Referat

la disciplina Asistența Socială

Tema: Asistența socială. Generalități și

necesitatea ei în comunitate.

Nume :ANGICA VALENTIN

Asistenţa socială este prin excelenţă o profesie practică bazată atât pe

cunoaşterea şi experienţa comună cât şi pe intuiţia şi experienţa individuală. Thomas
Kuhn adduce în atenţie procesul dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice şi spune că acesta se
realizează în contextul “competitivităţii modelelor teoretice”- o teorie este înlocuită de
alta dar nu se anulează valoarea teoriilor înlocuite.
Deşi iniţial, înainte de constituirea asistenţei sociale ca domeniu professional autonom
practicile asistenţiale existau ca activităţi comune de ajutor, cu timpul a ajus să însemne
un set de cunoştinţe şi teorii care definesc un camp distinct de acţiune. David Howe
spunea că:” fiecare profesie este interesată de anumite tipuri de fenomene şi uzează de
anumite aparate teoretice care o ajută să se constituie în ocupaţie de sine stătătoare”.
Cu cât asistenţii sociali încearcă să înţeleagă mai bine omul cu atât îşi dau
seama de complexitatea ariilor lor de interes. Asistenţii sociali nu pot acţiona fără a lua
în considerare consecinţele şi efectele acţiunilor lor care trebuie să fie predictibile.
Pentru a acţiona corect, eficient asistentul social trebuie să înţeleagă rolul lor în
procesul asistenţial. Teoriile sunt modalităţi de acţiune care ghidează comportamentul şi
intervenţia- funcţia cunoaşterii în asistenţa socială este de a creşte capacitatea
practicianului de a-şi controla conştient şi deliberat “mediul de lucru”. De exemplu:
“atunci când încearcă să organizeze activităţi de îngrijire la domiciliu pentru un vârstnic
asistentul social va lua în considerare mai multe posibilităţi de acţiune: sprijinirea
familiei pentru a se putea ocupa de persoana vulnerabilă, responsabilizarea persoanei
pentru ase putea îngriji, mobilizarea resurselor instituţionale sau instituţionalizarea”
(Howe D., Introducere în teoria asistenţei sociale, 2001, p 15).
Asistenţa socială ca domeniu professional este un construct social constituind un
complex de contexte, structuri sociale, reţele sociale, indivizi, grupuri care
interacţionează reciproc. Ca activitate practică, asistenţa socială, este constituită din trei
elemente: asistentul social, clientul, contextual - prin urmare teoriile trebuie să reflecte
modul în care interacţionează aceste elemente.

Obiectivul asistenţei sociale este de a-i sprijini pe cei aflaţi în dificultate să

obţină condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile
capacităţi şi competenţe pentru o mai pronunţată funcţionare socială. Pus în serviciul
unei cauze demne, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta interacţiune
dintre cei doi factori: individul şi mediul lui de viaţă socio-economic, politic, cultural,
familial, moral etc., posedând cunoştinţe atât despre dezvoltarea lui umană, despre
personalitatea lui, cât şi despre contextul socio-cultural şi moral în care el trăieşte.
Aceste persoane sau grupuri, pe o perioada mai scurta sau mai lunga, nu pot
duce o viata activa autosuficienta fara un ajutor economic sau fara un suport fizic,
moral, social, cultural, ajutor venit din exterior. Acest ajutor are in vedere o perioada
limitata de timp, care dureaza pana cand persoana cu nevoi speciale isi gaseste
resurse sociale, psihologice, economice pentru a putea duce o viata normala.

Sarcinile asistenţei sociale includ:

 Ajutorarea persoanelor aflate în nevoi să-şi dezvolte la un grad mai înalt
propriile capacităţi de a soluţiona problemele. De exemplu, a le învăţa să
conducă cu bugetul familial, a contribui la ameliorarea relaţiilor în cadrul
familiei.
 Realizarea unor noi interrelaţii între persoanele dezavantajate şi instituţiile
de asistenţă socială. De exemplu, a prezenta unei persoane în vârstă un
azil la care aceasta s-ar putea decide să meargă în cazul când este
neajutorată şi nu are pe nimeni în preajma sa.
 Acordarea de ajutor în obţinerea unor recompense ce se cuvin conform
legii. De exemplu, a ajuta o mamă necăsătorită să obţină de la
 departamentul de stat respectiv suma de bani ce i se cuvine pentru
întreţinerea copilului.
 Îmbunătăţirea relaţiilor, coordonarea activităţilor diferitelor instituţii de
asistenţă socială. De exemplu, a stabili relaţii de cooperare între două
servicii de asistenţă socială care “tratează” aceeaşi problemă.
 Acordarea de ajutor practic. De exemplu, un copil care cerşeşte în stradă
poate nimeri oricând în mâinile unui infractor, de aceea este necesar ca
acest copil, până a ajunge să fie protejat de familia sa (dacă o are), să fie
luat
 sub supraveghere de către anumite instituţii.
 A contribui la dezvoltarea şi modificarea politicii sociale, asistenţii sociali
activând concomitent în calitate de agenţi ai controlului social.

Asistenţa socială oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces la

servicii specializate de protecţie socială, îi orientează către înţelegerea şi utilizarea
cadrului legislativ de protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile
în dificultate de a influenţa activ politicile sociale. Ea furnizează celor în nevoie ajutor
financiar, material, moral, psihoterapie, consiliere.
În cadrul programelor de asistenţă socială se înscriu şi activităţile de prevenire a
unor situaţii de viaţă dezechilibrate, stresante sub aspect economic, cultural, psihologic
sau moral, pentru indivizi sau grupuri, care pot fi adesea mai puţin costisitoare decât
terapia propriu-zisă.
În societatea contemporană, asistenţa socială se orientează spre realizarea
următoarelor funcţii:
• identificarea şi înregistrarea segmentului populaţiei ce constituie obiectul
activităţilor de asistenţă socială;
• diagnosticarea problemelor de diferit ordin cu care persoanele vulnerabile sau
grupurile cu risc sporit se pot confrunta într-o anumită perioadă de timp şi în anumite
condiţii sociale, economice şi culturale;
• dezvoltarea unui sistem coerent de programe, măsuri, activităţi profesionalizate
de suport şi protecţie a acestora;
• elaborarea propriilor programe de către cei aflaţi în situaţii de risc;
• stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile specializate
de asistenţă socială prin cunoaşterea cadrului legislativ-instituţional;
• identificarea variatelor surse de finanţare a programelor de sprijin;
• suportul prin consiliere, terapie individuală sau de grup, în vederea refacerii
capacităţilor de integrare benefică în societate;
• promovarea unor strategii de preîntâmpinare a situaţiilor defavorizante;
• dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi local privind
dimensiunea problemelor celor aflaţi în situaţii speciale.

Măsuri de asistenţă socială

Asistenţa socială este formată din două componente/ măsuri distincte: serviciile
sociale şi prestaţiile sociale. Pentru a înţelege scopul asistenţei sociale este util să
înţelegem în primul rând ce înseamnă a funcţiona normal într-o societate.
Funcţionarea socială: Îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general,
faţă de cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană. Aceste responsabilităţi
includ satisfacerea nevoilor de bază ale individului şi ale membrilor de familie care
depind de el/ ea.
Nevoile de bază sunt fizice, emoţionale, de realizare personală etc. Conceptul
de nevoie socială aparţine în mod firesc de idea de serviciu social. Istoricul
serviciilor sociale are la bază recunoaşterea nevoilor sociale şi organizarea societăţii
pentru a le satisface.
Nevoie: = o anumită stare de deficienţă, de lipsă, ce impune o anumită rezolvare;
= o stare de tensiune la un moment dat, resimţită sau de un grup de
indivizi sau individual.
Conceptul de problemă socială poate fi definit ca fiind o situaţie pe care mai
multe persoane dintr-o comunitate o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă,
care creează disconfort si care cere o soluţionare/ rezolvare imediată. Exemple de
probleme sociale: sărăcia, consumul de droguri, rata ridicată a abandonului şcolar,
poluarea apei şi a aerului, servicii medicale insuficiente în mediul rural, violenţa
domestică etc.
În concluzie, problemele sociale generează nevoi sociale ce impun organizarea
de servicii sociale în cadrul unei comunităţi

Asistenţa socială care se referă la tratarea oamenilor şi situaţiilor beneficiază de

un număr de teorii. Psihanaliza şi comportamentalismul, două teorii care ilustrează cel
mai bine cum gândirea afectează practica în cadrul unei paradigme.
Tradiţia psihanalitică a asistenţei sociale este una de durată şi este imposibil să o
ignorăm. Deşi zilele sale de glorie au trecut, o mare parte a înţelepciunii sale a intrat în
sufletul asistenţei sociale, deşi nu suntem totdeauna conştienţi de aceasta.
Asistenţa socială comportamentalistă este în plină ascensiune. Cei care cred că
asistenţii sociali ar trebui să fie ca medicii şi că medicii sunt oameni care folosesc
ştiinţa, consideră şi că ştiinţa trebuie utilizată de asistenţii sociali. Singurul candidat cu
pretenţii la ştiinţa obiectivă este asistenţa socială comportamentalistă. Dacă asistenţii
sociali vor să fie eficienţi, ei trebuie să găsească tratamente eficiente.
Metodele riguroase şi exacte oferite de ştiinţă vor ajuta asistenţii sociali să
identifice acele proceduri care să ducă la tratarea unor comportamente nedorite.
În 1980, Brewer şi Lait îi acuzau pe asistenţii sociali de ineficientă.
Şi alte opinii teoretice au ceva de spus despre rolul asistenţilor sociali în
societate, considerând că tratarea unor stări patologice de disfuncţie socială a unui
individ ţine mai puţin de asistenţa socială; cât de responsabilităţile statului bunăstării.
Brewer şi Lait recomanda ca asistenţii sociali să devină oameni de ştiinţă dacă
vor să supravieţuiască ca grup profesional. „Deveniţi comportamentalişti”, a fost sfatul
lor clar. Numai comportamentaliştii posedă acea obiectivitate ştiinţifică ce reprezintă
drumul spre eficienţă.

Concluzie:

Misiunea asistenţei sociale este de a interveni în favoarea persoanelor

defavorizate, marginalizate sau cu risc de excluziune socială, prin oferirea de sprijin
pentru obţinerea condiţiilor unei vieţi decente şi prin susţinerea dezvoltării propriilor lor
capacităţi şi competenţe, în vederea integrării lor sociale corespunzătoare. Asistenţa
socială este un ansamblu de măsuri prin care societatea încearcă să se proteje pe sine
însăşi de membrii ei vulnerabili şi, totodată, să-i compenseze pe aceştia din urmă
pentru consecinţele negative ale economiei de piaţă. Necesitatea misiunii specific
asistenţei sociale apare acolo şi atunci, unde comunităţile încep să-şi conştientizeze
nevoile celor marginali şi consecinţele individuale şi sociale.
Asistenţa socială are ca aspiraţie realizarea unei societăţi nu numai prospere, dar
şi înalt incluzive pentru toţi cetăţenii ei, aceasta referindu-se şi la cei care, din motive
subiective sau obiective, se află în poziţii sociale marginale. Intr-o societate
modernă,democratică, asistenţa socială este o necesitate a întregii societăţi, dar şi un
drept cetăţenesc.
Menirea asistenţei sociale este de a asigura accesul acelor persoane care nu se
pot adapta prin forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot bucura de
drepturile elementare şi fundamentale: cel de a beneficiade alimentaţie
corespunzătoare, de un adăpost decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii, igienă,
educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de posibilităţi de autorealizare.