Asistenţa socială: funcţii şi caracteristici

Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri

prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea
locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor
temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau
excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor.
Asistenţa socială, componenta a sistemului naţional de protecţie socială, cuprinde
serviciile sociale şi prestaţiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor
individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi
promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială (Legea nr. 47 din 08 martie
2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială)
Menirea asistenţei sociale este de a asigura accesul acelor persoane care nu se
pot adapta prin forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot bucura de
drepturile fundamentale şi elementare precum cel de a beneficia de o alimentaţie
corespunzătoare, de un adăpost decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii, igienă,
educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de posibilităţi de autorealizare.
Procesul prin care cetăţenii beneficiază de măsuri de protecţie socială şi ajutor
profesionist în vederea satisfacerii nevoilor lor şi a unei bune integrări în societate
constituie asistenţa socială.
Altfel spus ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot
beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este
procesul de asistare socială (M. Roth, A. Rebeleanu, Asistenţa socială Cadru
conceptual şi aplicaţii practice, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007,
introducere)
Asistenţa socială („Social Work", în ţările de limbă engleză) reprezintă
ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor
persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în
criză şi deci vulnerabile. Acestea, datorită unor motive personale de natură economico-
materială, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a se integra
prin mijloace şi eforturi proprii în colectivitate, în limitele unui mod normal, decent de
viaţă. Pentru o anumită perioadă de timp, ele nu pot duce o viaţă activă, auto-suficientă,
fără un ajutor economico-material sau fără un suport fizic, moral, social din exterior.
Asistenţa socială are deci un rol de promovare a solidarităţii sociale. Acest rol
social contribuie la menţinerea unităţii şi specificului asistenţei sociale şi se exprimă în
acordarea ajutorului, în sentimentul de compasiune, în încurajarea înţelegerii dintre
oameni.
Cum am arătat, asistenţa socială funcţională este una din condiţiile bunului mers
al unei societăţi democratice, dat fiind că ea desemnează un ansamblu de instituţii,
programe măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a
persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în
dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică
sau psihologică, nu az, prin mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea unui mod de viaţă
decent.
Conform definiţiei Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din
domeniul muncii sociale , asistenţa socială este o activitate profesională orientată spre
oferirea de ajutor oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca membrii de familie sau de
grup şi ca membri ai unei comunităţi - în vederea creşterii şi /sau refacerii capacităţii
lor de funcţionare socială şi a obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă trăită cu
demnitate în cadrul social dat.

1
 Bocancea şi Neamţu(Elemente de asistenţă socială, Polirom, Iaşi,1999)au
definit acţiunea asistenţială ca refacere sau „restaurare ” a capacităţii funcţionale
sociale normale, în care normalitatea pe care o vizează asistenţa socială este
contraponderea devianţei şi a inadaptării- inadaptare văzută ca incapacitate de
acomodare la cerinţele societăţii, neîncadrarea în muncă, comiterea unor acte care
dăunează altora, sau alte abateri de la aşteptările din partea familiei, a grupului sau a
comunităţii.
Asistenţa socială promovează sau reface o interacţiune reciproc benefică între
indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual şi
familial, cât şi la nivel de grup şi comunitar(Hepworth şi Larsen, 1993, Direct social
work practice: theory and skills. Pacific grove, C.A: Brooks/ Cole ) Reciprocitatea
legăturilor interpersonale este una din caracteristicile asistenţei sociale, dat fiind că ceea
ce încearcă ea să facă este să includă pe cei aflaţi la marginea societăţii prin practici
care le asigură îngrijire, dobândirea unor bunuri necesare şi împărtăţirea sentimentelor.
Indiferent de cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor persoane,
mediul fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi şi resurse
pentru realizarea aspiraţiilor lor.
Indivizii trebuie să contrbuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor
bunăstare, precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul apropiat lor şi la bunăstarea
întregii societăţi. Toate acţiunile asistenţei sociale trebuie să conducă la creşterea
demnităţii şi a capacităţii de autodeterminare a indivizilor.
Având în vedere varietatea manifestărilor excluderii care acţionează practic la
toate nivelurile şi formele domeniului social, precum şi marea varietate a formelor de
ajutor aşteptările faţă de asistenţa socială se manifestă la toate segmentele societăţii. În
acest context asistenţa socială este parte integrantă a socialului, supusă confruntărilor
dintre economic şi politic.
Unul dintre paradoxurile asistenţei sociale este că având ca preocupare
principală categoriile cele mai vulnerabile ale societăţii ea are de asemenea, rolul de a
menţine echilibrul social şi ordinea socială dată, prevenind mişcări de masă sau crize
ale sistemelor sociale( Davies M., 1994 The esential social worker). Această funcţie se
exprimă în acţiuni de tip reparator (privind echitatea socială) dar şi coercitiv, de reglare
a comportamentului persoanelor conform legislaţiei în vigoare şi a regulilor
organizaţiei – ajutorul este acordat numai în anumite condiţii a căror nerespectare aduce
cu sine pierderea unei anumite forme de protecţie socială.
Misiunea asistenţei sociale este de a interveni în favoarea persoanelor
defavorizate, marginalizate sau cu risc de excluziune socială, prin oferirea de sprijin
pentzru obţinerea condiţiilor unei vieţi decente şi prin susţinerea dezvoltării propriilor
lor capacităţi şi competenţe, în vederea integrării lor sociale corespunzătoare.
Asistenţa socială (Jordan B. 1997) este un ansamblu de măsuri prin care
societatea încearcă să se protejeze pe sine înseşi de membrii ei vulnerabili şi, totodată,
să-i compenseze pe aceştia din urmă pentru consecinţele negative ale economiei de
piaţă. Necesitatea misiunii specifice asistenţei sociale apare acolo şi atunci unde
comunităţile încep să conştientizezez nevoile celor marginali şi sunt dispuse să
acţioneze pentru reducerea consecinţelor individuale şi sociale are marginalizării.
Obiectivul asistenţei sociale este de a-i sprijini pe cei aflaţi în
dificultate să obţină condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutându-i
să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru o mai
pronunţată funcţionare socială. Pus în serviciul unei cauze demne,
asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta interacţiune
dintre cei doi factori: individul şi mediul lui de viaţă socio-

2
economic, politic, cultural, familial, moral etc., posedând cunoştinţe
atât despre dezvoltarea lui umană, despre personalitatea lui, cât şi
despre contextul socio-cultural şi moral în care el trăieşte.

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt:

a. Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi
rezolva singuri problemele.
b. AS are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele materiale necesare
asigurării unei calităţi a vieţii la un nivel decent facilitând accesul spre
serviciile sociale adecvate, în cadrul legal oferit de politicile sociale ale
ţării
c. AS stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea unor servicii adecvate
nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la ajutor
d. Asistentul social va trebui să urmărească îmbunătăţirea relaţiilor clientului
ce celelalte sisteme şi subsisteme de care depinde integrarea sa socială.
Facilitarea interacţiunilor dintre indivizi şi celelalte persoane care trăiesc în
mediul lor va contribui la o mai bună adaptare a acestora la cerinţele
mediului social şi le va spori şansele dezvoltării autonomiei
e. AS. Are rolu de a influenţa relaţiile dintre diferite instituţii şi organizaţii
implicate în activităţile de asistare, în sensul unei mai bune colaborări în
favoarea clienţilor
f. Influenţarea politicilor sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi sau
măsuri care să conducă la un maia mare grad de echitate socială a
cetăţenilor şi să asigure o calitate mai bună a vieţii pentru categoriile
defavorizate de populaţie.
Asistenţa socială oferă celor în nevoie posibilităţi de
cunoaştere şi de acces la servicii specializate de protecţie socială, îi
orientează către înţelegerea şi utilizarea cadrului legislativ de
protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile în
dificultate de a influenţa activ politicile sociale. Ea furnizează celor în nevoie ajutor
financiar, material, moral, psihoterapie, consiliere. În cadrul programelor de asistenţă
socială se înscriu şi activităţile de prevenire a unor situaţii de viaţă dezechilibrate,
stresante sub aspect economic, cultural, psihologic sau moral, pentru indivizi sau grupuri,
care pot fi adesea mai puţin costisitoare decât terapia propriu-zisă. În societatea
contemporană, asistenţa socială se orientează spre realizarea următoarelor funcţii:
(E. Zamfir, C. Zamfir 1995)
a. Identificarea segmentului de populaţie care are nevoie de ajutor
b. Păstrarea unor evidenţe privind persoanele asistate
c. Diagnoza nevoilor şi a problemelor socio-umane - diagnosticarea problemelor
de diferit ordin cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc sporit se
pot confrunta într-o anumită perioadă de timp şi în anumite condiţii sociale,
economice şi culturale
d. Identificarea surselor de finanţare a programelor de sprijin
e. Evaluarea serviciilor şi a programelor sociale
f. Sensibilizarea societăţii, a forurilor politice dar şi civice asupra problemelor celor
aflaţi în situaţii de risc
g. Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate şi promovarea
asigurării unor modalităţi concrete de acces la servicii specializate de protecţie şi
asistare

3
 h. Stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile specializate de
asistenţă socială prin cunoaşterea cadrului legislativ - instituţional;
i. Oferirea de sprijin şi consiliere prin modalităţi de intervenţie individuală, de
familie sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare socioculturală şi
economică a persoanelor aflate în situaţii dificile
j. Dezvoltarea de programe de cercetare ştiinţifică la nivel naţional privin amploarea
şi tipologia problemelor sociale şi a felului în care aceste probleme sunt percepute
de societate.
A.s., ca mod operativ de punere în aplicare a programelor de protecţie socială, prin
serviciile şi activităţile ei specializate ajută persoane şi grupuri în nevoie nu numai să
facă faţă momentelor dificile, de criză, situaţiilor anormale de viaţă care pot să apară
pentru o anumită perioadă de timp, dar ea susţine, prin mobilizarea resurselor
instituţiilor de stat, voluntare şi a eforturilor comunităţii, prin crearea unor condiţii
socio-culturale favorabile, refacerea capacităţilor proprii de integrare socioculturală
normală a categoriilor defavorizate. Se elimină astfel treptat situaţia lor de dificultate.
De aceea, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta interacţiune dintre cei
doi factori: individul şi mediul lui de viaţă socio-economic, politic, curtural, familial,
moral etc., posedînd cunoştinţe atît despre dezvoltarea lui umană, despre personalitatea
lui cît şi despre contextul socio-curtural şi moral în care el trăieşte. Din acest punct de
vedere, a.s. are nevoie de o combinaţie de cunoştinţe specializate de psihologie socială,
sociologie, pedagogie, medicină, economie, psihopatologie, antropologie etc., care
reprezintă un fundal teoretic general indispensabil metodelor şi tehnicilor specializate
pentru ajutor, intervenţie şi terapie în situaţiile concrete de criză.
A.s. este o profesie pronunţat aplicativă. Ea foloseşte mijloace complexe de
socio şi psihoterapie. A.s. presupune, în acelaşi timp, cunoştinţe teoretice din domeniul
ştiinţelor socio-umane (psihologie, psihologie socială, psihopatologie, pedagogie,
sociologie, antropologie, medicină internă şi socială, economie, drept etc.), pe de o
parte, deprinderi, abilităţi practice (îndemnuri de a comunica şi lucra cu persoane şi
grupuri în dificultate), pe de altă parte, şi nu în ultimul rînd, un set de valori, principii,
norme, reguli morale (cod deontologic al profesiei care asigură respectarea drepturilor
omului, fără deosebire de rasă, sex, culoare, vîrstă, limbă, religie etc.). În acest cadru se
utilizează frecvent în ultimul timp, termenul de „acţiune afirmativă" („affirmative
action") care se referă la un complex de măsuri, de activităţi organizate la nivelul
organizaţiilor, instituţiilor sau colectivităţii de natură a elimina discrepanţele,
inegalităţile în relaţiile dintre grupurile minoritare, dezavantajate şi populaţia
majoritară, de a creşte oportunităţile lor educaţionale, profesionale, de promovare, în
scopul integrării lor normale în comunitate. Uneori, cu semnificaţie apropiată, mai este
utilizat şi termenul de „discriminare pozitivă". De aceea, profesia de asistent social
implică o filosofie proprie centrată umanist. Asistentul social are o dublă
responsabilitate: faţă de cei în neyoie şi faţă de instituţia pe care o deserveşte
(Humphreys & Dinerman, 1984). ( Dicţionar de sociologie, Lazăr Vlăsceanu, Cătălin
Zamfir, Elena Zamfir)

A.s. oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces la servicii

specializate de protecţie socială, îi orientează către înţelegerea şi utilizarea cadrului
legislativ de protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile în
dificultate de a influenţa activ politicile sociale. Ea furnizează celor în nevoie ajutor
financiar, material, moral, psihoterapie, consiliere.

4
 În cadrul programelor de a.s. se înscriu şi acele activităţi de prevenire a unor situaţii de
viaţă dezechilibrante, stresante economic, cultural,psihologic sau moral pentru indivizi
sau grupuri, activităţi care pot fi adesea mai puţin costisitoare decît terapia propriu-zisă.
Avînd în vedere situaţii din cele mai complexe şi diferite din domeniul a.s.
centrate pe protecţia copiilor abandonaţi, neglijaţi, abuzaţi, cu dizabilităţi fizice sau
psihice, vagabonzi, a săracilor, a bătrînilor cu pensii mici, bolnavi, fără ajutor din
familie, a şomerilor pe termen lung, a cuplurilor dezorganizate etc., a.s. şi-a dezvoltat
încă de la începutul acestui secol un ansamblu de metode şi tehnici proprii:
1. de identificare a cazurilor, a problemelor de rezolvat prin diagnostic diferenţiat;
2. de evaluare a posibilităţilor de intervenţie rapidă prin căutarea unor soluţii
specifice şi alegerea unor metode adecvate pentru cazurile particulare;
3. de promovare a unor strategii de prevenire (prevenţie) a situaţiilor
defavorizante, cu risc crescut pentru grupuri şi indivizi;
4. de asigurare a unor condiţii speciale pentru respectarea cu stricteţe a
standardelor etice specifice profesiei de asistent social.
Prin ansamblul său de metode, tehnici de intervenţie, strategii de acţiune, programe
şi măsuri specializate, a.s. oferă un sprijin direct, eficient pentru acele persoane şi
grupuri care nu pot dispune conform cadrului legislativ de venituri, de resurse
economice şi bunuri suficiente, de îngrijire medicală, de pensie socială, de suport fizic
sau moral etc., ori acestea nu sînt corespunzătoare în raport cu necesităţile lor de bază.
Sprijinul dat persoanelor în nevoie prin sistemul de a.s, nu este stabilit prin lege, ci prin
analiza de caz la caz a situaţiilor de viaţă pe baza anchetelor sociale efectuate de
profesionişti.
Prin dispozitivele sale de protecţie socială, asistenţa socială ea “ devine instrumentul
acţiunii sociale”(Autès, 1999, p.34, Les paradox du travail social, Paris: Dunod). După
acelaşi autor asistenţa socială se găseşte la confluenţa acţiunii sociale şi a protecţiei
sociale, scopul ei find de a produce coeziune prin atribuirea unui rol social şi ducând la
emanciparea grupurilor şi a indivizilor.
Legătura dintre protecţia socială şi asistenţa socială este complexă. Uneori se consideră
că protecţia socială înglobează asistenţa socială (Neamţu şi Bocancea) Alteori termenul
de asistare şi de protecţie ele se folosesc ca sinonime, referindu-se la toate activităţile şi
formele de ajutor profesional destinate îmbunătăţirii calităţii vieţii unor persoane,
familii, grupuri sau comunităţi. Din definiţia NASW rezultă ca asistenţa socială
cuprinde şi termenul de protecţie socială înţeleasă ca sistem formal de instituţii şi
norme legislative, care defineşte formele de ajutor acordate beneficiarilor dar şi
activitatea propriu-zisă, prin care profesioniştii acordă acest ajutor.
Ansamblul măsurilor legislative şi administrative, al serviciilor prin care se
reglementeată modalităţile de sprijin oferite cetăţenilor reprezintă protecţia socială.
Ansamblu de politici, măsuri, instituţii, organisme care asigură sprijinul persoanelor şi
grupurilor aflate în dificultate şi care nu pot să realizeze prin efort propriu condiţii
normale, minime de viaţă. Prin sistemul de protecţie socială se caută posibilităţi de
redistribuire a resurselor materiale şi umane ale colectivităţii către acele persoane şi
grupuri aflate în dificultate în vederea eliminării decalajelor mari dintre aceştia şi
populaţia majoritară. P.s. are ca obiectiv nu crearea unei stări cronice de dependenţă a
celor în nevoie, ci reintegrarea lor în viaţa normală prin stimularea forţelor active, a
creşterii capacităţilor lor de a face faţă acestor probleme, a scăderii perioadelor de criză
prin mobilizarea eforturilor proprii.
În sens general, p.s. reprezintă un set de măsuri orientat spre asigurarea unui
anumit nivel de bunăstare şi securitate socială pentru întreaga populaţie şi în mod
special pentru anumite grupuri sociale. De asemenea, p.s. poate să aibă în vedere

5
satisfacerea unor nevoi colective care nu se pot realiza corespunzător prin efort propriu
prin intermediul pieţei libere (ex. sprijinirea sistemului de educaţie şi învăţămînt pentru
toţi, promovarea culturii, asigurarea unui grad corespunzător de sănătate publică,
protecţia mediului etc.)
Protecţia socială poate să fie plasată la niveluri distincte:
1. la nivelul întregii colectivităţi (ex. protejarea veniturilor populaţiei de inflaţie,
asigurarea unui nivel minim de consum, unor venituri minime pe familie,
protejarea populaţiei în cazuri de calamităţi naturale sau sociale, protecţia faţă
de criminalitate, violenţe, conflicte etnice, îmbolnăviri în masă, protecţia la
locul de muncă, protecţia drepturilor asupra proprietăţii, protecţia împotriva
corupţiei, alienării politice, împotriva drogurilor şi abuzurilor, etc.);
2. la nivelul diferitelor categorii (copii, vîrstnici, handicapaţi, şomeri etc.);
3. la nivel personal (rezolvarea unor probleme personale legate de starea
individului la un moment dat.)
Măsurile de p.s. asigură sprijinul şi ocrotirea indivizilor în toate situaţiile în care ei nu
mai dispun de resurse materiale şi nu mai sînt capabili să-şi obţină prin eforturi proprii
mijloacele necesare unui trai decent, normal. Aceste situaţii pot fi foarte diferite. Ele se
referă la bătrîneţe, boală, accident, handicap, şomaj, moartea membrilor activi
economici din familie etc. Pentru a asigura o p.s. în toate aceste situaţii de risc pentru
persoane sau grupuri în nevoie, sînt utilizate în principal două tipuri (modalităţi) de
sprijin: sistemul asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei sociale.
Un instrument important al politicii de p.s. îl reprezintă sistemul securităţii sociale.
Aceasta, prin intermediul unor instituţii şi activităţi, asigură un larg program de ajutor
pentru cei bătrîni, bolnavi, cu disabilităţi, şomeri, văduve, copii abandonaţi care nu
beneficiază de un venit corespunzător. Resursele financiare ale acestui program de
sprijin vin din contribuţiile celor angajaţi, activi, fonduri ale asigurării de stat precum şi
din sistemul de taxe şi fonduri speciale. În ultimul timp, tot mai frecvent este utilizat în
acest cadru termenul de „reţea de securitate, (siguranţă) socială" (safety net) ca un
component de bază al securităţii sociale. Acest termen se referă la un set de măsuri
publice şi private orientate spre asigurarea unui nivel minim decent de trai pentru toţi
membrii colectivităţii, împiedicîndu-se astfel instalarea sărăciei. În această reţea de
securitate socială sînt incluse măsuri speciale ce vizează politici sociale active ca:
salarii minime, pensii minime, ajutor de şomaj corespunzător, asigurarea unui venit
minim pe familie, beneficii minime pentru familii cu mulţi copii, alocaţii pentru copii,
ajutor pentru handicapaţi care să le permită un nivel minim decent de viaţă, capabile să
situeze aceste persoane, grupuri defavorizate social şi uman deasupra pragului de
sărăcie, oficial stabilit. La acestea se mai adaugă ajutorul financiar înalt focalizat pe
persoane, bazat pe testarea mijloacelor de trai ale familiilor cu venituri scăzute, care se
plasează sub pragul sărăciei oficial stabilit, în ciuda beneficiilor obţinute prin sistemele
mai generale („means tested benefits"). Calificarea pentru un asemenea sprijin se
bazează pe analiza veniturilor familiei. Aceste beneficii pot fi monetare (în bani) sau în
natură (bunuri şi servicii)

Opţiunile şi strategiile care stau la baza ansamblului de măsuri dintr-o ţară, care
reglementează formele de ajutor la care au dreptul cetăţenii ei(pensii, ajutoare sociale în
caz de şomaj pentru familii numeroase, în caz de deces, pentru persoanele cu handicap,
cele ocazuionale , alocaţiile pt copii etc)constituie politicile sociale

În sensul cel mai general, prin politici sociale se au în vedere atitudinile,

programele şi acţiunile îndreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale. P.s.

6
cuprinde deopotrivă implicarea autorităţilor publice, acţiunile organizaţiilor
nonguvernamentale şi ale persoanelor individuale, reunind sectoarele public, privat şi
voluntar.
Politica socială se defineşte în cadrul principiilor, valorilor şi tradiţiilor ce guvernează
relaţiile sociale dintre indivizi, grupuri, comunităţi şi instituţii cu referire la distribuţia
resurselor şi nivelul bunăstării populaţiei. O altă strategie de definire a p.s. constă în
enumerarea domeniilor în atenţie, cum ar fi securitatea (protecţia) socială cu cele două
componente de bază -asigurările şi asistenţa; serviciile sociale publice şi personale;
sănătatea; educaţia; locuinţa; delincventa; statusul social, participarea şi distribuţia
puterii, mediul înconjurător, securitatea personală etc. În fapt, se oscilează între o
accepţie restrînsă, potrivit căreia p.s. priveşte numai instituţiile bunăstării sociale şi o
enumerare, care se vrea a fi exhuastivă, a problemelor sociale de interes.

Beneficiarii serviciilor de asistenţă socială

Beneficiarii activităţilor asistenţiale nu au fost dintotdeauna
numiţi “clienţi”. Ei au fost numiţi în mod diferit (sărăci, calici, nenorociţi, mizeri),
în funcţie de situaţia lor materială şi de tipul de prestaţie de care beneficiau. Ulterior,
când asistenţa socială s-a dezvoltat în continuarea asistenţei medicale, a fost
preferat termenul de “pacient”. Metodologia casework a lansat conceptul de “client”,
considerând că acesta ţine cel mai mult de statutul asistatului. În prezent, datorită
diversificării crescânde a prestaţiilor de tip social (fapt ce implică extinderea
activităţii asistenţiale la categorii de persoane care nu se confruntă cu probleme
“clasice” ale asistenţei), se foloseşte tot mai mult termenul de “utilizator”.Indiferent de
conceptul utilizat pentru desemnarea asistatului,
trebuie precizat că el este o entitate individuală sau multipersonală, care beneficiază de
ajutorul specializat al unei profesii asistenţiale. Această definiţie sintetică rezultă din
combinarea mai multor accepţiuni pe care Emanual Tropp le dădea clientului,
respectiv aceea de persoană sau grup care caută un ajutor specializat,
profesionist; accepţiunea de utilizator al ajutorului acordat de cineva şi accepţiunea de
individ sau entitate multipersonală care este deservită de o agenţie sau o instituţie.
Scott Briar şi Henry Miller vorbesc despre “client” în termeni
de rol social: clientul este cel care joacă un rol regizat de un complex
de norme şi aşteptări ce vin din partea agenţiei asistenţiale, a
grupului de referinţă şi a comunităţii (a publicului general). Sistemul client se
deosebeşte de ceea ce literatura asistenţială numeşte “system/ grup ţintă”. Dacă
identificarea clientului presupune o raportare multiplă: la instituţiile asistenţiale, la
grupul de referinţă şi la autopercepţia celui care beneficiază de ajutorul specializat,
precum şi existenţa unui raport administrativ clar între un beneficiar
şi o instituţie asistenţială, sistemul ţintă este un concept care are
relevanţă doar din perspectiva asistentului social şi a instituţiei sale.
Sistemul/grupul ţintă este persoana, grupul sau comunitatea, care se află
într-o situaţie problematică şi care necesită intervenţia unui serviciu
asistenţial specializat, în sensul schimbării. Aşadar, identificarea grupului ţintă este o
activitate de evaluare a nivelului de normalitate funcţională a unui sistem social,
activitate desfăşurată de către asistentul social sau de către un “sistem - martor”.
Grupul ţintă se poate transforma în sistem client fie ca urmare a conştientizării
propriei situaţii disfuncţionale şi ca urmare a
formulării unei cereri de ajutor, fie ca urmare a iniţiativei asistentului
social, fie în urma sesizării instituţiilor asistenţiale de către un terţ. Potrivit lui David

7
Landy, procesul prin care o persoană devine client al asistenţei sociale presupune o
serie de etape:
1. individul recunoaşte faţă de sine că ceva nu merge bine în viaţa sa;
2. cel care caută ajutor îşi asumă riscul ca cei apropiaţi lui (familia, prietenii,
cunoştinţele) să afle despre incapacitatea lui de a-şi rezolva singur problemele;
3. cel care caută ajutor îşi recunoaşte starea critică şi incapacitatea de a o
depăşi prin forţe proprii, în faţa unui asistent social;
4. cel care solicită ajutorul specializat acceptă să renunţe la o parte din autonomia
sa şi să se plaseze într-un rol de dependenţă.
Clienţii asistenţei sociale includ cele mai diverse categorii de oameni: pot fi clienţi
minori, orfani, abandonaţi, în alte situaţii ce necesită instituirea tutelei, familiile
aflate în criză (economică, psiho-afectivă), persoanele cu dezabilităţi, vârstnicii,
şomerii, dependenţii de alcool etc.
În pofida acestei diversităţi, se poate totuşi o pera cu unele clasificări ale clienţilor.
Astfel:
1. În funcţie de componenţa numerică a integrităţii pe care o reprezintă deosebim
clienţi individuali şi clienţi multipersonali:
• clientul individual este individul aparte, care trebuie tratat totdeauna ca persoană
unică aflată într-o situaţie unică, chiar dacă problemele pe care le au clienţii par
asemănătoare;
• clientul multipersonal poate fi un grup mic (de tipul familiei) sau o mare comunitate
(populaţia unei regiuni, a unei localităţi, un grup etnic etc.).
2. În funcţie de orientarea ajutorului specializat clienţii pot fi clasificaţi în:
• clienţi care solicită ajutor pentru sine;
• clienţi care solicită ajutor în favoarea altor persoane, grupuri sau comunităţi;
• clienţi care, deşi nu au solicitat ajutor, au intrat în zona de interes a asistenţei sociale,
întrucât ei constituie un factor de blocaj pentru funcţionarea socială normală a altor
clienţi (de ex., familia unui minor asistat, familie care constituie un factor educaţional
carenţat);
• clienţi care caută sau utilizează asistenţa socială ca alternativă la alte tipuri de
asistenţă (în special, juridico-represivă);
• clienţi care solicită ajutor pentru scopuri inadecvate.
3. Oaltă clasificare a activităţilor de asistenţă socială diferenţiază mai multe tipuri de
clienţi: clienţi voluntari, care solicită acordarea ajutorului şi care devin astfel motivaţi să
profite de serviciul oferit şi clienţi involuntari în cazul cărora ajutorul este impus fie prin
lege(ajutor mandatat – deţinuţi, persoane eliberate condiţionat, persoane obligate să
participe la activităţi de consiliere), fie prin influenţa unor persoane semnificative, cum
sunt membrii familiei, cadrele didactice(ajutor nemandatat).
Se mai pot realiza, de asemenea, clasificări ale clienţilor în funcţie de aria
problematică, de vârstă etc. Raporturile care se stabilesc între asistent şi asistat se
înscriu într-un context sistemic, dominat de procesele de integrare şi excludere, de
construcţie a identităţii marginalilor şi de instituire şi reafirmare a normalităţii.

Accesul la servicii este acordat persoanelor care sunt:

• cetăţeni români cu domiciliul saureşedinţa în România;
• cetăţeni români fără domiciliu;
• cetăţeni ai altor state şi apatrizii cudomiciliul sau reşedinţa în România;
• cetăţeni ai altor state şi apatrizii care au permisiunea de şedere în România,
inclusiv cei aflaţi în centrele de cazare din zona de tranzit sau în custodie publică.

8
În sens larg, beneficiarii serviciilor sociale pot fi:

• persoane şi familii aflate în dificultate sau risc;

• grupuri în dificultate sau risc, marginalizate sau excluse în plan social;
• comunitatea care se confruntă cu situaţii de dificultate sau risc.

Potenţialii beneficiarii se pot afla în una sau mai multe dintre

următoarele situaţii de dificultate sau risc:
• dizabilitate sau handicap;
• dependenţă de droguri, alcool, alte substanţe toxice;
• detenţie sau post-detenţie;
• infectarea cu HIV/SIDA;
• părinte singur;
• victime ale violenţei în familie;
• lipsa veniturilor sau venituri mici;
• victime ale traficului de fiinţe umane
• boală cronică sau incurabilă.

Beneficiarii au drepturi şi obligaţii.

1. drepturi: respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, demnitatea

şi intimitatea; de a fi informaţi asupra drepturilor sociale şi situaţiilor de
risc; de a participa la luarea deciziilor care îi privesc; asigurarea
confidenţialităţii datelor personale.
2. obligaţii: să furnizeze informaţii corecte privind identitatea, situaţia
familială, medicală şi economică; să participe activ la procesul de intervenţie;
să contribuie la plata serviciilor, dacă este cazul.

Nivele de intervenţie ale asistenţei sociale

Asistenţa socială abordează probleme la diferite niveluri:

• Individual (asistenţa economică, psihologică, morală pentru persoanele în
nevoie, cum ar fi şomerii, cei dependenţi de droguri, alcool, cei cu probleme
de integrare în comunitate, victime ale abuzurilor de orice fel etc.);
• Familial la care persoanele beneficiază de ajutor ca membrii ai unei familii-
ajutor financiar pentru diferite familii
• Interpersonal şi de grup se referă la munca cu grupuri de personae având
caracteristici şi scopuri commune, fie personae defavorizate, fie aflate în situaţii
de risc din punct de vedere al marginalizării, abuzului etc (terapii de familie, ale
cuplului, ale grupurilor marginalizate);
• Comunitar (rezolvarea conflictelor etnice, de grup, mobilizarea
eforturilor individuale şi colective întru soluţionarea lor normală).
Munca socială cu indivizii, cea în cadrul sistemului familial, cea cu grupurile,
comunităţile îşi are fiecare specificul ei theoretic şi propria sa metodologie. Intervenţia
realizată la aceste multiple nivele ale societăţii umane este una din caracteristicile
principale ale asistenţei sociale. Prin ansamblul de metode, tehnici de intervenţie,
strategii de acţiune, programe şi măsuri specializate, asistenţa socială oferă un
sprijin direct, eficient pentru acele persoane şi grupuri care din

9
anumite motive nu pot dispune, aşa cum prevede legislaţia, de
venituri, de resurse economice şi bunuri suficiente, de îngrijirea
medicală, de pensie socială, de suport fizic sau moral etc., sau
acestea nu sunt în raport cu necesităţile lor vitale. Sprijinul acordat
persoanelor în nevoie prin sistemul de asistenţă socială nu poate fi
strict stabilit şi reglementat prin lege, pentru aceasta se cere o analiză
concretă, care poate fi realizată în baza anchetelor sociale efectuate
de profesionişti. Sprijinul financiar sau bunurile materiale destinate
asistenţei sociale provin fie de la bugetul de stat (fonduri speciale
pentru asistenţa socială), fie din contribuţiile voluntare individuale
sau comunitare şi se repartizează destinatarilor, aflaţi în nevoie, în
funcţie de necesităţile lor stringente.
Asistenţa socială poate fi privită din mai multe perspective:
• ca profesie cu un statut propriu, obiective şi caracteristici
distincte;
• ca sistem de formare şi educare a specialiştilor;
• ca sistem instituţional-administrativ, incluzându-se aici sfera serviciilor,
activităţilor practice desfăşurate în vederea soluţionării cazurilor.

Profesia de asistent social

Primele încercări de ajutor a persoanelor în nevoie, de fapt forme primare în
practica asistenţei sociale au apărut încă din cele mai îndepărtate timpuri, legate de
ocrotirea celor în impas (orfani, bolnavi, săraci, văduve etc.) de către biserici. Actele de
caritate orientate spre cei neajutoraţi, ale instituţiilor religioase, apar ca prime acţiuni în
reţeaua de asistenţă socială. În primele secole ale erei noastre, în imperiul roman aflat
sub influenţa creştinismului au luat fiinţă cîteva instituţii de asistenţă pentru copiii
orfani, case de adăpost pentru tinere fete şi aziluri pentru văduve; aceste instituţii se
bucurau de suportul material şi de sprijinul bisericii(Mănoiu F., Epureanu V., 1996). În
Evul Mediu timpuriu, sprijinul acordat de biserică celor săraci s-a întemeiat pe
concepţia “pozitivă” privind sărăcia: să te naşti sărac reprezintă o şansă pentru
dobândirea vieţii veşnice, totodată sărăcia dădea prilejul celor bogaţi de a-şi demonstra
milostenia. Până la jumătatea sec XIX biserica a constituit un important sprijin al
săracilor, bolnavilor, al copiilor sua bătr-nilor lipsiţi de sprijinul familiei.
Din punct de vedere istoric, asistenţa socială, ca formă de ocrotire asigurată prin
legislaţia de stat, a apărut în Anglia în perioada reginei Elisabeta, av-nd ca reper Legea
săracilor(43 Elisabeth Poor Low) Adoptată de parlamentul englez în 1601 legiferându-
se astfel câteva teme majore ale asistenţei sociale:
• s-a iniţiat forma de ajutor public, fundamentat pe sistemul de taxe colectate de
stat
• oraşele şi comunităţile aveau obligaţia să finanţeze şi să administreze pe plan
local ajutorul pentru cetăţenii lor
• ajutorul se acorda săracilor în mod diferenţiat, în funcţie de merit, sub forma de
ajutor nemijlocit pentru săracii merituoşi şi cei incapabili de muncă datorită
bătrâneţii sau unui handicap şi copiilor care înc nu pot munci, iar cei consideraţi
apţi de muncă dar leneşi erau obligaţi să muncească
• oamenii erau obligaţi sa-şi ajute rudele în cât mai amre măsură
• copiii săracilor erau îndrumaţi spre meşteri care le asigurau îngrijirea şi
formarea lor profesională.

10
În acea perioadă era din ce în ce mai răspândită percepţia sărăciei ca pericol social, de
aceea ordinea publică avea datoria de a-I face pe săraci inofensivi, de a limita
vagabondajul şi cerşetoria , fie prin găsirea unor forme de muncă prin care săracii să se
facă utili, fie prin forme repressive. În sec. Al XVII-lea şi al XIX-lea şi s-au extins şi în
Statele Unite. Munca grea, adesea inutilă, era de fapt o pedeapsă, care permitea cu greu
supravieţuirea celor condamnaţi să trăiască în acele case.
Concentrarea populaţiei în zonele urbane la sfârştul sec. al XVIII –lea şi începutul sec
XIX-lea a impus soluţii locale şi instituţionale pentru problemele de sărăcie care
căpătaseră amploare şi influenţau viaţa urbei.
Una dintre primele instituşii de protecţie socială din lume a fost Comisia de stat pentru
problemele imigranţilor din New York înfiinţată în 1847. Ea folosea resurse federale
pentru a ajuta imigranţii să-şi cunoască şansele şi să profite de oportunităţile ivite prin
propriile eforturi.
În Anglia şi SUA, cea mai răspândită formă de protecţie a săracilor erau casele pentru
săraci, unde o parte a locatarilor lucrau pentru susţinerea instituţiei. O încercare de
transformare a filantropiei ocazionale într-o formă de protecţie organizată a fost biroul
Freedman, al cărui administrator a obţinut fonduri federale ale SUA pentru acordarea
unor forme de ajutor medical, ajutor de urgenţă de alimente, adăpost, asigurarea de
locuri de muncă familiilor fără venit, indifferent de statutul lor cetăţenesc. Deşi acest
birou a fost susţinut de guvernul American foarte puţin timp el a constituit un modele
de protecţie nediscriminatorie a celor lipsiţi de resurse.
Deşi activităţile prin care se oferă unor altora ajutor au o lungă istorie, asistenţa socială
profesionistă are ca predecesori câteva iniţiative remarcabile din sec al XIX-lea şi
începutul sec XX, prin care s-au propus modalităţi sistematice de asistare, ca alternative
la milostenie faţă de săraci de până atunci: mişcarea settlement a reformerilor
sociali(Anglia şi SUA), Societăţile de organizare a Carităţii( Scoţia preluat apoi în
Germania şi SUA), asistenţa socială în instituţiile medicale, mişcarea femeilor,
mişcarea de tineret, asistenţa socială bazată pe drepturi etc.
De o dezvoltare a profesiei de asistent social se poate vorbi la începutul acestui secol.
În ultimele decenii, în contextul sporirii serviciilor publice şi sociale, se asistă la o
explozie de activităţi de ocrotire socială a celor în dificultate, în impas, a.s. dobîndind
un înalt nivel de pro-fesionalitate. Ea şi-a conturat treptat o arie problematică relativ
autonomă (un profil profesional distinct) sprijinită pe metode şi tehnici de înţelegere,
comunicare, terapie şi sprijin a celor defavorizaţi, disperaţi, vulnerabili.
Profesia de asistent social a evoluat rapid, atît în extensie cît şi în instrumentajul ei de
lucru (metode şi tehnici din ce în ce mai specializate şi mai sofisticate): de la asistenţa
individului cu mijloace sociale şi psihologice clasice, la terapia specializată a grupurilor
defavorizate sau a comunităţilor în dificultate, pînă la conştientizarea persoanelor în
nevoie de drepturile şi posibilităţile lor de sprijin. De asemenea, asistentul social este
cel care poate ajuta grupuri, comunităţi, indivizi în identificarea problemelor
nevralgice, a resurselor materiale şi umane disponibile, precum şi în proiectarea
strategiilor colective de rezolvare a situaţiilor de criză.
A.s. abordează probleme la diferite niveluri, începînd cu cel individual, continuînd cu
rezolvareaproblemelor interpersonale (terapia familiei, a relaţiilor dintre soţi, părinţi şi
copii, relaţii în cadrul cuplului etc.), trecînd la nivelul activităţii profesionale (terapia
persoanelor cu probleme de integrare în muncă şi a şomerilor) şi sfîrşind cu nivelul
comunităţii (rezolvarea conflictelor etnice, grupale, mobilizarea energiilor individuale
şi colective pentru rezolvarea problemelor comune).
Au existat numeroase discuţii în jurul statutului a.s. ca profil distinct. Unii autori au
apreciat la începutul acestui secol că a.s. nu beneficiază de un domeniu propriu

11
(Flexner, 1915 sau că ea ar trebui considerată doar ca o quasi profesie (Etzion, 1969),
sau că ar putea fi asociată cu un statut minor în raport cu alte profesii ca dreptul
medicina (Glazer, 1874). Alţii au pus la îndoială specificitatea şi autonomia ei pînă
tîrziu (Epstein & Conrad, 1978; Cohen & Wagner, 1982).
Profesia de asistent social nu-şi are o istorie îndelungată, ea este o profesie
apărută la începutul secolului al XX-lea, odată cu diferenţierea treptată a tipurilor de
prestaţii sociale.
La Congresul internaţional al asociaţiilor de binefacere, care a
avut loc în anul 1893, s-a pus problema pregătirii de personal specializat pentru o
nouă profesie: aceea de asistent social. Statele Unite prima a luat iniţiativa
profesionalizării în acest nou domeniu, creând în 1897, la New York, prima Şcoală de
Asistenţă Socială. În Europa, problema asistenţei sociale era strâns legată de
aceea a raporturilor conflictuale dintre clasele înstărite şi cele situate
pe treapta de jos a societăţii. Prima încercare de apropiere între acestea se
realizează în Anglia, prin experienţa aşa-numitului settlement (în traducere din
franceză - aplanarea unui conflict, a unei neînţelegeri). În cadrul acestei forme de
asistenţă, cei de sus, din înalta societate ţineau partea săracilor, le luau apărarea,
împărtăşeau cu ei aceleaşi condiţii de trai, îi ajutau să-şi crească şi
să-şi educe copiii, susţineau material tinerii care doreau să înveţe o careva meserie,
consiliau tinere mame. Formele în care aceste acţiuni erau realizate îndepărtau întru
câtva diferenţele dintre clasele sociale. Papa Pius al X-lea le recomanda să se dedică
acţiunilor sociale urmând doar spiritul evanghelic, într-o adevărată frăţie
creştină. Promotorii “caselor sociale” nu intenţionau, însă, să-şi subordoneze
activitatea de asistenţă socială vreunei propagande religioase sau ideologice,
considerând că reconstrucţia socială este o problemă ce ţine de justiţie, de dreptate, şi nu
de binefacere creştină. Această opţiune va crea multiple probleme în raporturile
dintre organismele private ce activau în scop de asistenţă, pe de o parte, şi
burghezie şi biserică, pe de altă parte. Insistând prea mult asupra ideii de conflict între
clase şi de veşnice neînţelegeri între generaţii (tinerele fiice de burghezi, care acţionau
în plan asistenţial, aveau idei diferite de cele ale părinţilor lor), “casele sociale” au fost
supuse unei critici aspre. Totuşi, ele vor servi drept model pentru centrele de asistenţă
socială care vor fi create între cele două războaie
mondiale. Odată cu eşecul parţial al curentului solidarist din asistenţa socială de la
începutul secolului XX, se dezvoltă un nou tip de strategie asistenţială, centrată pe
modelul medical de intervenţie (casework). Astfel, în 1914 la Paris a fost creată
“Asociaţia infirmierelor-vizitatoare”, care, începând cu 1922, au fost pregătite
la două specialităţi: infirmiere de spital şi infirmiere-vizitatoare. Pentru obţinerea
unei diplome de infirmieră, trebuiau parcurşi doi ani de pregătire: unul comun ambelor
specializări şi unul axat pe tipul de intervenţie spitalieră, respectiv socio-medicală.
Primul război mondial a adus cu sine, pe lângă problemele
sociale specifice oricărui conflict armat, şi necesitatea ca femeile să susţină producţia
industrială de război, lucrând la fabrici şi uzine în locul bărbaţilor aflaţi pe front. Însă
întreprinderile industriale nu erau pregătite pentru a primi forţa de muncă feminină:
condiţiile de muncă şi cele igienice erau precare, nu existau cantine şi nici creşe pentru
copii. În Marea Britanie, apoi şi în Franţa, aceste probleme au fost parţial soluţionate prin
activitatea supraintendentelor (ele supravegheau starea sănătăţii a muncitoarelor,
condiţiile de trai ale acestora etc.). În aceeaşi perioadă, odată cu infirmierele-
vizitatoare şi supraintendentele, apar asistentelesociale propriu-zise.
Reprezentantele acestei noi profesii activau în America deja la începutul secolului
al XX-lea. În deceniul al doilea ele pot fi întâlnite şi în spitalele Europei

12
Occidentale. La început, asistentele sociale aveau ca sarcină completarea
diagnosticului medical al pacientului cu un diagnostic social: asistenta socială
trebuia “să descopere cauzele sociale pe care medicul le poate ignora şi care
întreţin şi agravează maladia”. De asemenea, asistenta socială trebuia “să
prelungească în afara spitalului influenţa medicală”. Asistentele sociale erau recrutate
numai din şcolile de infirmiere. Treptat, munca lor se va extinde şi în sfera educaţiei
sanitare în şcoli şi familii. Primul Congres Internaţional al Serviciilor Sociale (Paris,1928)
va defini asistenţa socială ca “ansamblul eforturilor menite a
alina suferinţele provenite din mizerie; a replasa indivizii şi familiile în condiţii normale
de existenţă; a preveni flagelurile sociale, a ameliora condiţiile sociale şi a ridica
nivelul de trai”.
Începând cu lucrarea Social Diagnosic (New York, 1917), scrisă de Mary
Richmond, asistenţa socială şi-a asumat ca metodă distinctivă ajutorul psihologic
individualizat (casework). Importată din SUA în Europa după cel de-al doilea război
mondial, metoda casework se va dezvolta încontinuu, în prezent putându-se identifica
două forme de terapie:

• tratamentul direct, sau psihoterapia: modalitatea asistenţială centrată

pe clientul individual, căruia i se acordă sprijin psihologic pentru a-i dezvolta
capacitatea de înţelegere de sine şi de evaluare a propriei situaţii;
• tratamentul indirect, sau socioterapia, centrată pe mediul în care trăieşte
clientul; acţionând asupra mediului (familial, şcolar, de grup, de muncă etc.),
asistentul social determină procese pozitive la nivelul clientului individual.

A.s. În fostele ţări socialiste prezintă semne specifice ale subdezvoltării. În timpul
regimului comunist, a.s. În România avea o pondere extrem de redusă, prezentînd un
caracter pasiv şi birocratic. De fapt, sistemul protecţiei sociale în regimul trecut se
caracteriza prin:
• politica de utilizare integrală a forţei de muncă şi caracterul larg comprehensiv
al sistemului de pensii, asigurări de boală, creînd cvasiau-tomat celei mai mari
părţi din populaţie resurse de viaţă, deşi minime, dar relativ sigure: salarii,
pensii de bătrîneţe sau de boală, alocaţii pentru copii, îngrijire sanitară gratuită
etc,
• modul generalizat de acordare a acestui suport cuplat cu iluzia că socialismul
rezolvă prin el însuşi dificultăţile social-economice a făcut ca a.s. să fie
marginalizată, dacă nu eliminată complet, primind un caracter mai mult formal
şi birocratic.
În fapt a.s. calitativă, personalizată, orientată spre rezolvarea problemelor umane
urgente a fost desfiinţată, considerîndu-se că mecanismele birocratice de stat şi cele
politico-administrative sînt capabile să rezolve toate problemele. Efectul a fost dublu: -
reducerea la minimum a serviciilor de a.s.; - deprofesionalizarea completă a sistemului
de a.s. Specialiştii au fost înlocuiţi de funcţionari. Pe această linie se înscrie şi
desfiinţarea învăţămîntului de grad universitar, în 1952 (el a funcţionat între 1929-
1952), reducîndu-l apoi la un nivel postliceal (1952) şi desfiinţat şi acesta în 1969. A.s.,
ca parte integrantă a protecţiei sociale suportă şi ea limitele subdezvoltării. Cauzele care
pot explica această situaţie în România sînt:
• natura opresivă a fostului sistem comunist; lipsa unei democraţii reale;
• prezenţa teoriei conform căreia problemele umane se rezolvă prin mecanisme
politice şi administrative, oarecum automat, datorită orientării „umaniste" a

13
 sistemului. Aceasta a reprezentat mai mult o ideologie justificativă decît un
factor explicativ real;
• indiferenţa practică faţă de om, rezultată din sacrificiul individului în raport cu
obiectivele utopice, naive ale construcţiei unui „nou tip de societate".
După revoluţie, în România, programul de reconstrucţie, de reformă pe baza
mecanismelor democratice şi a pieţei libere, a creat conştiinţa necesităţii dezvoltării
unui sistem de a.s. modern, activ, înalt profesionalizat, orientat spre soluţionarea
problemelor sociale şi umane specifice, în acest context, la jumătatea anului 1990 s-a
pus problema formării profesionale a asistenţilor sociali în cadrul unei şcoli post-
liceale, apoi a unui colegiu universitar şi, din anul 1992, a unei secţii universitare în
cadrul facultăţii de sociologie, psihologie, pedagogie, în marile centre universitare din
ţară: Bucureşti, laşi, Cluj, Timişoara. De asemenea în cadrul institutelor teologice a.s.
funcţionează ca o specializare distinctă.
În trecut, în România a existat un sistem bun de formare a specialiştilor în a.s., începînd
din anul 1929 cînd se înfiinţează Şcoala Superioarăde Asistenţă „Principesa Ileana".
Învăţămîntul de asistenţă socială a funcţionat pe baza unor bune tradiţii pînă în 1969.
Sprijinindu-se pe modele profesionale de vîrf din ţările cu o bogată experienţă în
formarea asistenţilor sociali, folosindu-se experienţa acumulată în cadrul şcolii
sociologice, în universităţile noastre s-a dezvoltat un program complex de pregătire a
specialiştilor la nivelul standardelor internaţionale.
Atît formarea şi educaţia asistenţilor sociali cît şi tipurile de activităţi pe care trebuie să
le realizeze trebuie privite în contextul nevoilor şi problemelor concrete ce apar la noi.
Astfel, în ultimul an, reculul economic a avut efecte dramatice directe şi indirecte
asupra standardului de viaţă al unor largi categorii de oameni. Procese sociale ca
scăderea rapidă a veniturilor reale, creşterea în masă a sărăciei, creşterea insecurităţii
locului de muncă, ridicarea ratei şomajului, alienarea politică a unei părţi largi a
populaţiei, demoralizarea datorată lipsei formelor eficace de participare la viaţa social-
politică, neîncrederea în instituţiile şi personalităţile politice, lipsa de transparenţă a
conducerii politice în unele situaţii, corupţia accentuată datorată lipsei controlului,
creşterea ratei criminalităţii şi a delincventei, a abuzurilor şi a violenţei de tot felul,
accentuarea unor conflicte etnice, marginalizarea unor grupuri sociale etc., sînt
alarmante pentru asistentul social. De aceea, competenţa asistentului social trebuie
definită numai în contextul provocărilor specifice, iar dezvoltarea sistemului de a.s.
trebuie gîndită atît dintr-o perspectivă pe termen scurt şi mediu, dar şi pe termen lung.
Avînd în vedere prima perspectivă, se poate aprecia că societatea noastră trece printr-un
proces de reaşezare a tuturor structurilor economice, social-culturale şi morale, proces
afectat negativ de criza economică care este încă în curs de adîncire.
Situaţia României din acest punct de vedere este complet diferită de cea a ţărilor în care
structurile sociale şi economice sînt relativ stabile. În aceste din urmă ţări există
probabil o tendinţă justificată ca asistentul social să trateze mai mult cazurile reziduale
în care sistemul social eşuează. Asistentul social apare aici ca avînd o funcţie mai mult
corectivă şi compensatorie. În situaţia noastră, procesele de reconstrucţie socială se
combină cu cele de dezorganizare socială şi cu vechile mentalităţi şi practici ale unei
culturi opresive, de tip manipulativ. De aceea, aici asistentului social îi revin sarcini
suplimentare: el trebuie să intervină activ în conştientizarea acestor procese, în
sprijinirea indivizilor şi a colectivităţii în încercarea de a face faţă schimbărilor şi
problemelor dificile, chiar de a iniţia schimbări într-o manieră pozitivă. Aceasta întrucît
în nevoie şi vulnerabilă este nu numai o minoritate împinsă la marginea societăţii, ci în
diferite grade şi sfere întreaga colectivitate.

14
 Procesul de tranziţie la o economie de piaţă, cu profundele restructurări pe care
le implică, afectează mari grupuri profesionale şi chiar întregi comunităţi. Au apărut
fenomene noi explozive. Şomajul reprezintă un adevărat şoc psihologic şi cultural
pentru oamenii obişnuiţi în trecut să aibă un loc de muncă găsit cu uşurinţă şi menţinut
cu o şi mai mare uşurinţă. Schimbarea atitudinii faţă de muncă, orientarea activă către
menţinerea sau căutarea unui loc de muncă, reconversia profesională reprezintă un
obiectiv pe care asistentul social îl poate realiza prin consiliere, sprijinind adaptarea
unor indivizi şi grupuri la schimbări economice structurale. Mai mult, trebuie cultivată
iniţiativa fiecăruia de a-şi defini o activitate utilă care să-i ofere şi resursele necesare
existenţei sale demne. Se asistă la o creştere masivă a delincventei juvenile, un nou
fenomen - „copiii străzii"; mari mase de oameni împinse rapid în sărăcie şi nevoi
actuale.
Toate acestea nu mai reprezintă dificultăţi marginale ale unor persoane
vulnerabile, ci mai degrabă probleme cruciale ale colectivităţii însăşi. Nu numai unii
indivizi sînt în nevoie, ci însăşi colectivitatea. În acest context, asistentul social este
mult mai mult decît un reprezentant al colectivităţii care asistă persoane izolate, în
nevoie, el reprezintă totodată colectivitatea care vrea să se asiste şi să se sprijine pe ea
însăşi. Aici terapia individuală trebuie suplimentată cu terapia de grup şi la nivel de
colectivitate. De asemenea, terapia trebuie, însă, să aibă în vedere nu numai acţiunea
asupra efectelor patologilor sociale şi umane ci să vizeze şi cauzele care le-au generat.
Eliminarea cauzelor trebuie să cîştige în importanţă în raport cu minimizarea efectelor.
Un ex.: în sistemul trecut, socialist, practicîndu-se o filosofie a egalitarismului,
peste 90% din populaţie trăia în condiţii modeste, dar relativ egale. Sărăcia absolută era
un fenomen individual, puţin răspîndit. În ultimii doi ani, diferenţele sociale s-au
accentuat rapid. Există pericolul ca sărăcia să se transforme dintr-o stare individuală în
una colectivă, atingînd grupuri şi comunităţi mari, afectate masiv de sărăcie. Grupurile
şi comunităţile pot dezvolta mecanisme defensiv-adaptative al căror rezultat este
perpetuarea şi extinderea stării de sărăcie. Pe lîngă ajutorarea săracilor de a trăi mai
bine în condiţii de sărăcie, asistentul social trebuie să-i sprijine pentru a depăşi situaţiile
care-i fac săraci. În această perspectivă largă, a.s. în România nu trebuie să se limiteze
în a sprijini indivizi şi grupuri în nevoie să se adapteze la condiţiile existente date, ci
trebuie gîndită totodată şi ca un instrument eficient al schimbărilor sociale. Asistentul
social nu apare ca un simplu consilier sau terapist pentru cei în dificultate, ci şi ca un
actualizator al unor posibile schimbări alternative pe care colectivitatea şi indivizii pot
să le aleagă ei înşişi. Realitatea noastră socială este caracterizată printr-o explozie a
problemelor sociale, culturale, morale, dar şi printr-o cronică frustrare generată de
incapacitatea moştenită din trecut de a face faţă acestora. De aceea, sistemul de a.s. în
România, aflat la începuturile sale, este în faţa nu numai a unei provocări generate de
numeroase probleme socio-umane, dar şi a unei şanse istorice de dezvoltare într-o
direcţie care este «nu numai necesară, dar şi realizabilă. Prudenţa conservatoare, aici,
nu face decît să anuleze din start o asemenea şansă.

Rolurile asistentului social

Asistentul social în munca sa îndeplineşte un şir de roluri, printre care putem

evidenţia următoarele:
• Iniţiator - oferă atenţie problemei apărute sau problemei potenţiale.
Acest rol urmăreşte în esenţă anticiparea apariţiei problemei. asistentul
social ajută indivizii şi grupurile să-şi determine nevoile, să-şi clarifice şi
identifice problemele, să-şi selecteze şi să aplice o strategie de lucru, să-şi

15
 dezvolte capacităţile pentru a se ocupa de problemele lor într-un mod eficient.
Acest rol este cel mai mult întâlnit în practica consilierii individuale, a
grupurilor şi familiei. Modelul este folosit, de asemenea, în practica comunitară,
în special atunci când obiectivul principal este acela de a ajuta oamenii pentru a se
organiza.
• Consultant (consilier pentru persoane) este un rol activ ce are ca finalitate
rezolvarea problemelor acestuia şi/sau obţinerea unor schimbări în capacitatea
individului de a-şi rezolva problemele
• Avocat Este un rol activ şi direct, în care asistentul social se luptă,
pledează pentru drepturile, nevoile unui client sau ale unui grup.
Într-un astfel de rol, asistentul social promovează lidership pentru
colectarea de informaţii, argumentează nevoile şi drepturile clientului.
Obiectivul este să modifice sau să provoace schimbări ale politicilor sociale în
concordanţă cu nevoile sociale.
• Broker (agent de legătură) - acest rol asistentul social îl îndeplineşte prin
stabilirea legăturilor dintre indivizi sau grupuri sociale, care au nevoie de
ajutor, şi serviciile comunitare. De exemplu: unei femei care este deseori bătută
de soţ i se propune să se adreseze unui serviciu de violenţă domestică.
• Mediator - rolul implică intervenţia asistentului social în dispute dintre părţi,
pentru a le ajuta să ajungă la un consens. De exemplu: divorţuri, vecini în
conflict, proprietarul de bloc-casă cu chiriaşul etc.
• Negociator - adună împreună acele persoane care sunt în conflict şi încearcă să
le ajute să ajungă la un compromis. Uneori, la fel ca si mediatorul, negociatorul
găseşte o soluţie de mijloc ce asigură contrapărţilor existenţă în comun.
• Educator - rolul de educator implică oferirea de informaţii clientului. Pentru a fi
un educator bun, asistentul social trebuie să deţină cunoştinţele necesare. De
exemplu: să-l familiarizeze pe client cu obligaţiunile părinţilor, să fie competent
în educaţia sexuală, în căutarea locurilor de muncă pentru tineri.
• Coordonator -implică conjugarea a mai multor componente într-o manieră
organizată. De exemplu, în cazul unei familii cu multiple probleme, care
necesită atât servicii de sănătate, cât şi servicii de educaţie, asistentul social
joacă rolul de “case manager” pentru coordonarea acestor servicii; făce legătura
între sistemele şi subsistemele în care este implicat clientul
• Cercetător - în anumite momente, fiecare asistent social e un cercetător.
Investigaţiile în asistenţa socială includ analiza literaturii de specialitate,
evaluarea rezultatelor şi studierea nevoilor comunitare.
• Facilitator de grup - un lider pentru grupurile experimentale.
Grupul poate fi de educaţie, terapeutic, de autoajutorare etc.
• Planificator/ director de program rol ce presupune activităţi specifice de
scriere de proiecte şi de evaluare a lor în vederea dezvoltării şi susţinerii
resurselor , serviciilor şi programelor sociale
• Expert consultant – asigură asistenţa în cazul unor cercetări precum şi a altor
specialişti sau servicii în efortul de înţelegere şi rezolvare a problemelor sociale.
• Manager/administrator rol ce presupune scrierea de proiecte şi evaluarea lor
în vederea susţinerii resurselor, serviciilor şi programelor sociale.
• Supervizor de stagiu- supervizează personalul sau studenţii care I-au fost
distribuiţi spre îndrumare
• Membru al unei echipe de profesionişti- desfăşoară activităţi în cadrul unei
echipe, prestatori de servicii sociale dintr-o instituţie sau agenţie. Echipa poate

16
 fi una interdisciplinară, deci asistentul social va colabora cu ceilalţi specialişti ai
serviciului asistenţi sociali, medici, psihologi, avocaţi etc
• Arbitru- examinează şi evaluează faptele şi ia decizii în unele situaţii
conflictuale
• Collectare de fonduri -popularizează serviciile sociale pentru a aduna fonduri
în vederea dezvoltării şi implementării de programe sau servicii
• Relaţii cu publicul -planifică şi desfăşoară acticităţi de relaţii cu publicul în
numele agenţiei, instituţiei, profesiei.

Rolurile asistentului social sunt complexe. Este necesar ca asistentul social să fie
conştient de faptul că toate activităţile lui cu clienţii trebuie să poarte pecetea unei
munci cu dăruire de sine.

Sarcinile asistenţei sociale

Putem determina un anumit număr de sarcini pe care trebuie
să le îndeplinească asistenţa socială. Natura acestor sarcini reprezintă poziţia deosebită şi
deseori dificilă pe care asistenţa socială trebuie să o decidă între îngrijirea
individuală şi controlul societăţii Asistenţa socială trebuie să reprezinte individul
în faţa societăţii. De exemplu, instanţa de judecată, înainte de a decide asupra
sentinţei legale, poate dori să cunoască câte ceva despre viaţa personală a unui tânăr
infractor. Asistenţa socială trebuie să reprezinte de asemenea şi
societatea în faţa individului. De exemplu, un asistent social poate şi trebuie
“judece” o familie care nu-şi îngrijeşte corespunzător copiii.
Deoarece activităţile de asistenţă socială trebuie să fie orientate în mai
multedirecţii - către individ şi către societate - rolurile ei generează totodată o
inerentă sursă de tensiune: contradicţia dintre îngrijire, vindecare şi control.
Sarcinile asistenţei sociale includ:
• Ajutorarea persoanelor aflate în nevoi să-şi dezvolte la un grad mai înalt
propriile capacităţi de a soluţiona problemele. De exemplu, a le învăţa să
conducă cu bugetul familial, a contribui la ameliorarea relaţiilor în cadrul
familiei.
• Realizarea unor noi interrelaţii între persoanele dezavantajate şi
instituţiile de asistenţă socială. De exemplu, a prezenta unei persoane în
vârstă un azil la care aceasta s-ar putea decide să meargă în cazul când este
neajutorată şi nu are pe nimeni în preajma sa.
• Acordarea de ajutor în obţinerea unor recompense ce se cuvin conform legii.
De exemplu, a ajuta o mamă necăsătorită să obţină de la departamentul de
stat respectiv suma de bani ce i se cuvine pentru întreţinerea copilului.
• Îmbunătăţirea relaţiilor, coordonarea activităţilor diferitelor instituţii de asistenţă
socială. De exemplu, a stabili relaţii de cooperare între două servicii de asistenţă
socială care “tratează” aceeaşi problemă.
• Acordarea de ajutor practic. De exemplu, un copil care cerşeşte în stradă
poate nimeri oricând în mâinile unui infractor, de aceea este necesar ca
acest copil, până a ajunge să fie protejat de familia sa (dacă o are), să fie luat
sub supraveghere de către anumite instituţii.
• A contribui la dezvoltarea şi modificarea politicii sociale, asistenţii sociali
activând concomitent în calitate de agenţi ai controlului social.

17
Deoarece asistenţa socială reprezintă fie clientul, fie statul, fie
ONG-urile, ea va fi cu clienţii (beneficiarii) în una din următoarele
relaţii:
• de colaborare - atunci când se urmăreşte un scop unic;
• de negociere - atunci când trebuie să se ajungă la un anumit consens;
• de conflict - atunci când scopurile sunt diverse şi contrare.
IFSW IASSW 2001 Asistentul social are scopul de a servi bunăstării individului de
a dezvolta modalităţi ştiinţifice de a cunoaşte comportamentul individual şi social de a
dezvolta resurse, de a promova justiţia socială
AS sunt implicaţi în prevenirea, estimarea aplicarea evaluarea şi modificarea politicilor
sociale şi a serviciilor sociale adresate grupurilor şi comunităţilor. Ei intervin în diferite
domenii folosind diferite metode de cercetare , lucrând în diferite organizaţii şi
furnizând servicii pentru diferite categorii de populaţie atât la nivel micro, meso cât şi
macro.
Pregătirea asistentului social are scopul de a promova dezvoltarea socială de a se
implica în autodezvoltarea, perfecţionarea continuă şi de a furniza informaţii, de a
forma practici în serviciile şi politicile sociale.
AS este practicată în 5 domenii, contexte diferite dar care reprezintă parte a unui întreg
Aceste contexete sunt geographic, politic, socio-economic, cultural şi spiritual
• geographic- spaţiul în care a.s. îşi desfăşoară activitatea determină
caracteristicile muncii sale(agenţie, regiune, stat)
• politic - sistemul politic propriu fiecărei ţări determină modalitatea de protecţie
socială(liberal, democratic, socialist, social democrat etc)
• socio-economic - un nivel adecvat de viaţă, muncă, sănătate, servicii, educaţie,
acces la servicii sociale reprezintă nevoi de bază pentru fiecare individ.
Coeziunea socială a unui grup sau naţiune depinde în sens larg de accesul egal
la resurse şi servicii
• cultural –practicile şi credinţele, aspiraţiile, cultura individului, familiei ,
grupului, comunităţii trebuie respectate fără a interveni în evoluţia diferitelor
practici şi credinţe
• spiritual este esenţial ca a.s. să respecte valorile, credinţele, idealurile grupului
în care lucrează respectându-şi în acelaşi timp şi propriile valori, credinţe A S
promovează schimbarea socială, rezolvarea problemelor apărute în cadrul
relaţiilor umane promovând în acelaşi timp stimularea capacităţii indiviţilor de
a-şi spori bunăstarea.
Utilizând teoriile behavioriste şi a sistemelor sociale a.s intervine în momentul în care
individul interacţionează cu mediul. Principiile dr. omului şi a justiţiei sociale sunt
fundamentale în AS . AS în variatele ei forme se adresează multiplelor şi complexelor
acţiuni interacţiuni între oameni şi mediul lor. Misiunea sa este de a stimula toate
persoanele să-şi dezvolte întregul potenţial , capacitate pentru a-şi îmbunătăţi viaţa şi a
preveni situaţiile disfuncţionale. Asistenţii sociali sunt axaţi pe schimare şi rezolvarea
de probleme ei sunt agenţi ai schimbării în societate în viaţa indivizilor, familiiilor şi
comunităţilor în care lucrează.

Rolul teoriei în practica asistenţei sociale

Cu cât asistenţii sociali încearcă să înţeleafă mai bine omul cu atât îşi dau seama
de complexitatea ariilor lor de interes. Asistenţii sociali nu pot acţiona fără a lua în
considerare consecinţele şi efectele acţiunilor lor care trebuie să fie predictibile. Pentru

18
a acţiona corect, efficient asistentul social trebuie să înţeleagă rolul lor în procesul
asistenţial. Teoriile sunt modalităţi de acţiune care ghidează comportamentul şi
intervenţia- funcţia cunoaşterii în asistenţa socială(Polanscky citat de Sporin 1975,
p102) este de a creşte capacitatea practicianului de a-şi controla conştient şi deliberat
“mediul de lucru”. De exemplu atunci când încearcă să organizeze activităţi de îngrijire
la domiciliu pentru un vârstnic asistentul social va lua în considerare mai multe
posibilităţi de acţiune: sprijinirea familiei pentru a se putea ocupa de persoana
vulnerabilă, responsabilizarea persoanei pentru ase putea îngriji, mobilizarea resurselor
instituţionale sau instituţionalizarea (Howe D., Introducere în teoria asistenţei sociale,
2001, p 15).
Asistenţa socială este prin excelenţă o profesie practică bazată atât pe
cunoaşterea şi experienţa comună cât şi pe intuiţia şi experienţa individuală. Th Kuhm
(1976 p.45) adduce în atenţie procesul dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice şi spune că
acesta se realizează în contextul “competitivităţii modelelor teoretice”- o teorie este
înlocuită de alta dar nu se anulează valoarea teoriilor înlocuite.
Deşi iniţial, înainte de constituirea asistenţei sociale ca domeniu professional autonom
practicile asistenţiale existau ca activităţi commune de întrajutorare, cu timpul a ajus să
însemne un set de cunoştinţe şi teorii care definesc un camp distinct de caţiune. Howe
D.( 2001, p17)spunea că fiecare profesie este interesată de anumite tipuri de fenomene
şi uzează de anumite aparate teoretice care o ajută să se constituie în ocupaţie de sine
stătătoare.
În prezent asistenţii sociali utilizează o serie de paradigme, teorii şi metode în
munca lor cu clienţii. Conform lui Malcom Payne(1996, p.8) alături de teorii şi
concepte foarte importante sunt politicile sociale, organizarea instituţiilor şi serviciilor
sociale, organitarea grupurilor profesionale şi organizarea sistemului de educaţie în
asistenţa socială. Toate aceste definesc câmpul de caţiune în asistenţa socială. Sursele
de cunoştinţe ştiinţifice au fost derivate iniţial din sociologie şi psihologie şi au fost
adaptate la scopurile , obiectivele şi problematica specifică asistenţei sociale.
În urma experimentării diferitelor teorii din psihologie(psihanaliza,
behaviorismul), sociologie(teoria sistemelor, funcţionalismul, structuralismul, teoria
conflictului), antropologie, asistenţii sociali au putut identifica un set de concepte,
cunoştinţe ce vor duce la costruirea de tehnici şi practici proprii domeniului de ex:
abordarea centrată pe sarcină, abordarea centrată pe client etc. D. Howe(2001, p 20-24)
consideră că în procesul de dezvoltare a asistenţei sociale se pot identifica şapte etape:
investigarea, psihanaliza, şcoala de diagnoză şi funcţionalism, achiziţionarea ,
inventarierea, scopul comun şi unificarea, clasificarea teoriilor în asistenţa socială.
Asistenţa socială ca domeniu professional este un construct social constituind un
complex de contexte, structuri sociale, reţele sociale, indivizi, grupuri care
interacţionează reciproc. Ca activitate practică, asistenţa socială, este constituită din trei
elemente: asistentul social, clientul, contextual- prin urmare teoriile trebuie să reflecte
modul în care interacţionează aceste elemente.

Măsuri de asistenţă socială

Asistenţa socială este formată din două componente/ măsuri distincte: serviciile sociale
şi prestaţiile sociale. Pentru a înţelege scopul asistenţei sociale este util să înţelegem în
primul rând ce înseamnă a funcţiona normal într-o societate.

Funcţionarea socială: Îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general, faţă de

cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană. Aceste responsabilităţi includ

19
satisfacerea nevoilor de bază ale individului şi ale membrilor de familie care depind de el/
ea.

Nevoile de bază sunt fizice, emoţionale, de realizare personală etc. (Parker, 1987, p.153)
Conceptul de nevoie socială aparţine în mod firesc de idea de serviciu social.
Istoricul serviciilor sociale are la bază recunoaşterea nevoilor sociale şi organizarea
societăţii pentru a le satisface.
Nevoie: = o anumită stare de deficienţă, de lipsă, ce impune o anumită rezolvare;
= o stare de tensiune la un moment dat, resimţită sau de un grup de indivizi sau
individual.

Conceptul de problemă socială poate fi definit ca fiind o situaţie pe care mai

multe persoane dintr-o comunitate o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă,
care creează disconfort si care cere o soluţionare/ rezolvare imediată. Exemple de
probleme sociale : sărăcia, consumul de droguri, rata ridicată a abandonului
şcolar, poluarea apei şi a aerului, servicii medicale insuficiente în mediul rural,
violenţa domestică etc.

În concluzie, problemele sociale generează nevoi sociale ce impun

organizarea de servicii sociale în cadrul unei comunităţi

Măsurile/ componentele asistenţei sociale au rolul de a satisface nevoile

unei persoane atunci când aceasta nu se mai poate ajuta singură (din cauza unei boli
cronice, a resurselor financiare insuficiente, a unui handicap fizic sau psihic etc.),
astfel:

a. Prestaţii sociale: forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri şi

servicii către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli şi de roluri
reciproce. Prestaţiile pot fi acordate în bani sau în natură. Din categoria celor
băneşti fac parte: pensiile, indemnizaţiile de şomaj, alocaţiile pentru copii şi familie,
ajutorul social ş.a. Prestaţiile în natură pot consta din bunuri (“cornul şi laptele”,
rechizite pentru şcolarii din familiile cu venituri mici etc.)).

b. Servicii sociale: Activităţile asistenţilor sociali sau ale altor profesionişti care
ajută oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi să
restabilească funcţionarea socială a indivizilor, familiilor şi comunităţilor (Parker,
1987, p. 154). Conform OG 86/2004, serviciile sociale:
• reprezintă: măsuri şi acţiuni care răspund nevoilor sociale individuale,
familiale sau de grup.
• urmăresc: prevenirea şi depăşirea situaţiilor de dificultate, de
vulnerabilitate sau dependenţă, în scopul menţinerii autonomiei, prevenirii
marginalizării şi excluziunii sociale, creşterii calităţii vieţii.
Se bazează pe colaborarea cu serviciile medicale. Serviciile sociale sunt acordate în
primul rând în comunitate, adică beneficiarii sau utilizatorii primesc asistenţă atunci
când este necesar, dar rămân în familia lor şi continuă să locuiască în casa lor. În cazuri
speciale, considerate mai degrabă excepţionale, persoanele aflate în dificultate sunt
plasate în servicii de tip rezidenţial/ institutional (Moore, 1993). Servicii sociale
nonrezidenţiale (oferite în afara instituţiilor): centre de zi, servicii de îngrijiri la
domiciliu, centre de reabilitare şi recuperare de zi, centre de adapost, centre de consiliere.

20
Servicii sociale rezidenţiale/ în instituţii: cămine de îngrijire pentru vârstnici, cămine
-spital, cămine pentru persoane cu dizabilităţi (de asistenţă şi îngrijire permanentă) etc.
Politica de prevenire a instituţionalizării, adoptată în ultimii ani în România, se înscrie
în tendinţa europeană de a acorda prioritate alternativelor nonrezidenţiale şi îngrijirii
în comunitate.

Suportul social şi relaţiile interpersonale

Ce este suportul social?

• principala resursă exterioară la care individul poate apela pentru
evitarea/rezolvarea anumitor probleme pe care nu le poate rezolva
singur.
• “susţinerea psihologică şi socială a persoanelor: confortul, asistenţa şi
informaţiile primite din partea indivizilor şi grupurilor în cadrul relaţiilor
formale şi informale”. (Chelcea, Iluţ, 2003, p. 350)
• proces prin care se oferă sau se primeşte sprijin cu alte persoane în scopul de a
uşura unul sau mai multe obiective ale funcţionării sociale.
• proces important în menţinerea sănătăţii fizice şi psihice a individului, în
integrarea sa, în creşterea stimei de sine şi ajutarea acestuia să aibă încredere
în oameni şi să se simţă în siguranţă.

Sursele şi evaluarea suportului social

Atunci când cineva nu reuşeşte să-şi rezolve problemele şi apelează la alte persoane în
care are încredere, când are nevoie de ajutor material sau când are nevoie de o persoană
căreia să-i poată împărtăşi temerile şi fricile, ea apelează la una dintre sursele de suport
social ce-i stau la dispoziţie: familie, prieteni, colegi, vecini, specialişti (asistenţi sociali,
consilieri, psihologi etc) sau grupuri de suport comunitare. Oamenii care au legături
sociale puternice (familiale, de prietenie, de vecinătate sau colegiale) tind să facă faţă
stresului mai bine. Ei tind, de asemenea, să fie mai fericiţi, mai sănătoşi şi să trăiască
mai mult.
Sursele suportului social pot fi:
• informale: familia, prietenii, colegii, vecinii, cunoştinţele.
Schimbări majore în dinamica familiei cum ar fi boala, moartea, divorţul sau
schimbarea domiciliului pot slăbi fundaţia unei familii. Pentru că ele se află întotdeauna
în schimbare, dezvoltare şi evoluţie, toate familiile experimentează stresul la un
moment dat. Familiile pot oferi un sprijin emoţional imens, în special în momentele de
criză. Astfel de crize sunt determinate sau agravate, nu de puţine ori, de situaţii sociale
problematice cum ar fi şomajul, sărăcia, educaţia deficitară sau lipsa acesteia etc.
Un al doilea tip de suport social este cel oferit de grupurile şi reţelele de prieteni şi
colegi. Aceste relaţii sunt de obicei mai puţin intense sau apropiate, comparativ cu relaţiile
din familie. Prietenii se implică în activităţile comune de timp liber şi comunică mult
unii cu ceilalţi. Colegii cooperează şi se ajută unii pe alţii în timpul serviciului şi se
angajează, de asemenea, într-o mulţime de conversaţii.
• formale: - specialişti (asistenţi sociali, consilieri, psihologi, medici etc.);
-instituţii şi servicii sociale, grupuri comunitare de support
Evaluarea suportului social
- Etapă necesară în procesul de evaluare a nevoilor şi resurselor unei persoane
aflată în dificultate.

21
-Se referă la:
• reţelele de relaţii pe care le are persoana cu mediul social
• aspectele calităţii relaţiilor unei persoane şi posibilitatea ca aceste relaţii să
ofere sprijin persoanei în dificultate.

Reţeaua de relaţii

Reţelele de relaţii de care dispune o persoană la un moment dat pot include:

soţul/soţia, copiii, părinţii, părinţii soţului/soţiei, rudele, prietenii apropiaţi,
grupurile religioase, colegii, subordonaţii, vecinii, grupurile profesionale, cluburile sociale,
grupurile de recreere, grupurile comunitare de suport.

Calitatea relaţiilor

De asemenea, în evaluarea sprijinului social de care poate să dispună o persoană la un

moment dat, devin importante aspecte ce ţin de calitatea relaţiilor acelei persoane,
de posibilitatea ca aceste relaţii să deţină funcţii de sprijin la un moment dat.

De exemplu, nu este suficient ca persoana care are nevoie de sprijin

să facă parte
dintr-o familie numeroasă (aparent, o sursă importantă de
sprijin), ci este necesar să evaluăm şi ce crede persoana respectivă
despre sprijinul pe care-l poate primi de la familie. Uneori, familia se
constituie într-o sursă de tensiuni şi conflicte, ceea ce determină
persoana în nevoie să caute sprijin, apelând la alte surse de suport.

Suportul social poate acoperi o arie variată de nevoi :

• materiale;
• informaţionale;
• emoţional-afective;
• de îngrijire;
• de recunoaştere şi afirmare;
• de consiliere;
• de interacţiune socială pozitivă etc.

Funcţiile relaţiilor sociale suportive

Relaţiile sociale pot îndeplini una sau mai multe dintre

următoarele funcţii:

a. Funcţia emoţională: este funcţia care oferă confort şi stimă de sine, ocupă un loc
central în cadrul conceptului de sprijin social şi este cel mai important tip de sprijin ce
poate însoţi toate etapele unei situaţii problematice:
1. situaţia de criză;
2. tranziţia la o nouă situaţie;
3. faza deficitară/finală.
Acest tip de support poate fi oferit de: sursele informale (familia, prietenii, colegii, vecinii

22
etc.); sursele formale (asistenţii sociali, consilierii, grupurile de suport comunitare etc) şi
presupune activităţi precum:
• asistenţa sub formă de încurajare;
• exprimarea căldurii personale în relaţie cu persoana în nevoie;
• manifestarea afecţiunii pentru celălalt;
• comunicarea empatică;
• manifestarea încrederii şi a susţinerii necondiţionate;
• comportamentul ce susţine sentimentul de siguranţă şi-l conduce pe individ
spre credinţa că este respectat şi că devine conştient de disponibilitatea cuiva
cu care poate discuta problemele sale cele mai delicate.

b. Funcţia cognitivă, informaţională: este utilă în special în faza de tranziţie de la o

situaţie problematică la o situaţie adaptativă, presupune a-i oferi persoanei aflată în
dificultate informaţiile de care are nevoie sau de a o învăţa anumite deprinderi ce-i
sunt necesare pentru rezolvarea problemei sale include şi un sprijin ce implică informaţii
care să ajute persoana să-şi evalueze evoluţia proprie, sfătuirea, îndrumarea şi consilierea
persoanei în diverse domenii.

c. Funcţia de suport material, instrumental: este formă de ajutor direct şi material

pentru o persoană aflată în dificultate, poate ajuta la rezolvarea unor probleme practice,
fiind utilă în special în faza deficitară/ cronică a situaţiei problematice, poate consta în
furnizarea de bani, bunuri sau servicii, presupune ca activităţi: asistenţa pentru muncile
gospodăreşti; îngrijirea copiilor; acordarea unor împrumuturi sau donaţii în bani; o
transportul; oferirea de bunuri materiale (mobilă, cărţi, maşină de spălat, haine etc.);
oferirea de ajutor în perioade critice, cum ar fi îmbolnăvirea sau decesul unui
membru al familiei.

Sincronizarea dintre suportul social şi fazele situaţiei problematice

Cei ce îşi desfăşoară activitatea profesională în domeniul asistenţei sociale se află

deseori în situaţia de a oferi sprijin social clienţilor. Pentru a realiza acest lucru este util
ca ei să cunoască etapele din evoluţia unor situaţii problematice cu care clienţii se pot
confrunta la un moment dat. Prin înţelegerea acestor faze, se pot fi oferite/proiectate
răspunsuri cât mai adecvate nevoilor clienţilor.
Fazele situaţiei problematice sunt:
1. CRIZA
2. TRANZIŢIA
3. PERIOADA DEFICITARĂ/CRONICĂ
Importantă este sincronizarea dintre suportul social şi etapa situaţiei problematice (criza,
tranziţia sau faza cronică/finală).
Funcţiile particulare ale suportului social, important în diferite momente, sunt:

a) suportul emoţional:
- este necesar în faza de criză, tranziţie sau deficit;
- sursa cea mai importantă o reprezintă membrii familiei.

Exemplu: O persoană care află că este concediată, trăieşte

sentimente de inadecvare, mânie, furie, neputinţă, disperare,

23
inutilitate, vinovăţie, depresie etc. Pentru a depăşi această stare de
criză, persoana respectivă are nevoie în primul rând de sprijin
emoţional, de încurajare, de facilitare a exprimării şi acceptării
emoţionale, dincolo de orice alt tip de suport. Acest sprijin poate fi
oferit de familie, prieteni, colegi sau de către asistenţi sociali,
consilieri etc.
b) suportul informaţional sau cognitiv:
- este necesar de-a lungul perioadei de tranziţie de la faza de criză a situaţiei problematice
la o nouă situaţie care să permită funcţionarea socială a individului.

Exemplu: Persoana care şi-a pierdut locul de muncă are nevoie în

această etapă de informaţii legate de posibile oportunităţi existente
pe piaţa muncii, de formare a unor abilităţi şi deprinderi practice utile
pentru găsirea unui nou loc de muncă etc. Pentru acest tip de sprijin
se poate apela la familie, prieteni, colegi, cunoştinţe sau la
serviciile comunitare şi specialişti precum asistenţi sociali,
consilieri etc.

c) suport material, instrumental:

-este necesar în stările deficitare, în situaţiile de solicitări cronice excesive.

Exemplu: Persoana care şi-a pierdut locul de muncă are nevoie în

această etapă de suport material, financiar sau de suport constând
în anumite bunuri sau servicii, necesare pentru a depăşi situaţia de
dificultate. Trebuie subliniat caracterul temporar al acestui tip de
sprijin, mai ales în situaţiile problematice care pot fi soluţionate.
Doar în aceste condiţii poate fi prevenită crearea dependenţei de acest
tip de ajutor şi promovate autonomia şi responsabilitatea personală.
Pentru acest tip de sprijin se poate apela la familie, prieteni, colegi,
cunoştinţe sau la serviciile comunitare şi specialişti precum
asistenţi sociali, consilieri etc.
Mobilizarea suportului social are în vedere o evaluare iniţială a resurselor
individuale şi sociale ale persoanelor. Această evaluare este urmată, acolo unde este
necesar, de intervenţii care să îmbunătăţească funcţionarea suportului social.

Relaţia de suport dintre asistentul socialşi client în practica asistenţei sociale

O sursă importantă de sprijin, în special acolo unde sursele informale (familia,

prietenii, colegii, vecinii etc.) nu există sau nu sunt suficient mobilizate, serviciile de
asistenţă socială devin extrem de necesare pentru prevenirea apariţiei disfuncţiilor şi
integrarea socială a persoanei aflate în dificultate. În cadrul acestor servicii, relaţiile
suportive create între asistentul social şi beneficiari se constituie în cadrul esenţial al
procesului de asistenţă socială.

Asistenţa socială

“Arta în care cunoaşterea ştiinţei relaţiilor umane şi a deprinderilor

de relaţionare este folosită pentru a mobiliza capacităţi latente
existente în orice individ, astfel încât acesta să fie mai bine adaptat

24
 la stresul vieţii de zi cu zi.” (1949, Biesteck)

RELAŢIA Asistent social - Client

Ce este?
• sufletul asistenţei sociale, în timp ce evaluarea, identificarea nevoilor şi
intervenţia sunt trupul acesteia (cele două sunt oricum inseparabile);
• cadrul în care cunoştinţele despre natura umană sunt puse în valoare spre
beneficiul clientului;
• un tip special de relaţie interpersonală;
• interacţiunea dinamică a atitudinilor, emoţiilor, comportamentelor,
interacţiune apărută între client şi asistentul social, în scopul adaptării mai
bune a clientului la cerinţele mediului în care trăieşte”.

Obiectivele relaţiei dintre asistentul social şi client sunt:

• sprijinirea clientului în depăşirea unor situaţii problematice de viaţă;

• satisfacerea nevoilor psihosociale ale clientului;
• crearea unei atmosfere în care clientul să se simtă liber să comunice şi să
colaboreze în condiţii de securitate psihoemoţională cu asistentul social.

Atitudini implicate în relaţia asistent social - client

A. Nevoile psihosociale ale clienţilor reprezintă:

• surse ale atitudinilor, reacţiilor emoţionale, comportamentului clientului;

• chiar şi atunci când clienţii cer ajutor material sau financiar, cererea lor
include şi satisfacerea implicită a unor nevoi psihosociale complexe;
• satisfacerea lor implică, deseori, stabilirea unor relaţii interpersonale;
• clienţii pot sau nu pot fi conştienţi de aceste nevoi;
• satisfacerea lor are impact asupra relaţiei cu clienţii şi asupra atitudinilor acestora;
• tipuri de nevoi psihosociale:
- de a fi considerat o fiinţă umană, nu un caz;
- de a exprima liber sentimente şi emoţii (pozitive sau negative) pentru a
se simţiei înşişi;
- de a fi acceptat ca o persoană, demnă, de valoare, indiferent de gradul de
dependenţă, vulnerabilitate, număr de eşecuri din viaţă;
- de a fi înţeles şi de a i se răspunde la sentimentele exprimate;
- de a nu fi judecat sau condamnat pentru dificultatea în care se află;
- de a alege şi a decide cu privire la propria viaţă;
- de confidenţialitate.
B. Atitudinile şi rolul lor în relaţia asistent social-client sunt:
• reacţii evaluative favorabile sau nefavorabile faţă de ceva sau cineva, reacţie
datorată sistemelor de valori cu care operează individual;
• se exteriorizează în comportament;
• relaţia dintre asistent social şi client reprezintă un schimb între două surse de

25
 energie;
• interacţiunea asistent-client este una emoţională, atitudinală, dinamică, cu
intensitate şi externalităţi diferite;
• componenta emoţională nu încetează atâta timp cât relaţia asistent social-client
există;
• satisfacerea anumitor nevoi creează anumite sentimente şi se exteriorizează
prin comportamente verbale/ nonverbale;
• creează disponibilitatea clientului de a fi ajutat.

Sistemul de valori în practica asistenţei sociale

Noţiunile de cunoştinţe, abilităţi, deprinderi sunt determinate de teorie practică

şi valori. Astfel să ştii înseamnă să ai cunoştinţe despre…, deci o bază teoretică, să poţi
presupune să ai formate abilităţile necesare obţinute prin practica profesională
(experienţa dobândită) iar să vrei presupune să ai atitudini faţă de… , atitudini ce au la
bază un set de valori.
Valorile sunt acele lucruri pe care le considerăm importante. Ele include
scopuri, idealuri, comportamente iar sistemul de valori este reflectat în deciziile şi
comportamentul individual.
Etică(etimologic) provine din limba greacă – ethos(morav, obicei, caracter)
reprezintă o disciplină filosofică ce studiază problemele practice şi teoretice ale moralei
dar şi o concepţie sistematizată şi coerentă, fie personală, fie proprie unui current
filosofic, fie reprezentând comandamentele unei societăţi cu privire la normele de
desfăşurare a vieţii sociale(Dicţionar de Filosofie, 1978).
În filosofie etica studiază şi evaluează comportamentul uman în lumina
principiilor morale , care pot fi considerate standarde de comportament, pe care
oamenii şi le-au stabilit, sau obligaţii şi îndatoriri pe care una numit grup social le
impune memebrilor săi. Etica s-a dezvoltat pe măsură ce oamenii au reflectat asupra
intenţiilor şi consecinţelor actelor lor. Etica poate fi considerată ştiinţa îndatoririlor
umane, un set de reguli, îndatoriri deduse din această ştiinţă, un system particular de
principii şi reguli care se aplică unei sfere a acţiunilor umane(sfera politică, socială etc).
Etica defineşte modul în care indivizii, corpurile profesionale şi instituţiile aleg să
interacţioneze.
Morala(etimologic)provine din limba latină- mores(atitudine morală,
comportament acceptat tradiţional, obicei) reprezintă un ansamblu de norme de
reglementare a comportamentului fondat pe valorile de bine-rău, moral-imoral, cinste,
corectitudine, responsabilitate etc, larg răspândite în cadrul unei colectivităţi având un
grad mare de interiorizare şi impuse de propria conştiinţă(conştiinţă morală) cât şi de
presiunea atitudinilor celorlalţi(opinie publică). În sfera moralei sunt cuprinse conştiinţa
morală-convingeri, concepţii, valori, idealuri morale-norme sau principii morale, relaţii
morale.
Astfel dacă morala reprezintă convenţii sociale(credinţe şi practici) legate de
comportamentul uman correct/greşit care sunt atât de larg răspândite şi acceptate încât
reprezintă un consens constant în comunitate iar etica o reflectare , analiză sistematică
asupra moralităţii, un termen generic pentru diferitele modalităţi de înţelegere şi
examinare a vieţii morale, obiectivul acesteia din urmă (a eticii) este luarea de decizii,
alegerea unor alternative în problemele semnificative etic din practica asistenţei sociale,
o abordare practică şi structurată pentru a veni în sprijinul profesioniştilor din domeniul

26
asistenţei sociale în identificarea, analiza şi rezolvarea constructivă a dilemelor etice ce
pot să apară.
Moralitatea se referă la gradul în care normele morale sunt respectate de către
o persoană, un grup, o colectivitate.
Moravuri- concept general referindu-se la morală ca ansamblu de norme şi
valori recunoscute şi impuse de către societate , la moralitate- ca grad de respectare a
acestor norme în cadrul unei colectivităţi cât şi la o serie de practici, moduri de
comportare specifice respectivei comunităţi şi care sunt mai mult sau mai puţin
formulate explicit ca norme morale, adesea ele fiind chiar opuse normelor şi valorilor
formalşi general acceptate dar fiind larg practicate(Vlăsceanu L., Zamfir C., 1998,
Dicţionar de sociologie).
Deontologie (etimologic) provine din limba greacă deon, deontos- ceea ce se
cade, datorie, ceea ce ste necesar şi logos-ştiinţă, şi reprezintă un cod al moralei
profesionale, al principiilor şi normelor morale specifice pe care le implică exercitarea
unei profesii. Acesta poate fi scris sau transmis prin tradiţie, pe cale orală şi acceptat
tacit de către toţi practicienii unei profesii (Dicţionar de filosfie).
În sens restrâns deontologia reprezintă ansamblul regulilor după care se
ghidează o organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia prin intermediul
organizaţiilor profesionale care devin instanţe de elaborare, aplicare şi supraveghere a
aplicării acestor reguli(Miroiu M., Berbea N., 2004, Introducere în etica profesională,
Ed. Trei,Bucureşti).
Codul deontologic reprezintă ansamblul obligaţiilor speciale care rezultă din
aderarea deliberată la o anumită profesie.
Codul etic(Roth M., 2003) reprezintă un set de reguli care reflectă principii
generale de conduită profesională.
Valoare poate fi definită drept ceva ce este valoros, dezirabil, prin sine
însuşi.Din punctual de vedere al asistenţei sociale valorile pot fi private ca păreri,
credinţe despre oameni şi despre cele mai potrivite căi de a-i trata pe oameni.
Aceste credinţe sunt reflectate în activitatea zilnică şi conduc activitatea
profesională.
Valorile folosite în asistenţa socială fac subiectul a trei instanţe:
• normele generale ale societăţii,
• funcţiile agenţiei,
• contactul cu clientul.
Sistemul de valori al profesiei de asistent social adduce în atenţia societăţii
ideile eticii sociale, ale solidarităţii, ajutorului, grijii fată de alţii, includerii şi acceptării
altora(Roth M., 2003). Una din valorile importante se referă tocmai la libertatea alegerii
individuale. Astfel se constituie valorile personale configurate în mod individual dar şi
nu independent de valorile grupului sau ale comunităţii din care individul face parte.
Valorile sunt implicate în orice decizie care presupune judecăţi etice. Pentru
situaţiile în care nu este evident ceea ce este bine şi ceea ce este rău, în situaţiile în care
nu există un mod clar de a rezolva un conflict între principiile morale, valorile ne
ghidează în alegerea unei soluţii optime. Asistentul social achiziţionează în timpul
formării sale o bază de cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice necesare desfăşurării
activităţii profesionale, însă modul de a gândi şi a acţiona a asistentului social sunt
influenţate şi de propria experienţă de viaţă şi de calităţile sale umane. Cunoaşterea şi
respectarea valorilor şi principiilor asistenţei sociale sunt esenţiale în munca cu clienţii
dar ele trebuie completate de o practică asistenţială multiculturală competentă. Lee şi
Greene(Miley K.,K., O Melia M., Du Bois B.,2006, p.93, Practica asistenţei sociale )
fac distincţia între competenţa culturală, sensibilitatea culturală şi practica asistenţială

27
culturală. Astfel competenţa culturală vizează dobândirea cunoştinţelor privind
dezvoltarea unui anumit grup cultural într-un context social dat iar sensibilitatea
culturală vizează setul de valori al grupului cultural respective. Asistentul social trebuie
să-şi formeze ca deprindere receptivitatea socială iar abordarea trebuie să fie
determinată de cunoştinţele, valorile şi deprinderile asistenţei sociale generale şi se
dobândeşte prin interacţiunea cu personae diferite din punct de vedere cultural.
Dobândirea acestui tip de competenţă garantează respectarea principiilor unicităţii,
demnităţii şi a nondiscriminării în oferirea de servicii sociale clienţilor indifferent de
gen, religie, rasă etc.
Valorile asistenţei sociale se exprimă prin ideile referitoare la atitudinile faţă de
oameni, la nevoile şi scopurile sale şi la modalităţile de a obţine resursele necesare
vieţii. Valorile fundamentale ale asistenţei sociale combină valori fundamentale ale
tradiţiei religioase iudeo-creştine cu cele ale umanismului şi ale liberalismului.
Sistemul propriu de valori , modalităţile în care acestea au fost interiorizate
precum şi modul în care acestea interacţionează ca valorile celorlalţi determină apariţia
următoarelor situaţii:
Valorile asistentului social/ valorile clientului (ceea ce este important pentru
asistentul social nu este obligatoriu important şi pentru client)
Valorile asistentului social ca model. De cele mai multe ori asistentul social
reprezintă un model pentru client situându-se pe o poziţie de putere în ceea ce priveşte
impactul asupra perrsoanei asistate de aceea este foarte important ca asistentul social
să-şi înţeleagă sistemul propriu de valori şi modul în care acesta îl influenţează în
luarea deciziilor.
Valorile asistentului social/valorile instituţiei/valorile societăţii/valorile
profesionale. Sistemul personal de valori poate intra în conflict direct cu valorile
instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea, cu normele societăţii sau cu codul etic
professional. Valorile individuale diferă adesea de alegerile individuale ale clienţilor
fie ei indivizi sau grupuri( avort, pedeapsa cu moartea, homosexualitatea etc )şi pot
ridica probleme în alegerea modalităţi de rezolvare a problemele sociale.
Alegerea unei cariere profesionale ca cea în asistenţa socială cere o profundă
explorare a valorilor individuale şi compararea lor cu valorile profesiei (Hoffman şi Salle,
1994 în Roth-Szamonskozi, 2003). Valorile individuale diferă adesea de problemele
concrete ale vieţii sociale ca, de exemplu, sinuciderea, avortul, pedeapsa cu moartea,
homosexualitatea şi altele. Majoritatea practicienilor din domeniul asistenţei sociale
subscrie la următoarele valori fundamentale, cu importanţă cardinală pentru
profesie (Codul deontologic, Asociaţia Naţională Americană a Asistenţilor Sociali,
1996.) (Roth-Szamoskozi, 2003):
1. Afirmarea individualităţii proprii. Oamenii au dreptul la libertate, la alegerea
propriilor lor valori şi modalităţi de viaţă, atâta timp cât acestea nu afectează libertatea
altora.
2. Lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor în a-i percepe pe ceilalţi . Lupta
împotriva prejudecăţilor.
3. Dreptul persoanelor de a avea acces la resursele necesare . Oamenii au
dreptul la resursele necesare susţinerii vieţii şi dezvoltării lor şi la posibilităţi de a-şi
realiza şi de a-şi exprima potenţialul.
4. Respectul demnităţii şi încrederea în valoarea fiinţei umane . Fiecare persoană
este o valoare în sine şi este unică. Procesul de asistenţă socială va trebui să
conducă la valorizarea personalităţii umane, la creşterea demnităţii ei şi la creşterea
demnităţii fiecărei persoane asistate.

28
5. Încrederea în capacitatea de autodeterminare şi în capacitatea de
rezolvare a problemelor persoanelor asistate. Încrederea în capacitatea de învăţare şi
dezvoltare a acestora.
6. Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor primite de la persoanele asistate şi în
legătură cu aceştia.
Problema confidenţialităţii este una dintre cele mai importante în asistenţă
socială. Confidenţialitatea este esenţială pentru asigurarea unui climat de încredere,
dar şi pentru respectarea drepturilor persoanei asistate. Regula generală este că nici o
informaţie nu poate fi împărtăşită fără acordul persoanei asistate. Dar, se poate
face o diferenţiere între confidenţialitate absolută - caz în care nici o informaţie nu
poate fi împărtăşită altora, indiferent de circumstanţe- şi confidenţialitate relativă - caz
în care se specifică situaţiile în care este responsabilitatea noastră etică şi profesională
de a transmite altora informaţiile obţinute. Anumite situaţii pot garanta confidenţialitate
absolută. În afară de nevoile persoanei asistate, rolul nostru este dictat şi de regulile
instituţiei în care lucrăm, ca şi de prevederile legale. Responsabilităţile pentru realizarea
valorilor menţionate revin în comun indivizilor şi comunităţilor. Societatea va trebui să
creeze condiţiile unei participări democratice a cetăţenilor la viaţa socială iar aceştia au
responsabilitatea de a fi actori activi în viaţa socială.

Am putea spune că în practică nu există un set universal acceptat de valori, dar putem
identifica un nucleu de bază (Rădulescu, 2004):
1. respectul faţă de autodeterminare;
2. promovarea bunăstării individuale şi colective;
3. egalitatea de şanse;
4. justiţia socială.
1. Respectul faţă de persoana asistată nu este inclus aici ca o valoare specifică
deoarece mulţi autori îl consideră o precondiţie a celorlalte valori menţionate
Autodeterminarea are în practică un dublu sens:
• un sens negativ înţeles ca libertate şi suport acordat unei persoane pentru a face
propriile alegeri;
• un sens pozitiv înţeles ca asigurarea condiţiilor care să faciliteze înţelegerea
deciziilor luate şi dezvoltarea personală.
Autodeterminarea este întâlnită în practica asistenţei sociale ca:
• încurajarea persoanei asistate pentru a participa la definirea problemei,
stabilirea priorităţilor şi alternativelor de intervenţie, precum şi pentru a decide
utilizarea resurselor personale;
• suportul oferit persoanei asistate pentru dezvoltarea abilităţilor şi a încrederii în
sine.
Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi identifica şi
clarifica scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni. Asistenţii sociali pot
limita drepturile persoanelor asistate la autodeterminare atunci când, în judecata
profesională a asistentului social, acţiunile prezente şi/sau viitoare ale persoanelor
asistate prezintă un risc pentru ei înşişi şi/sau pentru ceilalţi.
Codul Deontologic al profesiei de asistent social din România obligă asistentul social să
nu decidă în numele beneficiarului ci să-şi dezvolte resursele în vederea alegerii celei
mai bune opţiuni şi limitarea drepturilor beneficiarilor la autodeterminare este posibilă
atunci când asistentul social consideră că acţiunile prezente şi/sau viitoare ale
beneficiarilor prezintă risc pentru ei înşişi sau pentru ceilalţi.
Codul etic al NASW susţine dreptul clienţilor de a lua decizii în ceea ce îi priveşte-
autodeterminarea reprezintă libertatea alegerii , dar această libertate depinde de

29
existenţa unor opţiuni şi resurse. Resursele reduse limitează opţiunile posibile şi
potenţialul de autodeterminare a clientului.
Asistenţii sociali care susţin dreptul clienţilor la autodetrminare ghidează procesul de
asistenţă, confirmă capacităţile clientului, activează resursele acestuia şi îi extind
oportunităţile.
Capacitatea de autodeterminare poate fi sporită prin activitatea îndreptată spre
îndepărtarea barierelor exterioare care limitează posibilităţile clientului(obiceiuri,
norme, instituţii) şi a barierelor interioare care îi limitează posibilităţile de a găsi
modalităţi alternative de acţiune. Există unele domenii ale practicii unde asistenţii sociali
au autoritatea legală de a-l obliga pe client să facă unele acţiuni:
• clienţii care au nevoie de protecţie dat fiind statutul lor de dependenţă(copii
instituţionalizaţi, persoane cu handicap, bătrâni)
• persoane care se reabilitează după ce au încălcat normele sociale(delincvenţi,
toxicomani, bolnavi mental)

2. Tema promovării bunăstării individuale şi comunitare este interpretabilă,

depinzând de viziunea asistentului social asupra conceptului de bunăstare umană,
de înţelegerea bunăstării de către persoana asistată şi de înţelegerea culturală a nevoii.
Apare întrebarea: în acţiunile întreprinse asistentul social urmăreşte aplicarea propriei
înţelegeri a bunăstării sau înţelegerea pe care o are persoana asistată?
În standardele etice internaţionale ale asistenţilor sociali (Federaţia Internaţională a
Asistenţilor Sociali) este menţionată datoria asistentului social de a acţiona în
interesul persoanei asistate; această prevedere este completată de alte două menţiuni:
pe de-o parte, dezvoltarea unui punct de vedere al asistentului social asupra a ceea ce
reprezintă interesul persoanei asistate în acord cu teoria asistenţei sociale, iar pe de altă
parte, asistentul social trebuie să aibă în vedere interesul altor persoane din
vecinătatea persoane asistate precum şi interesul public.

3. Egalitatea de şanse implică stabilirea unor criterii de egalitate a persoanelor

aflate în dificultate şi „eliminarea dezavantajelor” acestora în accesul la servicii. Acestă
valoare poate fi înţeleasă în trei moduri:
• tratament egal: eliminarea dezavantajelor în accesul la resurse şi servicii,
incluzând asistarea oricărei persoane fără prejudecăţi şi favoruri;
• oportunităţi egale: eliminarea dezavantajelor persoanei asistate în competiţie cu

ceilalţi;
• egalitatea rezultatelor: promovarea bunăstării pentru toate persoanele aflate în
dificultate
Pentru respectarea demnităţii şi autodeterminării, accesul clienţilor la resurse este o
necessitate imperativă. Garantarea accesului clienţilor la alternative şi oportunităţi
este un principiu practice fundamental şi o necessitate pentru participare. Codul
NASW mandatează asistentul social să sprijine crearea de oportunităţi pentru
populaţiile dezavantajate şi să promoveze schimbări de politici care ar conduce la
îmbunătăţirea condiţiilor sociale.
4. Conceptul de justiţie socială vizează distribuirea bunurilor în acord cu:
• criteriile şi regulile generale stabilite de către fiecare serviciu social;
• drepturile personale stabilite prin lege;
• nevoile individuale.
Conceptul de justiţie socială este fundamentat pe două reguli de bază:

30
(1) egalitatea în evaluarea nevoilor şi a resurselor;
(2) acordarea ajutorului în funcţie de nevoi
Acest concept este unul dintre cele mai importante, punctând responsabilitatea
asistentului social în distribuţia resurselor publice în acord cu drepturile şi nevoile
individuale. El este operaţional în multe din acţiunile asistentului social şi poate fi
considerat central în asistenţa socială, atâta vreme cât alocarea resurselor, ca răspuns la
nevoi, este o activitate des întâlnită în procesul de asistenţă.
Asistenţii sociali se asigură de egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate la
informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor.
Ei contestă şi combat diferitele forme ale injustiţiei sociale precum: sărăcia,
şomajul, discriminarea, excluderea şi alte asemenea forme.
În practica asistentului social sunt implicate (Morales & Sheafor, 1980):
• Valorile persoanelor asistate;
• Valorile sociale;
• Valorile în asistenţă socială;
• Valorile personale ale asistentului social.

Principii etice
Termenul de principiu etic poate fi definit ca totalitatea legilor şi noţiunilor de bază ale
unei discipline. Un principiu etic se referă la noţiunile de bază privind desfăşurarea unei
vieţi morale, acceptate în cadrul unei colectivităţi - în cazul nostru, noţiuni de bază în
practica asistenţei sociale. Principiile etice (Hepworth şi Larsen în Roth-Szamoskozi,
2003) specifice profesiei de asistent social:
1. Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să înveţe
să-şi conducă propria viaţă. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi să-şi asume
responsabilităţile propriilor decizii şi să-şi exercite libertatea.
2. Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele pentru ca acestea să
obţină maximum de independenţă. În relaţia de consiliere şi de sprijin,
profesionistul va întări încrederea în sine a asistatului şi demnitatea individului,
încurajând manifestările sale de independenţă.
3. Asistentul social are responsabilitatea de a interveni pentru modificarea acelor
factori sociali care au o acţiune defavorabilă asupra indivizilor, familiilor şi
grupurilor.
4. Problemele de viaţă ale indivizilor se datorează, în general, lipsei deprinderilor şi a
mecanismelor de adaptare ale acestora. Formarea unei noi competenţe duce adesea
la rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii individului.
5. Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali au
responsabilitatea să ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze capacităţile de
schimbare şi dezvoltare.
6. Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în experienţele
şi evenimentele trăite anterior şi se ştie că analiza experienţelor trecute poate fi
benefică, totuşi, se apreciază că cele mai multe din dificultăţile în calea
îmbunătăţirii integrării sociale pot fi rezolvate prin centrarea atenţiei pe alegerile şi
posibilităţile prezente, prin mobilizarea potenţialului latent de adaptare al
indivizilor.
7. Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se datorează
indivizilor înşişi. Prin urmare, rezolvarea nu se poate limita la creşterea
competenţelor individuale, ci necesită implementarea unor măsuri de politică
socială.

31
8. Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine, pentru aceasta
având nevoie de confirmarea valorii lor din partea persoanelor semnificative din
viaţa lor. Asistentul social poate contribui la creşterea stimei de sine a clienţilor în
cadrul relaţiilor de consiliere, prin grijă, încurajare, acceptare.
9. Relaţia dintre asistentul social şi client poate deveni pentru acesta din urmă model
de relaţie deschisă, sinceră, autentică. Persoana asistată poate să preia modelul şi să
îl transpună asupra celorlalte relaţii ale sale.
10. Orice metodă de rezolvare a cazurilor de asistenţă socială trebuie să aibă în vedere
că mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca şi scopul.
Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui să respecte demnitatea, dreptul la
autodeterminare şi la confidenţialitate ale asistatului.
11. Autocunoaşterea este o primă etapă necesară în procesul de dezvoltare şi schimbare
a persoanei.
12. Dreptul persoanelor asistate la propriile valori şi convingeri este inviolabil.
Asistenţii sociali au responsabilitatea de a oferi ajutor indivizilor, indiferent de
valorile şi convingerile acestora.
Practicianul în asistenţă socială trebuie să demonstreze că:
• Identifică propriile valori şi înţelege implicaţia acestora în practica de
asistenţă socială;
• Recunoaşte şi respectă unicitatea şi diversitatea fiecărei persoane,
înţelegând posibilităţile de dezvoltare a aspectelor pozitive ale vieţii
persoanelor asistate;
• Înţelege modalităţile de promovare a dreptului persoanei de a alege, a
dreptului la viaţa privată, confidenţialitate şi protecţie, putând acţiona pentru
respectarea dreptului la competiţie (competiţia este deseori impusă de resursele
limitate şi se regăseşte în accesul pe baza îndeplinirii criteriilor de acordare a
ajutorului);
• Înţelege formele de asistare a persoanelor aflate în nevoi în demersul de
îmbunătăţire a nivelului de trai;
• Poate identifica şi acţiona împotriva discriminării, rasismului,
inegalităţilor şi injustiţiei, folosind metode adecvate rolului asistentului social
şi contextului în care persoana trăieşte;
• Poate practica asistenţa socială într-un mod care să nu stigmatizeze
sau să dezavantajeze persoanele, grupurile sau comunităţile asistate. Sursa:
CCETSW (The Central Council for Education and Training in Social Work)
(1995). Banks, S., Ethics and Values in Social Work, London, BASW, 2001.

Valori în asistenţa socială

1. Furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate
Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele aflate în
dificultate, implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi soluţionarea
problemelor sociale.
2. Justiţia socială Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale.
3. Demnitatea şi unicitatea persoanei Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea
individului, unicitatea şi valoarea fiecărei persoane.
4. Autodeterminarea Asistentul social respectă şi promovează dreptul persoanelor asistate
la autodeterminare
5. Relaţiile interumane Asistenţii sociali recunosc importanţa fundamentală a relaţiilor
interumane şi le promovează în practica profesională.

32
6. Integritatea Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate în concordanţă
cu misiunea profesiei şi normele etice profesionale.
7. Competenţa Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de
competenţă profesională determinată de licenţa, expertiza şi experienţa profesională.
Sursa: Codul etic al profesiei de asistent social - proiect elaborat de Federaţia Naţională a
Asistenţilor Sociali din România, 2004
Probleme etice - dileme etice
Asistenţii sociali sunt confruntaţi zilnic cu nevoia de a lua decizii morale.
Uneori au posibilitatea să discute deciziile pe care le iau cu colegii sau/şi cu
supervizorii lor. În majoritatea cazurilor, însă, ei au de luat singuri decizii.
Problemele etice au luat o amploare mai mare pe măsură ce creşte
publicitatea cazurilor sociale, ca şi datorită accentuării interesului statului în
problemele sociale şi, în general, ca urmare a creşterii interesului public pentru
bunăstarea şi calitatea vieţii individului. Se spune că morala nu poate fi predată în
sălile de curs, nici lămurită în manuale, ea trebuie exersată în activitatea efectivă. Rămâne
de reţinut avertizarea lui Thomas d’Aquino care spunea că în chestiuni de etică “nu putem
discuta ceea ce ar trebui să facem, fără să ştim ce anume am putea face”. Pentru ca
asistenţii sociali să se pregătească pentru sarcina dificilă a rezolvării
dilemelor morale prin luarea unor decizii responsabile, ei trebuie să ştie să recunoască
acele aspecte ale practicii asistenţei sociale care pun în balanţă diferite valori morale, să îşi
clarifice propriile valori personale, pe care să le raporteze la valorile profesiei (Roth-
Szamoskozi, 2003). Problemele etice apar atunci când asistentul social vede o situaţie ca
implicând decizii morale dificile.
Dilema etică apare atunci când asistentul social se confruntă cu o situaţie în
care trebuie să decidă în cazul unei alternative conflictuale, cum ar fi conflictul între
valorile personale/ valorile profesionale, valorile personale/ valorile persoanei
asistate, valorile personale/ valorile instituţiei în care lucrează etc. După identificarea şi
definirea dilemei etice, asistentul social va trebui să decidă care din valorile implicate vor
fi luate în considerare cu prioritate.

Faţă de cine suntem responsabili?

Pentru a lua o hotărâre etică, trebuie să clarificăm ce părţi implicate vor fi influenţate de
decizia noastră şi pe care dintre ele ne simţim mai obligaţi să le susţinem. Când vom
analiza o dilemă etică, vom investiga cinci categorii de responsabilităţi:

1. responsabilităţi faţă de societate;

2. responsabilităţi faţă de profesie;
3. responsabilităţi faţă de persoanele asistate;
4. responsabilităţi faţă de noi înşine ca profesionişti;
5. responsabilităţi faţă de colegi;
6. responsabilităţi faţă de instituţia angajatoare.

Teme majore de confruntare etică

Conflictele morale cărora trebuie să le facă faţă asistenţii sociali se pot datora
următoarelor trei grupe de factori (din Roth-Szamoskozi, 2003):
1. Factori care ţin de asistenţii sociali: presupunerile lor, convingerile lor, judecăţile lor
de valoare privind natura umană, valorile, scopurile activităţii de asistenţă socială sau
concepţiile lor teoretice privind activitatea lor profesională.

33
2. Factori legaţi de client: personalitatea sa, nivelul său mintal şi educaţional, relaţiile
sale cu alţi membri ai familiei sale, cu comunitatea, relaţiile şi situaţia sa profesională
etc.
3. Factori legaţi de problemă: natura problemei, definirea ei, scopurile şi priorităţile care
derivă din acest specific, strategiile şi opţiunile la care se pretează.
4. Factori care ţin de mediul instituţional.
Aspectele etice ale muncii de asistenţă socială apar ori de câte ori există un conflict sau
o lipsă de simetrie legată de factorii amintiţi sau când se ciocnesc valori în interiorul
diferitelor componente.
Subiectele principale care constituie elemente ale dilemelor practicienilor asistenţi
sociali sunt următoarele:
- cunoştinţele profesionale ale celui care oferă ajutor versus drepturile persoanelor
asistate de a alege serviciile pe care le doresc;
- obligaţiile şi solicitările contradictorii la care asistentul social e nevoit să le răspundă;
- hotărârile privind persoanele asistate trebuie luate împreună cu aceştia, cu
consimţământul lor, dar în multe cazuri ei nu înţeleg toate implicaţiile alegerii lor;
- asistentul social trebuie să ia uneori decizii în situaţii neclare, ambigue sau
contradictorii;
- asistentului social i se cere să fie sincer şi să spună adevărul, dar există situaţii în care
cunoaşterea adevărului este greu suportabilă de către persoana asistată sau pare că îi face
rău acestuia;
- respectarea confidenţialităţii este adesea dificilă, deoarece sunt situaţii în care i se cere
comunicarea informaţiilor în interesul clientului sau al altora implicaţi în situaţie;
- caracterul limitat al resurselor aflate la dispoziţia asistenţilor sociali ridică problema
echităţii, respectiv a priorităţilor în distribuirea acestora;
- în general, interesele persoanelor asistate sunt primordiale faţă de ale profesioniştilor,
dar sunt situaţii în care ele periclitează serviciul sau chiar viaţa asistentului social;
- în deciziile sale profesionale, asistentul social trebuie să renunţe la propriile judecăţi
de valoare, chiar şi în situaţiile în care propriile valori îl fac să încline într-o anumită
direcţie;
- asistentul social îşi va menţine raporturile cu persoanele asistate la nivelul limitat al
relaţiilor profesionale, chiar dacă aceştia manifestă nevoia de o relaţie mai complexă;
- alegerea modalităţilor de evaluare şi a căilor de intervenţie poate pretinde alegerea
între o tehnică mai potrivită pentru persoana asistată şi una mai convenabilă pentru
asistentul social
- relaţiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntări cu caracter
profesional, provenind din înţelegerea diferită a obligaţiilor faţă de persoanele asistate;
- respectarea regulamentelor interioare şi a dispoziţiilor superiorilor este o obligaţie a
oricărui angajat, care vine însă uneori în conflict cu alte cerinţe etice.

Luarea unei decizii etice

Luarea unei decizii etice presupune urmarea unor paşi (Paradise, 1985):
1. Identificarea problemei.
Primul pas presupune identificarea problemei sau a dilemei. Care este sursa conflictului?
Ce factori sunt implicaţi?
De exemplu, dacă eşuezi în a explica persoanei asistate care sunt limitele
confidenţialităţii şi informaţia trebuie să fie împărtăşită ca urmare a unor cerinţe legale
sau instituţionale, atunci apare o potenţială dilemă etică. Dacă asistentul social nu este de
acord cu anumite direcţionări din partea instituţiei şi are un argument convingător pentru
care lucrurile ar trebui schimbate, atunci se află într-o poziţie mai bună.

34
Primul pas pentru depăşirea unei probleme este recunoaşterea ei.
2. Examinarea valorilor şi normelor etice necesare pentru rezolvarea dilemei.
3. Cursurile posibile şi probabile ale acţiunii.
În enumerarea tuturor posibilelor cursuri ale acţiunii va trebui să luaţi în considerare
argumentele dvs. pentru fiecare acţiune în parte. Astfel, luând în considerare
fiecare alternativă, va deveni evident propriul sistem de valori.
4. Care sunt implicaţiile alternativelor propuse? Ce se va întâmpla?
Este important să identificaţi care este poziţia responsabilităţilor dvs. Reamintiţi-vă că
aveţi responsabilităţi faţă de persoana asistată, faţă de instituţia unde lucraţi, faţă de
societate, profesie şi, foarte important, faţă de dvs.
De asemenea, e important să fiţi cât se poate de realişti. Uneori situaţiile personale
afectează decizia pe care o luăm. De exemplu, asistentul social poate să nu fie de acord
cu şeful său şi drept urmare, îşi poate pierde slujba. Elemente de genul acesta pot avea un
impact asupra deciziei şi de aceea trebuie luate în considerare, dar, din fericire, astfel de
situaţii nu se întâlnesc prea des.
5. Alegerea celui mai bun curs al acţiunii.
Nu se poate elabora o tipologie a dilemelor morale, dat fiind numărul mare al acestora şi
varietatea lor, dar este cert că avem nevoie de a ne forma capacitatea de a discerne în
urma unei evaluări deontologice asupra subiectelor dilematice. Astfel, codul
deontologic funcţionează ca un ghid de raportare la situaţii etice şi nu reprezintă un
ansamblu de reguli cu aplicabilitate la o situaţie dată. Formarea unei gândiri
deontologice presupune evaluare deciziilor în spiritul valorilor profesionale, rolul
codului deontologic fiind de a face conştient că decizia luată va trebui să fie
satisfăcătoare nu numai pentru el/ea însuşi/însăşi, ci şi pentru standardele profesionale.
De cele mai multe ori, soluţiile dilemelor etice nu sunt absolut satisfăcătoare, sarcina cea
mai grea a asistenţilor sociali fiind de a raporta continuu valorile profesionale la valorile
personale, având în permanenţă ca preocupare respectarea standardelor profesionale.

Codul deontologic
Primul cod deontologic al asistenţilor sociali a fost elaborat de Mary Richmond şi
tipărit în 1920 sub numele “Cod etic experimental pentru cei care lucrează cu cazuri
sociale” (Experimental draft code of ethics for social case workers). Necesitatea
unor coduri deontologice a apărut mai evidentă pe măsură ce s-au înfiinţat asociaţii ale
asistenţilor sociali. Astfel, în 1924, în “The Compass”, jurnalul oficial al asistenţilor
sociali americani, se susţinea ideea că publicul are şi el dreptul să cunoască principiile
pe baza cărora asistentul social ia decizii. Abia în 1951 Adunarea Generală a
Asociaţiei Americane a Asistenţilor Sociali a adoptat primul cod deontologic valabil
pentru toţi membrii asociaţiei. În 1979, Asociaţia Naţională Americană a Asistenţilor
Sociali (National Association of Social Workers, NASW) a adoptat un nou cod
deontologic, pus în mai mare măsură în acord cu realităţile sociale
(Roth-Szamoskozi, 2003). “În 1994, în Colombo, Sri Lanka, a avut loc
întâlnirea specialiştilor la nivel internaţional, care au încercat definirea ariei
operative a asistentului social în cadrul programelor de protecţie socială. Federaţia
Internaţională a Asistenţilor Sociali a adoptat în această întâlnire „Etica Asistenţei
Sociale - Principii şi Standarde”, care cuprinde două documente: Declaraţia
Internaţională a Principiilor Etice ale Asistenţei Sociale şi Standardele Etice
Internaţionale ale Asistenţilor Sociali. Plecând de la principiul de bază al profesiei de
asistent social, potrivit căruia asistentul social intervine pentru creşterea bunăstării
individuale şi a determinării de sine a individului, Standardele Etice Internaţionale ale
Asistenţilor Sociali reglementează relaţiile dintre:

35
1. asistentul social şi problematica socială, în care sunt prevăzute standarde referitoare
la identificarea, înţelegerea şi interpretarea nevoilor individuale şi sociale;
2. asistentul social şi client, referitoare la principiile de colectare şi utilizare a
informaţiei privind situaţia clientului şi modalităţile de lucru cu clientul.
3. asistentul social şi agenţia în care lucrează, conţinând aspecte referitoare la aspectele
ce ţin de procedurile şi practicile adecvate serviciilor oferite de agenţie;
4. asistentul social şi colegi, în care sunt prevăzute standarde referitoare la
susţinerea oportunităţilor de informare şi experienţă între specialişti şi reglementează
situaţiile în care este încălcată etica profesională;
5. asistentul social şi profesie, referitoare la modalităţile de menţinere şi aplicare a
valorilor profesionale în practica asistenţei sociale.
Codul deontologic nu reprezintă un set de reguli care prescriu toate tipurile de
comportament pentru toate situaţiile în care poate fi implicat asistentul social. Codul
oferă principii generale prin care asistentul social se orientează în acţiunile întreprinse şi
furnizează cadrul în care asistentul social poate lua decizii privitoare la relaţia sa cu
persoana asistată, colegii şi agenţia în care lucrează.
Aplicaţiile principiilor etice trebuie judecate în funcţie de contextul în care acţionează
asistentul social. Aria problemelor în care Federaţia Internaţională a Asistenţilor
Sociali apreciază că asistentul social trebuie să decidă conduita pe care o adoptă în
consens cu standardele şi principiile etice sunt:
- când loialitatea asistentului social este în mijlocul unor conflicte de interes, cum
ar fi conflictele între interesele clientului şi a altor persoane, între grupul clientului şi
societate sau între diferite grupuri profesionale.
- când asistentul social trebuie să fie atât cel care ajută persoana asistată cât şi cel
care verifică situaţia acestuia.
- când datoria asistentului social de a proteja interesele persoanei asistate poate
veni în conflict cu cerinţele eficacităţii şi utilităţii acţiunilor întreprinse de către asistentul
social.
Codul deontologic al profesiei de asistent social oferă un set de valori,
principii şi standarde profesionale pentru a-l ajuta pe asistentul social să ia deciziile
adecvate persoanei asistate şi contextului său de viaţă. Pe lângă acest cod, asistentul
social trebuie să utilizeze şi alte surse de informare pentru delimitarea activităţilor sale
cum ar fi: legislaţia, metodologia cercetării sociale, politica agenţiei în care lucrează,
alte coduri etice relevante, consultarea supervizorului sau consilierului legal al agenţiei,
consultarea colegilor.
Acest cod nu privează pe nici un asistent social de libertatea practicii cu condiţia ca
acţiunile sale să fie în consens cu principiile etice ale codului deontologic.
Problematica socială porneşte de la diferite premise de spaţiu geografic, condiţii
istorice, economice, sociale şi culturale care se regăsesc în strategiile guvernamentale în
sfera politicilor sociale. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali încurajează
specialiştii fiecărui stat să discute şi să clarifice problemele particulare relevante
pentru fiecare ţară. Astfel, Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali recomandă
„Etica Asistenţei Sociale -Principii şi Standarde”, ca pe un ghid general pe baza căruia
specialiştii fiecărui stat membru îşi pot stabili principii etice profesionale proprii.
Plecând de la acest principiu, Asociaţia Romană Pentru Promovarea Asistenţei
Sociale, a elaborat primul Cod deontologic al asistentului social în România. În
elaborarea Codului, realizat de un colectiv de specialişti, membri ai Asociaţiei
Romane pentru Promovarea Asistenţei Sociale şi fondatori ai Federaţiei Naţionale a
Asistenţilor Sociali din România (2002), au fost folosite modele de coduri deontologice
ale unor ţări cu experienţă avansată în domeniu (Olanda, Spania, SUA) şi Codul

36
Deontologic Profesional al Federaţiei Internaţionale a Asistenţilor Sociali şi Asociaţiei
Europene de Asistenţă Socială.” În 2003, a fost finalizat, de către Federaţia
Naţională a Asistenţilor Sociali din România, Codul deontologic al profesiei de
asistent social, cod care a fost discutat de comunitatea profesională a asistenţilor
sociali (membri ai asociaţiilor membre în FNASR), în cadrul Conferinţei Naţionale de
Asistenţă Socială desfăşurată la Oradea, în septembrie 2003.

Acesta cuprinde două capitole:

A. Valorile şi normele etice fundamentale corespunzătoare activităţii asistentului social;

B. Responsabilităţile asistentului social în desfăşurarea activităţii profesionale.
Responsabilităţile asistentului social se adresează tuturor asistenţilor sociali şi se
aplică tuturor activităţilor profesionale de asistenţă socială. Aceste norme se referă
la responsabilităţile asistentului social ca profesionist şi la relaţiile lui cu societatea,
profesia, persoanele asistate, instituţia şi colegii.

37