Sunteți pe pagina 1din 20

Asistenţa socială: funcţii şi

caracteristici
• Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă
ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale,
colectivitatea locală şi societatea civilă intervin pentru
prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare
ori permanente ale unor situaţii care pot genera
marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei,
familiei, grupurilor ori comunităţilor.
Asistenţa socială, componenta a sistemului naţional
de protecţie socială, cuprinde serviciile sociale şi
prestaţiile sociale acordate în vederea dezvoltării
capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea
nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea
principiilor de coeziune şi incluziune socială (Legea nr.
47 din 08 martie 2006 privind sistemul naţional de
asistenţă socială).
Menirea asistenţei sociale este>
• de a asigura accesul acelor persoane care nu se pot
adapta prin forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care
nu se pot bucura de drepturile fundamentale şi elementare
precum cel de a beneficia de o alimentaţie corespunzătoare,
de un adăpost decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii,
igienă, educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de posibilităţi
de autorealizare.
Asistenta sociala este procesul prin care cetăţenii
beneficiază de măsuri de protecţie socială şi ajutor
profesionist în vederea satisfacerii nevoilor lor şi a unei bune
integrări în societate constituie asistenţa socială.
Altfel spus ansamblul activităţilor profesionale prin care
persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea
rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este procesul de asistare
socială (M. Roth, A. Rebeleanu),
Cadru conceptual
Asistenţa socială („Social Work", în ţările de limbă engleză) reprezintă
ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de
protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate
temporar în dificultate, în criză şi deci vulnerabile. Acestea, datorită unor
motive personale de natură economico-materială, socio-culturală,
biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a se integra prin mijloace
şi eforturi proprii în colectivitate, în limitele unui mod normal, decent de
viaţă. Pentru o anumită perioadă de timp, ele nu pot duce o viaţă activă,
auto-suficientă, fără un ajutor economico-material sau fără un suport fizic,
moral, social din exterior.

Conform definiţiei Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din


domeniul muncii sociale , asistenţa socială este o activitate profesională
orientată spre oferirea de ajutor oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca
membrii de familie sau de grup şi ca membri ai unei comunităţi - în
vederea creşterii şi /sau refacerii capacităţii lor de funcţionare socială şi a
obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă trăită cu demnitate în cadrul
social dat.
Reciprocitatea legăturilor interpersonale este una din caracteristicile
asistenţei sociale, dat fiind că ceea ce încearcă ea să facă este să includă
pe cei aflaţi la marginea societăţii prin practici care le asigură îngrijire,
dobândirea unor bunuri necesare şi împărtăţirea sentimentelor. Indiferent de
cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor persoane,
mediul fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi şi
resurse pentru realizarea aspiraţiilor lor.
Indivizii trebuie să contrbuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor
bunăstare, precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul apropiat lor şi la
bunăstarea întregii societăţi. Toate acţiunile asistenţei sociale trebuie să
conducă la creşterea demnităţii şi a capacităţii de autodeterminare a
indivizilor.
Bocancea şi Neamţu au definit acţiunea asistenţială ca refacere sau
„restaurare ” a capacităţii funcţionale sociale normale, în care
normalitatea pe care o vizează asistenţa socială este contraponderea
devianţei şi a inadaptării- inadaptare văzută ca incapacitate de
acomodare la cerinţele societăţii, neîncadrarea în muncă, comiterea
unor acte care dăunează altora, sau alte abateri de la aşteptările din
partea familiei, a grupului sau a comunităţii.

Asistenţa socială promovează sau reface o interacţiune reciproc


benefică între indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii
sociale, atât la nivel individual şi familial, cât şi la nivel de grup şi
comunitar(Hepworth şi Larsen, 1993
• Având în vedere varietatea manifestărilor excluderii care acţionează
practic la toate nivelurile şi formele domeniului social, precum şi
marea varietate a formelor de ajutor, aşteptările faţă de asistenţa
socială se manifestă la toate segmentele societăţii. În acest context
asistenţa socială este parte integrantă a socialului, supusă
confruntărilor dintre economic şi politic.
• Unul dintre paradoxurile asistenţei sociale este că având ca
preocupare principală categoriile cele mai vulnerabile ale societăţii
ea are de asemenea, rolul de a menţine echilibrul social şi ordinea
socială dată, prevenind mişcări de masă sau crize ale sistemelor
sociale( Davies M., 1994 The esential social worker). Această
funcţie se exprimă în acţiuni de tip reparator (privind echitatea
socială) dar şi coercitiv, de reglare a comportamentului persoanelor
conform legislaţiei în vigoare şi a regulilor organizaţiei – ajutorul
este acordat numai în anumite condiţii a căror nerespectare aduce
cu sine pierderea unei anumite forme de protecţie socială.
• Asistenţa socială (Jordan B. 1997) este un ansamblu de
măsuri prin care societatea încearcă să se protejeze pe
sine înseşi de membrii ei vulnerabili şi, totodată, să-i
compenseze pe aceştia din urmă pentru consecinţele
negative ale economiei de piaţă.
• Necesitatea misiunii specifice asistenţei sociale apare
acolo şi atunci unde comunităţile încep să
conştientizezez nevoile celor marginali şi sunt dispuse
să acţioneze pentru reducerea consecinţelor individuale
şi sociale are marginalizării.

• Obiectivul asistenţei sociale este de a-i sprijini pe cei


aflaţi în dificultate să obţină condiţiile necesare unei vieţi
decente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi
competenţe pentru o mai pronunţată funcţionare
socială.
Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt

• Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi


rezolva singuri problemele.
• are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele materiale necesare
asigurării unei calităţi a vieţii la un nivel decent facilitând accesul spre
serviciile sociale adecvate, în cadrul legal oferit de politicile sociale ale
ţării
• stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea unor servicii adecvate
nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la ajutor
• urmăreaşte îmbunătăţirea relaţiilor clientului ce celelalte sisteme şi
subsisteme de care depinde integrarea sa socială. Facilitarea
interacţiunilor dintre indivizi şi celelalte persoane care trăiesc în mediul
lor va contribui la o mai bună adaptare a acestora la cerinţele mediului
social şi le va spori şansele dezvoltării autonomiei
• influenţează relaţiile dintre diferite instituţii şi organizaţii implicate în
activităţile de asistare, în sensul unei mai bune colaborări în favoarea
clienţilor
• Influenţează politicilor sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi sau
măsuri care să conducă la un maia mare grad de echitate socială a
cetăţenilor şi să asigure o calitate mai bună a vieţii pentru categoriile
defavorizate de populaţie.
Funcţii ale Asistenţei Sociale
• Identificarea segmentului de populaţie care are nevoie de ajutor
• Păstrarea unor evidenţe privind persoanele asistate
• Diagnoza nevoilor şi a problemelor socio-umane - diagnosticarea
problemelor de diferit ordin cu care persoanele vulnerabile sau
grupurile cu risc sporit se pot confrunta într-o anumită perioadă de
timp şi în anumite condiţii sociale, economice şi culturale
• Identificarea surselor de finanţare a programelor de sprijin
• Evaluarea serviciilor şi a programelor sociale
• Sensibilizarea societăţii, a forurilor politice dar şi civice asupra
problemelor celor aflaţi în situaţii de risc
• Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate şi
promovarea asigurării unor modalităţi concrete de acces la servicii
specializate de protecţie şi asistare
• Stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile
specializate de asistenţă socială prin cunoaşterea cadrului legislativ -
instituţional;
• Oferirea de sprijin şi consiliere prin modalităţi de intervenţie
individuală, de familie sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor
de integrare socioculturală şi economică a persoanelor aflate în situaţii
dificile
• Dezvoltarea de programe de cercetare ştiinţifică la nivel naţional privin
amploarea şi tipologia problemelor sociale şi a felului în care aceste
probleme sunt percepute de societate.
Potrivit lui David Landy, procesul prin care o persoană devine

client al asistenţei sociale presupune o serie de etape:

• individul recunoaşte faţă de sine că ceva nu merge


bine în viaţa sa;
• cel care caută ajutor îşi asumă riscul ca cei apropiaţi
lui (familia, prietenii, cunoştinţele) să afle despre
incapacitatea lui de a-şi rezolva singur problemele;
• cel care caută ajutor îşi recunoaşte starea critică
şi incapacitatea de a o depăşi prin forţe proprii, în faţa
unui asistent social;
• cel care solicită ajutorul specializat acceptă să renunţe
la o parte din autonomia sa şi să se plaseze într-
un rol de dependenţă.
Tipuri de clienţi
În funcţie de componenţa numerică a integrităţii pe care o reprezintă deosebim clienţi
individuali şi clienţi multipersonali:
1. clientul individual este individul aparte, care trebuie tratat totdeauna ca persoană
unică aflată într-o situaţie unică, chiar dacă problemele pe care le au clienţii par
asemănătoare;
2. clientul multipersonal poate fi un grup mic (de tipul familiei) sau o mare comunitate
(populaţia unei regiuni, a unei localităţi, un grup etnic etc.).
În funcţie de orientarea ajutorului specializat clienţii pot fi clasificaţi în:
1. clienţi care solicită ajutor pentru sine;
2. clienţi care solicită ajutor în favoarea altor persoane, grupuri sau comunităţi;
3. clienţi care, deşi nu au solicitat ajutor, au intrat în zona de interes a asistenţei sociale,
întrucât ei constituie un factor de blocaj pentru funcţionarea socială normală a altor
clienţi (de ex., familia unui minor asistat, familie care constituie un factor educaţional
carenţat);
4. clienţi care caută sau utilizează asistenţa socială ca alternativă la alte tipuri de
asistenţă (în special, juridico-represivă);
5. clienţi care solicită ajutor pentru scopuri inadecvate.
O altă clasificare a activităţilor de asistenţă socială diferenţiază mai multe tipuri de clienţi:
1. clienţi voluntari, care solicită acordarea ajutorului şi care devin astfel motivaţi să
profite de serviciul oferit şi
2. clienţi involuntari în cazul cărora ajutorul este impus fie prin lege(ajutor mandatat –
deţinuţi, persoane eliberate condiţionat, persoane obligate să participe la activităţi de
consiliere), fie prin influenţa unor persoane semnificative, cum sunt membrii familiei,
cadrele didactice(ajutor nemandatat).
• Se mai pot realiza, de asemenea, clasificări ale clienţilor în funcţie de aria
problematică, de vârstă etc. Raporturile care se stabilesc între asistent şi asistat se
înscriu într-un context sistemic, dominat de procesele de integrare şi excludere, de
construcţie a identităţii marginalilor şi de instituire şi reafirmare a normalităţii
Drepturi şi obligaţii:

Drepturi:
1. respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
2. demnitatea şi intimitatea;
3. de a fi informaţi asupra drepturilor sociale şi
situaţiilor de risc;
4. de a participa la luarea deciziilor care îi privesc;
5. asigurarea confidenţialităţii datelor personale.
Obligaţii:
1. să furnizeze informaţii corecte privind identitatea,
situaţia familială, medicală şi economică;
2. să participe activ la procesul de intervenţie;
3. să contribuie la plata serviciilor, dacă este cazul.
Relaţia asistent social - client
reprezintă
• sufletul asistenţei sociale, în timp ce evaluarea,
identificarea nevoilor şi intervenţia sunt trupul
acesteia (cele două sunt oricum inseparabile);
• cadrul în care cunoştinţele despre natura umană
sunt puse în valoare spre beneficiul clientului;
• un tip special de relaţie interpersonală;
• interacţiunea dinamică a atitudinilor,
emoţiilor, comportamentelor, interacţiune
apărută între client şi asistentul social, în scopul
adaptării mai bune a clientului la cerinţele
mediului în care trăieşte”.
Obiectivele relaţiei dintre
asistentul social şi client sunt:

• sprijinirea clientului în depăşirea unor


situaţii problematice de viaţă;
• satisfacerea nevoilor psihosociale ale
clientului;
• crearea unei atmosfere în care clientul să
se simtă liber să comunice şi să
colaboreze în condiţii de securitate
psihoemoţională cu asistentul social.
Atitudini implicate în relaţia asistent social - client

Nevoile psihosociale ale clienţilor reprezintă:


• surse ale atitudinilor, reacţiilor emoţionale, comportamentului clientului;
• chiar şi atunci când clienţii cer ajutor material sau financiar, cererea lor include şi
satisfacerea implicită a unor nevoi psihosociale complexe;
• satisfacerea lor implică, deseori, stabilirea unor relaţii interpersonale;
• clienţii pot sau nu pot fi conştienţi de aceste nevoi;
• satisfacerea lor are impact asupra relaţiei cu clienţii şi asupra atitudinilor acestora;
• tipuri de nevoi psihosociale:
- de a fi considerat o fiinţă umană, nu un caz;
- de a exprima liber sentimente şi emoţii (pozitive sau negative) pentru a
se simţi ei înşişi;
- de a fi acceptat ca o persoană, demnă, de valoare, indiferent de gradul de
• dependenţă, vulnerabilitate, număr de eşecuri din viaţă;
• - de a fi înţeles şi de a i se răspunde la sentimentele exprimate;
• - de a nu fi judecat sau condamnat pentru dificultatea în care se află;
• - de a alege şi a decide cu privire la propria viaţă;
• - de confidenţialitate.
Atitudinile şi rolul lor în relaţia asistent social-client

• reacţii evaluative favorabile sau nefavorabile faţă de ceva sau


cineva, reacţie datorată sistemelor de valori cu care operează
individul;
• se exteriorizează în comportament;
• relaţia dintre asistent social şi client reprezintă un schimb între două
surse de energie;
• interacţiunea asistent-client este una emoţională, atitudinală,
dinamică, cu intensitate şi externalităţi diferite;
• componenta emoţională nu încetează atâta timp cât relaţia asistent
social-client există;
• satisfacerea anumitor nevoi creează anumite sentimente şi se
exteriorizează prin comportamente verbale/ nonverbale;
• creează disponibilitatea clientului de a fi ajutat.
Competenţa în asistenţa socială

• Competenţa • Competenţa
presupune profesională a
capacitatea de asistentului social se
îmbinare a reflectă în capacitatea
cunoştinţelor acestuia de a rezolva
teoretice, practice şi problemele clienţilor -
valoric-motivaţionale persoană ividuală,
solicitate pe parcursul familie, grup,
exercitării profesiei comunitate
respective.
Modelul ecologic

• Modelul care a dominat definirea cât mai


completă a competenţei asistenţilor sociali a fost
modelul ecologic (s-a impus in asistenţa socială
spre sfârşitul anilor 70, începutul anilor 80).
Sintetic, din perpectivă ecologică,
competenţa presupune utilizarea creativă a
multiplelor modele teoretice privind practica
asistenţei sociale, astfel încât asistentul social
să formuleze planul de intervenţie cel mai
adecvat, pliat pe nevoile clientului în,
circumstanţele situatiei problematice
(Malluccio, A.N, 2000;52-62).
Formarea competenţei în asistenţa socială