TEORIA INTRETINERII SI TEORIA

INGRIJIRII
By
Bianca Marginean
– November 11, 2010Posted in: Asistenta Sociala

Teoria asistenţei sociale este eficientă dacă ea determină direcţiile activităţii practice în acordarea
ajutorului social, prin care se asigură protecţia drepturilor şi garanţiile sociale ale omului şi dacă
activitatea în această sferă se realizează prin diverse forme şi mijloaceîn dependenţă de situaţia
concretă.Conţinutul teoriei asistenţei sociale şi direcţiile principale ale ei ca activitate
profesională sunt determinate în ultimă instanţă de practica socială. Dacă lipseşte oasemenea
interconexiune, teoria aplicată nu poate fi utilă.

Unicitatea asistenţei sociale derivă din modul de aplicare a bagajului său de cunoştinţe in
practică. Asistenţa socială are menirea de a schimba câte ceva. Pentru aceasta asistentul social
trebuie să ştie cum să acţioneze, cum să intervină in viaţa individului, a grupurilor, a intregii
comunităţi. De asemenea, el trebuie să ştie să colaboreze cu alţi oameni, respectiv să medieze
intre ei. Competenţa in desfăşurarea unor asemenea activităţi se dobândeşte prin practică, prin
aplicarea unor metode, tehnici, strategii specializate de intervenţie activă in situaţii de criză. In
asistenţa socială mai mult decât in alte domenii teoria trebuie să se afle intr-un permanent
contact cu practica. Un bun asistent social trebuie să cunoască diverse metode şi tehnici delucru
cu persoana, familia, grupul pentru a le putea selecta pe cele maieficiente. Este insă absolut
greşită opinia celor ce spun că ei fac asistenţă socială doar “practică”, că asistenţii sociali sunt
oameni”practici” şi că fără teorie se descurcă bine. Un asistent social profesionist nicidecum nu
se formează doar prin invăţarea din”experienţa, sau din ceea ce i s-a spus la un curs de câteva
săptămâni.0 asemenea abordare a problemei creează o stare de nesiguranţă faţă de propriile
soluţii şi confuzie in luarea deciziei, dând naştere imposibilităţii de a descoperi semnificaţiile
corecte, explicite şi sistemice in desfăşurarea evenimentelor.

Teoria asistenţei sociale este însoţită sau particularizată într-o serie largă de “teorii specifice”, cu
o acţiune mult mai restrânsă, dar cu obiective precise. Un asistent social profesionalizat trebuie să
cunoască atât “teoria generală” a domeniului de activitate, cât şi tipurile sau formele concrete de
manifestare a acestuia (cum ar fi teoria îngrijirii, teoria ataşamentului, teoria pierderii, teoria
anxietăţii, participării şi cooperării, teoria identităţii etc.)

Teoria ingrinjirii ocupă locul principal, fiind în imediata apropiere a obiectivului fundamental al
sistemului de asistentă socială. Jim Black, cercetător englez, menţionează următoarele despre
conţinutul asistenţei sociale şi despre caracteristicile muncii “lucrătorului social”:

a) asistentul social este o persoană, care încearcă să ajute pe cineva care are o problemă şi care
nu se poate ajuta singur;

b) serviciul de asistenţă socială acordă un prim ajutor şi aduce mai ales “uşurare şi alinare”
clienţilor în ceea ce priveşte problemele lor, fără a reuşi întotdeauna să le şi rezolve;
1
c) asistentul social încearcã sã ajute clientul sã facã faþã cât mai bine problemei pe care o are
ºi sã-1 scoatã cât mai repede în afara acesteia;

d) asistentul social este cel care ajutã pe “ceilalþi,” suportând mediul în care se aflã ºi
încercând sã-1 schimbe;

e) singurul lucru pe care îl poate face uneori asistentul social este să înţeleagă şi să participe
alături de client la viaţa nenorocită a acestuia etc.

Termenul de ingrijire este restrictiv şi tehnic (empiric şi operaţional) la origine. Dacă în limbajul
comun întreţinerea a rămas un cuvânt oarecare, în limbajul specializat de concepte trebuie supus
regulilor şi operaţiilor sistemului iniţial înainte de a fi aplicat în practica de teren. Tipurile sau
modelele de îngrijire nu sunt statice, nici pesimiste şi nici limitate în ceea ce priveşte potenţialul
lor de intervenţie şi ajutor, în ciuda lipsei materiale. Asistentul social trebuie să fie optimist,
indiferent de condiţii trebuie să “transfere” clientului o stare optimistă, fără de care îngrijirea nu
ar avea sens. Optimismul şi încrederea în utilitatea şi necesitatea muncii pe care o desfăşoară fac
parte din statutul profesional al acestuia.

În sensul acceptat si practicat în asistenþa socialã, îngrijirea clientului nu presupune imperativ

schimbarea personalitãþii acestuia. “Dacã schimbarea are loc – scrie Martin Davies – aceasta se
datoreazã mai curând destinului clientului, si nu efectivului magic al muncii sale. A vorbi numai
de terapie înseamnã a exagera puterea asistentului social si a risca denigrarea adevãratelor functii
de îngrijire care caracterizeazã natura profesiei”.

Ingrijirea socialã este mult mai complexã decât cea medicalã. Ele nu pot fi nici confundate, nici
izolate, datoritã raporturilor complementare, si chiar de interdependentã. Pentru ca munca
asistentului social sã dea rezultate, trebuie ca beneficiarul (clientul) sã nu aibã probleme strict
medicale, interventia sau cooperarea medicului având prioritate (când este cazul).

De asemenea, pentru ca munca medicului să dea rezultate optime, trebuie ca individul să nu aibă
probleme sociale şi familiale prea grave, ameliorarea acestora prin intervenţia asistentului social
fiind importantă şi necesară.

Delimitând cât mai precis actiunile de îngrijire de activitãþile de monitorizare (sfãtuire,

supraveghere), asistentul social trebuie sã deþinã un nivel adecvat de instruire în domeniu, sã
cunoascã fundamentele teoretice ale problemei si sã stãpâneascã tehnicile de interventie specifice
cazului dat.

Conţinutul principal al îngrijirii îl constituie acţiunea practică în confruntare cu nevoile, temerile

şi cu ansamblul stării de vulnerabilitate în care se află clientul, cei mai mari duşmani ai muncii
fiind pasivitatea şi neglijenţa. Asistentul social se află între două extreme pe care trebuie să le
evite: a nu face nimic sau, la fel de grav, a filosofa şi teoretiza prea mult propriul statut, fără nici
o acţiune şi a-şi propune salvarea lumii de toate problemele ei.

2
Teoria îngrijirii vizează atât individul în situaţia de risc şi familia din care face parte, cât şi
mediul social degradat sau în curs de degradare, grupul-problemă, comunitatea sau colectivitatea
umană marginalizată, presupunând implicarea asistentului social în programe şi acţiuni practice.

Munca asistentului social trebuie să se înscrie organic, armonios în sistemul îngrijirii, din
perspectiva diferiţilor actori:

a ) clientului (autoîngrijire, participare la îngrijire);

b) a familiei (sau a grupului primar din care face parte…);

c) a agentiei specializate în domeniu;

d) a asistentului social, care monitorizează ansamblul activităţii de îngrijire;

e) a comunitãtii locale si a factorilor instituþionali locali, responsabili de functionarea normalã;

f) a societăţii globale.

Programele de îngrijire pot fi modeste în obiectivele lor, dar realizarea acestora poate genera
efecte semnificative: pe termen scurt se realizeazã treptat, în functie de “ponderea rezultatelor”,
iar pe termen lung deschid calea spre o tintã mai îndepãrtatã, dar mai ambitioasã: constientizarea
“inaltei prioritãti” a ajutorului si îngrijirii interumane într-o societate normalã.Ingrijirea umanã
presupune o interventie calificatã si sistematicã, adicã implicarea unei serii întregi de
profesionisti organizati în echipe. Obiectivul fundamental al îngrijirii îl constituie asigurarea pe
termen lung a independenţei clienţilor ( în măsura posibilă). Nu poate fi vorba despre o adevărată
protecţie sau îngrijire umană acolo unde nu se apără demnitatea clientului, iar aceasta nu se
realizează decât în condiţiile independenţei materiale şi afective faţă de ceilalţi. Fiecare asistent
social şi chiar fiecare agenţie din domeniu trebuie să se specializeze în realizarea unei îngrijiri
specifice.

Pentru majoritatea oamenilor, autoîngrijirea constituie forma firească de garanţie şi asigurare a

condiţiilor normale de viaţă într-o societate care funcţionează normal. Pentru o minoritate umană
formată din indivizi sau grupuri marginalizate, dependente, autoîngrijirea nu este posibilă.
Necesitatea îngrijirii a acestor grupuri constituie cheia de boltă a legitimităţii profesiei de asistent
social.