UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU”DIN

ARAD

Material ajutător pentru cursul: Teorii și metode de

intervenție (grup și comunitate)

Conf. univ. dr. Remus RUNCAN

Asistență socială, anul I, semestrul I
2023-2024

Numai pentru uz didactic!!!

1
Materialul prezent este o copilație din cursurile:

TEHNICI DE INTERVENȚIE ÎN ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Autori: Vîrlan Maria, Dița Maria - Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion
Creangă”, Chișinău

DEPRINDERI ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Autor: Conf. univ. dr. Loreni Baciu – Universitatea de Vest

2
Capitolul I. Introducere

Capitolul II. Intervenția în asistența socială – cadrul general

1. Repere definitorii. Teoria generală a intervenției. Scopuri. Principii

2. Misiunea şi obiectivele intervenției asistențiale
3. Nivelurile intervenției în practica asistenței sociale
4. Forme ale intervenţiilor sociale

Capitolul III. Forme ale intervenţiilor sociale & Tipurile acţiunilor

întreprinse

Capitolul IV. Definirea deprinderilor utilizate în asistenţă socială

1. Practica generalistă în asistenţă socială

2. Rolurile asistentului social
3. Definirea deprinderilor utilizate in Asistenţă Socială

Capitolul V. Clasificarea deprinderilor utilizate în asistenţă socială

Capitolul VI Deprinderile asistentului social în lucrul cu grupurile

1. Intervenția la nivel mezo-social în domeniul asistenței sociale

2. Stadiile desfășurării activităților de grup în domeniul asistenței sociale
3. Deprinderile asistentului social în lucrul cu grupurile

Capitolul VII. Metodologia elaborării planului de intervenţie

1. Elaborarea planului de intervenție

2. Acordul cu beneficiarul ca parte componenetă a intervenţiei
3. Intervenţia propriu-zisă în cadrul managementului de caz.

Capitolul VIII. Principii etice şi valori profesionale în practica asistenței

sociale

3
Capitolul I - Introducere

Asistenţa socială are ca aspiraţie realizarea unei societăţi nu numai prospere,

dar şi înalt incluzive pentru toţi cetăţenii ei, aceasta referindu-se şi la cei care,
din motive subiective sau obiective, se află în situații de viață dificile și poziţii
sociale marginale.
Intervenția asistențială va da rezultate pozitive și benefice pentru asistați doar
atunci când aceasta va fi bazată pe o legislaţie şi o reţea de servicii specifice şi
va fi desfăşurată în conformitate cu criterii profesionale certe.
Menirea asistenţei sociale este de a asigura accesul acelor persoane care nu se
pot adapta prin forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot
bucura de drepturile elementare şi fundamentale: cel de a beneficia de
alimentaţie corespunzătoare, de un adăpost decent, de servicii de îngrijire a
sănătăţii, igienă, educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de posibilităţi de
autorealizare.
Ansamblul măsurilor legislative şi administrative, al serviciilor prin care se
reglementează modalităţile de sprijin oferite cetăţenilor cu resurse
insuficiente constituie în mod tradiţional protecţia socială.
Procesul propriu-zis prin care cetăţenii beneficiază de măsurile de protecţie
socială şi de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei
bune integrări în societate, constituie asistenţa socială.
Altfel spus, ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot
beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei
lor, asistate și sprijinite la fiecare etapă de către un asistent social profesionist
care reușește să-și desfășoare activitățile sale în cadrul echipei
multidisciplinare, reprezintă procesul de intervenție asistențială.
Dacă nu vrem să trăim într-o societate sfâşiată de tulburări sociale ale căror
cauze sunt legate de probleme ca, de exemplu, sărăcia, delicvenţa, intoleranţa,
alcoolismul, abuzul de droguri, disperarea, violența domestică, vagabondajul,
chiar tragedia personală a şomerilor care sunt lipsiţi de posibilitatea de a-şi
dovedi puterea de muncă, a familiilor care eventual sunt în curs de
dezorganizare, a copiilor care cresc pe străzi sau sunt abandonaţi în case de
copii, a bătrânilor fără suport, ajunşi cerşetori ai milei publice, atunci pe planul
socialului trebuie să se facă simţită asistența socială iar demersul asistențial să
fie realizat doar de profesioiniști.
Se cere să se dezvolte o politică socială atentă la problematica umană,
principială şi bine reglementată legal, iar instituţiile sociale menite să răspundă
nevoilor umane vor trebui să fie sensibile şi responsabile în abordarea
problemelor sociale, în satisfacerea nevoilor clienţilor lor.

4
Practicienii din acest domeniu urmează să înţeleagă că funcţia lor e justificată
doar dacă vine în sprijinul celor asistaţi și dacă serveşte bunăstarea
beneficiarilor.

Asistenţa socială exprimă orientarea politicilor publice către cetăţenii vulnerabili

ai unei societăţi. Investiţia oricărei forme de guvernământ în sistemul de protecţie
socială şi în serviciile sociale este importantă pentru a ne asigura că problemele
sociale existente (şomajul, sărăcia unei mase largi a populaţiei, excluziunea
socială, abandonul copiilor) nu vor avea consecinţe din ce în ce mai grave
asupra unor pături din ce în ce mai largi ale populaţiei.
Problemele menţionate atrag după sine altele, care nu afectează doar
persoanele cu dificultăţi de adaptare socială, ci şi pe membrii familiei lor, precum
şi comunitatea mai largă.
Probleme ca neglijarea sau chiar abandonul unor copii, sau a persoanelor
vârstnice şi acelor cu handicap din familie, delicvenţa, şomajul, pierderea
domiciliului şi altele există întoate ţările lumii, există însă deosebiri între ţări în
privinţa proporţiei acestora ca fenomene sociale, precum şi al felului în care ele
sunt tratate.
Munca prin care un asistent social oferă asistenţă indivizilor cu probleme este
un proces complex, în care este mai mult decât necesară respectarea unor
etape, metode și tehnici de intervenție specializate, în care construirea unei
relaţii de durată între asistentul social şi asistat este bazată pe încredere şi pe
speranţa de depăşire a dificultăţilor. (Zamfir C. (2002)
Excluziunea şi incluziunea socială, concepte cheie ale politicilorsociale. Interviu
realizat de S. Preda în Revista de Asistenţă Socială 6, pag. 23-26)

5
Capitolul II. Intervenția în asistența socială – cadrul general

Subiecte abordate

1. Repere definitorii. Teoria generală a intervenției. Scopuri. Principii

2. Misiunea şi obiectivele intervenției asistențiale
3. Nivelurile intervenției în practica asistenței sociale
4. Forme ale intervenţiilor sociale

1. Repere definitorii. Teoria generală a intervenției. Scopuri și principii

A. Repere definitorii.
După cum bine cunoaștem, o intervenție asistențială eficientă este una dintre
condiţiile bunului mers al unei societăţi democratice, dat fiind că asistența socială
desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi
profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor,
comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită
unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, nu
au, prin mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea de a conduce un mod de viaţă
decent.
Urmând definiţia Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din
domeniul muncii sociale, despre asistenţa socială putem spune că este o
activitate profesională orientată spre oferirea de ajutor oamenilor – consideraţi
ca indivizi, ca membrii de familie sau de grup şi ca membri ai unor comunităţi –
în vederea creşterii şi/sau refacerii capacităţii lor de funcţionare socială şi a
obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă trăită cu demnitate în cadrul social
dat.
Din cele afirmate reiese că asistenţa socială promovează sau reface o
interacţiune reciproc benefică între indivizi şi societate, în vederea ridicării
calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual şi familial, cât şi la nivel de grup şi
comunitar (Hepworth şi Larsen,1993).
Reciprocitatea legăturilor interpersonale este una din caracteristicile asistenţei
și intervenției sociale, dat fiind că ceea ce încearcă acestea să facă este să
includă pe cei aflaţi în situații social dezavantajate, prin practici care le asigură
îngrijire, dobândirea unor bunuri necesare şi împărtăşirea sentimentelor (B.
Jordan, 1997).

6
Indiferent de cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor
persoane, mediul fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi
şi resurse pentru realizarea potenţialităţilor şi aspiraţiilor lor.
Tot mediul social, cu marea sa diversitate culturală este cadrul de intervenţie
pentru asistentul social care oferă sprijin pentru satisfacerea nevoilor umane,
pentru înlăturarea stresului şi reducerea situaţiilor dificile.
Indivizii trebuie sa contribuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor
bunăstare, precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul lor apropiat şi – prin
extindere – la bunăstarea generală a societăţii.

B. Teoria generală a intervenţiei

Limita dintre cele două componente de bază ale managementului de caz -

evaluarea şi intervenţia - este greu de a fi stabilită, deoarece cunoaşterea cazului
nu se opreşte la faza de evaluare.
Trebuie să cunoaștem că evaluarea trebuie astfel condusă încât să nu agraveze
starea beneficiarului printr-un stil de investigaţie poliţienesc, ci, dimpotrivă, să o
amelioreze prin aspectele ei de ordin terapeutic, prin care beneficiarul
dobândeşte încredere în asistentul social, care va trebui să-l sprijine e întreg
parcursul intervenției.
Astfel, o evaluare realizată într-un mod profesionist asigură succesul intervenţiei.
Intervenţia este miezul activității asistentului social; ea este ceea ce în mod
natural urmează după evaluarea subiectului.
Intervenţia reprezintă “îngrijirea a unui subiect aflat în criză” cu scopul readucerii
lui la nivelul de competenţă şi funcţionare adaptativă din pre- criză şi de a preveni
sau reduce impactul negativ al evenimentului/evenimentelor declanşatoare la
care a fost supus (Everly Jr. si Mitchell, 1999).
Indiferent de doctrina în care se ancorează, intervenţia trebuie să conducă
la întreruperea lanţului cauzal al crizei (James si Gilliland, 2005), la stabilizarea
emoţională a subiectului, la înlăturarea simptomelor, la restaurarea funcţionării
şi la îndrumarea ulterioară a subiectului (Everly Jr., 2000).

Intervenţia îşi are radăcinile în timpul celui de la II-lea Război Mondial, cînd au
apărut o mulţime de soldaţi cu consecinţe psihologice, sociale şi fizice severe în
urma traumei războiului şi care au creat necesitatea de intervenţii specifice
pentru a le restabili situația.
A urmat o lungă perioada de eforturi de teoretizare a crizei, a relaţiei cu factorii
declanşatori/predispozanţi, a stadiilor crizei, însă teoria intervenţiei nu a primit în
mod explicit aceeaşi atenţie.
7
Aceasta din urmă a fost concepută doar ca un mănunchi de tehnici derivate din
teoria crizei care se aplică în funcţie de tipul crizei şi de nevoile particulare ale
subiectului, ca o formă de terapie (Ewing, 1978).
Principalele tehnici utilizate erau:
1) tehnica recompensării, focalizată exclusiv pe problemele subiectului cu scopul
prevenirii decompensării psihologice;
2) modelul orientat pe stress, cu accentul pe factorii externi subiectului şi
3) modelul sistemic care lua în considerare relaţia dintre subiect/familie şi
contextual social.
Modelele erau reciproc exclusive, o abordare înlocuia automat pe alta şi ele se
limitau doar la o “manipulare generica” a unui şir de factori implicaţi în criză (Poal,
1990).
Ulterior, intervenţia a început să se desprindă de terapie şi astfel Rosenbluh
(1981) şi Hafen şi Peterson (1982) concep intervenţia în criză ca un fel de “prim
ajutor” oferit subiecţilor pentru ai ajuta să depăşească perioada temporar de
incapacitate de coping dată de o situaţie dificlă sau stresantă.
Aceast punct de vedere plasează intervenţia în prima linie de răspuns şi îi
conferă principala ei caracteristică, rapiditatea de răspuns şi întinderea pe un
timp limitat.
Au fost folosite diferite modele teoretice pentru explicarea crizei si a metodelor
de intervenţie dar nici unul nu a putut cuprinde toate aspectele pe care criza le
poate avea.
Fiecare individ este unic în felul cum trăieşte şi descrie criza pe care o străbate
şi aceasta conduce la o multitudine de aspecte şi interpretări ale crizei.

C. Scopul şi principiile intervenţiei

În ciuda abordărilor diferite, s-a conturat un scop comun al tuturor intervenţiilor
în criză şi anume, restaurarea şi îmbunătăţirea capacităţii de adaptare şi de
coping a individului în faţa unei situaţii neprevăzute, stresante şi generatoare de
stres.

O serie de autori au stabilit care sunt scopurile intervenţiei și anume:

• identificarea factorilor cauzali ai crizei şi înţelegerea rolului lor

schimbarea percepţiei individului asupra agentului precipitant
• stabilizarea cu încercarea de oprire a escaladării stresului
• uşurarea simptomelor (Butcher si colab. (1983)
• reducerea stresului subiectului
8
 • înlăturarea semnelor şi simptomelor stresului
• restaurarea nivelului optim de funcţionare preexistent crizei (Kanel
(1999)
• restabilirea funcţionării adaptative a subiectului
• restaurarea funcţionării şi capacităţii de coping
• identificarea şi utilizarea resurselor individuale, familiale şi comunitare în
depăşirea crizei
• furnizarea de informaţii şi psihoeducaţie (Flannery si Everly (2000)

Mai jos menţionăm câteva principii conform cărora trebuie să se realizeze

intervenţia în asistența socială:
- rapidă – o intervenţie timpurie și care va fi desfăşurată imediat va exclude mai
repede consecinţele secundare și îi va asigura clientului o reintegrare socială
eficientă ;
- simplă şi scurtă - intervenția trebuie să vizeze direct problemele evidenţiate
în evaluare inițială
- complexă - O intervenție axată concret pe necesitățile clientului va garanta
rezultate eficiente.
- imediată – pe parcursul intervenției, subiectul are posibilitatea să se adreseze
direct către serviciiile specializate iar asitentul socil este profesionistul care
asigur acest acces către servicii,
- cât mai aproape de reședința subiectului – clientul trebuie inclus în toate
programele de intervenție din raza teritorială în care acesta își are reședința
- concretă - în sensul abordării problemelor ridicate de subiect şi nu a celor
“descoperite” de specialist;
- realistă - bazată pe resursele psihologice şi sociale ale subiectului
- să nu creieze false aşteptări precum cele legate de beneficiul secundar
urmărit uneori de subiect.

2. Misiunea şi obiectivele intervenției socio-asistențiale

A. Misiunea
Specialiștii din domeniul asistențial cunosc că misiunea asistenţei sociale este
de a interveni în favoarea persoanelor defavorizate, marginalizate sau cu risc de
excluziune socială, prin oferirea de sprijin pentru obţinerea condiţiilor unei vieţi
decente şi prin susţinerea dezvoltării propriilor lor capacităţi şi competenţe, în
vederea integrării lor sociale corespunzătoare.

9
Pentru a explica rolul şi locul asistenţei sociale în societate, B. Jordan (1997)
reia o idee clasică, după carea sistenţa socială este un ansamblu de măsuri prin
care societatea încearcă să se proteje pe sine însăşi de membrii ei vulnerabili
şi, totodată, să-i compenseze pe aceştia din urmă pentru consecinţele negative
ale economiei de piaţă.
Necesitatea misiunii specifice asistenţei sociale apare acolo şi atunci, unde
comunităţile încep să-şi conştientizeze nevoile celor marginali şi consecinţele
individuale şi sociale ale marginalizării.

B. Obiectivele specifice ale intervenției asistenţiale

sunt:

a. Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi

rezolva propriile probleme. Asistenţa socială poate acţiona la nivelul indivizilor
prin ajutorul oferit oamenilor pentru a-şi vedea problemele dintr-o nouă
perspectivă; pentru a lua în considerare diferite alternative, pentru a-şi mobiliza
resursele latente proprii, a-şi mări capacitatea de autocunoaştere.
b. Asistenţa socială are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele
materiale necesare asigurării unei calităţi a vieţii la un nivel decent, facilitând
accesul spre serviciile sociale adecvate, în cadrul legal oferit de politicile sociale
ale ţării.
Asigurarea nevoilor primare ale oamenilor este şi va fi şi în viitor una din
raţiunile de a exista ale intervenției sociale. Pentru a-şi putea îndeplini această
menire, asistenţa socială trebuie să întreţină servicii precum cantinele sociale,
locuinţe sociale, ajutoare materiale, fonduri pentru alimente şi îmbrăcăminte,
adăposturi pentru cei fără adăpost sau pentru victimele violenţei sau a
dezastrelor naturale de orice fel.
c. Asistenţa socială stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea unor
servicii adecvate nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la
ajutor. Este menirea asistenţei sociale să sensibilizeze diferitele organizaţii şi
servicii la nevoile celor mai puţin integraţi în comunitate. Sensibilizarea serviciilor
şi a organizaţiilor la nevoile oamenilor va trebui să cuprindă şi conştientizarea
acestora faţă de nevoile culturale, lingvistice ale populaţiei (minoritare) care
recurge la ajutor.
d. Dacă asistentul social îşi fixează drept scop să acorde ajutor unui individ,
unei familii sau unui grup, el va trebui să urmărească îmbunătăţirea relaţiilor
acestuia (acestora) cu celelalte subsisteme şi sisteme de care depinde
integrarea sa (lor) socială. Facilitarea interacţiunilor dintre indivizi şi celelalte
persoane care trăiesc în mediul din care face parte individul va contribui la o mai
10
bună adaptare a indivizilor la cerinţele mediului social şi va spori şansele
dezvoltării autonomiei clienţilor.
e. Un alt obiectiv al intervenției asistențiale este influenţarea relaţiilor dintre
diferitele instituţii şi organizaţii implicate în activităţi de asistare, în sensul
unei mai bune colaborări dintre ele în favoarea clienţilor. Ne referim aici la
un rol important al asistenţei sociale, anume la rolul de coordonare şi medierea
activităţilor de ajutor care ajung la clienţi şi la familiile lor de la diferitele paliere.
În lipsa unei astfel de coordonări se pot risipi eforturi care ar putea fi utilizate mai
eficient sau clientul se poate găsi în imposibilitatea de a se folosi simultan de
diferitele resurse.
f. Influenţarea politicilor sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi sau
măsuri care să conducă la un mai mare grad de echitate socială a cetăţenilor şi
să asigure o calitate mai bună a vieţii categoriilor defavorizatede populaţie.

3. Nivelurile intervenţiei în practica asistenţei sociale

Un asistent social profesionist analizează problemele clientului său în contextul

întregului sistem social, extinzîndu-şi sfera intervenţiei la niveluri multiple ale
acesteia.
Cu toate că trebuie să se respecte principiul asistenței sociale individualizate,
asistentul social se concentrează asupra unor persoane, unor niveluri, ei
urmăresc în timpul intervenţiei interacţiunile reciproce, consecinţele la toate
nivelurile sistemului: intrapersonal, familial, interpersonal, comunitar, instituţional
şi societal.
Potenţialii beneficiari sunt monitorizați de-a lungul întregului traseul ce se întinde
de la intervenţiile asistenţiale la micronivel, la nivel intermediar până la cele de
la macronivel, de la sistemele mici la cele mari, incluzând chiar şi sistemul
profesiei de asistent social.
Astfel, nivelurile intervenţiei în asistenţa socială sunt următoarele:

A. Intervenţia asistențială la micronivel

Își se concentrează pe munca cu oamenii la nivel individual, în cadrul familiilor
sau al grupurilor mici pentru promovarea unor schimbări în funcţionarea
personal, în relaţiile sociale şi în modul în care oamenii interacţionează cu
resursele sociale şi instituţionale.
Deşi intervenţiile la micronivel determină schimbări în funcţionarea individuală,
eforturile asistenţilor sociali sunt îndreptate nu doar spre schimbarea indivizilor.
Ei au ca obiectiv şi realizarea unor schimbări ale altor sisteme, pentru a facilita
ameliorarea funcţionării sociale a unui individ sau a unei familii. În acest sens se
11
au în vedere anumite forme de ajutor financiar, de reabilitare și de adaptare,
de consiliere, de formare a deprinderilor de comunicare și relaționare cu cei din
jur, diverse terapii educaționale, sociale și comportamentale, care se petrec cu
și pentru persoane specifice și anume:
şomeri, minori delincvenţi, dependenţii de substanțe stupefiante, ex-deținuții,
persoanele fără adăpost și mijloace de trai, copii în situații de risc(copii
abandonați, copiii rămași fără îngrijire părintească, copiii străzii, minorii în conflict
cu legea), persoane cu disabilități, bătrâni solitari, victimele violenței
domestic,etc.sau familii, grupuri mici (familii social-vulnerabile, familii de
refugiați, cupluri dezorganizate etc.).

B. Intervenţia asistenţială la nivel intermediar

Determină schimbări ale unor grupuri de lucru, echipe, organizaţii şi în reţeaua
de servicii sociale. Schimbarea are loc în cadrul organizaţiilor şi grupurilor
formale ce vizează inclusiv structurile, obiectivele sau funcţiile acestora.
Dacă de exemplu, în lucrul cu copiii din familii afectate de săracie, aflăm că
aceştia se jenează de faptul că primesc subvenţii pentru prânz, deoarece, la
cantina şcolii, elevii care beneficiază gratuit de masă sunt separaţi fizic de cei
care plătesc pentru prânz, asistentul social poate îi poate ajuta pe aceşti copii,
intervenind direct asupra politicii şcolii întru a schimba situaţia.
Parteneriatul asistent social - şcoală în ceea ce priveşte practica umilitoare şi
discriminatorie reprezintă o intervenţie la nivel intermediar. Pentru dezvoltarea
unor resurse şi servicii de calitate este necesar să se lucreze asupra structurii
agenţiilor şi asupra reţelei de servicii sociale.

C. Intervenţia asistenţială la macronivel

Facilitează schimbările sociale prin munca cu vecinătăţile, comunităţile şi
societatea. Este vorba de promovarea dreptului comunităţii la o viaţă normală şi
funcţională, lipsită de violenţă, tensiuni psihice, sărăcie materială şi
spirituală; la sănătatea publică prin identificarea şi lichidarea „focarelor de
infecţie" sanitară sau moral- comportamentală; la viaţa culturală etc.
La acest nivel, asistenţii sociali au ca obiectiv realizarea unor schimbări sociale
prin organizarea vecinătăţii, prin planificare comunitară, dezvoltarea localităţii,
educaţie publică şi acţiuni sociale.
Declaraţia unui asistent social în cadrul unei proceduri legislative reflectă o
strategie la macronivel, de exemplu. în sprijinul unei politici naţionale
cuprinzătoare de protecţie a familiei.
Asistenţa socială la macronivel ţine de asigurarea condiţiilor materiale, a cadrului
legislativ şi instituţional, de formarea resurselor umane (asistenţilor sociali

12
profesionişti) pentru constituirea şi funcţionarea normală a sistemului de
asistenţă socială necesar întregii populaţii.

4. Intervenţia la nivelul profesiei de asistent social

Include preocupările comunităţii asistenţilor sociali de problemele din sistemul
profesiei de asistent social ce ţin depromovarea şi dezvoltarea profesiei, a
drepturilor şi obligaţiunilor profesionale, de respectarea Codului deontologic al
asistentului social.
Activităţile de la acest nivel definesc relaţiile profesionale cu colegii din
domeniul asistenţei sociale sau din alte domenii conexe, stabilesc
priorităţile profesiei, reorganizează sistemul dc servicii, se implică activ în
asigurarea competenţei persoanelor care devin asistenţi sociali în stabilirea
standardelor profesionale şi a responsabilităţilor asistenţilor sociali etc.
În concluzie menţionăm că asistentul social lucrează în scopul soluţionării unei
probleme cu sisteme de la diverse niveluri. Având în vizor, de exemplu,
intervenţia directă asupra indivizilor şi familiilor (intervenţie la micronivel), prin
oferirea de educaţie, consiliere şi facilitare a accesului la resursele comunitare
necesare, munca lui reprezintă mai mult decât o intervenţie la micronivel.
Din această perspectivă el caută să descopere lacunele din reţeaua de servicii
sociale în cazurile în care resursele de care familiile au nevoie nu sunt
disponibile.
Ca urmare, asistentul social lucrează cu alţi profesionişti în domeniul protecţiei
sociale, ceea ce reprezintă deja o intervenţie la nivel intermediar. În continuare,
împreună cu colegii din alte domenii, el dezvoltă un plan de educaţie comunitară
pentru promovarea şi aplicarea eficientă a competenţelor parentale, aceasta
constituind de acum o strategie la macronivel.
În cele din urmă, asistentul social analizează eficienţa muncii sale, fiind la curent
cu iniţiativele din domeniul politicii sociale de protecţie a familiei şi copilului.
Astfel, el face o integrare a cercetării, politicii sociale şi a intervenţiei
multinivelare ce caracterizează practica asistenţială generală.

13
Capitolul III. Forme ale intervenţiilor sociale & Tipurile acţiunilor
întreprinse

”Niciodată nu lucra mai mult decît clientul…”

Termenul “intervenţie”, este utilizat de aproximativ patru decenii în limbajul de

specialitate al ştiinţelor sociale şi al practicii asistenţiale. Acesta trimite în
principal la o acţiune de schimbare planificată, destinată să modifice cursul unor
evenimente, să modeleze comportamente şi atitudini, să refacă sistemul relaţiilor
interpersonale, să gestioneze crize şi conflicte sociale, să reformeze instituţii, să
impună o altă ordine valorică şi normativă.
În sens larg, “noţiunea de intervenţie implică deci cel puţin trei accepţiuni:
a) acordarea unui ajutor;
b) organizarea unui câmp de securitate socială;
c) constrângere.
Cunoaștem deja că scopul intervenţiei este să schimbe, să modifice, să
restructureze, să refacă structuri, organisme, grupuri” (Adrian Neculau, 2000).
Intervenţia în câmpul social presupune, aşadar, iniţierea unui proces de
schimbare centrat pe obiective (schimbare ghidată, planificată) cu privire la
evoluţia persoanelor şi/sau a structurilor sociale.
Trebuie să știm că chiar dacă în practica asistenţei sociale se aplică forme de
intervenţie combinate, acestea pot fi totuşi structurate şi analizate în funcţie de
anumite criterii și anume:
- natura problemei vizate: economică; administrativ-juridică; psihosocială;
educaţională;
- dimensiunea clientului: intervenţia socială personalizată sau case work;
groupwork; community work;
- perspectiva teoretico-metodologică pe care se bazează intervenţia: abordarea
psihosocială; asistenţa socială comportamentală; intervenţia sistemică;
intervenţia apreciativă; intervenţia participativă;
- gradul de libertate al acţiunii: strategii executorii şi strategii creative;
- obiectivele propuse şi strategia de lucru: intervenţia centrată pe client;
intervenţia în criză; intervenţia centrată pe sarcină; intervenţia centrată pe
problemă; intervenţia centrată pe oportunităţi, intervenţia directă; intervenţia
indirectă; intervenţia generală sau specializată etc.
- nivelurile de intervenţie în practica asistenţială generală:

14
intervenţia la micronivel: indivizi, familii, grupuri mici; strategii şi metode de
lucru: intervenţia de criză; terapia de familie; conexiunea şi referatele de
trimitere; utilizarea proceselor de grup;
intervenţia la nivel intermediar: organizaţii, grupuri formale, reţeaua de servicii
(intervenţia inter-instituţională);
intervenţia la macronivel: comunităţi şi societăţi; planificare comunitară;
educaţie publică; acţiuni sociale; formularea unor politici sociale; lobby;
intervenţia asupra profesiei: sistemul profesiei de asistent social; organizare
profesională; pregatire profesională; stabilirea de standarde şi responsabilităţi.
Opţiunea pentru o formă sau alta de intervenţie depinde de mai multe variabile
dintre care decisive sunt:
• obiectivul schimbării propuse,
• evaluarea situaţiei clientului şi contextul în care se acţionează,
• dimensiunea clientului,
• experienţa şi formaţia profesională a practicianului.
Teoria şi practica intervenţiei psihosociale au ca precursori pe sociologii
americani Kurt Lewin şi J.L. Moreno (anii ’30 - ’40 ai secolului XX) care,
impunând ca deziderat al ştiinţelor sociale demersul cercetare-acţiune,
marchează, deopotrivă, implicarea teoreticienilor în rezolvarea problemelor
societăţii, în previziunea şi controlul proceselor de schimbare socială şi ridicarea
gradului de activism al practicienilor.
În acelaşi registru epistemic se înscrie şi intervenţia sociologică – tehnică
practicată de sociologul francez Alain Touraine, pentru care sociologul este un
agent al istoricităţii, interesat de conflictele şi mişcările sociale ale epocii sale şi
nu un observator neutru.
De numele lui A. Touraine se leagă abordarea acţionalistă în sociologie şi
metoda intervenţionismului social cu ajutorul cărora sociologii studiază mişcările
sociale care induc schimbări majore, participând direct la ele.
Touraine şi colaboratorii săi au iniţiat o serie de intervenţii sociologice de
referinţă pentru studierea schimbării sociale, angajându-se activ în mişcările
studenţilor şi muncitorilor din 1968.
Aceste reconfigurări epistemologice au avut impact şi asupra domeniului
asistenţei sociale determinând, pe parcursul deceniului şapte al secolului XX,
redefinirea rolul asistentului social conceput nu doar în ipostaza de normalizare
şi control social ci, mai curând, ca agent al schimbării, iniţiind strategii creative
de intervenţie privind clientul individual, grupul şi comunitatea (!!! Exemple).
Racordarea asistentului social la o “ideologie a schimbării” pune în valoare
dimensiunea militantă a profesiei, menirea acesteia de a face operă de educaţie,
de conştientizare şi evaluare a problemelor sociale, de a acţiona în vederea

15
obţinerii unor drepturi pentru categoriile defavorizate şi a depăşirii situaţiilor de
criză.
Rolul asistentului social de agent al schimbării se concretizează în identificarea
unor strategii active de adaptare şi integrare socială, bazate pe o logică a
responsabilizării şi contractului, în virtutea cărora beneficiarul devine actor şi
partener în gestionarea propriilor probleme.
În teoria şi practica asistenţei sociale din ultimele decenii, se remarcă prin
eficienţă şi flexibilitate modelul intervenţiei în sensul schimbării, care nu se
limitează la un tip sau altul de ajutorare, ci proiectează strategii combinate şi
integrale (Cristina De Robertis, 1995).
Aceste strategii de intervenţie marchează trecerea de la o logică asistenţială
(paternalistă şi protecţionistă), specifică metodei case work, la o logică a
responsabilizării şi participării care are un impact pozitiv asupra dinamicii relaţiei
asistent-asistat.
La sfârşitul anilor ’80 se produce o schimbare de paradigmă în abordarea acţiunii
sociale şi a practicii asistenţiale concretizată în translaţia dinspre paradigma
cercetării-acţiune a anilor ’40, care a generat modelul intervenţiei centrate pe
problemă (paradigma deficienţei), înspre paradigma apreciativă care propune
un model al intervenţiei centrat pe identificarea şi valorizarea aspectelor pozitive
ale sistemelor sociale şi ale traiectoriilor individuale.
Managementul clasic al schimbării, ipostaziat în demersul cercetare-acţiune
”clasic”, se fundamentează pe paradigma deficienţei orientată spre identificarea
problemelor, deficienţelor, limitelor şi obstacolelor sistemului client şi rezolvarea
acestora.
Principala critică adusă acestei metodologii tradiţionale de intervenţie constă în
faptul că limitează potenţialul inovator şi regenerativ al unui sistem,
încorsetându-l în nişte tipare acţionale neproductive şi scheme mentale cu
conotaţii negative.
Demersul tradiţional prin care izolăm o problemă, o diagnosticăm şi identificăm
o soluţie adecvată produce însă un ”efect pervers”, adesea ignorat, prin faptul
că centrarea pe problemă dezvoltă anumite cadre mentale şi comportamentale
care conduc la amplificarea şi conservarea problemei.
În contrast cu paradigma deficienţei, abordarea apreciativă este un demers de
cercetare - intervenţie inovator prin faptul că propune o proiectare interactivă ce
reuşeşte dizolvarea problemei prin schimbarea sistemului care o generează (Şt.
Cojocaru, 2005).
Paradigma apreciativă porneşte de la o viziune pozitivă asupra realităţii
(”jumătatea plină”) şi caută să descopere aspectele pozitive din viaţa unui
sistem, valorizând scheme de acţiune generatoare de succes, în baza cărora
proiectează un viitor optimist.

16
Această nouă filosofie a intervenţiei se vizualizează în etapele anchetei
apreciative, sintetizate în ”modelul celor 4 D” (Discovery, Dream, Design,
Destiny).
În prima etapă (Discovery- ”descoperire apreciativă”) se identifică, împreună
cu sistemul client, aspectele şi experienţele pozitive ale acestuia, pe baza
cărora se va proiecta schimbarea dorită.
În etapa a doua (Dream) se conturează o viziune asupra a ceea ce este de dorit,
o imagine ideală spre care se tinde.
În etapa a treia (Design) se construieşte noua structură posibilă, configurată în
raport cu viziunea imaginată în etapa anterioară şi cu experienta pozitivă deja
probată.
În etapa a patra (Destiny) se implementează planul conceput prin mobilizarea
actorilor şi a resurselor necesare obţinerii rezultatelor.
Demersul apreciativ propune o strategie de schimbare a sistemelor sociale
centrată pe descoperirea a ceea ce merge bine într-un sistem şi identificarea
resorturilor prin care strategiile de succes pot fi replicate şi permanentizate
(”învăţarea din succese”).
Acest demers se detaşează mult faţă de traiectoria tradiţională a intervenţiei
(bazată pe modelul medical şi pe demersul cercetare- acţiune a anilor ’40),
orientată spre localizarea problemelor, a deficienţelor şi constrângerilor abordate
în următoarea succesiune de etape:
• identificarea problemei;
• analiza cauzelor;
• identificarea posibilelor soluţii;
• planificarea acţiunii;
• derularea planului;
• analiza şi evaluarea rezultatelor.
Intervenţia apreciativă, care se concentrează asupra punctelor tari ale clientului
şi mai puţin asupra deficienţelor lui, dezvoltă comportamente participative la
nivelul clientului asistenţei sociale.
Valorizarea punctelor tari ale clientului ca şi resurse în procesul de schimbare
reprezintă punctul central al abordării contemporane a practicii asistenţiale.
Din această perspectivă, intervenţia nu se mai concentrează asupra etiologiei
problemei şi asupra a ceea ce nu a mers bine în trecut, ci se concentrează
asupra prezentului (identificând ”punctele tari”) şi proiectează o viziune asupra
viitorului.
Practica asistenţială orientată spre punctele tari lucrează cu clienţii în calitate de
parteneri, contând pe competenţa, participarea şi implicarea acestora în
procesele de schimbare.

17
Importantă este mobilizarea şi capacitarea (empowerment) clientului. Cele două
tipuri de practici (perspectiva ”punctelor tari” şi practica participativă) se
completează şi se susţin reciproc.
Teoretizarea modalităţilor de planificare şi control a schimbării la nivel micro- şi
macrosocial are în atenţie găsirea unor repere normative şi valorice care
să asigure echilibrul dinamic al sistemului social.
Perspectiva acestui deziderat relevă, deopotrivă, importanţa şi dificultatea
acţiunii asistenţiale, situată la intersecţia dintre libertatea de iniţiativă şi
constrângerile instituţionale, dintre funcţia de conservare şi reproducere a
normelor şi modelelor de comportament socialmente acceptate şi funcţia de
schimbare socială, de promovare şi stimulare a autonomiei clienţilor.
În procesul intervenției, asistentul social responsabilizează, orientează,
sprijină și monitorizează asistatul pentru a face o schimbare și pentru a depăși
situația dificilă în care a ajuns.
Beneficiarul este cel care poartă responsabilitatea schimbării, însoţit fiind de
profesionistul care îl poate ajuta, prin două tipuri de acţiuni în cadrul intervenţiei:
directe, care implică direct beneficiarul și indirecte, acţiuni întreprinse în sprijinul
beneficiarului.

18
Tipurile acţiunilor întreprinse

Tipurile acţiunilor întreprinse de asistentul social împreună cu beneficiarii

la etapa intervenției, sunt :
• acţiuni întreprinse pentru a facilita dezvoltarea relaţiilor. De exemplu, la
nivelul relaţiei părinte-copil se poate interveni pentru a modifica
atitudinea neglijentă a mamei faţă de copilul ei, care are nevoie de atenţie
şi afectivitate;
• acţiuni întreprinse în scopul de a facilita dezvoltarea înţelegerii situaţiei
de către beneficiar. De exemplu, existenţa latentă a unui conflict duce la
perturbarea relaţiei dintre membrii unui cuplu conjugal. Aceştia pot nega
existenţa conflictului, ca mecanism de apărare, dar nu pot să
depăşească incongruentele din comportamentul lor iar înţelegerea
situaţiei poate duce la rezolvarea conflictului și depășirii situației
stresante;
• acţiuni întreprinse în procesul de planificare. De exemplu, organizarea
unei întâlniri cu familia lărgită pentru a selecta cea mai reuşită formă de
protecţie a unui copil rămas fără ocrotire părintească;
• acţiuni întreprinse pentru a ajuta beneficiarul să cunoască şi să
folosească resursele disponibile.De exemplu, orientarea beneficiarului
în depistarea resurselor utilizabile îl ajută să-şi dezvolte capacitatea
de a-şi rezolva problemele;
• acţiuni în situaţii de criză. De exemplu, asistentul social îl sprijină
emoţional pe beneficiar să depăşească momentele de criză ale existenţei
sale;
• acţiuni care sprijină funcţionarea socială a beneficiarului. De exemplu,
asistentul social îl ajută să perfecţioneze rolurile sociale pe care acesta
le are.
Oricare ar fi tipul de intervenţie, asistentul social trebuie să aleagă metoda cea
mai eficientă pentru a ajuta beneficiarul să facă o schimbare și să depășească
starea de dificultate. În funcţie de nivelul acţiunilor, acestea pot fi:
• primare, când se încearcă prevenirea apariţiei condiţiilor care pot
produce probleme indivizilor;
• secundare, când se încearcă prevenirea dezvoltării unor abuzuri asupra
beneficiarului;
• terţiare, când se furnizează tratamentul necesar pentru a se evita o înr
ăutăţire a situaţiei. (Neamţu Gh. Stan D. Asistenţa socială. Studii şi
aplicaţii.- Iaşi:Polirom, 2005 )
În literatura de specialitate dar și în practica asistenței sociale putem identifica
următoarele forme ale intervenţiei:

19
 • Intervenţie de scurtă durată (de o singură dată): Intervenţia de o
singură dată poate consta în susţinerea, îndrumarea și orientarea
beneficiarului la ajutor social, obţinerea mesei gratuite la şcoală sau în
cadrul cantinei sociale, achitarea rechizitelor la început de an şcolar,
perfectarea actelor de identitate, includerea acestuia în programe de
ajutor umanitar,etc. După intervenţia de o singură dată dosarul poate fi
închis.
• Intervenţia de lungă durată: Intervenţia de lungă durată constă în
susţinerea beneficiarului pentru o perioadă mai lungă de timp,cu oferirea
unei game complex de servicii gratuire sau parțial achitate, în
dependență de specificul instituției prestatoare de servicii dar și după
necesitățile clientului. Acest tip de intervenție presupune : revizuirea
cazului, monitorizare pe parcurs, evaluare/reevaluare sau redeschiderea
cazului.
Practica asistenței sociale include ambele tipuri de intervenţie iar rezultatul
intervenției (pozitiv sau negativ) nu întotdeauna depinde de tipul de intervenție
practicat dar mai sunt și o serie de alți factori cauzali care, uneori sunt constituite
ca impedimente majore în calea realizării demersului asistențial.
Aceștia sunt:
• Mediul social nefast al clientului
• Lipsa actelor de identitate dar și lipsa mijloacelor financiare pentru a le
perfecta
• Incapacitatea indivizilor de se autodeservi din cauza disabilității sau
nepregătirii pentru viața de adult
• Lipsa unei pregătiri profesionale
• Vârsta înaintată a clientului, când poate fi prea dificil de realizat schimbări
majore
• Relații tensionante cu membrii familiei biologice aceștia)
• Imperfecțiuni și lacune legislative și extinse
• Lipsa unor servicii sociale necesare în raza teritorială unde domiciliază
clientul
• Managementul ineficient al resurselor
• Lipsa pregătirii profesionale și a re/calificării membrilor echipei
multidisciplinare responsabili de soluționarea cazului
• Parteneriat ineficient, etc.

Intrebări de verificare a cunoștințelor :

1. Care sunt scopurile și principiile intervenției asistențiale?

2. Caracaterizați succint nivelurile intervenției.

20
3. Identificați tipurile acțiunilor întreprinse de asistentul social împreună cu
beneficiarul.
4. Diferențiați intervenția de scurtă durată de cea de lungă durată
5. Analizați următorul studiu de caz:

Seminar

”C. P . s-a născut la 24.09.1985 în or. Chișinău într-o familie monoparentală. La

vîrsta de 10 ani ramîne în grija bunicii iar mama a fost decăzută din drepturile
părintești și a emigrat în Federația Rusă. La scurt timp bunica fiind bolnavă nu a
avut posibilitatea să-și întrețină nepotul și a fost plasat într-o școală internat. A
absolvit Școala profesională polivalentă nr. 10, specialitatea auto lăcătuș. La
vîrsta de 16 ani a absolvit internatul și a mers să locuiască la niște cunoscuți .
La scurt timp după absolvire, în anul 2004 a fost condamnat la pivațiune de
libertate pentru acte de huliganism și tîlhărie pentru 6 luni. În tot acest timp a
decedat bunica, iar mătușa (sora mamei) a vindut apartamentul bunicii.
După eliberare, o perioadă a locuit la prieteni, cunoscuți între timp s-a adresat la
mai multe instanțe să-i fie elucidat cazul, însă nu a fost dus cazul pînă la capăt
din diverse motive, cum ar fi lipsa surselor financiare dar și dezinformarea.
În perioada 2007-2010 a fost plasat la Centrul pentru orfani ,, Vatra,, după care
a fost îndreptat la Centrul de găzduire pentru persoanele fără adăpost, unde
locuiește până în prezent. În 2010 a fost angajat în cîmpul muncii la combinatul
nr.2 Franzeluța unde a lucrat 3 ani,apoi a fost concediat din motive neclare. De
atunci lucrează ocazional, joacă în casino și nu-i prea reușește să se reintegreze
în societate.
Echipa de specialiști îi oferă permanent serviciile de care are nevoie dar până la
moment nu a fost posibilă rezolvarea cu succes a tuturor problemelor sale.
Buletinul de identitate a fost pierdut și încă nu este restabilit din cauza lipsei
surselor financiare. În colectivul de beneficiari deseori provoacă scandal și nu
dorește să se conformeze în totalitate prevederilor Regulamentului Centrului și
este permanent avertizat cu excluderea din instituție”

Sarcini de lucru:

• Identificați și analizați la nivel de discuție în grup (brainstorming) factorii

cauzali ce au dus la apariția dificultăților în cazul dat
• Numiți tipul intervenției necesar în cazul dat
• Dați 3 sarcini de realizat clientului, în sensul rezolvării problemelor
21
• Care sunt factorii de risc în cazul nerezolvării problemelor clientului

22
Capitolul IV. Definirea deprinderilor utilizate în asistenţă socială

1. Practica generalistă în asistenţă socială

2. Rolurile asistentului social
3. Definirea deprinderilor utilizate în Asistenţă Socială

Cunoștințe, Deprinderi și Valori – cei trei piloni principali pe care se

structurează profesia de asistent social.
O profesie prin excelență aplicativă, pentru exercitarea căreia avem
nevoie de o dezvoltare cât mai timpurie a deprinderilor profesionale relevante
pentru asistenții sociali sau viitorii asistenți sociali, aflați actualmente în proces
de formare.

1. Practica generalistă în asistenţă socială

A. Dimensiunile practicii generaliste

Asistentul social utilizează diferite deprinderi specifice, în intervenţia sa
cu micro, mezo şi macro sistemele. Perspectiva generalistă presupune, astfel, o
abordare pe mai multe niveluri de intervenţie:
Micro-practica se centrează pe schimbarea planificată cu şi pentru
indivizi. Contextul este generat de un caz sau de plasarea acestuia într-un
cadru clinic (Kirst-Ashman şi Hull, 2001, apud. Barker, 1999). Atenţie se
îndreaptă către individ, iar asistentul social trebuie să ştie cum să comunice şi
să lucreze cu acesta.
Mezo-practica este practica asistenţei sociale generaliste cu grupurile
mici. În cadrul acesteia, este esenţial să înţelegi dinamica de grup şi tiparele de
comunicare. Lucrul cu familia, de exemplu, îmbină micro-practica şi mezo-
practica.
Macro-practica are ca scop aducerea schimbării în sistemele mari,
inclusiv organizaţii şi comunităţi. Deprinderile macro permit asistenţilor sociali
să schimbe politicile sociale sau ale agenţiilor, să planifice şi să implementeze
programe şi să iniţieze şi coordoneze proiecte în contextul organizaţiei sau
comunităţii.
Rareori asistentul social intervine individual. Cel mai adesea, el
acţionează în cadrul unei echipe multi-disciplinare, formată din mai multe
categorii de specialişti (ex: psiholog, poliţist, medic etc.).
Pentru a aduce echipa de specialişti la un consens şi a centra intervenţia
pe nevoile specifice ale beneficiarului, asistentul are nevoie de o varietate de
23
cunoştinţe, teoretice şi practice, dar şi de afilierea la o serie de valori profesionale
care să-i menţină în permanenţă atenţia asupra interesului beneficiarului.

O obligaţie ce revine celor care lucrează în diferite servicii sociale este strânsa
colaborare între specialişti. Niciun specialist nu trebuie să se rezume la îndatoririle
strict legate de stabilirea soluţiilor care urmează a fi adoptate, ci trebuie să existe o
colaborare şi o informare continuă asupra problematicii sociale existente. (Jiga şi
Negrea, 2001)

Exerciţiul 1 Seminar – Schimbarea planificată şi dimensiunile practicii

generaliste
Schimbarea planificată este proiectată pentru un sistem, atunci când
lucrurile de la nivelul acestuia nu funcţionează cum trebuie.
Menţionaţi două sisteme (câte unul pentru fiecare nivel de intervenţie -
mezo şi macro) şi exemplificaţi care ar putea fi disfuncţionalităţile de la nivelul
acestora, care să determine nevoia de schimbare. Detaliaţi în 2-3 paragrafe
pentru fiecare nivel cum ar acţiona aceste disfuncţionalităţi, pe cine ar putea
afecta ele, modurile în care s-ar putea manifesta pe termen scurt, mediu şi
lung, efectele lor etc.

B. Nivelele de acţiune ale asistenţei sociale

Asistenţa socială are patru nivele potenţiale de acţiune:
➢ Nivelul individual - beneficiarii sunt indivizi, care pot avea diferite
caracteristici (vârstă, sex, mediu de rezidenţă, apartenenţa la un anumit
grup etnic, nivel de şcolarizare etc.), problemele cu care aceştia se
confruntă putând fi extrem de variate (ex: delincvenţă, şomaj, abuz,
dizabilitate, dificultăţi în adaptarea la cerinţele sociale, abandon familial
etc.).
➢ Nivelul familial – beneficiarul este familia, în ansamblul său (nu membrii
acesteia, individual), care se poate confrunta cu o gamă extinsă de
probleme: sărăcie, dificultăţi în comunicare, violenţă domestică etc.
➢ Nivelul interpersonal, sau de grup – beneficiarul este grupul, iar
membrii acestuia se confruntă cu probleme din aceeaşi sferă (ex:
persoane marginalizate, dependente de substanţe, victime ale violenţei
domestice etc.).
În cadrul acestui nivel, asistenţa este adresată individului aflat în cadrul
unui grup şi vizează îmbunătăţirea funcţionării acestuia în grupul respectiv, sau
cu ajutorul acestuia.

24
 Una dintre ideile de bază ale acestei abordări este aceea că toate fiinţele
umane au o serie de nevoi psihologice care pot fi satisfăcute numai în cadrul
unei situaţii sociale.
Procesul de socializare care transformă individul într-un participant
conştient la viaţa societăţii, începe în cadrul familiei şi se continuă în cadrul
grupurilor în care acesta va fi parte componentă, pe parcursul vieţii sale.
Dezvoltarea conştiinţei de sine a individului presupune existenţa unui
grup de persoane prin care acesta se vede reflectat pe sine şi prin reacţiile
cărora îşi testează şi formează valorile care mai târziu îl vor defini.
Unul dintre principiile fundamentale ale asistenţei sociale cu grupurile
(sau group work) este acela că interesul grupului nu poate fi sacrificat ori
subordonat interesului niciunuia dintre membrii săi; din acest motiv, se poate
întâmpla ca un anumit membru al grupului care devine prea deranjant pentru
activitatea acestuia să fie exclus din cadrul său.
În cadrul acestui nivel se urmăreşte ca experienţele individuale ale unui
membru al grupului să fie utilizate pentru progresul fiecăruia dintre ceilalţi
membri ai săi.
➢ Nivelul comunitar – beneficiarul este comunitatea ai cărei membri se
confruntă cu probleme similare (ex: conflicte etnice, lipsa oportunităţilor
de angajare, sărăcie generalizată, lipsa accesului la diverse servicii şi
utilităţi etc.).
Atunci când activităţile de asistenţă socială sunt direcţionate către
îmbunătăţirea vieţii membrilor unei comunităţi şi a calităţii serviciilor furnizate
acestora, putem vorbi despre asistenţa socială la nivelul comunităţii (Community
work).
În contextul asistenţei sociale, intervenţia cu comunităţile se poate centra
în jurul unui consiliu de organizaţii cu profil social, sau o structură similară, care
monitorizează gradul de adecvare la nevoile locuitorilor, al serviciilor furnizate
actualmente de organizaţiile din comunitate.
Activităţile de la acest nivel includ: un proces continuu de evaluare a
facilităţilor disponibile, coordonarea acestora pentru un randament optim,
planificarea de noi activităţi, pe măsură ce noi nevoi sunt descoperite, cercetare,
relaţii publice şi finanţare.

Este necesar să facem o precizare care să vină în întâmpinarea unei posibile

confuzii între algoritm(izabil) şi creativ în cadrul practicii.
Asistentul social este un profesionist care, prin natura activităţii sale, se
integrează într-o structură birocratică formală. El aplică proceduri – în general
algoritmi – care trebuie urmaţi şi care uşurează şi asigură rezolvarea corectă a
diferitelor probleme obligatoriu de rezolvat ca sarcini de serviciu. A manifesta
creativitate nu intră oare în contradicţie cu activitatea care, pentru a fi cât mai eficientă
este algoritmizată, calitatea activităţii asistentului social, pentru care el este apreciat
25
 fiind tocmai aceea de a respecta procedura (algoritmul)? Unde rămâne loc pentru
creativitate?
Este de precizat faptul că soluţia creatoare nu reprezintă o activitate în sine
menită să dea doar spectaculozitate sau să reprezinte o formă de aventurism care să
pună în valoare pe cel ce o aplică. Soluţia creatoare nu trebuie să contravină
principiului eficienţei, rentabilităţii şi, în cazul asistenţei sociale, mai ales să nu
prejudicieze în vreun fel clientul. (Prelici, V., 2001)

Exerciţiul 2: Enumeraţi 3 măsuri concrete care ar putea fi luate de către

autorităţile locale pentru prevenirea abandonului şcolar în mediul rural.

Exerciţiul 3: Găsiţi 2 măsuri complementare care ar putea fi utilizate pentru

reintegrarea în familie a copilului abuzat.

Exerciţiul 4: Consideraţi că toate persoanele care beneficiază de locuinţe

sociale sunt într-adevăr persoane care au nevoie de acest sprijin? DA NU
Dacă răspunsul este NU, detaliaţi măsurile care ar trebui luate, astfel încât
această situaţie să nu se mai perpetueze.

2. Rolurile asistentului social

În activitatea cu persoane, grupuri, familii, organizaţii şi comunităţi,

asistentul social devine un actor în câmpul vieţii sociale care, prin intermediul
cunoştinţelor, priceperilor şi trăirilor faţă de valori îndeplineşte o mare
diversitate de roluri. (Prelici, V., 2001)

Un rol social reprezintă “un tipar de comportament dezirabil social,

determinat de obicei de statutul unui individ într-o anumită societate” (Mish,
1995, p. 1014).

A. Contextul aplicării rolurilor asistentului social

Consiliul Educaţiei în Asistenţă Socială din Statele Unite ale Americii
(CSWE, 2008) impune asistenţilor sociali următoarele standarde referitoare la
statutul şi rolurile lor în societate:
1. Identificarea ca asistent social profesionist şi utilizarea unui
comportament adecvat acestui statut:
- promovarea accesului clienţilor la servicii de asistenţă socială;

26
 - practicarea reflecţiei personale şi auto-corectării, pentru a asigura
dezvoltarea profesională continuă;
- satisfacerea şi respectarea rolurilor şi limitelor profesionale;
- demonstrarea profesionalismului prin comportament, înfăţişare şi
comunicare;
- angajarea într-un proces de învăţare pe parcursul întregii cariere;
- utilizarea supervizării şi consultării.

2. Aplicarea principiilor etice din domeniul asistenţei sociale în ghidarea

practicii profesionale
- recunoaşterea şi administrarea valorilor personale, într-un mod care să
permită valorilor profesionale să ghideze practica;
- luarea deciziilor etice prin aplicarea standardelor Codului Etic al Asociaţiei
Naţionale a Asistenţilor Sociali (NASW, SUA) şi, după caz, al Federaţiei
Internaţionale a Asistenţilor Sociali (IFSW) ori al Asociaţiei Internaţionale a
Şcolilor de Asistenţă Socială (IASW);
- tolerarea ambiguităţii în soluţionarea conflictelor etice;
- aplicarea de strategii de gândire din perspectivă etică pentru a ajunge la
decizii bazate pe principii solide.

3. Aplicarea gândirii critice pentru informarea şi comunicarea judecăţilor

profesionale
- distingerea, evaluarea şi integrarea unor surse multiple de cunoaştere,
inclusiv cunoaşterea bazată pe cercetare şi înţelepciunea practică;
- analizarea modelelor de evaluare, prevenire şi intervenţie;
- demonstrarea de comunicare eficace orală şi scrisă în munca cu indivizii,
familiile, grupurile, organizaţiile, comunităţile şi colegii.

4. Angajarea diversităţii şi diferenţelor în practica profesională

- recunoaşterea măsurii în care structurile şi valorile unei culturi pot oprima,
marginaliza, înstrăina sau crea/creşte privilegiul şi puterea;
- acumularea unui nivel suficient de auto-conştientizare pentru eliminarea
influenţei prejudecăţilor personale în munca cu diferitele grupuri;
- recunoaşterea şi comunicarea propriei înţelegeri privind importanţa
diferenţelor în modelarea experienţelor de viaţă;

27
 - perceperea propriei persoane ca persoană care învaţă şi angajarea celor
cu care lucrează în rolul de furnizori de informaţie.

5. Promovarea drepturilor omului şi justiţiei sociale şi economice

- înţelegerea formelor şi mecanismelor de opresiune şi discriminare;
- apărarea drepturilor omului şi justiţiei sociale şi economice;
- angajarea în practici de promovare a justiţiei sociale şi economice.

6. Utilizarea practicii bazate pe cercetare şi a cercetării bazate pe

practică
- utilizarea experienţei practice în demersurile de cercetare
- utilizarea dovezilor rezultate din cercetare în experienţa practică.

7. Aplicarea cunoştinţelor despre comportamentul uman şi mediul social

- utilizarea cadrelor conceptuale pentru a ghida procesele de evaluare şi
intervenţie;
- criticarea şi aplicarea cunoştinţelor pentru a înţelege persoana şi mediul.

8. Angajarea în elaborarea de politici pentru promvarea bunăstării sociale

şi economice şi pentru furnizarea de servicii eficace de asistenţă socială
- analiza, formularea şi promovarea politicilor care promovează bunăstarea
socială
- colaborarea cu colegii şi clienţii pentru o acţiune eficace în domeniul
politicilor sociale.

9. Adaptarea la contextele care modelează practica

- descoperirea, evaluarea şi participarea la contexte şi populaţii în
schimbare, la dezvoltarea ştiinţifcă şi tehnologică şi tendinţele societale
emergente, pentru a furniza servicii relevante;
- furnizarea de leadership în promovarea schimbărilor sustenabile în
practică şi în furnizarea serviciilor, pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor
sociale.

28
 10. Implicarea în, evaluarea şi intervenţia cu indivizii, familiile, grupurile,
organizaţiile şi comunităţile
Identificarea, analiza şi implementarea intervenţiilor bazate pe dovezi,
elaborate pentru a atinge scopurile clienţilor; utilizarea progreselor tehnologice
şi de cercetare; evaluarea rezultatelor programelor şi eficacitatea practicii;
dezvoltarea, analiza, promovarea şi furnizarea de leadership pentru politici şi
servicii; promovarea justiţiei sociale şi economice.

B. Tipuri de roluri în asistenţă socială

În activitatea lor profesională, asistenţii sociali îndeplinesc o mare
diversitate de roluri. În tabelul de mai jos au fost listate şi definite cele mai
populare roluri, menţionate de către literatura de specialitate (Kirst-Ashman,
2001, pp.11-13; Prelici, 2001, pp. 18-21; Zastrow, 1999, pp. 14-16):

Rol Descriere
Analist/Evaluator Măsoară/Determină eficienţa funcţionării unui
sistem.
Arbitru Examinează şi evaluează faptele şi ia decizii în
unele situaţii conflictuale.
Activist Urmăreşte schimbări de bază într-un sistem;
principalele sale preocupări se află în jurul justiţiei
sociale şi egalităţii de şanse; tacticile utilizate impu
confruntarea, conflictul şi negocierea.
Avocat Lucrează în interesul beneficiarului pentru a obţine
servicii şi resurse pentru acesta, care, în altă
situaţie nu i-ar fi oferite; pentru a modifica politici,
proceduri sau practici care afectează beneficiarii;
pentru a promova plotici sau legi noi, care să
furnizeze resursele sau serviciile necesare.
Broker (agent de Face legătura între sisteme de diferite dimensiuni
legătură) (indivizi, grupuri, organizaţii sau comunităţi) şi
resursele sau serviciile comunităţii.
Cercetãtor Consultă literatura de specialitate, efectele unor
activitãţi din domeniul practic, evaluează meritele şi
neajunsurile în cazul diferitelor programe sau
studiază trebuinţele comunitare.

29
Colectare de fonduri / Popularizează serviciile sociale pentru a aduna
Fund-raiser fonduri în vederea dezvoltării şi implementării de
programe sau servicii.
Consultant / consilier Stabileşte şi dezvoltă contacte personal cu indivizi,
(individual sau de cupluri sau familii în scopul rezolvării problemelor şi
cuplu/de familie) al obţinerii unor schimbări în capacitatea
individului/membrilor de a-şi rezolva problemele şi
de a îmbunătăţi comunicarea dintre membri.
Educator Oferă informaţii şi formează deprinderi altor
sisteme. Instruieşte, formează sau asigură
pregătirea altor prestatori de servicii, voluntarilor
sau chiar a clienţilor. Important în cadrul acestui rol
este ca asistentul să ştie (să aibă la cunoştinţă o
mare diversitate de informaţii) şi să ştie să transmită
beneficiarului (să aibă bune abilităţi de comunicare
şi adecvare a mesajului).
Expert/ Consultant Asigură asistenţă în cazul unor cercetări, precum şi
altor specialişti sau servicii, în efortul lor de
înţelegere şi rezolvare a problemelor sociale.
Facilitator Aduce beneficiarii laolaltă pentru a promova
procesul de schimbare şi a îmbunătăţi
comunicarea, ajutându-i să-şi direcţioneze eforturile
şi resursele şi făcându-le legătura cu informaţia
necesară şi sprijin profesionist.
Iniţiator Atrage atenţia asupra unei teme. Poate fi vorba
despre o problemă, o nevoie sau o situaţie care
poate fi îmbunătăţită.
Integrator/Coordonator Aduce laolaltă oamenii implicaţi în diferite sisteme
şi le organizează performanţa.
Manager general Îşi asumă un anumit nivel de responsabilitate
administrativă la nivelul unei agenţii furnizoare de
servicii sociale sau alt sistem organizaţional.
Mediator Rezolvă dispute şi neînţelegeri între micro, mezo
sau macro-sisteme aflate în dezacord. Mediatorul
nu are voie să fie părtinitor.
Membru al unei echipe Desfăşoară activităţi în cadrul unei echipe de
de profesionişti profesionişti, prestatori de servicii sociale dintr-o
instituţie sau agenţie. Echipa poate fi intra- sau
interdisciplinară, deci asistentul social va colabora
cu ceilalţi specialişti ai serviciului: asistenţi sociali,

30
 medici, psihologi, sociologi, asistente şi surori
medicale, cadre didactice etc.
Mobilizator Identifică şi convoacă membrii comunităţii,
responsabilizându-i cu privire la nevoi comunitare
nesatisfăcute.
Negociator Stabileşte termenii în care un anume serviciu sau
organizaţie poate asigura un avantaj pentru clienţi.
Orator Se adresează direct, realizând comunicări orale
către diverse grupuri, urmărind să le sensibilizeze
cu privire la anumite probleme.
Planificator/ Director Desfăşoară activităţi specificede scriere de proiecte
de program şi de evaluare a lor în vederea dezvoltării şi
susţinerii resurselor, serviciilor şi programelor
sociale.
Relaţii cu publicul (PR) Planifică şi desfăşoară activităţile de relaţii cu
publicul în numele agenţiei/ instituţiei/ profesiei
Supervizor de stagiu Supervizează personalul sau studenţii care i-au fost
distribuiţi pentru îndrumare
Susţinător / Enabler Oferă sprijin, încurajare şi sugestii membrilor unui
macro-sistem, astfel încât sistemul să poată rezolva
sarcini şi probleme cu succes.

Exerciţiul 5: Grupaţi rolurile asistentului social (enumerate mai sus) în funcţie

de cele 4 nivele potenţiale de acţiune ale asistenţei sociale. Aveţi în vedere
faptul că un anumit rol se poate regăsi în mai multe nivele de acţiune.

Având în vedere că deprinderile utilizate de asistentul social în intervenţia

cu beneficiarii sunt extrem de variate, se impune ca necesară clasificarea
acestora pe categorii.

1.5. Lucrarea 1 de verificare

Indicaţi valoarea de adevăr a afirmaţiilor de mai jos, prin încercuirea
variantei corespunzătoare, unde „A” înseamnă „Adevărat” iar „F” înseamnă
„Fals”.
1. Centrarea intervenţiei pe individ, în vederea realizării schimbării, se petrece
în cadrul practicii asistenţei sociale la nivel mezo. A F

31
2. Asistentul social acţionează cel mai adesea în cadrul unei echipe multi-
disciplinare (constituită din mai multe categorii de specialişti). A F
3. Intervenţia cu individul vizează în principal dezvoltarea abilităţilor acestuia
şi reducerii presiunii mediului asupra sa. A F
4. Procesul de dezvoltare normală a individului nu necesită în mod obligatoriu
socializarea acestuia în cadrul unui grup. A F
5. În asistenţa socială cu grupurile, interesul individului se subordonează
intereselor grupului. A F
6. Problemele care afectează o comunitate sunt, în fapt, disfuncţionalităţi
generate de către anumiţi indivizi de la nivelul comunităţii. A F
7. În raport cu conceptul de „schimbare planificată”, ca element central al
procesului de intervenţie, putem afirma că rolul cel mai important pe care un
asistent social şi-l poate asuma este acela de educator. A F
8. În intervenţia asistentului social, nu sunt recomandate deciziile
fundamentate exclusiv pe principii etice. A F
9. Profesionistul care practică asistenţa socială este angajat într-un proces de
învăţare pe parcursul întregii cariere. A F
10. Este acceptabil ca, în anumite decizii profesionale, asistentul social să fie
influenţat de prejudecăţile personale. A F

1.6. Rezumat
Practica generalistă în asistenţă socială este reprezentată de aplicarea
unei baze de cunoştinţe eclectice, valori profesionale şi o gamă largă de
deprinderi, care are drept scop schimbarea unui sistem, indiferent de
dimensiunea acestuia.
Asistentul social utilizează diferite deprinderi specifice, în intervenţia sa
cu micro, mezo şi macro sistemele. Perspectiva generalistă presupune, astfel,
o abordare pe mai multe niveluri de intervenţie: micro-practica, mezo-practica
şi macro-practica.
Asistenţa socială are patru nivele potenţiale de acţiune: nivelul
individual, nivelul familial, nivelul interpersonal (de grup) şi nivelul comunitar.
În activitatea lor profesională, asistenţii sociali îndeplinesc o mare
diversitate de roluri, fiecare dintre acestea implicând un set specific de acţiuni,
orientat de anumite valori sau credinţe. Rolurile asistentului social, în practica
profesională nu se exclud reciproc – în intervenţia sa, un asistent social poate
îndeplini două sau mai multe roluri în acelaşi timp.
În prezent, există o serie de standarde agreate la nivel naţional şi
internaţional, privind statutul şi rolurile asistentului social în societate. Acestea
32
 ghidează acţiunile asistentului social în contextul profesional, dar şi rezultatele
vizate de acesta prin procesul de intervenţie, precum şi valorile după care este
condus acest proces.
Deprinderile în asistenţă socială reprezintă o componentă a practicii,
prin care cunoştinţele şi valorile sunt puse în acţiune, cu scopul de a deservi
interesele beneficiarului şi a conduce spre soluţionarea problemei acestuia.
Deprinderile în asistenţă socială cunosc o gamă variată de definiţii,
precum şi un cadru extins şi complex de aplicare.
Pentru dezvoltarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor
profesionale, asistentul social are nevoie de timp, experienţă şi supervizare.

Bibliografie
• Baciu, L., Lazăr, T. (2012) Bazele asistenței sociale, București:
ProUniversitaria
• Neamțu, G., Stan, D. – coord. (2005) Asistența socială. Studii și
aplicații, Iaşi: Polirom
• Prelici, V. (2001) Bazele teoretice ale asistenţei sociale, Timişoara:
Mirton

33
 Capitolul VI. Deprinderile asistentului social în lucrul cu grupurile

Obiective:

După abordarea acestei unităţi de învăţare, veţi fi capabili să:

✓ Identificați și denumiți categoriile principale de grupuri cu care
colaborează asistentul social
✓ Înțelegeți avantajele și dezavantajele utilizării muncii cu
grupurile în practica asistenței sociale și să puteți face o
alegere informată atunci când decideți să utilizați această
abordare
✓ Enumerați stadiile parcurse de activitatea de grup și să
descrieți caracteristicile fiecăruia
✓ Aplicați diferite tipuri de deprinderi și tehnici de lucru în
activitatea cu grupurile, în funcție de specificul situației
A. Intervenția la nivel mezo-social în domeniul asistenței sociale
În perioada contemporană, mai mult decât oricând, profesioniștii din
serviciile sociale trebuie să dezvolte continuu strategii noi, atât pentru
prevenirea, cât și pentru soluționarea problemelor sociale. Munca cu indivizii
ocupă un rol central în sistemul de furnizare de servicii sociale, dar aceasta se
dovedeste de multe ori insuficientă în fața complexității problemelor sociale.
Munca cu grupurile vine în completarea practicii tradiționale, abordând
intervenția într-un mod diferit. Această abordare permite profesioniștilor să
lucreze cu mai mulți clienți deodată, salvând timp și bani. Pe lângă acest avantaj
pragmatic, grupurile de tratament, prin specificul lor pot interveni pe componente
specifice precum însușirea de deprinderilor de socializare.
Pe altă parte, dacă vorbim despre intervenția la nivel mezzosocial ca
schimbare la nivel organizațional, la nivelul rețelei de furnizare de servicii
sociale, abordarea devine în mod evident esențială în procesul de dezvoltare de
sisteme de resurse și servicii sociale de calitate.
În cadrul acestui material, prin „grup” înțelegem mai mult de doi indivizi
care au interese mutuale şi care sunt capabili să acţioneze împreună în mod
uniform şi consistent.
Există câteva caracteristici comune ale tuturor grupurilor sociale:
- trebuie să existe interacțiune directă între membrii unui grup; cu cât
densitatea relațiilor între membri este mai mare, cu atât grupurile sunt mai stabile
în timp; în contextul actual de dezvoltare a tehnologiei de comunicare, conceptul

34
de grup se aplică și persoanelor care se află în comunicare mijlocită de diverse
tehnologii (ex: grupurile și rețelele virtuale);
- sentimentul de apartenență la grup - este obligatoriu ca fiecare membru
să fie conștient și să își asume rolul de membru;
- scopul comun - membrii unui grup împărtășind interese comune; aceste
scopuri sau interese vor influența apropierea relațională dintre membrii grupului;
- în fiecare grup, în mod formal sau informal, trebuie să existe anumite
structuri organizatorice care să permită funcționarea acestuia; coeziunea
membrilor este influențată de formularea și respectarea unor norme și valori de
identificare sau reglare a comportamentului.
Grupurile sociale pot fi de mai multe tipuri, în funcție de tipul de criterii
după care sunt clasificate (Neamțu și Stan – coord, 2005):
- durata existenței lor (permanente, durabile, temporare);
- numărul funcțiilor realizate (unifuncționale, multifuncționale);
- numărul membrilor (mici, mijlocii, mari);
- permeabilitatea în acceptarea de membri noi (închise, cu acces
condiționat, deschise);
- receptivitate față de ofertele societății globale (refractare, echilibrate);
- după compatibilitatea cu alte grupuri (în întregime compatibile, parțial
compatibile, incompatibile, exclusive).
Grupurile primare sunt în general grupuri mici, rareori depășind 20 de
persoane. Interacțiunile dintre membrii grupurilor primare se desfășoară cu o
frecvență crescută și sunt în mare parte de tip personal. De asemenea grupurile
primare au tendința de a rezista timp îndelungat. Familia este cel mai popular
exemplu de grup primar, însă pot exista și alte categorii (ex. foștii colegi de liceu,
care au menținut contactul vreme îndelungată).
Grupurile secundare diferă de grupurile primare, mai ales prin modul de
interacțiune dintre membri, acestea fiind mai puțin personale și fără încărcătură
emoțională. De asemenea acest tip de grupuri interacționează cu o frecvență
mai redusă și rezistă mai puțin în timp.
Clasificarea unui grup într-o categorie sau alta trebuie să fie făcută cu
flexibilitate, să țină cont de cantitatea și calitatea relațiilor dintre membrii grupului,
dar și de modelul cultural predominant în societate, la momentul în care se face
clasificarea respectivă.
Intervenţia de grup, prin însăşi natura sa, oferă oportunităţi unice pentru
creşterea şi dezvoltarea indivizilor implicaţi, pentru “vindecarea” acestora. De
exemplu, grupul poate fi folosit cu scop corectiv atunci când membrii grupului au
deja o problema de comportament. De asemena grupurilor pot fi utilizate pentru
prevenţie când există un potenţil pericol de disfuncţionare a membrilor. Grupul
35
poate fi utilizat pentru împuternicirea membrilor sau un grup poate fi o cale de
educare şi implicare a cetăţenilor.

Tipuri de grupuri în activitatea asistentului social:

În cadrul intervenției în asistență socială la nivel mezo-social, grupurile
pot fi împărţite în două mari categorii:
- grupurile de lucru – sunt grupurile de profesioniști care activează în
furnizarea de servicii sociale, principalele obiective fiind dezvoltarea de servicii
sociale de calitate, monitorizarea și evaluarea sistemului, crearea de politici și
strategii locale, regionale și naționale, etc.
- grupurile de tratament – sunt grupurile formate din beneficiari ai
serviciilor sociale, conduse în general de un profesionist, care au ca scop
prevenirea sau tratarea unei probleme sociale comune participanților.

Grupurile de lucru
Aşa cum îi sugerează numele, această categorie de grupuri este formată
pentru a atinge un set specific de obiective sau sarcini şi moduri de lucru.

Exemplu: Reprezentanții organizațiilor și instituțiilor relevante pentru

domeniul protecției persoanelor vârstnice sunt convocați de către Autoritatea
Publică Locală, pentru a găsi împreună o soluție la numărul mare de cereri de
înscriere la singurul centru de zi din comunitate, administrat de către APL.
Numărul de cereri depășește capacitatea centrului, însă pentru a veni în
întâmpinarea nevoilor persoanelor vârstnice, trebuie găsite soluții împreună
cu ceilalți parteneri.

În continuare, vom enumera câteva exemple de grupuri de lucru specifice

domeniului asistenței sociale.
Consiliul de administraţie – reprezintă o formaţiune administrativă, o
entitate legală însărcinată cu stabilirea politicilor de lucru, regulilor interne şi a
căilor de acţiune ale agenţiei;
Echipa de lucru – reprezintă grupul construit în mod special pentru
îndeplinirea unui anumit scop şi, în mod obişnuit, ele dispar după realizarea
planului (exemple: echipa de scriere a unui proiect, echipa de organizare a unei
conferinţe, etc.).
Comisiile, comitetele – sunt grupuri responsabile cu îndeplinirea unor
sarcini specifice, membrii fiind fie aleşi, fie numiţi de către conducere (exemplu:
comisia de etică).
36
 Echipele pluridisciplinare – grupuri formate din profesionişti din domenii
variate care lucrează împreună pentru îndeplinirea unui scop (exemplu: echipa
de intervenţie în cazurile de părăsire a copilului trebuie să implice asistenţi
sociali, psihologi, medici, poliţişti, etc.).
Întâlnirile de personal (staff meeting) – întâlniri periodice ale angajaţilor
unei agenţii, cu scop lucrativ, în care se discută strategii, se fac sesiuni de
informare a acestora, se dezbat probleme şi este evaluată activitatea.
Grupurile de acţiune socială – grupuri care se formează într-un efort
coordonat de schimbare a mediului social sau fizic în interesul major al
comunităţii (exemple: grupuri de luptă împotriva discriminărilor).
Datorită posibilităților oferite în prezent de tehnologia modernă,
constituirea și funcționarea acestor grupuri nu mai este obligatoriu legată de
prezența fizică a membrilor lor în același spațiu geografic. Funcționarea acestor
grupuri este posibilă și dacă membrii lor se află la distanță unii față de ceilalți.
Acest lucru a contribuit la creșterea colaborărilor inter-regionale și
internaționale între experții preocupați de un anumit domeniu.
Mai mult, evoluția tehnologică a influențat substanțial tipologia activității
acestor grupuri și a modului de funcționare a lor: de exemplu, în prezent se
preferă includerea în echipele de organizare a conferințelor a unor persoane din
diferite țări, care să asigure diseminarea informațiilor privind evenimentul la nivel
internațional; de asemenea, pentru promovarea unor idei inovatoare, anumite
grupuri de acțiune socială arată o preferință din ce în ce mai mare pentru
comunicarea mesajului prin anumite rețele de socializare, astfel încât să
sporească vizibilitatea acestui mesaj etc.

Exercițiul 28: Identificați tipul de grup de lucru necesar, pentru fiecare din
situațiile următoare:
- identificarea unei soluții la nivelul comunității, pentru o familie care și-a
pierdut locuința în timpul unor inundații;
- convingerea autorităților să accesibilizeze intrarea în cinematograf pentru
persoanele în fotoliu rulant;
- evaluarea activității pe un proiect comun, la finalul lunii, în cursul derulării
acestuia;
- mai mulți voluntari, implicați de către un ONG în campanie stradală de
strângere de fonduri;
- luarea de decizii privind acordarea unor burse aplicanților pe un proiect.

Grupurile de tratament:

37
 Grupurile de tratament reprezintă grupurile în cadrul cărora sunt
explorate nevoile emoţionale şi sociale ale clienţilor. Rolul asistentului social în
cadrul unor astfel de grupuri este extrem de important şi variat: lider, facilitator,
mediator.

Exemplu: Grupul de suport creat pentru sprijinirea victimelor violenței

domestice, în vederea depășirii statutului de victimă și preluării controlului
asupra propriei vieți.

Cele mai frecvent utilizate tipuri de grupuri de tratament utilizate în

practica asistentului social vor fi enumerate în continuare.
Grupurile de dezvoltare – sunt construite pentru a încuraja/sprijini
creşterea/dezvoltarea membrilor prin autodescoperire, împărtăşire de
experienţe, valorizare şi exploatare a calităţilor (exemple: grupuri de sprijinire a
cuplurilor în comunicare, instrumentarea femeilor internate într-un centru
maternal).
Grupurile terapeutice – ajută beneficiarii care au ca scop schimbarea
unor aspecte de comportament sau care necesită recuperare în urma unor
experienţe de viaţă problematice (exemplu: grupuri terapeutice pentru
toxicomani).
Grupurile educaţionale – se bazează preponderent pe oferirea de
informaţii membrilor, legate de o anumită temă şi se poate realiza prin: prezentări
didactice, activităţi practice, jocuri de rol, discuţii, dezbateri (exemplu: grupuri de
informare pentru părinţii adoptivi).
Grupurile de socializare – asistă participanţii în obţinerea abilităţilor de
socializare, presupunerea fiind aceea că membrii au un deficit în acest sens.
(exemple: grupuri de resocializare a minorilor delincvenţi, grupuri de socializare
pentru vârstnicii izolaţi).
Grupurile de suport – sunt formate pentru a oferi sprijin, susţinere între
membrii, care în general împărtăşesc aceeaşi problemă. (exemple: alcoolicii
anonimi, grupul mamelor singure).

Exercițiul 29: Identificați tipul de grup de lucru necesar, pentru fiecare din
situațiile următoare:
- grup de tineri cărora li se oferă infoemații despre prevenirea contactării și
transmiterii BTS (bolilor cu transmitere sexuală);
- grup de părinți care au copii bolnavi de cancer, reuniți pentru a-și împărtăși
dificultățile cu care se confruntă;

38
 - grup de persoane de etnie romă, care învață cum să se prezinte la un interviu
de angajare;
- grupuri de soți/ soții singuri/ singure, care au trecut prin evenimentul
traumatizant al decesului partenerului de viață.

Avantaje și dezavantaje ale muncii în grup:

Abordarea de grup are atât avantaje, cât și dezavantaje în procesul de
furnizare de servicii sociale.
Astfel, principalele avantaje ale activităților de grup sunt următoarele:
• ajută oamenii să exerseze comportamente noi sau să redobândească
comportamente vechi (exemple: învaţă cum să relaţioneze cu alţi
oameni, experimentează primirea şi oferirea de suport, comunică);
• crează un mediu propice pentru indivizi să întâlnească persoane diferite,
cu valori şi atitudini diferite;
• oferă posibilitatea oamenilor de a-şi exprima problemele, de a lucra
împreună pentru soluţionarea acestora, de a lua decizii comune.

Prin contrast, principalele dezavantaje ale muncii în grup se referă la:

• existența unor limitări ale problemelor ce pot fi dezbătute în grup, din
considerente precum confidenţialitatea;
• problematica anumitor categorii de clienţi nu se pretează la munca în
grup;
• posibilitatea apariției, în momente de tensiune, a unor conflicte
structurale între membrii grupului, care pot compromite întregul progres
realizat până la momentul respectiv.

B. Stadiile desfășurării activităților de grup în domeniul asistenței sociale

În asistență socială, activitatea în cadrul unui grup reprezintă un proces
de cele mai multe ori planificat, care se desfășoară pe o durată de timp variabilă
în raport de mai mulți factori (mărimea grupului, complexitatea scopului etc.),
parcurgând mai multe stadii și etape:
a. Stadiul de formare, reprezentând etapa pregătitoare a activității de
grup, de o importanță majoră pentru succesul activității. Are următoarele etape:
- Conceperea activității de grup - Conceperea ideii de a organiza un grup
(apare din nevoile identificate de asistentul social în cadrul instituţiei și din
nevoile beneficiarilor din instituţie/organizație); Identificarea și stabilirea scopului
grupului (identificarea nevoii principale pentru derularea activității de grup,
39
formularea scopului); Stabilirea obiectivelor grupului (proces de divizare a
scopului stabilit în componente mai specifice și măsurabile); Recrutarea de
membri (stabilirea modalităților de recrutare a participanților la activitatea de
grup - cum, prin ce mijloace?); Selectarea membrilor (stabilirea condițiilor de
participare la activitatea de grup și a modalităților de selectare – interviu, test
etc.); Planificarea inițială (se realizează o planificare a activității de grup în care
se ţine seamă de resursele agenţiei, dimensiunea grupului, timpul, locul şi
orarul); Planificarea detaliată (se realizează o planificare amănunțită a fiecărei
ședințe de grup, cu precizarea metodelor și mijloacelor de realizare, a tipurilor
de activități și exerciții utilizate).
- Anunţarea potenţialilor membrii în privinţa timpului şi locului este
următoarea etapă a stadiului de formare. Înainte ca oamenii să se întâlnească,
asistentul social se asigură că toţi membrii potenţiali au fost anunţaţi asupra
timpului şi locului întâlnirilor. Există patru motive pentru care acest lucru este
necesar:
(1) Acordul ca cineva să se prezinte la o oră dată, într-un loc anume este
unul dintre termenii contractului reciproc negociat în interviul care a precedat
convocarea grupului;
(2) Timpul şi locul sunt două elemente structurale esenţiale ale vieţii
grupului. Membrii potenţiali vor avea sentimentul, încă din perioada organizării,
că aici se va oferi şi primi ajutor;
(3) Acţiunea asistentului social de a-i anunţa pe membrii potenţiali cu
privire la ora şi locul primei întâlniri va ajuta la poziţionarea asistentului social în
mintea membrilor potenţiali ca fiind centrală în configuraţia grupului. Un alt
beneficiu care rezultă din acest comportament constă în restabilirea şi întărirea
legăturilor dintre asistent social şi beneficiar. Când această relaţie este adusă în
memoria persoanelor selectate pentru a face parte din grup, ele vor şti că odată
ajunse la prima întâlnire de grup, vor întâlni cel puţin o persoană pe care au mai
întâlnit-o anterior şi cu care au avut un contact iniţial;
(4) Asistentul social trebuie să recunoască faptul că dilema abordare-
evitare s-ar putea să funcţioneze. Cu alte cuvinte, prin comportamentul său,
asistentul social va transmite următorul mesaj: „ştiu că poate aveţi unele
ambivalenţe privind implicarea voastră în experienţa care vă stă înainte, însă
vreau să vă aduc aminte că am vorbit cu dvs. despre acest lucru şi se părea că
doriţi să încercaţi această experienţă.”
- Convocarea grupului reprezintă următorul pas al stadiului de formare.
Persoanele care în cele din urmă vor deveni un grup, se întâlnesc în prima
sesiune.

b. Stadiul inițial este axat pe orientare și explorare: în acest stadiu, se

determină structura grupului, membrii se cunosc și sunt explorate așteptările
acestora.
40
 Caracteristicile grupului în stadiului inițial:
- participanţii testează admosfera şi se cunosc;
- membrii grupului cunosc aşteptările, modul de funcţionare al grupului şi
modul cum pot activa în cadrul acestuia;
- membrii afişează comportamente sociale pozitive, nu îşi asumă riscuri
prea mari;
- coeziunea grupului şi încrederea sunt stabilite gradual dacă membrii
sunt dispuşi să îşi exprime sentimentele şi gândurile;
- membrii sunt preocupati dacă vor fi incluşi sau excluşi din grup şi încep
să îşi definească locul în cadrul acestuia;
- o problemă centrală în această etapă este încrederea vs. neîncrederea
în ceilalți și în sine;
- există des perioade de linişte sau perioade stânjenitoare; membrii caută
ghidare şi se întreabă despre ce este vorba;
- membrii decid în cine pot avea încredere, cât de mult se vor deschide
în faţa grupului, cât de sigur este grupul, pe cine plac sau nu plac şi cât de mult
se vor implica;
- membrii învaţă atitudini de bază precum respect, empatie, acceptare –
toate fiind atitudini care facilitează construirea încrederii.
Rolurile membrilor în stadiul inițial:
- să facă paşi activi în construirea unui climat bazat pe încredere;
- să înveţe să-şi exprime sentimentele şi gândurile;
- să fie dispuşi să exprime temerile, speranţele, preocupările, rezervarea
şi aşteptările legate de grup;
- să fie dispuși să se facă cunoscuți celorlalţi din grup;
- să se implice în crearea normelor de grup;
- să stabilească obiective personale şi specifice care să conducă la
participarea la grup;
- să înveţe chestiunile de bază legate de procesele de grup, în special cu
referire la cum să se implice în interacţiunile de grup.
Problemele care pot apărea în stadiul inițial:
- membrii pot aştepta pasiv ca “ceva să se întâmple”;
- membrii pot ascunde sentimentele negative faţă de grup, neîncrederea
sau teama, ceea ce le va crea o rezistenţă la implicarea în grup;
- membrii pot să rămână necunoscuţi, vagi pentru grup, prin neimplicare;
- membrii pot trece neavizat direct la o etapă de rezolvare a problemelor.
Rolul liderului de grup în stadiul inițial:

41
 - să îi înveţe pe participanţi modalităţile de bază de participare activă,
crescând şansele creării unui grup productiv;
- să dezvolte reguli şi norme de bază în grup;
- să înveţe participanţii procesele de grup de bază;
- să asiste membrii în exprimarea temerilor şi aşteptărilor şi să lucreze
spre stabilirea încrederii în grup;
- să fie deschis faţă de participanţi şi să fie prezent psihologic la
activităţile grupului;
- să clarifice diviziunea responsabilităţilor în grup;
- să se ocupe în mod deschis de preocupările şi nelămuririle membrilor;
- să îi înveţe pe participanţi deprinderile interpersonale de bază, cum ar
fi ascultarea activă;
- să asiste membrii în a împărtăşi sentimente, gânduri legate de
activitatea grupului.

Exercițiul 30: Sunteți liderul de grup al unui grup de socializare pentru vârstnicii
izolaţi, grup aflat în stadiul inițial. Care sunt regulile/ normele de bază pe care
le veți dezvolta și impune în viața acestui grup?

c. Stadiul de tranziție. Înainte ca un grup să poată aborda cu succes

subiecte, tematici mai sensibile, acesta trebuie să treacă printr-o etapă de
tranziție. În această etapă, participanții se confruntă cu sentimente de
ambivalență cu privire la participarea la grup, cu conflicte și cu anxietăți.
Caracteristicile grupului în stadiul de tranziție:
- se întreabă cum vor gândi despre ei înşişi dacă se vor cunoaşte mai bine
şi cum vor fi acceptaţi de ceilalţi;
- testeaza liderul şi pe ceilalţi membrii pentru a determina cât de sigur este
mediul din grup;
- experimentează lupta pentru control şi putere, conflictul cu ceilalţi
membrii sau cu liderul;
- învaţă cum să treacă peste conflicte şi confruntări;
- se simt stânjeniţi în a se implica în lucrul asupra propriei persoane pentru
că nu sunt siguri că pe ceilalţi îi interesează;
- observă liderul pentru a determina dacă acesta este de încredere și
învață de la acesta cum să rezolve conflictele;
- învață cum să se exprime astfel încât sa fie ascultați de ceilalți.
Rolurile membrilor în stadiul de tranziție:
- să identifice şi să exprime o gamă largă de sentimente şi gânduri;

42
 - să respecte preocupările celorlalţi;
- să se mute de la stadiul de dependenţă la cel de independenţă;
- să îşi asume responsabilitatea pentru activităţile desfășurate în grup;
- să înveţe cum să îi confrunte pe ceilalți într-o manieră constructivă;
- să fie dispuși să se confrunte cu reacţiile legate de ceea ce se întâmplă
în cadrul grupului;
- să fie dispuşi să lucreze cu conflictele, decât să le evite.
Problemele care pot apărea în stadiul de tranziție:
- membrii pot fi categorisiţi drept “indivizi-problemă” sau se pot limita ei
înşişi printr-o etichetă autoimpusă;
- membrii pot refuza să exprime reacţii negative persistente, acest fapt
contribuind la întărirea unui climat de neîncredere;
- dacă confruntările nu sunt bine mediate, membrii se pot retrage într-o
postură defensivă si astfel problemele vor rămâne ascunse;
- membrii pot forma subgrupuri, exprimând reacţii negative în afara
grupului, dar ascunzându-le în interiorul acestuia;
Rolurile liderului în stadiul de tranziție:
- să înveţe membrii importanţa recunoaşterii şi exprimării anxietăţii şi a
sentimentelor;
- să ajute participanţii să recunoască modalităţile în care reacţionează
defensiv şi să creeze un climat în care aceştia să poată să-şi confrunte reacţiile
în mod deschis;
- să înveţe membrii valoarea recunoaşterii şi confruntării în mod deschis a
conflictelor care apar în grup;
- să sublinieze comportamentele care duc la lupta pentru control şi să îi
înveţe pe membri cum să accepte partea lor de responsabilitate pentru direcţia
luată de grup;
- să asiste membrii grupului în abordarea diverselor probleme care le
influenţează abilităţile de a deveni independenţi şi interdependenţi;
- să încurajeze membrii să îşi aibă în vedere aşteptările cu referire la grup
şi să ceară împlinirea acestora;
- să ofere un model de comportare privind confruntarea directă şi cinstită
cu orice provocare;
- să-şi monitorizeze propriile reacţii faţă de membrii care au probleme de
comportament.

Exercițiul 31: Sunteți lider de grup în cadrul unui grup educațional pentru
părinţi adoptivi, grup aflat în stadiul de tranziție. La plecarea de la o ședință,
observați că două cupluri participante s-au oprit în curtea organizației și se
43
 ceartă, pe tema unei afirmații făcute de una dintre soții, în cadrul întâlnirii din
seara respectivă. Interveniți și calmați lucrurile în momentul respectiv. Cum
procedați la următoarea întâlnire? Aduceți în discuție evenimentul? Doar în
prezența celor două cupluri sau cu asistența tuturor participanților? Ce spuneți
despre acest eveniment?

d. Stadiul de lucru este caracterizat de acțiuni specifice și intenționate de

schimbare a comportamentelor vizate de activitatea de grup, de explorări în
profunzime a problematicii care a condus la înființarea respectivului grup.
Caracteristicile grupului în stadiul de lucru:
- nivelul de încredere şi coeziune e crescut;
- comunicarea în interiorul grupului este deschisă şi implică o exprimare
clară a aşteptărilor;
- membrii interacţionează unul cu celălalt liber şi direct;
- există oportunitatea de a expune elementele mai sensibile, personale;
- conflictul dintre membri este recunoscut şi tratat în mod direct şi efectiv;
- confruntările se desfăşoară astfel încât cei care provoacă, o fac fără să
eticheteze sau să judece;
- participanţii se simt susţinuţi în încercările lor de schimbare pozitivă şi
sunt dispuşi să rişte adoptarea de noi comportamente;
- membrii au speranţa că se pot schimba dacă acţionează, nu se simt
neajutoraţi.
Rolul membrilor în stadiul de lucru:
- să propună probleme pe care doresc să le dezbată;
- să ofere celorlalţi un feedback şi să fie deschişi să-l primească la rândul
lor;
- să împărtăşească cum sunt afectaţi de prezenţa celorlalţi din grup;
- să exerseze noi aptitudini şi comportamente în viaţa de zi cu zi şi să
discute schimbările în sesiunile de grup;
- să-şi crească nivelul de implicare în cadrul sesiunilor de grup.
Probleme care pot apărea în stadiul de lucru:
- membrii pot să-şi îmbunătăţească funcţionarea socială în interiorul
grupului, dar să nu producă schimbare în afara lui;
- membrii se pot retrage datorită anxietăţii provocate de intensitatea
implicării altora.
Rolul liderului în stadiul de lucru:
- să ofere întărirea sistematică a comportamentelor de grup dezirabile;
- să interpreteze sensurile pattern-urilor de comportament astfel încât
membrii să poată atinge niveluri mai adânci de autoexploatare;
- să caute teme de interes comun pentru toţi membrii grupului pentru a-i
implica în totalitate;
44
 - să aibă în vedere diferite modalităţi terapeutice care pot produce
schimbare.

Exercițiul 32: Sunteți lider de grup în cadrul unui grup de suport pentru părinți
care au trecut prin evenimentul traumatizant al pierderii unui copil, grup aflat
în stadiul de lucru. Observați că, încă din cadrul întâlnirii de săptămâna
trecută, una dintre participante a început să se deschidă față de grup,
împărtășindu-și sentimentele și situațiile de viață traversate. Înainte de
întâlnirea respectivă, persoana fusese foarte retrasă și fără inițiative de
comunicare. Cum procedați pentru a o încuraja în păstrarea atitudinii curente
față de grup?

e. Stadiul final al activității de grup este de o importanță majoră, fiind un

moment de consolidare a aspectelor însușite de-a lungul desfășurării grupului.
Stadiul final este caracterizat prin acțiuni de sumarizare, integrare și interpretare
a experiențelor de grup.
Caracteristicile grupului în stadiul final:
- apare tristeţea şi anxietatea datorate apropiatei separări;
- este probabil ca membrii să dea înapoi şi să participe cu intensitate
redusă la activităţi;
- membrii decid calea de acţiune pe care o vor aborda;
- membrii îşi pot exprima speranţele şi îngrijorările faţă de ceilalţi;
- se va discuta despre posibilele întâlniri viitoare, evaluări ale evoluţiei
fiecăruia.
Rolurile membrilor în stadiul final:
- să se confrunte cu sentimentele, gândurile separării;
- să finalizeze toate sarcinile neîncheiate;
- să identifice modalităţi prin care pot aplica sau își pot consolida
abilitățile / deprinderile nou achiziționate;
- să evalueze impactul experienţei de grup.
Probleme care pot apărea în stadiul final:
- membrii ar putea să evite revizuirea experienţei de grup şi să eşueze
în raţionalizarea acesteia;
- membrii se pot distanţa datorită anxietăţii provocate de separare;
- membrii pot considera terminarea grupului ca un sfârşit general, astfel
eşuând în a evolua social.
Rolul liderului în stadiul final:
- să reîntărească schimbările pozitive ale membrilor;
- să asiste membrii să conceptualizeze cele însuşite în cadrul sesiunilor
de grup, astfel încât să le înţeleagă, să le integreze şi să le consolideze;
45
 - să asiste membrii în determinarea modului în care vor aplica cele
dobândite în viaţa de zi cu zi.

Exercițiul 33: Sunteți coordonatorul echipei de organizare a unei conferințe

tematice internaționale. Evenimentul s-a desfășurat cu succes în urmă cu
câteva zile. Mâine veți avea ultima întâlnire cu membrii echipei de organizare.
Ce le veți spune? Cât va dura întâlnirea? Cum se va desfășura aceasta?

f. Principiile comunicării în grup

Principalele caracteristici ale comunicării eficace și eficiente în cadrul
grupurilor, atât pentru coordonatorul grupului, cât şi pentru membrii acestuia
sunt:
- Interes - să fii interesat de celelalte persoane din grup;
- Ascultare activă - să asculţi cu atenţie;
- Clarificare - să verifici dacă ai înţeles corect ceea ce a spus celălalt;
- Empatie - să încerci să vezi lucrurile prin ochii celuilalt;
- Simplificare - să foloseşti cuvinte potrivite, care să permită înţelegerea
a ceea ce spui;
- Claritate - să vorbeşti clar;
- Stimularea interesului - să încurajezi adresarea de întrebări;
- Corectitudine - să ştii exact ce spui;
- Exemplificare - să te gândeşti la ce i-ar face pe ceilalţi să înţeleagă mai
bine ceea ce spui;
- Sintetizare - să te întrebi mereu: “Ofer suficientă informaţie sau prea
multă?”;
- Comunicare non-verbală - să foloseşti comunicarea non-vebală pentru
a-i încuraja pe ceilalţi;
- Feed-back - să verifici dacă s-a înţeles ceea ce ai spus.

C. Deprinderile asistentului social în lucrul cu grupurile

Observarea şi evaluarea:
Observarea şi evaluarea îl ajută pe asistentul social să-şi dea seama
de modelele de comportament individual şi colectiv, să identifice punctele în
care să intervină şi să formeze o bază pentru monitorizarea în viitor a
dezvoltării grupului şi pentru reformularea obiectivelor acestuia.

46
Modelarea (exemplul personal):
Asistentul social modelează comportamentele necesare pentru a
susţine sistemul socio-emoţional intern al grupului şi pentru a conduce grupul
prin mediul său extern spre a-şi atinge obiectivele. Între aceste
comportamente sunt: a-i ajuta pe alţii să se simtă confortabili, bine primiţi şi
incluşi, şi a-i ajuta să se concentreze la ceea ce-şi doresc atât pentru ei cât
şi pentru grup.
Când asistentul social modelează căi de a întâlni oameni noi, de a-i
ajuta pe oameni să se simtă confortabil unii cu ceilalţi, punând întrebări clare
şi cerând în mod direct informaţii, dând răspunsuri simple şi la obiect, prin
aceasta prezintă membrilor grupului un set de opţiuni comportamentale şi le
arată care este repertoriul comportamentelor pe care trebuie să şi le
însuşească.
În faza de formare, aptitudinea asistentului social de a modela (prin
exemplu personal) are o importanţă deosebită datorită contribuţiei acesteia
la tonusul social şi emoţional al grupului, acum la început.

Facilitarea contactelor:
Aptitudinea asistentului social de a facilita contactele este o
modalitate de a interveni în procesul de rutinare. Asistentul social va nota
cine cu cine s-a relaţionat atât la sine cât şi datorită intervenţiei sale.
Aptitudinea de a facilita contactele este vitală întrucât existenţa grupului ca
entitate este o condiţie esenţială dezvoltării şi schimbării.
La început, asistentul social se întâlneşte cu persoane care nu sunt
încă membrii în vreun grup. Persoanele respective nu au vreo relaţie între
ele, ei îl au pe asistentul social ca punct de legătură cu sistemul care se
formează. În facilitarea contactelor, asistentul social va interveni pentru a
realiza alinieri sau alianţe. Sarcina importantă a asistentului social este de a
converti contactele directe cu membrii în contacte indirecte între persoane.

Tehnici utilizate în lucrul cu grupurile

Consilierea – care are ca scop sprijinirea persoanei în dezvoltarea
individuală, prin ajutarea acesteia în identificarea problemelor de
funcționare, dezvoltarea încrederii în propriile forțe pentru ieșirea din situație,
evitarea pe viitor sau soluționarea situațiilor problematice asemănătoare.
Consilierea presupune: Empatia sau înţelegerea; Respectul;
Clarificare; Promptitudine; Toleranţă.
Rolul consilierului:
47
 - Explorează probelemele existente împreună cu persoana care
solicită consilierea;
- Caută să înţeleagă situaţia în care se află persoana consiliată;
- Crează un climat de acceptare;
- Oferă sprijin persoanei consiliate pentru rezolvarea problemelor;
- Evaluează rezultatele intervenţiei, masoară eficienţa consilierii.

Reprezentarea beneficiarului – înseamnă sprijinirea acestuia în

accesarea drepturilor şi serviciilor sociale de care are nevoie; facilitarea
accesului beneficiarului la serviciile sau instituţiile care pot facilita rezolvarea
problemei.
Rolul facilitatorului (celui care reprezintă beneficiarul):
- Explorează problema şi fixează obiectivele împreună cu
beneficiarul;
- Analizează eventualele riscuri, efecte nedorite sau avantaje
aduse de rezolvarea problemei;
- Stabileşte relaţii între beneficiar şi sistemul de servicii sociale
existente;
- Decide împreună cu beneficiarul care sunt serviciile sociale cele
mai potrivite în acel moment pentru rezolvarea problemei.

Jocul de rol – punerea în scenă a unei situaţii reale sau imaginare,

ceea ce permite conştientizarea şi înţelegerea profundă a problemelor cu
care se confruntă persoana.
Grupul de discuţii – dicutarea în grup a unei probleme specifice,
obţinându-se astfel mai multe puncte de vedere asupra problemei sau mai
multe alternative de soluţionare.
Brainstorming – tehnica prin care este stimulată creativitatea în
găsirea unor soluţii noi la o problema dată, prin participarea fiecărui membru
din grup cu cât mai multe idei originale.

Tehnici de luare a deciziilor de grup

Dacă a fost luată decizia de implicare a mai multor persoane în
procesul decizional, pot fi folosite câteva tehnici de luare de decizii de grup.
Câteva din aceste tehnici sunt: grupul interactiv, grupul Delphi şi grupul
nominal. Deşi similare, fiecare dintre aceste tehnici au caracteristici definitorii
care le fac mai potrivite pentru anumite situaţii.
48
 Grupurile interactive. Membrii unui grup interactiv au la dispoziţie o
agendă şi o problemă de rezolvat. Astfel de grupuri iau naştere în general în
momentul în care liderul defineşte problema şi solicită idei. Discuţiile sunt
nesistematizate şi neorganizate şi constau din enunţarea de alternative şi
evaluarea acestora. Sarcina liderului este aceea de a rezuma la momente
potrivite, de a se asigura că toţi membrii grupului participă şi de a contribui
cu idei. Se ajunge de obicei la consens, părerile finale fiind adoptate prin vot.
Grupul Delphi. Tehnica Delphi reprezintă o metodă de creare a unui
consens între opiniile unor experţi. Solicită exprimarea scrisă a unui număr
de păreri ale unor experţi care contribuie în mod individual. După adunarea
de răspunsuri scrise pe subiectul în discuţie, este realizat un rezumat al
părerilor care este distribuit participanţilor. În a doua rundă, participanţii au
avantajul de a cunoaşte părerile experţilor şi de a-şi putea modifica răspunsul
iniţial în lumina noilor informaţii. Acest proces al rezumării propunerilor şi
redistribuirii de noi chestionare poate continua până se ajunge la un consens.
Grupurile nominale. Tehnica grupului nominal a fost creată pentru a
se asigura participarea egală a membrilor grupului în procesul decizional.
Pentru început, managerul adună un număr de oameni şi le explică
problema. Membrii sunt rugaţi apoi să scrie cât mai multe alternative, pe care
le expun pe rând. Ideile astfel explicate sunt înscrise pe un flip chart sau pe
o tablă, pentru a putea fi vizualizate. Discuţiile sunt limitate la simple
clarificări. După listarea tuturor alternativelor, au loc mai multe discuţii
deschise, în urma cărora se recurge la vot. Este aleasă cea mai bine primită
dintre alternative.

Deprinderile asistentului social în cadrul activităților de grup

Rolul de lider de grup este un rol de dificultate ridicată, necesitând o
bună însușire a deprinderilor specifice pentru asigurarea succesului activității
de grup. Nu oricine deține anumite calități personale și dorință de a ajuta
poate fi un lider bun de grup. Ca majoritatea deprinderilor, și cele de lider de
grup trebuie învățate și exersate.
Principalele deprinderi specifice ale liderului de grup se referă la
(Corey, 2004):
Ascultarea activă - implică acordarea de atenție vorbitorului și
oferirea de feedback atât comunicării verbale, cât și celei non-verbale.
Abilitatea de a auzi ceea ce se comunică se dezvoltă o dată cu practica. Mulți
lideri de grup fac greșeala de a se concentra foarte mult pe conținut și pierd
din vedere modalitățile de exprimare ale grupului. Un lider priceput e capabil
să observe și sa raspundă la o multitudine de semnale din partea membrilor:
modul de exprimare, poziția corpului, gesturi, cantitatea și calitatea
mesajelor.

49
 Parafrazarea - într-o oarecare măsură, este o extensie a ascultării.
Deprinderea constă în reluarea unei afirmații folosind alte cuvinte, cu scopul
de clarificare în fața grupului. Parafrazarea eficient realizată conduce la
eliminarea ambiguităților și contribuie la focusarea pe tematica dezbătută.
Deși pare o deprindere banală, parafrazarea nu e o ușor de stăpânit.
Unii lideri de grup se mulțumesc în utilizarea deprinderii să repete exact ce
s-a spus, fără a clarifica mesajele, ceea ce riscă să ducă la un proces sec și
uneori deranjat. P parafrazare corect realizată, cu clarificarea și simplificarea
mesajului are două mari avantaje: transmite participanților că au fost înțeleși
și îi ajută pe aceștia să își clarifice propriile probleme, sentimente și gânduri
cu privire la tematica dezbătută.
Clarificarea - este de asemenea o extensie a ascultării active.
Deprinderea constă în reacții la aspectele neclare și confuze ale unor
afirmații pentru a sprijinii participanții la grup să își clarifice sentimentele
contradictorii și să se concentreze pe aspectele relevante. Deseori
participanții la grup afirmă că au sentimente/opinii contradictorii cu privire la
un anumit aspect dezbătut. Clarificarea reprezintă un proces de sortare a
acestora, conducând la formarea unei opinii coerente cu privire la o anumită
problematică.
Sumarizarea - reprezintă capacitatea de a aduna elementele
importante dintr-o interacțiune de grup. Această abilitate este în mod special
utilă în etapa de tranziție de la o temă la alta, deoarece prin utilizarea
sumarizării se pot identifica elemente comune și trecerea la o nouă temă se
realizarea fără a întrerupe brusc firul discuției. Sumarizarea este de
asemenea de o importanță majoră în etapa de încheiere a sesiunilor de grup.
Întreruperea bruscă a sesiunilor reprezintă o greșeală din partea liderilor de
grup, membrii grupului necesitând reconfirmare pentru însușirea informațiilor
din cadrul sesiunii. Sumarizarea la finalul unei sesiuni determină participanții
să reflecteze asupra a ceea ce au înățat în cadrul activității.
Formularea întrebărilor - Chestionarea exagerată a participanților la
grup reprezintă greșeala cea mai des întâlnită la liderii de grup începători.
Bombardând participanții la grup cu întrebări nu va conduce la rezultate bune
ale activității de grup, ba chiar dimpotrivă, putem afecta negativ interacțiunea
din cadrul grupului printr-o ghidare exagerată a acestuia. În extrema cealaltă,
o participare redusă a liderului de grup, cu întrebări timide și sporadice poate
conduce la blocaje în comunicarea de grup. În general, liderul de grup are o
libertate ridicată în modul în care își structurează întrebările și comunicarea,
fiind doar câteva sugestii de luat în seamă din această perspectivă:
- evitați întrebările închise, deoarece limitează comunicarea;
- evitați întrebările care încep cu "de ce?", acestea au o tentă
acuzatoare;

50
 - utilizați întrebările deschise, care permit participanților la grup să se
exprime liber;
- explorați prin intermediul întrebărilor trăiri și sentimente, experiențe
personale ale participanților la grup.

5.6. Rezumat
Prezentul capitol prezintă contextul de aplicare a deprinderilor
asistentului social în lucrul cu grupurile și descrie principalele deprinderi şi
tehnici utilizate de către asistentul social în intervenţia cu diferite tipuri de
grupuri, în special cu grupurile de tratament.
Munca cu grupurile vine în completarea practicii tradiționale, abordând
intervenția într-un mod diferit. Această abordare permite profesioniștilor să
lucreze cu mai mulți clienți deodată, salvând timp și bani.
Abordarea de grup are atât avantaje, cât și dezavantaje în procesul de
furnizare de servicii sociale. Unul dintre cele mai importante avantaje se referă
la faptul că oferă posibilitatea oamenilor de a-şi exprima problemele, de a lucra
împreună pentru soluţionarea acestora, de a lua decizii comune. Unul dintre
cele mai mari dezavantaje este reprezentat de posibilitatea apariției, în
momente de tensiune, a unor conflicte structurale între membrii grupului, care
pot compromite întregul progres realizat până la momentul respectiv.
Grupurile de tratament reprezintă grupurile în cadrul cărora sunt
explorate nevoile emoţionale şi sociale ale clienţilor. Rolul asistentului social
în cadrul unor astfel de grupuri este extrem de important şi variat: lider,
facilitator, mediator.
Stadiile desfășurării activităților de grup în domeniul asistenței sociale
sunt în număr de 5: stadiul de formare, stadiul inițial, stadiul de tranziție, stadiul
de lucru, stadiul final. Pentru fiecare din aceste stadii sunt prezentate:
caracteristicile acestuia, rolurile membrilor, problemele ce pot apărea în
funcție de tipologia fiecăruia și rolurile liderului de grup (cel mai adesea
asistentul social).
Unitatea se încheie cu prezentarea deprinderilor (observarea,
evaluarea, modelarea, facilitarea contactelor) și tehnicilor (consilierea,
reprezentarea) cele mai frecvent utilizate în lucrul cu grupurile.

51
Capitolul VIII. Metodologia elaborării planului de intervenţie

1. Elaborarea planului de intervenție

2. Acordul cu beneficiarul ca parte componenetă a intervenţiei
3. Intervenţia propriu-zisă în cadrul managementului de caz.

1. Elaborarea și structurarea planului de intervenţie

Etapa de intervenţie este constituită din următorii paşi: elaborarea planului de

intervenţie; semnarea acordului cu beneficirul şi implementarea planului de
intervenţie.
Planificarea intervenţiei constă în stabilirea, împreună cu beneficiarul, a unor
obiective şi în determinarea activităţilor, măsurilor pentru rezolvarea
problemelor cu care acesta se confruntă.
La această etapă se elaborează planul individual de îngrijire/de asistență, care
cuprinde programarea serviciilor sociale, personalul responsabil, precum şi
procedurile de acordare.
Implementarea măsurilor prevăzute în planul individual de îngrijire ţine
nemijlocit de responsabilul de caz/manager de caz.
Toţi cei prezenţi la şedinţă convin asupra Planului individualizat de asistenţă.
Realizarea programului de sprijin şi crearea posibilităţii de intervenţie pe
termen scurt trebuie efectuată în parteneriat.
În acest sens, menţionăm că intervenţia include elaborarea planului individual
de îngrijire care reprezintă un rezultat al deciziilor luate în comun de către
asistentul social şi beneficiar.
Planul individual de îngrijire se referă la structurarea intervenţiei în timp:

• durata procesului de intervenţie,

• frecvenţa întâlnirilor,
• obiectivele pe termen lung şi pe termen scurt,
• mijloacele utilizate etc.

Intervenţia în timp este una dintre caracteristicile intervenţiei sociale, căreia i se

cere să fie cât de puţin costisitoare, eficientă şi cu limite de timp.
Scopul intervenţiei este de a ajuta beneficiarului să se schimbe, atât în ceea ce
priveşte comportamentul, cât şi modul de relaţionare cu mediul înconjurător.
52
Elaborarea planului de intervenţie socială prevede:

• stabilirea modului de lucru cu familia - interacţiunea cu familia şi luarea

în comun a deciziilor;
• implicarea membrilor familiei extinse şi a membrilor comunităţii pentru a
ajuta familia să depăşească dificultatea;
• implicarea treptată a familiei în activităţi comunitare;
• formarea unui mod de viaţă nou (noi stereotipuri, deprinderi, stil de
viată);
• reevaluarea şi revederea planului de asistenţă a familiei la fiecare etapă
de lucru.

Răspunsurile de la întrebările de mai jos îl vor ajuta pe asistentul social

responsabil de caz să realizeze o planificare eficientă a îngrijirii:

- Cine va participa la şedinţa de planificare a îngrijirii ?

- Cum voi monitoriza activităţile ce intră într-un plan individual de
îngrijire pentru a asigura atât faptul că acestea sunt realiste, cât şi faptul
că sunt realizate?
- În ce mod voi raporta/colecta/analiza problemele comune sau
dificultăţile pentru a indica
necesitatea serviciilor ulterioare?
- Cum voi soluţiona destrămarea parteneriatelor sau întârzierile în
executarea activităţilor din planul de îngrijire?
- Cum voi proceda dacă planul de îngrijire eşuează?
În funcţie de datele obţinute despre beneficiar, în rezultatul evaluării complexe,
asistentul social va rezuma informaţiile despre situaţia lui şi va recomanda
acţiuni de intervenţie, care vor fi stipulate în Planul individualizat de asistentă.
Asistentul social completează planul cu participarea beneficiarului în cadrul
şedinţei de planificare a asistenţei.
Această şedinţă este organizată de către supervizor la care se implică copilul,
familia, persoana în etate sau cu disabilităţi, asistentul social, care a efectuat
evaluarea complexă şi alţi specialişti relevanţi pentru cazul dat.
La şedinţă sunt examinate rezultatele evaluării complexe şi recomandările
pentru planul individualizat de asistenţă, formulate de către asistentul social.
Totodată planificarea intervenţiei trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

53
 1) care sînt obiectivele ce trebuie atinse?
2) care dintre factorii ce determină vulnerabilitatea beneficiarului şi a
familiei trebuie înlăturaţi?
3) ce poate fi schimbat în dinamica familiei?
4) care sunt priorităţile?
5) ce acţiuni trebuiesc întreprinse?
6) care sunt limitele de timp?
7) care sînt instituţiile care vor colabora în atingerea obiectivelor?
8) în ce măsură intervenţia se poate asigura pe bază de voluntariat şi
în ce măsură trebuie să fie implicaţi specialiştii?
Obiectivele stabilite pentru realizarea schimbării situaţiei beneficiarului trebuie
să îndeplinească condiţiile SMART: să fie specifice, măsurabile, abordabile,
realiste şi să se încadreze în timp. Informaţia ce trebuie completată în
formularul privind Planul individualizat de asistenţă.
Familia - se va înregistra numele familiei beneficiare. În cazul, în care familia
nu este înregistrată oficial se notează numele ambilor parteneri.
Domiciliul - este recomandat ca asistentul social să înregistreze adresa la care
locuieşte familia în realitate, dar nu adresa conform vizei de reşedinţă.
Tipul familiei - Este relevant a se preciza tipul familiei (completă,
monoparentală, neînregistrată oficial (uniune consensuală)) deoarece acesta
poate influenţa modalitatea de intervenţie.
Numărul de copii - Se va înregistra numărul total al copiilor (atât cei din familie,
cei ce locuiesc separat de părinţii, cât şi cei plasaţi în alte forme de protecţie
socială).
Obiective - Planul individualizat de asistenţă trebuie să cuprindă descrierea
acţiunilor în linii generale (ex.: perfectarea actelor de identitate, orientare
profesională, medierea unui loc de muncă pentru părinţi, consolidarea relaţiilor
interpersonale, etc).
Acţiuni /Durată/ Persoana responsabilă - Conform structurii din tabel vor fi
înregistrate acţiunile care vor fi întreprinse pentru atingerea obiectivelor, durata
lor de desfăşurare precum şi resursele necesare/disponibile pentru realizarea
acestor acţiuni.
Este importantă structurarea acestor informaţii deoarece în acest fel asistentul
social urmăreşte responsabilizarea membrilor familiei, identificarea dificultăţilor
şi pregătirea familiei pentru depăşirea lor, identificarea şi valorificarea
resurselor familiei.

54
2. Acordul cu beneficiarul ca parte componentă a intervenţiei

După elaborarea planului individualizat de asistenţă se recomandă semnarea

unui acord de colaborare între beneficiar şi asistentul social, care este şi
manager de caz.
Acordul este un instrument care se individualizează pentru fiecare caz în parte
în funcţie de specificul acestuia şi de conţinutul planului individualizat de
asistenţă.
Utilizarea acordului în relaţia cu beneficiarul are rolul de a determina
responsabilizarea acestuia şi implicarea în intervenţie ca parte activă.
De asemenea, forma scrisă a termenilor de colaborare dintre asistentul social
şi beneficiar are rolul de a conştientiza propriile responsabilităţi.
Nerespectarea ulterioară a termenilor acordului pot argumenta decizii ale
asistentului social cu privire la cazul respectiv (întreruperea sprijinului financiar,
prelungirea perioadei de intervenţie, reevaluarea situaţiei de risc, etc). În acord
vor fi enumerate:

Obiectivele - Se înregistrează obiectivele stabilite de asistentul social în cadrul

planului individualizat de asistenţă.
Ex: pentru un caz de prevenire a instituţionalizării, obiectivele pot fi: menţinerea
integrităţii familiale, identificarea unui loc de muncă pentru părinte, şcolarizarea
şi reintegrarea şcolară a copiilor.
Obligaţiile părţilor - Se prezintă clar şi succint responsabilităţile stabilite de
comun acordpentru ambele părţi implicate în rezolvarea cazului: asistentul
social şi beneficiarul serviciilor sociale.
Acţiunile specificate ca obligaţii trebuie să fie uşor de evaluat.
Ex: Obligaţiile asistentului social: Să ofere consiliere membrilor familiei; Să
ofere informaţii si sprijin în obţinerea drepturilor legale; Să efectueze vizite
periodice; Să medieze situaţii conflictuale, etc.
Ex: Obligaţiile beneficiarului: Să permită asistentului social să facă vizite la
domiciliu său; să nu consume excesiv băuturi alcoolice; să informeze asistentul
social in legătura cu schimbările survenite în situaţia sa familială, socială sau
profesională; Să folosească sprijinul material primit în scopul atingerii
obiectivelor; să se intereseze săptămânal de situaţia şcolară a copilului său;
să caute şi să angajeze în cîmpul muncii conform calificării şi abilităţilor
sale; să-şi înscrie copilul la medicul de familie coopereze cu acesta, etc. și
să
Durata acordului - Se înregistrează perioada estimată a fi necesară pentru
implementarea
55
planului individualizat de asistenţă şi în care pot fi îndeplinite real şi eficient
obiectivele stabilite.
Data întocmirii - Se înregistrează data la care se semnează acordul de către
ambele părţi (asistentul social şi beneficiar).

3. Intervenţia propriu-zisă în cadrul managementului de caz

Intervenţie şi revizuire - reprezintă cea de-a şasea etapă a managementului de

caz. Intervenţia se realizează în baza planului individualizat de asistenţă
elaborat cu implicarea actorilor echipei multidisciplinare, care este un grup de
specialişti din mai multe domenii, ce fac parte din reţeaua de servicii adresate
copiilor, familiilor în situaţii de risc, persoanelor adulte şi colaborează la
soluţionarea situaţiilor de dificultate.
Munca de asistenţă socială este preponderent o muncă de echipă: beneficiarul
are deseori o multitudine de nevoi şi este necesar ajutorul altor specialişti
pentru evaluarea acestor nevoi şi identificarea serviciilor necesare pentru a
veni în întâmpinarea nevoilor identificate. Preponderent, în asistenţa socială se
folosesc două tipuri de echipă:
Echipa interdisciplinară: cuprinde specialişti ce lucrează în cadrul unei
singure instituţii (de exemplu, asistentul social, psihologul, asistentul medical,
educatorul specializat care lucrează într-un centru de plasament);
Echipa pluridisciplinară/ multidisciplinară : cuprinde specialişti care lucrează în
instituţii diferite şi care îşi pot aduce la un moment dat contribuţia la
rezolvarea situaţiei unui beneficiar.
Coordonatorul echipei este, de regulă, asistentul social. El are datoria de a
aduna informaţiile de la ceilalţi specialişti implicaţi şi de a le sintetiza în diferite
documente necesare soluţionării problemei beneficiarului.
Membrii ai echipei multidisciplinare pot fi:
asistentul social
medicul de familie (asistentul medical),
psihologul,
inspectorul de sector,
pedagogul/diriginte/directorul școlii,
preotul,
voluntarii,
reprezentanţi ai ONG, etc

56
Fiecare membru al echipei este în acelaşi timp şi reprezentantul unui serviciu,
astfel încît funcţionarea unei echipe multidisciplinare implică o intervenţie la
nivel inter-instituţional.
Coordonarea inter-instituţională urmăreşte obţinerea unor informaţii relevante
despre resursele şi necesităţile beneficiarului şi ale mediului său din cadrul
reţelei de servicii sociale.
Deşi nu există o limită de timp exactă pentru intervenţie, membrii echipei
multidisciplinare trebuie să se străduie să nu creeze dependenţa beneficiarului
de servicii.
Asistentul social va selecta metodele şi tehnicile de intervenţie şi de lucrul cu
familia în funcţie de specificul problemei, particularităţile individuale ale familiei,
sistemul de valori al membrilor familiei etc.
Această etapă presupune implementarea planului individual de îngrijire.
Implementarea măsurilor prevăzute în planul individual de îngrijire ţine
nemijlocit de responsabilul de caz. în situaţiile în care unele măsuri nu pot fi
implementate din diferite cauze, se recurge la revizuirea planului individual de
îngrijire.

Întrebări de verificare a cunoștințelor

1. Care sunt înrebările la care trebuie să răspundă un asitent social în

planificarea intervenției cu un client?
2. Cum trebuie să procedeze un asistent social dacă apar probleme la
îndeplinirea activităţilor
planificate cu clientul?
3. Care sunt condițiile SMART pentru realizarea schimbării clientului?
4. Ce faceţi în caz de eşec la etapa de intervenţie ?
5. Analizați următorul studiu de caz:

” S. S s-a născut la 16.03.1981 în or. Chișinău. A absolvit 8 clase. După care a

lucrat ocazional. În anul 2000 a plecat în Federația Rusă unde a fost angajat în
cadrul unei ferme de bovine. Din motive neclare, acesta a lucrat o scurtă
perioadă de timp acolo și în 2001 revine în RM, merge acasă la mama, cu
care nu a putut stabili o relație bună: se certau des, a aplicat forța fizică asupra
mamei, ia vândut lucruri din casă, deseori distrugea bunurile din locuință.
Datorită

57
comortamentului deviant în anul 2002 este condamnat la privațiune delibertate
conform art. 186 Cod Penal(furt), însă conform deciziei comisiei medicale
incapabil și internat în spitalul de psihiatrie pînă în anul 2009.
În perioada 2010 - 2014 clientul a recidivat și a fost din nou judecat pentru
același articol, unde a fost internat la spitalul de psihiatrie.
În ianuarie 2014 mama decedează. Între timp mătușa (sora mamei sale)
a vindut apartamentul, fără acordul beneficiarului. Astfel clientul a ajuns pe
drumuri, cu o stare de sănătate deplorabilă, fiind periculos pentru cei din jur din
cauza comportamentul agresiv și crizelor de furie accentuate pe care le
manifesta. Cazul dat a ajuns în vizorul Direcției de Asistență Socială s.
Buiucani, care au fost sesizați de organele de poliție.
Pînă a ajunge la Centru a dormit în stradă și în scara blocului. A fost îndreptat
la Centru de către asistenții sociali. Acesta deține gradul de disabilitate gr. II
pe viață, nu este angajat în cîmpul muncii, toată ziua hoinărește e străzi iar se
întoarce la Centru.”

Întrebări:

Care sunt cauzele ce au dus la apariția stării de dificultate a clientului?

Stabiliți un plan de intervenție pentru cazul dat.
Care sunt condițiile de reintegrare în societate a clientului dat?
Care sunt atribuțiile asistentului social comunitar dar sprijinirea
beneficiarului?
Identificați factorii de risc în cazul dat.

58
Bibliografie

Baciu, L., Lazăr, T. (2012). Bazele asistenței sociale, București: ProUniversitaria

Corey, G. (2004) Theory & Practice of Group Counseling, Belmont, CA:
Thomson Brooks/Cole
Lazăr, T., Baciu, L. (2012). Teorii și metode în asistență socială, București:
ProUniversitaria
Neamțu, G., Stan, D. – coord. (2005). Asistența socială. Studii și aplicații, Iaşi:
Polirom
Prelici, V. (2001). Bazele teoretice ale asistenţei sociale, Timişoara: Mirton

59