţele, potenţielelor victime.
Această evluare are două componente:
- comportamentul trecut
- evaluarea riscului de recidivă
un principiu-cheie în evaluarea comportamentului infracţional se referă la faptul că un
comportament trecut este un bun predictor al comportamentului viitor. În acest mod se pot
identifica anumite circumstanţe sau victime.
Analiza comportamentală poate să înceapă cu un exerciţiu simplu, în care clientul este
rugat să descrie după o serie de întrebări antecedentele sale penale. Un alt exerciţiu foarte popular
în instituţiilor corecţionale din America de Nord, Marea Britanie şi Germania este cel prescurtat
ABC (Antecedents, Behavior, Consequences). Accentual în acest exerciţiu cade pe consecinţele
pe care faptele antisociale le-a produs asupra clientului, familiei sale, victimei etc.
• Evaluarea sănătăţii mentale
Într-o serie de studii s-a arătat că cca 50% dintre infracţiunile comise în SUA au avut ca actori
principali personae suferinde de diferite forme de psihoză, iar infracţiunile comise de aceştia sunt
predominant violente.
Astfel, pentru evaluarea sănătăţii mentale este necesar verificarea capacităţilor psihotice.
Diagnosticul psihiatric nu poate fi aplicat decît de un psihiatru, însă este important ca şi asistentul
social să aibă informaţii necesare pentru a “citi semnele” unei asemenea tulburări şi pentru a
sesiza medicul psihiatru.

3. Utilizarea interviului în lucrul cu minorii în conflict cu legea

O tehnică, utilizată pe larg în lucrul cu minorii în conflict cu legea este interviul. În sens
larg, prin interviu înţelegem un proces axat pe comunicare prin intermediul căreia sunt obţinute
informaţii cu scopul evaluării intervievatului. Este deci, o tehnică structurală avînd obiectivul de a
cunoaşte o altă persoană.
Aşadar, interviul este o modalitate de investigare ştiinţifică şi de intervenţie socială bazată
pe comunicarea verbală, având ca scop principal înţelegerea şi explicarea fenomenelor
socioumane.
În lucrările de specialitate, interviurile sunt clasificate în funcţie de două criterii: gradul de
libertate lăsată interlocutorului şi nivelul de profunzime a interviului. Gradul de libertate a
interviului derivă din caracterul întrebărilor, din intervenţia sau neintervenţia cercetătorului în
discursul intervievatului. Astfel, unele interviuri sunt marcate de întrebările precise şi
intervenţiile repetate ale cercetătorului, în timp ce altele pot fi „libere”. Cât priveşte nivelul de
profunzime a interviului, acesta depinde de cantitatea şi complexitatea răspunsurilor primite.
Alegerea tipului de interviu depinde de scopul, specificul şi dimensiunea cercetării sau
intervenţiei sociale. Astfel, în cazul unui interviu clinic, nu vom putea apela la întrebări scurte şi
prevăzute dinainte; în cazul unei anchete de opinie (în cadrul căreia vor trebui intervievaţi foarte
mulţi subiecţi asupra unei teme precise) nu vom putea lăsa o libertate prea mare discuţiei, ci va
trebui s-o conducem prin întrebări exacte.
În funcţie de gradul de profunzime şi de libertate, distingem trei categorii de interviuri:
interviuri nestructurate sau nonstandardizate/nestructurate; interviuri semistructurate şi
interviuri structurate.
Din categoria interviurilor nonstandardizate/nestructurate fac parte :
- interviul clinic, se caracterizează printr-un grad maxim de libertate
- interviul de profunzime, utilizat mai ales în domeniul studierii motivaţiilor.
Din categoria interviurilor semistructurate fac parte :
• interviul centrat (ghidat) cu răspunsuri libere (focused intervieva) are un grad de libertate
redus, prin impunerea unor teme de discuţie.
• Interviul cu întrebări deschise are un grad de libertate limitat prin formularea explicită a
întrebărilor, la care subiectul intervievat răspunde liber (adică răspunsurile nu sunt
precodificate).
 • Interviul structurat sau cu întrebări închise are un grad de libertate extrem de redus pentru
ambii interlocutori, întrucât întrebările sunt formulate înainte de începutul interviului.
Realizarea interviului presupune parcurgerea următoarelor trei mari etape:
pregătirea interviului;
derularea interviului;
analiza discursurilor şi redactarea raportului de interviu.
Aşadar, pregătirea interviului de către consilierul de probaţiune/asistentul social are două
dimensiuni: pregătirea teoretică şi pregătirea practică.
Pregătirea teoretică trebuie să aibă în atenţie următoarele aspecte: identificarea şi formularea
temei (problemei); documentarea teoretică asupra problemei, precizarea scopului şi a obiectivelor
interviului; construirea unui plan de interviu care să cuprindă ghidul de interviu (pentru
interviurile semistructurate şi structurate).
Pregătirea practică a interviului vizează abilităţile de comunicare şi relaţionare pe care
trebuie să le probeze investigatorul, să inspire încredere intervievatului; să manifeste empatie: să
fie dispus să asculte şi să fie interesat de ceea ce spune interlocutorul; să asculte şi să nu intervină
decât în momentele propice.
Literatura de specialitate identifică trei elemente care pot influenţa negativ calitatea
interviului:
- neîncrederea intervievatului
- reacţia negativă faţă de persoana cercetătorului, pe motive de diferenţă de vârstă, sex,
apartenenţă socială şi culturală, rasă etc. (pentru a evita o asemenea reacţie, cercetătorul trebuie
să-şi „construiască” o înfăţişare impersonală, neutră, care să nu şocheze prin nimic);
- riscul sugerării şi inducerii răspunsurilor prin ipotezele cercetării pe care le avansează
cercetătorul (pentru ca aceste ipoteze să nu inducă răspunsurile din partea intervievaţilor, este
necesară prezentarea lor neutră, ca fiind doar unele dintre ipotezele posibile).
Prima întâlnire cu participantul la interviu este decisivă în acest sens. Primul contact cu
viitorul intervievat, fie că se realizează telefonic, fie că se realizează printr-o vizită la domiciliu
sau la locul lui de muncă, are o importanţă deosebită, pentru că de la primul contact începe să se
construiască relaţia de comunicare.
Înregistrarea (audio sau video) a interviului se va efectua numai cu acordul prealabil al
intervievatului. Care trebuie de la început în ce măsură şi în ce manieră va fi asigurată
confidenţialitatea informaţiilor furnizate. Asupra tuturor acestor probleme consilierul de
probaţiune/asistentul social trebuie să ofere informaţii clare şi detaliate, răspunzând la întrebările
viitorului intervievat.
Obiectivul principal al intervievatorului constă în a favoriza producerea unui discurs pe o
temă dată, cu ajutorul unor strategii de ascultare şi de intervenţie. Pentru a-1 face pe interlocutor
să vorbească, intervievatorul trebuie să ştie să asculte. Activitatea de ascultare nu se reduce la
înregistrarea pasivă a datelor, ci antrenează operaţii mentale de selecţie, de comparaţie, de
inferenţă şi interpretare. Fiind întotdeauna orientată către obiective, ascultarea este activă şi, în
acelaşi timp, este o activitate de diagnostic.
Ascultarea activă constă în ascultarea mesajelor verbale şi decodificarea limbajului
nonverbal (expresia feţei, calitatea vocii, aspectul general, reacţii de moment).
Prin ascultarea activă, asistentul se centrează pe obţinerea de informaţii, fiind mai puţin
preocupat să dea sfaturi sau soluţii. Clientul trebuie să fie sigur că a fost auzit.
Pe parcursul intervievării, comunicarea nonverbală deţine un loc important. Pentru
asistentul social, decodificarea limbajului nonverbal al clientului reprezintă o importantă sursă de
informaţii, care poate întări sau infirma mesajele verbale. De asemenea, se recomandă ca, prin
limbajul nonverbal, cercetătorul să transmită încredere subiectului investigat şi să faciliteze
comunicarea.
 Relansarea este un tip de intervenţie ce survine frecvent pe parcursul interviului, având
rolul de a-1 determina pe interlocutor să explice mai bine ideea şi să dezvolte fragmentul de
discurs. Relansările au ca suport spusele anterioare ale celui intervievat.
Există mai multe tipuri de relansări, dintre care amintim: parafrazarea reiterarea),
completarea, interpretarea, interogaţia.
După fiecare interviu, este necesară redactarea unui raport prin intermediul căruia se
evidenţiază: conţinutul informaţional dobândit, calitatea informaţiei, modul de realizare a
interviului.
La nivelul muncii cu minorii în conflict cu legea, consilierii de probaţiune pot structura
stiluri de interviu pe diferite categorii de subiecţi: infractor, victimă, poliţişti, membri ai familiei
victimei/infractorului şi alte categorii implicate în oferirea de informaţii despre minorul în conflict
cu legea. Ca o tehnică specifică amintim interogarea, mai focalizată şi mai delimitată pe anumite
informaţii.

Interogarea în asistenţa socială. Delimitarea interviului de tehnica interogării

Tehnica interogativă nu se îndepărtează de scopul interviului (de a asculta ce spune
subiectul), căci se aplică atunci când se impune o dirijare spre anumite aspecte (anumite
evenimente, anumite circumstanţe, unele atitudini ale clientului etc).
Pentru aceasta sunt puse întrebări – fie că sunt deschise, adică răspunsul nu poate fi dat în
câteva cuvinte, fie că sunt închise, adică având variante de răspuns deja oferite şi/sau limitate.
Aceste întrebări au avantajul că focalizează atenţia pe anumite aspecte şi concentrează informaţia
oferită. A treia categorie de întrebări, cele probă, care sunt întrebări indirecte cu final deschis,
încurajează subiectul să abordeze chestiuni la care doar s-a făcut aluzie; au scopul de a clarifica şi
prelucra o serie de informaţii abandonate la un moment dat.
Interogarea reprezintă un instrument care se utilizeaza in lucrul cu delincvenţii minori,
îndeosebi cei din faza judiciarizării, care are ca scop fie obţinerea recunoaşterii unei acuzaţii din
partea unei persoane implicate într-un delict, fie clarificarea unor fapte din partea cuiva care este
nevinovat. Ca şi interviul, ea implică culegerea de date despre client sau subiect, dar focalizarea
este mult mai puternică şi presupune o abilitate deosebită în desfăşurarea ei.
Un element important îl constituie stilul aplicat în desfăşurare. Prima cerinţă este aceea de
a fi total profesional, fără implicări emoţionale personale. Nu este recomandabilă poziţia tipului
dur, uşor de descifrat de delincvenţii versaţi, şi nici abordarea unor presentimente.
Specific interogatoriului este şi punerea unor întrebări conductive, lucru total neindicat în
interviu, prin care se încurajează puternic anumite răspunsuri/mărturisiri; de regulă, aceste întrebări
reconstituie desfăşurarea delictului şi-i creează subiectului iluzia că doar recunoaşte nişte lucruri
deja cunoscute. De exemplu: „Ai fost în ... pe la ora ..., nu-i aşa?”, „Apoi ai plecat ..., ai făcut ...?”.
Dacă sunt subiecţi care fac afirmaţii false – şi acest lucru nu poate fi probat - trebuie lăsată
impresia că sunt acceptate; căci minciuna va genera o alta, astfel încât vor ajunge într-o situaţie în
care singura alternativă este adevărul.
Mai mult decât atât, după încheierea interogării, trebuie restabilită relaţia de lucru cu
clientul. De aceea este bine ca, de fiecare dată, clientul să ştie motivul interogatoriului şi
consecinţele acestuia, astfel încât această tehnică să fie privită ca pe ceva necesar, ce face parte din
sarcinile profesionale.

TEMA: Asistenţa socială a şomerilor

1. Instituţii comunitare ce oferă servicii şomerilor
2. Metode şi tehnici de lucru cu şomerii
Un grup aparte al populaţiei din Republica Moldova care necesită intervenţia serviciilor de
asistenţă socială este cel al şomerilor.
Pentru elaborarea şi implementare unor politici de ocupare cu un grad de coierenţă
acceptabil este necesară rezolvarea unor probleme legate de studierea cererii forţei de muncă,
determinarea principalelor canale de absorbţie de forţă de muncă, de cunoaştere şi studiere a
principalelor surse de creştere a şomajului, de identificare a căilor şi modalităţilor specifice
formării profesionale.
Statul îndeplineşte principala misiune în echilibrarea balanţei cerere-ofertă pe piaţa forţei
de muncă prin elaborerea strategiilor de redresare a economiei, a politicilor eficiente de ocupare
prin iniţiative legislative care să urmărească dinamica ocupării forţei de muncă.
Comunităţile locale pot deveni parteneri importanţi în mobilizarea resurselor locale, în
identificarea şi menţinerea unor soluţii pentru crearea de noi locuri de muncă, iar asociaţiile pot
contribui la efortul colectiv prin elaborarea de politici de ocupare, prin iniţiative legislative,
acţiuni cu caracter profesional şi prin alocarea de resurse financiare şi materiale.
Agenţii economici trebuie să acorde atenţie deosebită managementului resurselor umane
sub toate aspectele sale: selecţia, recrutarea, formarea, evaluarea şi perfecţionarea permanentă a
personalului. Societatea are nevoie de cetăţeni educaţi, căci educaţia oferă posibilitate opţiunii.
De asemenea perfecţionarea personalului duce la o funcţionare mai eficientă a pieţii forţei de
muncă care este esenţială pentru libertatea individuală, la o îmbunătăţire a calităţii vieţii, la noi
posibilităţi de cîştig.
Instituţiile de cercetare în cadrul acestora specialiştii pot efectua studii şi analize la
nivelul pieţii muncii deosebit de importante pentru activitatea decizională la nivelul socio-
economic, iar unităţile de învăţămînt trebuie să-şi adapteze programele de instruire la cerinţele
pieţii în concordanţă cu structura forţei de muncă solicitate, cît şi nivelului de pregătire cerut.
Organizaţiile internaţionale sprijină eforturile de a depăşi fenomenele negative ale
etapei de tranziţie la economia de piaţă, inclusiv şomajul, prin programe de asistenţă sub egida
Băncii Mondiale, Biroului Internaţional al Muncii, Programul Naţional de Eradicare a Sărăciei.

2.Metode şi tehnici de lucru cu şomerii

Metoda interviului
Asistentul social în rolul său de mediator utilizează metoda interviului informaţional.
Scopul acestui tip de interviu constă în obţinerea informaţiei care să-l ajute pe asistentul social să
înţeleagă mai bine clientul şi probleme lui. Interviul informaţional are următoarea structură:
- informaţii de identificare: nume, data naşterii, adresa, telefonul, rasa, religia,
venitul lunar;
- date despre familie şi copilărie: sunt prezentate experienţe familiale (relaţii cu
părinţii, cu fraţii şi surorile);
- starea de sănătate: este prezentată o evoluare a stării de sănătate (fizică şi mintală),
a internărilor (spitalizările) subiectului;
- istoria maritală: se prezintă elementele semnificative ale relaţiilor din cadrul
sistemului marital;
- performanţe şcolare: o apreciere a evoluţiei subiectului în mediu şcolar, a nivelului
de reuşită la diverse discipline şcolare;
- informaţii referitoare la nivelul instruirii: are sau nu studii profesionale sau
superioare, ce instituţie a absolvit, care au fost motivele alegerii specialităţii date,
cum a evoluat situaţia după absolvirea instituţiei.
- istoricul angajării: unde a fost angajat anterior, ce poziţie ocupa, care au fost
realizările profesionale, de ce a părăsit ultimul loc de muncă, în ce domeniu ar vrea
să activeze în continuare, prin ce surse a aflat despre eventualul loc de lucru.
- contracte cu alte instituţii sau agenţi care a ajutat pînă în prezent clientul, ce fel de
ajutor a primit din partea acestora;
- impresiile generale: sunt prezentate impresiile asistentului social despre client şi
observaţiile din timpul interviului.
Tehnici de evaluare a clientului sunt necesare pentru:
 - evaluarea medicală privind capacităţile fizice ale solicitantului, pentru a stabili
dacă acesta mai poate profesa într-o anumită meserie sau dacă poate fi repartizat la
un anumit loc de muncă;
- evaluarea psihologică a aptitudinilor profesionale sau a personalităţii
solicitantului, care vor fi corelate cu cerinţele locului de muncă sau ale cursului de
formare profesională (administrarea testelor psihologice se face de personal
calificat, mediatorul folosind concluziile specialiştilor).
Tehnici de pregătire a solicitantului pentru interviul cu agentul economic sunt utilizate
pentru a învăţa/orienta şomerii:
- unde şi cum să caute locuri de muncă vacante;
- procedee de abordare a conducerii agenţilor economici cosideraţi a fi potenţiali
angajatori;
- tehnica convorbirii telefonice legate de solicitarea unui loc de muncă;
- modul de întocmire a unui curriculum vitae;
- modul de prezentare la interviu;
- modul de comportare la locul de muncă, după angajare, în vederea păstrării locului
de muncă.
Instrumentele utilizate în activitatea de mediere pot fi:
- studii, statistici şi prognoze privind piaţa muncii, prezentînd situaţia actuală şi
evoluţia pieţii muncii, factorii care acţionează asupra cererii şi ofertei de locuri de
muncă, tendinţele privind ocuparea forţei de muncă;
- nomenclatoare/clasificări utilizate la nivel naţional;
- profiluri ocupaţionale/profesiograme/monografii profesionale, conţinînd o
descriere mai succintă sau mai largă a profesiilor cuprinse;
- instrumente de investigare psihologică prin intremediul cărora se testează interesul
şi aptitudinile unei persoane pentru o anumită profesie;
- bazele de date care conţin informaţii despre locurile de muncă disponibile,
legislaţia muncii.
Specialiştii centrului de mediere trebuie să urmărească evoluţia persoanelor angajate
pentru a putea evalua eficienţa pe termen mediu a muncii de mediere, şi pentru a interveni dacă
apar probleme ulterioare.

TEMA : Asistenţa socială a persoanelor cu dizabilităţi

1. Metode şi tehnici de lucru cu persoanele cu dizabilităţi
2. Servicii de asistenţă pentru persoanele cu dizabilitati

1. Metode şi tehnici de lucru cu persoanele cu disabilităţi

Metoda observaţiei – reprezinţă urmărirea conştientă şi sistematică a reacţiilor, atitudinilor
şi comportamentelor în cele mai variate situaţii. Pentru ca observaţia să fie eficientă sunt necesari
o serie de factori:
- particularităţile psihologice ale individului (observatorului)- focalizarea atenţiei.
- ecuaţia personală a observatorului – tipul de observaţie folosit.
- caracteristici ale percepţiei (selectivitatea percepţiei, factori sociali care pot modela
sau deforma percepţia).
Tipuri de observaţie:
- spontană sau provocată (cînd ne atrage atenţia un anumit comportament).
- integrală sau selectivă (complexă sau ne interesează doar un amunit aspect)
- continuă sau situaţională (timp îndelungat sau la moment)
- directă sau indirectă (într-un auditoriu sau vorbim cu profesorul)
- structurată sau nestructurată (cu plan sau fără plan)
- în condiţii naturale sau artificiale (la ore sau în medii speciale).
 Metoda analizei produselor activităţii – reprezintă o metodă care ne oferă date cu privire
la interesele, aptitudinile şi capacităţile prersoanei, informaţii despre intimitetea vieţii psihice,
imaginaţiei, creativitate. Această metodă este efectuată în studiul aptitudinilor care permit
identificarea înclinaţiilor spre un anumit domeniu.
În funcţie de vîrsta copilului şi de experienţa sa pot fi considerate produse ale activităţii
creaţiile literare, desenele, modele, proiecte, compoziţii etc.
Analiza produselor activităţii trebuie să urmărească spiritul de independenţă, bogăţia
vocabularului, capacitatea de reprezentare şi de aplicare a cunoştinţelor, stilul realizării,
originalitatea, precizia, complexitatea şi utilitatea produselor realizate.
Analiza documentelor şcolare/din instituţie. Documentele şcolare oferă informaţii despre
reuşita şcolară, randamentul, nivelul de studii, interese, relaţiile cu colegii, profesorii etc.
Metoda biografică – ne oferă informaţii cu privire la:
- structura familiei, condiţiile materiale, de locuit, profesie, nivelul cultural, relaţii
din familie, climatul afectiv din familie, particularităţile educaşiei primite în
familie, evenimente deoasebite din viaţa familiei.
- pregătirea generală – ruta şcolară, disciplinile preferate, rezultatele obţinute,
metodele de pregărire, comportament în relaţii cu colegii, ocupaţiile în timpul
liber, factori determinanţi în orientarea spre o anumită şcoală, profesie.
- aptitudini, conduite şi atitudini. Vor fi înscrise atitudinea şi conduitele specifice
din viaţa cotidiană, atitudinea faţă de valorile sociale, faţă de propriili calităţi şi
defecte. Proiecte, planuri, aspiraţii de viitor, domenii de interes şi moduri de
realizare.
Studiul de caz – tehnică a metodei biografice care trebuie să ţină cont de:
- alegerea subiectului.
- Documentarea privind particularităţile bio-psiho-pedagogică.
- Analiza modului concret în care răspunde nevoilor specifice ale subiectului.
Componentele studiului de caz:
- Date biografice.
- Date medicale semnificative – evoluţia în timp a sarcinii, naşterea, dezvoltarea în
primul an de viaţă, bolile din copilărie, antecedente patologice, spitalizări, starea
actuală de sănătate.
- Date psihologice semnificative – procesele şi fenomenele psihice, coeficientul de
inteligenţă, aptitudinile, comportametul, comunicarea cu cei din jur, interese şi
aspiraţii.
- Date pedagogice – reuşite şcolară, relaţiile cu colegii, profii.
Se va ţine cont de particularitîăţile de vîrstă şi de modul de manifestare în activităţi cotidiene, vor
fi evidenţiate aspectele particulare ale cazului, modalităţile de a răspunde la aceste nevoi. Mai
pot fi incluse informaţii despre programe de intervenţie, evoluţia S, prognozarea evoluţiei S,
sugestiile şi recomandările.
Medoda sociometrică – ce dezvoltă următoarele tehnici:
- chestionarul sociometric care cuprinde 1 sau mai multe întrebări care vizează
nominalizarea unor alegeri.
- testul sociometric – conţine itemi selectaţi pe anumite criterii prin care oamenii
sunt rugaţi să-şi exprime preferinţele, respingerile faţă de persoanele cunoscute.
Dezavantajul acestei metode constă într-un subiectivism bine evidenţiat ce scoate
în evidenţă riscul exprimării unei alegeri, respingerea faţă de o anumită motivaţie
şi desigur o alegere inadecvată uneori.
Metoda aprecierii obiective – pune la dispoziţii informaţii provenite din apreciarea
persoanei de alte persoane cu privire la o anumită însuşire.
Medoda experimentală – are avantajul de a scoate în evidenţă datele empirice obţinute, fapt ce
permite efectuarea unei generalizări cu privire la fenomenul sau situaţia studiată. Sunt utilizate
datele statistice pentru a argumenta amploarea fenomenului.
2. Servicii de asistenţă pentru persoanele cu dizabilitati

Serviciile comunitare de asistenţă socială specializată pentru persoane cu dizabilităţi sunt parte
integră a serviciilor sociale comunitare. Specificul acestor servicii reiese din diversitatea
tipologiilor dizabilităţii, problemelor sociale şi necesităţilor specifice ale persoanelor cu
dizabilităţi.
Reieşind din caracteristica generală a persoanelor cu dizabilităţi pot fi evidenţiate următoarele
servicii:
1. Serviciu de zi de îngrijire şi reabilitare multifuncţională pentru copii cu dizabilităţi
locomotorii.
2. Serviciu de reabilitare socio-medicală pentru persoane cu dizabilităţi locomotorii.
3. Serviciu de reabilitare pentru copii cu dizabilităţi de intelect.
4. Serviciu de plasament temporar pentru copii cu dizabilităţi severe.
5. Serviciu de îngrijire şi recuperare pentru adulţi cu dizabilităţi.
6. Serviciu de zi pentru persoane cu dizabilităţi senzoriale.
7. Serviciu de zi pentru copii cu tulburări de limbaj.
8. Serviciu de intervenţie timpurie pentru copii cu dizabilităţi.

În general, serviciile sociale pentru persoane cu dizabilităţi sunt focusate pe îmbunătăţirea

calităţii vieţii acestora prin oferirea de alternative (servicii noi create conform necesităţilor
beneficiarilor de servicii sociale) şi servicii de calitate. De asemenea, serviciile creează o
independenţă / autonomie personală mai mare prin recuperare şi reabilitare, dezvoltare de abilităţi
sociale şi profesionale. În acelaşi timp, aceste servicii creează noi oportunităţi în comunitate
pentru autorealizarea şi includerea profesionala si sociala a persoanelor cu dizabilităţi.
Serviciile pentru persoanele cu dizabilităţi sunt într-o legătură strânsă cu alte servicii din
comunitate şi presupune o colaborare strânsă cu acestea pentru a atinge la maxim scopul
integrării sociale. Aceste servicii sunt construite în baza a mai multor principii şi presupun
împuternicirea sau ajutorarea (asistenţa) persoanelor cu dizabilităţi pentru a face faţă de
sinestătător problemelor şi situaţiilor cotidiene care le creează dificultăţi. În asemenea situaţie,
rolul asistentului social este de a ajuta persoana cu dizabilităţi şi familia acestuia utilizând
serviciile existente în comunitate.
În cadrul reţelei de servicii sociale, serviciile pentru persoane cu dizabilităţi trebuie să ţină
cont de diversitatea necesităţilor beneficiarilor şi să prezinte întreaga gamă de servicii sau posibilă
asistenţă din partea Autorităţilor Publice (Locale sau Centrale) şi societăţii civile (inclusiv ONG-
uri).
Practica occidentală ne arată că cea mai eficientă metodă de lucru cu beneficiarii de
asistenţă socială este abordarea multidisciplinară a cazului. Organizarea tehnică a lucrului cu
persoanele este pusă în responsabilitatea unui manager de caz care de obicei este asistentul social.
De aceea, este esenţială desemnarea unui responsabil de caz pentru a asigura coordonarea
eforturilor specialiştilor implicaţi. Responsabilul de caz intermediază relaţia dintre persoană cu
dizabilităţi şi familie (naturală sau substitutivă), răspunde de organizarea eficientă a intervenţiei în
echipă, acordând atenţia cuvenită fiecărui profesionist şi delimitând clar atribuţiile fiecăruia.
Evaluarea periodică a cazului în cadrul echipei se face pe bază de documente scrise, argumentate.
În lucru cu beneficiarii, asistentul social ţine cont de posibilităţile de ajutorare prin
intermediul posibilităţilor deja existente: beneficii sociale (pensii şi prestaţii băneşti – alocaţii
sociale de stat, alocaţii pentru îngrijire, compensaţii nominative, alocaţii lunare de stat,
compensaţii pentru transport compensaţii pentru călătoriile în transportul urban şi interurban şi
ajutoare băneşti de o singură dată din fondurile de alocaţii sociale) şi servicii sociale.
Instrumentariul de intervenţie al asistentului social este divers. În organizarea lucrului cu
beneficiarii el poate folosi următoarele metode:
  observaţia (exploratorie, de diagnostic, experimentală, externă, participativă, structurală,
nestructurală)
 documentarea (clasificarea documentelor, analiza documentelor sociale)
 interviul (clinic, interviu de profunzime, semistructurat, structurat)
 biografică (povestea vieţii, istorii individuale, studii de caz)
 ancheta socială, convorbirea, consilierea
În lucru cu persoanele cu dizabilităţi asistentul social este conştient de rolurile pe care poate
să le joace la diferite etape alte intervenţiei sau în dependenţă de caz:
 broker social (legătura dintre client şi resursele din comunitate);
 facilitator (în timpul asistării beneficiarilor în găsirea resurselor interne pentru a realiza
schimbări);
 profesor (oferă noi informaţii necesare pentru a se descurca în situaţii problematice)
 mediator (rezolvarea disputelor care pot apărea între asistat şi alte persoane sau
organizaţii);
 avocat (purtător de cuvânt al beneficiarului, apărându-i cauza).
În tot procesul de lucru cu beneficiarii, asistentul social este acel specialist care deţine cazul în
întregime şi este responsabil de monitorizarea lui de la primele etape, până la sfârşitul intervenţiei,
chiar dacă în procesul lucrului au intervenit mai mulţi specialişti sau cazul a fost transmis unei alte
structuri de asistentă socială.

Tema: Modele de rezolvare a problemelor beneficiarilor

1. Planul individual de îngrijire
2. Acordarea sprijinului social şi familial
Elaborarea planului individual de îngrijire a copilului presupune la început evaluarea
situaţiei familiale, care include:
1. Identificarea nevoilor familiei biologice - care vizează, în primul rând evaluarea
posibilităţilor morale şi materiale ale familiei de a avea responsabilităţi de părinţi. În general,
plasarea într-o instituţie s-a făcut în baza unei motivaţii, la sesizarea organelor competente de
existenţa unor probleme, precum: lipsa condiţiilor de creştere şi îngrijire, abuz, lipsa posibilităţilor
materiale, lipsa locului de muncă al părinţilor etc. Când există reticenţe, fie din partea copiilor, fie
din partea părinţilor, este mult mai bine să se evalueze situaţia o perioadă mai mare de timp pentru
a preîntâmpina eventualele eşecuri – copilul să fugă de acasă, părintele să solicite din nou plasarea
copilului în instituţie, abuzuri asupra copilului etc.
2. Consilierea familiei şi sprijinirea acesteia în vederea stabilirii unui plan de viitor pentru
copil - are în vedere diferite tipuri de acţiuni îndreptate asupra membrilor familiei care solicită
reîntoarcerea copilului instituţionalizat: vizite la domiciliu, întrevedere separate cu membrii
familiei, dar şi organizarea unor întâlniri de grup.
3. Responsabilizarea familiei pentru viitorul copilului (de multe ori se întâmplă ca părinţii să
se disperseze de orice obligaţie faţă de copil, considerând că este datoria statului să îngrijească
acel copil). De exemplu, unui părinte care afirmă că el nu are ce să facă pentru copilul respectiv,
trebuie să i se repete în mod constant că este părintele acelui copil, că acest copil are nevoie de un
părinte, până se ajunge la o înţelegere în sensul reluării legăturii dintre copil şi părinte. Părinţii
uită de rolul pe care-l au faţă de copiii lor şi nu-şi mai vizitează copiii timp îndelungat. Această
legătură trebuie reluată şi părinţii trebuie încurajaţi să-şi viziteze. Această legătură uneori poate
avea un impact deosebit pentru părinţi, aceştea hotărând să-şi ia copilul acasă. Există situaţii când
copilul nu-şi vede familia de ani de zile, în acest timp s-au produs multe schimbări în ambele
părţi, schimbări neconştientizate. Astfel, reluarea legăturii îi ajută să cunoască schimbările
intervenite. În unele cazuri, modificările pot fi benefice şi-i pot ajuta pe părinţi să ia o decizie în
ceea ce priveşte un viitor împreună cu copilul.
4. Asistarea familiei în obţinerea drepturilor legale. Acest aspect al evaluării situaţiei
familiale se referă în primul rând la a oferi familiei informaţii cu privire la drepturile care i se
cuvin – se poate întâmpla ca datorită unei insuficiente informări, familia să nu beneficieze de
unele drepturi legale, legate în special de protecţia socială.
5. Sprijinirea pentru eliberarea actelor necesare externării copilului. Aceasta este etapa
finală a evaluării situaţiei familiale, care presupune susţinerea familiei pentru eliberarea actelor
necesare externării copilului: adeverinţe medicale, adeverinţe şcolare, ancheta socială etc.
În baza raportului de evaluare, se stabileşte planul individual de îngrijire, a cărui obiective vor fi
luate în consideraţie. Se cheamă toate persoanele relevante, inclusiv părinţii şi copilul (dacă este
nevoie, se cheamă şi familia extinsă)
Planul individual de îngrijire a copilului trebuie să sescrie responsabilităţile tuturor părţilor cu
privire la plasamentul în şcolile generale, beneficiile, plata de reintegrare, care ar fi de un ajutor
familiei în primele faze ale reintegrării etc. Şedinţe de eliberare/închidere se ţine în cazul când a
fost îndeplinit planul individual de îngrijire. Asistentul social şi personalul din instituţie trebuie să
monitorizeze progresul planului individual de îngrijire a copilului şi toată informaţia trebuie să fie
reflectată în dosarul copilului.
Asistentul social
1. Iniţial, asistentul social va face vizite zilnice, după cum e descris în planul individual de
îngrijire a copilului, monitorizează consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor de familie şi va oferi
sprijin copilului şi părinţilor.
2. Asistentul social se va asigura că nivelul de sprijin, care i se oferă copilului, corespunde
necesităţilor sale şi că copilul este protejat de pericole.
3. Asistentul social, în colaborare cu familia, va ajuta la identificarea problemelor şi va discuta
cum aceste probleme pot fi rezolvate în cadrul familiei şi cu ajutor din partea altor specialişti.
4. Asistentul social va continua să menţină legătura cu toate agenţiile implicate pentru a
determina care sunt cele mai potrivite servicii pentru a satisface necesităţile copilului.
5. Asistentul social se va asigura că ajutorul financiar, care este primit de către familie, este
folosit conform scopului: de a satisface necesităţile specifice ale copilului.
6. Asistentul Social este responsabil de a cere revederi regulate ale progresului familiei şi spre
sfîrşit de a cere ieşirea lor din proiect. Cazul va fi închis după completarea planului individual de
îngrijire a copilului în timpul şedinţei de închidere.
7. Familia trebuie să fie prezentă la revederi. Procesul verbal de la revedere trebuie să fie
distribuită tuturor care participă, inclusiv părinţilor.
Părintele/părinţii
1. Părinţii au responsabilitatea de a coopera cu asistenţii sociali, adică să permită asistentului
social să viziteze familia acasă, să se întâlnească cu membrii familiei pentru a discuta progresul
sau regresul copilului etc;
2. Părintele poartă responsabilitatea de a folosi banii cu raţiune şi după cum a fost stabilit cu
asistentul social.
3. Responsabilitatea părintelui pentru sănătatea şi dezvoltarea copiilor lor trebuie să fie supremă
întotdeauna, deci, în caz de necesitate părintele trebuie să ia legătura cu alte agenţii, de exemplu
şcoala, instituţiile medicale etc.

2. Acordarea sprijinului social şi familial

Termenul de „sprijin social” este folosit pentru a desemna nenumăratele forme prin care
unele persoane primesc ajutor din partea altora. Sprijinul social este definit ca “informaţie
verbală sau nonverbală, sau sfatul, ajutorul concret, sau acţiunea care sunt oferite de
asistentul social clientului şi care au consecinţe asupra comportamentului şi stării
emoţionale ale clientului”. Sprijinul social este componentă a reţelei sociale cu care fiecare
individ sau grup interacţionează în contextul vieţii comunitare sau sociale. S-a constatat că
familiile care au nevoie de sprijin social sunt adesea izolate de rude sau prieteni, fiind în
incapacitatea de a-şi rezolva problemele legate de satisfacerea necesităţilor fundamentale.
Acordarea sprijinului social necesită întocmirea unei mape a reţelei de relaţii sociale care foloseşte
drept instrument în atingerea obiectivului propus de către asistentul social - dezvoltarea de către
client a capacităţii de autopercepere şi de autoevaluare realistă.
Sprijinul social se referă la acţiunile întreprinse de alţii în scopul de a ajuta. Sprijinul
social este de 3 tipuri:
1. Sprijinul afectiv – ascultarea exprimării unor sentimente şi încurajarea;
2. Sprijinul informativ – învăţarea sau oferirea de informaţii sau sfaturi, sau ajutorul oferit
unei persoane pentru a lua o hotărâre importantă;
3. Sprijin material/financiar – împrumutarea de bani sau bunuri, ajutorul oferit pentru
ducerea la bun sfârşit a unor sarcini, sau pentru a transporta pe cineva undeva.
O reţea de sprijin social se referă la un grup de oameni care oferă diferite forme de sprijin
social. Sprijinul social poate fi acordat prin intermediul unor reţele de membri de familie, prieteni
şi colegi, sau al unor grupuri sau organizaţii cum ar fi cele religioase. Sprijinul „formal” se referă
la serviciile oferite de profesionişti plătiţi. Serviciile de sprijin informal sunt acordate de reţele
familiale, prieteni, voluntari sau grupuri comunitare.
S-ar putea ca, în pofida unor largi reţele sociale, oamenii să nu se simtă sprijiniţi, sau s-ar
putea să nu primească acel sprijin de care au nevoie. S-ar putea să existe şi modele „negative” de
reţele de sprijin. De exemplu, s-ar putea ca reţelele sociale să încurajeze comportamentul deviant,
cum ar fi de exemplu consumul de alcool.
Evaluarea sprijinului social este necesară şi utilă din mai multe puncte de vedre:
1. Toţi avem nevoie de prietenie şi sprijin social. Nici unul dintre noi nu este complet
independent.
2. Sprijinul informal este mai la îndemână decât cel formal. Până la 95% din ajutor este
acordat prin intermediul sprijinului informa.
3. Formele de sprijin social sunt mai eficiente pentru beneficiar.
4. Sprijinul social este mai puţin costisitor decât crearea unor forme oficiale de sprijin.
Ajutând familiile să-şi evalueze reţeaua de sprijin social putem:
- Identifica resursele prin care familiile îşi pot atinge obiectivele
- Identifica lipsurile din reţeaua de sprijin pentru o familie şi deci nevoile de sprijin care pot
fi introduse în planul de servicii.
Există o serie de instrumente pe care un asistent social le poate folosi pentru a obţine
informaţii referitoare la serviciile de sprijin social pentru un beneficiar. Folosind harta reţelei
sociale, asistenţii sociali îşi solicită beneficiarii să gândească şi să scrie numele persoanelor a
căror prezenţă a fost importantă pentru ei în ultima lună. Acestea pot fi persoane pe care
beneficiarul le-a văzut, cu care a vorbit sau cărora le-a trimis scrisori. Harta cuprinde persoane
care i-au făcut pe beneficiari să se simtă bine sau rău, au jucat un rol în viaţa lor sau le-au
influenţat deciziile luate în această perioadă de timp. Nu există un număr anume de persoane care
trebuie să fie consemnat pe hartă, se vor nota, pur şi simplu, numele tuturor persoanelor indicate
de beneficiar.
Analiza reţelei sociale reprezintă un alt instrument util care poate fi folosit astfel:
1. În prima coloană beneficiarul notează persoanele cele mai importante din punctul lui de
vedere. Majoritatea beneficiarilor pot da numele a cel puţin 15 persoane.
2. În coloana următoare, beneficiarii vor nota domeniul în care persoana are legături cu ei.
3. În următoarele trei coloane se vor nota cele trei tipuri de sprijin social – material /
financiar, afectiv şi informativ – beneficiarului cerându-i să aprecieze frecvenţa sprijinului.
4. În a şasea coloană se va nota reciprocitatea, de exemplu, primeşte dar şi oferă beneficiarul
sprijin acestor persoane.
5. În ultima coloană, beneficiarii arată care este frecvenţa contactelor cu fiecare persoană.
Cu ajutorul hartei şi analizei, asistenţii sociali îşi pot face o imagine a reţelei de sprijin social
a fiecărui beneficiar.
Aspectele cheie pentru specialiştii, care oferă sprijin familial
Există două moduri principale, prin care se poate oferi sprijin unei persoane sau unei familii, care
este în curs de recuperare după o criză sau o traumă:
Sprijin instrumental (sau activ) - specialiştii oferă ajutor practic sau informaţie.
Sprijinul instrumental se oferă, de obicei, la etapa iniţială de criză, atunci când persoana ce oferă
susţinere deţine careva control asupra situaţiei şi poate face ceva pentru a o îmbunătăţi (de ex.
ajutor practic în aranjamente de cazare pentru o familie care şi-a pierdut casa din cauza
incendiului).
Sprijin emoţional - specialistul ascultă, recunoaşte durerea şi suferinţa şi arată empatie.
După aceasta poate urma încurajarea pentru reconstruirea încrederii în sine a persoanei respective.
Sprijinul emoţional este mai relevant la etapa de tranziţie, atunci când persoana dată sau familia
acceptă realitatea că nimic nu se mai poate face pentru a repara sau înlocui pierderea sau dauna
suferită (de ex., un grup de susţinere pentru adulţii care au fost supuşi abuzului în copilărie, sau a
copiilor care şi-au pierdut un părinte din cauza decesului sau divorţului).