UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE

SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ

REFERAT
LOCUL ȘI ROLUL KINETOTERAPEUTULUI ÎN CENTRELE DE
ASISTENȚĂ SOCIALĂ

PROFESOR COORDONATOR:
Conf.Univ.Dr.Ancuța Pîrvan

STUDENT:
Bădina Mihaela-Loredana (Rădulescu)
Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care
statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea locală şi
societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori
permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a
persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor.

Asistenţa socială, componenta a sistemului naţional de protecţie socială, cuprinde serviciile

sociale şi prestaţiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau
colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea
principiilor de coeziune şi incluziune socială (Legea nr. 47 din 08 martie 2006 privind
sistemul naţional de asistenţă socială)

Menirea asistenţei sociale este de a asigura accesul acelor persoane care nu se pot adapta prin
forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot bucura de drepturile fundamentale
şi elementare precum cel de a beneficia de o alimentaţie corespunzătoare, de un adăpost
decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii, igienă, educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de
posibilităţi de autorealizare.

Procesul prin care cetăţenii beneficiază de măsuri de protecţie socială şi ajutor profesionist în
vederea satisfacerii nevoilor lor şi a unei bune integrări în societate constituie asistenţa
socială.

Altfel spus ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot beneficia de procesul
de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este procesul de asistare socială
(M. Roth, A. Rebeleanu, Asistenţa socială Cadru conceptual şi aplicaţii practice, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007, introducere)

Asistenţa socială („Social Work", în ţările de limbă engleză) reprezintă ansamblu de
instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri,
comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în criză şi deci vulnerabile.
Acestea, datorită unor motive personale de natură economico- materială, socio-culturală,
biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a se integra prin mijloace şi eforturi proprii în
colectivitate, în limitele unui mod normal, decent de viaţă. Pentru o anumită perioadă de
timp, ele nu pot duce o viaţă activă, auto-suficientă, fără un ajutor economico-material sau
fără un suport fizic, moral, social din exterior.

Asistenţa socială are deci un rol de promovare a solidarităţii sociale. Acest rol social
contribuie la menţinerea unităţii şi specificului asistenţei sociale şi se exprimă în acordarea
ajutorului, în sentimentul de compasiune, în încurajarea înţelegerii dintre oameni.

Conform definiţiei Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din domeniul muncii

sociale , asistenţa socială este o activitate profesională orientată spre oferirea de ajutor
oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca membrii de familie sau de grup şi ca membri ai unei
comunităţi - în vederea creşterii şi /sau refacerii capacităţii lor de funcţionare socială şi a
obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă trăită cu demnitate în cadrul social dat.
Reabilitarea se referă la un spectru de programe pentru persoane cu diferite dizabilităţi.
Aceste programe urmăresc să întărească abilităţile unui individ, abilităţi necesare pentru a-şi
satisface nevoile de a locui, de a se angaja în câmpul muncii, de a se socializa şi dezvolta.

Scopul reabilitării este de a creşte calitatea vieţii indivizilor cu dizabilităţi prin sprijinirea
acestora în asumarea unui număr maxim de responsabilităţi în viaţa lor cotidiană şi
implicarea acestora cât mai activ şi independent în viaţa socială.

Orice acţiune de reabilitare urmăreşte compensarea stării de deficienţă, ameliorarea stării

bolnavului sau a persoanei cu dizabilităţi, reintegrarea sa în familie, profesiune, societate. În
vederea realizării acestor obiective, reabilitarea bolnavilor sau a persoanelor cu deficienţe se
va desfăşura în mod diferenţiat, în trei direcţii, şi anume: reabilitare medicală, profesională şi
socială.

Kinetoterapia reprezintă unul din mijloacele fundamentale pe care se bazează reabilitarea

deficienţilor motori. Din punct de vedere etimologic reabilitarea provine de la termenul latin
habilitas-atis care se traduce prin abilitate, dexteritate.

Abilitatea reprezintă o calitate psihosomatică indispensabilă care permite individului să se

adapteze la condiţiile mediului înconjurător, să devina util societăţii din care face parte şi să
obţină un minimum necesar de confort şi satisfacţii.

Din cauza faptului că o serie de factori nocivi pot produce pierderea parţială sau totală a
acestei calităţi şi a apărut necesitatea de a se realiza un sistem complex de asistenţă medico-
socială, capabil să recupereze social individul afectat, acestui sistem de asistenţă i se acordă
pe drept cuvânt denumirea de reabilitare.

Reabilitarea ca formă modernă de asistenţă medico-socială urmăreşte unificarea concepţiilor

terapeutice şi centralizarea lor, conlucrarea tuturor specialiştilor, cu scopul realizării unei
terapii cursive, care să aibă un efect tonic, menţinând o stare psihică normală a deficientului.

La baza reabilitării stau două premize eşantionale pe care întreaga societate trebuie să le
accepte, ele putând fi enunţate ca lozinci de convieţuire socială cu deficienţii motori.

Prima premiză: Fiecare individ normal este un invalid potenţial. Starea de sănătate deplină nu
dă dreptul oamenilor de a-i considera pe semenii lor infirmi rebuturi sociale.

A doua premiză: Nu există invalizi, ci există numai semeni de ai noştri care se consideră ca
atare din cauza greşelilor noastre. Ea se referă la efectul atitudinilor noastre asupra tonusului
psihic al infirmului. Într-un mediu adecvat, unde găseşte sprijin şi înţelegere, infirmul nu se
va mai considera ca atare.
Sfera conceptului de reabilitare apare extrem de vastă şi are implicaţii şi rezonante sociale
multiple. Văzuta sub această formă, reabilitarea se transformă dintr-o obligaţie medicală
într-una socială.

Reabilitarea reprezintă o formă de asistenţă medico-socială complexă, dar în acelaşi timp
unitară în concepţie, care se desfăşoară continuu şi are ca scop final reintegrarea în societate a
deficienţilor.

Unele ţări din Europa au adoptat termenul de readaptare, considerat mai apropiat ideii de
redare a deficientului unui mod de viaţă util societăţii. Şcoala franceză adoptă termenul de
reeducare, deoarece cel de reabilitare se referă, în special, la acţiunea de reeducare a
infractorilor.

Mijloacele reabilitării:

1. Recuperarea medicală
2. Readaptarea psihică
3. Educarea şi reeducarea profesională
4. Readaptarea socială

1. Recuperarea medicală se bazează pe concepţiile terapeutice moderne, eficienţa ei fiind

invers proporţională cu perioada de timp necesară vindecării, iar în cazul unor leziuni
morfologice sau funcţionale definitorii, cu perioada de timp necesară formării unor
mecanisme compensatorii convenabile.

2. Readaptarea psihică sau menţinerea unei stări psihice normale reprezintă condiţia esenţială
care face posibilă aplicarea programului de recuperare medicală.

3. Reeducarea medicală corectă nu este posibilă decât în spitalele de ortopedie sau în centrele
de stabilire a deficienţilor motorii dotate cu toate compartimentele de investigaţii şi
terapeutice necesare.

4. Mijloacele Educarea şi reeducarea profesională şi Readaptarea socială sunt în strânsă
interdependenţă cu readaptarea psihică.

Calitatea şi ritmul procesului de reabilitare sunt dependente în primul rând de posibilităţile şi
de dorinţa de colaborare ale deficientului. Starea psihică şi voinţa, calităţile sau defectele
psihice, complexele, refulările şi întreaga viaţa psihică a bolnavului trebuie bine cunoscute
înainte de a se întreprinde activitatea terapeutică.
Procesul de reabilitare trebuie considerat ca un program terapeutic psiho - motor ce se
bazează pe trei elemente principale, care intră în acţiune concomitent, având un pronunţat
caracter individual:

- kinetoterapia precoce postoperatorie sau postaparviere

- acţiunile pe linie socială

- terapia psiho - farmacologică cu efecte sindromalitice.

Evoluţia psihică a deficientului pe tot parcursul procesului de reabilitare sau după acesta
trebuie obligatoriu urmărită şi eventual dirijată. Deficientul motor trebuie să practice
consecvent, pentru tot restul vieţii, antrenament specific nu numai somatic ci şi psihic.

Readaptarea socială se interferează cu celelalte forme de reeducare şi reprezintă procesul prin
care se creează deficientului condiţiile necesare pentru ca acesta să profite la maxim de toate
binefacerile societăţii din care face parte.

Orice reabilitare se realizează în trei etape: profilaxia, terapia şi reabilitarea propriu zisă, aşa
cum se poate vedea în schema de mai jos:

Orice program de reabilitare a bolnavilor trebuie să aibă în vedere următoarele tipuri de
obiective:

● obiectivul principal: reabilitarea stării de sănătate fizică a bolnavilor;

● obiectivul general: reabilitarea fizică, profesională şi socială;
● obiectivul secundar: reducerea deficienţei fizice, redobândirea capacităţii de muncă şi
readaptarea socială.

Principalele forme de aplicare a reabilitării în kinetoterapie sunt prin intermediul imitațiilor și

jocurilor, gimnastică generală și respiratorie precum și gimnastică medicală selectivă,
reeducarea mersului, a prehensiunii, prin intermediul hidrokinetoterapiei, a sportului și
dansului curativ și în final a terapiei ocupaționale și ergoterapiei.

Astfel, kinetoterapeutul are un rol determinant în centrele de asistență socială prin

intermediul procesului complex de reabilitare, acesta din urmă fiind parte integrantă a
domeniului de asistență socială.