Motto: “Să recunoşti deficienţa unui individ este bine,

să-i ameliorezi starea sau să-l vindeci este mult mai bine,
să-l redai vieţii sociale este totul”

Pearl Buck
Noţiuni introductive

Munca este considerată ca fiind o activitate conştientă a omului, îndreptată

spre realizarea unui anumit scop. "Punând în mişcare organele corpului său şi

mijloacele de muncă, omul acţionează asupra naturii ... îşi cheltuieşte forţa fizică şi

intelectuală şi transformă obiectele şi forţele naturii în produse necesare pentru

satisfacerea multiplelor şi variatelor sale trebuinţe.

Tot mai multe ştiinţe colaborează în prezent pentru îmbunătăţirea calităţii

vieţii omului. Dintre acestea amintim: ştiinţele socio-umane (economice şi

politice), unele discpline ca psihologia socială, ergonomia, terapia ocupaţională,

ergoterapia şi studiul muncii, în a căror componente se include şi îngrijirea

sănătăţii populaţiei.

În prezent, invalidul sau handicapatul, care era considerat subiect de caritate

sau/şi filantropie, trebuie tratat ca oricare om valid, cu perspectiva reluării locului

în societate, prin participare activă, chiar productivă acolo unde este posibil.

Pentru realizarea acestui echilibru, a stării de sănătate, pe lângă măsurile

profilactice şi curative se impun măsurile de recuperare a capacităţii de muncă a

celor care din anumite motive devin invalizi (deficienţe congenitale, deficienţe

dobândite în cursul vieţii). Recuperarea prezintă un aspect umanitar, dar şi un

caracter economic, prin faptul că tot ce se investeşte în scopul recuperării

invalidului şi reintegrării lui în comunitatea productivă, se compensează ulterior

sub forma creşterii potenţialului uman.

Diferenţa între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea formelor,

în mărimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode care

urmăresc ca bolnavul, prin îngrijire medicală să depăşească stadiul de infirmitate şi

să poată deveni folositor lui şi societăţii.

Terapia ocupaţională urmăreşte stimularea interesului bolnavului pentru

activităţi oarecare, evidenţiindu-se în acest context playterapia, artterapia,

cultterapia, kinetoterapia, etc.

Ergoterapia are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate, exercitate prin

reinserţie profesională şi socială a bolnavului. Printre activităţile frecvent adoptate

de către bolnavii cu afecţiuni de lungă durată sunt: ţesutul covoarelor,

confecţionarea articolelor de croitorie, broderie, activităţile zootehnice, agricole

(legumicultura, floricultura şi pomicultura), etc. Acestea, prin stimuli

corespunzători, urmăresc să trezească interesul pentru muncă, pentru formarea

unor stereotipuri dinamice, iar mai apoi să conducă la o recuperare socială.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat mai ales în cadrul profilelor

tradiţionale care sunt psihiatria şi unităţile recuperatorii pentru handicapaţi motori,

dar pot fi extinse ca metode terapeutice şi la alte profile ca: neurologie, geriatrie,

medicină internă (cu excepţia spitalelor de urgenţă), cât şi în unităţile de ocrotire

socială. Atât terapia ocupaţională cât şi ergoterapia au la bază realitatea

handicapului. Şcolarizarea, inserţia profesională şi socială a persoanelor deficiente

se sprijină pe rezultatele reeducării, pe gradul de autonomie dobândit.

Ideea care conduce acest proces nu constă numai în a-l reintegra pe deficient

în societate ci în a-l împiedica să iasă din ea, dificultatea fizică nu trebuie să-l

excludă din comunitate.

Experienţa dobândită în aceste domenii terapeutice se impune a fi cunoscută

de către toţi cei implicaţi în recuperarea capacităţii de muncă, atât sub aspectul

factorului uman cât şi sub aspectul factorului economic pe care îl determină.

În realizarea obiectivelor terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt numeroase

aspecte ce trebuiesc cunoscute şi dezvoltate, cel mai important fiind introducerea

lor în toate unităţile de recuperare indiferent de profilul medical al acestora.

Aspectele implicate, cele interdisciplinare, problemele specifice fiecărei

specialităţi, de ordin fiziologic şi fiziopatologic, posibilităţile de adaptare ale

bolnavului la efort, metodele kinetoterapiei folosite nu sunt simple şi necesită

cunoaşterea lor aprofundată.

 O altă problemă a domeniului este cea a pregătirii specialiştilor pentru

unităţile sanitare de profil, care să conducă la creşterea interesului şi valorii acestor

metode terapeutice. Crearea unităţilor sanitare şi de asistenţă socială de profil, care

să asigure condiţiile necesare de tratament şi timpul necesar pentru formarea unor

deprinderi corespunzătoare unor munci adecvate invalizilor cu anumite specificităţi

sunt necesare, dar în egală măsură depind de posibilităţile economice, de finanţare,

mai greu de realizat în prezent.

Unităţile de profil existente în domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei,

au stabilite metode de finanţare, organizare şi desfăşurare specifice, iar instituţiile

de stat şi particulare trebuie stimulate să accepte şi să încurajeze încadrarea în

muncă a persoanelor cu handicap, pregătite pentru exercitarea unor munci adecvate

posibilităţilor lor.

Terapia ocupaţională poate fi socotită o primă etapă în care se urmăreşte

restabilirea capacităţii funcţionale, iar ergoterapia, o metodă specifică readaptării

socio-profesionale a bolnavului.

OBIECTIVELE ŞI EFECTELE TERAPIEI

OCUPAŢIONALE ŞI ERGOTERAPIEI
 Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei privind

aspectul fizic, psihic, profesional şi social

Cele mai largi domenii de aplicare şi acţiune ale terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei sunt cele cu specific patologic de psihiatrie, neurologie şi recuperare

neuro-motorie, pulmonar, reumatologic, geriatric, pediatric şi afecţiunile care sunt

tratate în cadrul balneofizioterapiei. În unităţile sanitare cu aceste profile se pot

introduce activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie în scopul măririi

eficacităţii medicale şi al creşterii eficienţei economice.

Obiectivele principale ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în aceste domenii

medicale urmăresc:

- înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere datorate unor afecţiuni

simple sau complexe, în care este necesară reeducarea gestuală sau

recuperarea unui deficit motor;

- reeducarea mijloacelor de exprimare (vorbire, atitudine, comportament);

- restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psihosomatic.

- Acţiunile bolnavilor intreprinse în cadrul terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei au valoare pentru aceştia “... numai dacă semnificaţia actului

este recunoscută de altul şi permite stabilirea unei relaţii” (Louis

Pierquin).
- Pentru atingerea obiectivelor este necesară evaluarea competentă şi

realistă a fiecărui caz, iar recuperarea deficienţelor trebuie realizată

printr-un ansamblu de mijloace şi posibilităţi medico-sociale

individualizate, suple, cu alternative acceptabile.

- Planul şi programul de recuperare trebuie să fie realist, elastic şi să evite

stagnarea, regresiunea sau eşecul.

- Kinetoterapeutul şi ergoterapeutul au rol important în crearea de condiţii

şi situaţii care să dezvolte iniţiative noi pentru pacienţi. Relaţiile lor cu

pacienţii trebuie să fie bazate pe încredere şi competenţă profesională. De

asemenea este foarte importantă cunoaşterea mediului social şi

profesional al pacientului, a celui căruia urmează a se integra, relaţiile

sale de muncă şi cele familiale.

- La fel de importante sunt pentru specialiştii din activitatea terapeutică de

acest gen cunoştinţele din domeniul sociologic, sociometric şi ergonomic,

toate acestea contribuind la activitatea de recuperare a afecţiunilor

invalidante.

- Obiectivele ergoterapiei sunt legate de solicitarea şi obţinerea cât mai

rapidă a colaborării active a pacientului. În acest fel, din convingere, cu

efort de voinţă şi din propriul său interes încearcă să se adapteze unor noi

situaţii sau unei vieţi normale, să se integreze în societate.

 Pe primul loc în activitatea de ergoterapie se află recuperarea deficitului,

scurtarea perioadei de incapacitate de muncă, activitatea constituind şi un

mijloc de instruire a deficienţilor pentru obţinerea unor câştiguri proprii,

iar valoarea economică a acestei terapii situându-se pe plan secundar.

Sarcina principală a ergoterapiei este de a ajuta bolnavul să realizeze

conştiinţa de sine şi să redobândească relaţiile cu societatea, cu viaţa, să-i

redea posibilitatea de a fi din nou activ, de a fi util lui însuşi, dar şi pentru

societate.

În această direcţie, prin relaţiile de încredere care se stabilesc între

terapeutul ocupaţional/ergoterapeut şi pacienţi sunt îndreptate eforturile

de a extinde în cât mai multe direcţii activităţile creatoare ale pacienţilor.

Organizaţia Internaţională a Muncii a căutat diferite soluţii pentru

readaptarea profesională a persoanelor cu handicap. Scopul acestei readaptări este

orientat spre:

- obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă;

- progresul profesional;

- uşurarea inserţiei sau semiinserţiei în societate.

Problema productivităţii, cu toate condiţiile create şi a voinţei persoanei

handicapate de a o realiza, rămâne încă discutabilă. Atelierele protejate, fără

normalizare, constituie deocamdată unica posibilitate pentru persoanele din această

categorie. Pentru rezolvarea tuturor acestor probleme care ţin de readaptarea

profesională, trebuie respectate (avute în vedere) cele 10 comandamente ale

existenţei integrate a handicapatului, propuse de Einar Helander: viaţa familială

(cămin, copii), locuinţa, alimentaţia, instrucţia - educaţie şi formare, petrecerea

timpului liber, loisir (dreptul de a participa la activităţi speciale, culturale-

recreative-distractive), servicii publice (ex. accesul la mijloacele de transport în

comun şi în instituţiile publice), asociaţie, situaţie economică (compensarea

pierderilor de venit ca urmare a infirmităţii), activităţi publice (ex. dreptul la vot şi

de a avea un rol în administraţia publică). În acelaşi timp ei trebuie ocrotiţi,

îndrumaţi, ajutaţi.

În funcţie de natura afecţiunii şi a activităţii prestate, capacitatea de

reantrenare a persoanei cu handicap poate fi solicitată fizic, nervos sau cerebral,

munca fiind un proces complex care implică în proporţii diferite toate cele trei

tipuri de solicitare.

Activitatea omului în procesul muncii poate fi determinată şi de anumiţi

factori care au influenţă asupra capacităţii de muncă. Aceştia sunt:

1. Factori fiziologici

- starea sănătăţii;

- consumul energetic;

- exerciţiul şi antrenamentul;
 - vârsta;

- sexul.

2. Factori psihologici

- personalitatea;

- aptitudinile de muncă;

- interesul (motivaţia);

- temperamentul;

- emotivitatea;

- relaţiile interpersonale.

3. Factori fizici şi mediul de muncă

- iluminatul;

- cromatica;

- zgomotul;

- vibraţiile;

- muzica;

- microclimatul;

- noxele.

4. Condiţiile sociale

- regimul de muncă;

- organizarea activităţii;
 - nivelul profesional şi cultural;

- condiţiile igienico-sanitare.

Eficienţa participării subiectului cu suferinţe la o activitate de muncă

depinde de adaptarea cât mai bună a mijloacelor şi metodelor de lucru la

caracteristicile fizice şi neuropsihice ale acestuia.

Eficienţa participării subiectului cu suferinţe la o activitate de muncă depinde de

adaptarea cât mai bună a mijloacelor şi metodelor de lucru la caracteristicile fizice

şi neuropsihice ale acestuia.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia se opun inacţiunii, pasivităţii, renunţării,

care sunt efecte ale spitalizării de lungă durată.

Activităţile specifice acestor metode terapeutice îi stimulează, mobilizează

energia acestora, voinţa, dorinţa de recuperare. Participarea bolnavilor nu se

realizează prin constrângere sau prin crearea unor reflexe condiţionate ci pe

suportul conştientizării, informării, sensibilizării acestora de către terapeutul

ocupaţional şi ergoterapeut, de medicul care prescrie activităţile şi dirijează

activitatea de recuperare.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie confundate cu

profesionalizarea, cu toate că au drept conţinut munca şi diverse activităţi practice

şi recreative.
 Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt multiple: fizice, psihice şi

psiho-sociale. Ele au fost evidenţiate de Steindler şi formulate în felul următor:

- din punct de vedere fizic - creşte forţa musculară, rezistenţa la oboseală, se

dezvoltă coordonarea motorie şi viteza mişcării;

- din punct de vedere intelectual - se constată o influenţă normalizatoare, se

micşorează emotivitatea, se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia,

încrederea în sine, se educă obiceiul de a lucra şi posibilitatea expresiei personale,

se dezvoltă iniţiativa;

- din punct de vedere social - se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de

cooperare, se favorizează contactele sociale;

- din punct de vedere economic - se descoperă vocaţii personale, se crează

obişnuinţe industriale, care ajută eventual pacienţii să participe material la

întreţinerea lor în instituţiile sanatoriale.

Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

Ocrotirea sănătăţii omului include trei domenii bine definite: medicina

profilactică, medicina curativă şi medicina recuperatorie - de diminuare până la

anulare a deficienţelor funcţionale restante după o îmbolnăvire (T. Sbenghe).

Medicina recuperatorie utilizează procedee ce folosesc factori fizici, tehnici

de corecţie chirurgicală (corecţii şi supleanţe ale deficitelor), terapia ocupaţională

şi ergoterapia. Aceasta include un complex de măsuri pentru redobândirea

posibilităţilor de autoservire a bolnavilor, de deplasare autonomă, de realizare a

activităţilor casnice şi de reinserţie socială şi profesională.

Din diferite cauze, numărul invalizilor şi deficienţilor, pe plan mondial

creşte continuu, depăşind 10% din totalul populaţiei. Volumul mare al solicitărilor

de asistenţă medicală şi socială depăşeşte posibilităţile economice ale multor ţări,

reintegrarea socio-economică şi evitarea stării de dependenţă fiind o necesitate sub

toate aspectele.

Conceptul de recuperare este apanajul multor specialităţi medicale şi se

referă la restabilirea cât mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute (congenitale

şi dobândite), prin boală sau accident. Acest concept vizează în unele cazuri

dezvoltarea unor mecanisme compensatorii care să-i asigure pacientului

posibilitatea de autoservire sau de muncă. Uneori acestea impun recurgerea la

dispozitive ajutătoare sau aparate speciale. Dintre mijloacele recuperatorii folosite,

sub forma unor dispozitive şi aparate auxiliare, fac parte ortezele (corsete, atele),

folosite pentru a menţine permanent în poziţie corectă anumite segmente (membre,

coloană vertebrală), protezele (membre artificiale pentru înlocuirea celor amputate

sau prelungirea bonturilor), diferite aparate şi dispozitive ingenioase.

Activitatea complexă de recuperare, care cuprinde măsuri medicale, sociale

şi profesionale, implică specialişti din diverse domenii: medici, bioingineri,

psihopedagogi, economişti, ergonomi, kinetoterapeuţi. Printre atribuţiile acestor

specialişti se includ şi cele legate de imaginarea şi realizarea unor dispozitive

tehnice auxiliare, pentru persoanele cu diferite handicapuri, pentru a le asigura

autonomia.

Dispozitivele, din punct de vedere al destinaţiei sunt clasificate în:

- mijloace de deplasare (bastoane, cârje, fotolii rulante, triciclete, biciclete,

automobile speciale, dispozitive de acces în mijlocele de transport în comun);

- dispozitive folosite în activitatea curentă de fiecare zi (autoservire la

îmbrăcare-dezbrăcare, la spălare, toaletă, servirea mesei, culcare, etc.);

- mijloace audio-vizuale şi recreative, inclusiv sportul şi dansul;

- dispozitive auxiliare menajere pentru femei la domiciliul lor (pentru cusut,

călcat, gătit, spălat, curăţat, amenajarea interioarelor);

- dispozitive şi mijloace profesionale (instrumente de lucru adaptate ca

formă, greutate, mod de acţionare, pentru uşurarea prehensiunii şi folosirii, sisteme

de comandă şi de plasare la distanţă a unor obiecte).

Ca formă modernă şi interdisciplinară, recuperarea, prin preocupările ei faţă

de individ şi prin scopul final urmărit, se realizează prin munca în echipă a tuturor

specialiştilor, prin colaborarea între medicul specialist (chirurg, neurolog,

cardiolog, psihiatru, pediatru, recuperator, gerontolog), psiholog, logoped, terapist

ocupaţional/ ergoterapist, asistent social, economist, jurist, sociolog, protezist şi

ortezist, biotehnician, etc.

Recuperarea aspectului fizic

Recuperarea aspectului fizic constă în ameliorarea sau recuperarea integrală

a unei funcţii deficitare, mişcarea fiind elementul principal care vizează

următoarele aspecte:

- posibilitatea de a deplasa segmentul;

- amplitudinea;

- rezistenţa la efort;

- coordonarea mişcărilor.

Cunoaşterea metodicii dobândirii şi dezvoltării acestor proprietăţi este de

mare importanţă pentru practicienii respectivi.

Activitatea terapeutului ocupaţional şi ergoterapeutului începe în centrul de

reeducare şi se finalizează uneori la domiciliul persoanei cu handicap.

Recuperarea aspectului psihic

Modificarea stării fizice în urma unei perioade de inactivitate atrage

importante modificări ale psihicului bolnavului. Pierderea încrederii în sine este

frecvent întâlnită, teama pierderii potenţialului său funcţional creând importante

manifestări psihice şi comportamentale. Se impune solicitarea acestor bolnavi în

direcţia captării interesului şi cooperării la propria vindecare. Executarea unor

acţiuni sau angrenarea în activităţi, implică libera opţiune a bolnavului, aptitudinile

şi starea lui mintală de asemenea se adaptează capacităţii şi posibilităţii sale psihice

şi fizice de moment.

Recuperarea aspectului profesional

În stadiul iniţial al recuperării, aspectul profesional nu include obligatoriu

apelarea la meseria avută anterior îmbolnăvirii. Uneori se apelează la alte activităţi,

diferite, urmând ca pe parcurs obiectivul de bază să devină reluarea activităţii

profesionale anterioare, acolo unde este posibil.

Ergoterapia urmăreşte parcurgerea progresivă, naturală şi liberă a etapelor de

readaptare la munca pacientului, folosirea gestualităţii specifice acesteia.

Când acest scop nu mai poate fi realizat, când se impune reorientarea

profesională, subiectul este testat în atelierul de ergoterapie sub aspectul

posibilităţilor sale psihotehnice.

Recuperarea aspectului social

Reinserţia socială a pacienţilor poate fi facilitată prin recuperarea unor

elemente şi gesturi de autoservire specifice vieţii de zi cu zi (igiena corporală,

servirea mesei).
 Stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea protezării sau de adaptare la

activităţile menajere, sunt elemente decisive pentru reintegrarea familială şi

socială.

Terapeutul ocupaţional şi ergoterapeutul au rol important în aceste direcţii,

de pregătire propriu-zisă a bolnavului, dar şi de consiliere a membrilor familiei în

care aceştia se reîntorc, în privinţa adaptărilor necesare la domiciliu, care să

faciliteze acţiunile bolnavului respectiv în vederea creşterii autonomiei acestuia.

Rolul aparatelor şi dispozitivelor în terapie ocupaţională şi ergoterapie

Activitatea de recuperarea este completată în unele situaţii de mijloacele

auxiliare realizate în atelierul de ergoterapie, după multiple încercări.

Aparatele şi dispozitivele concepute pentru a facilita acţiunea terapeutică a

muncii, pentru asigurarea posturii şi suplinirea sau stimularea funcţiei sunt

confecţionate din diverse materiale (piele, material plastic, lemn, metal) şi sunt

corelate strict cu infirmitatea de moment, unele provizorii, adaptabile, altele pentru

durată mai mare ca timp de folosire.

Terapeutul ocupaţional trebuie să găsească forme de activitate care solicită

funcţia afectată prin mişcări repetate, corespunzător dozate ca amplitudine şi forţă,

să-i creeze subiectului senzaţia utilităţii sale.

 Pregătirea terapeutului în această direcţie impune cunoştinţe temeinice de

anatomie şi fiziologie pentru a fi respectate condiţiile optime de reeducare

funcţională, de psihologie, pedagogie şi despre tehnologia muncii respective. De

asemenea cunoaşterea cazului clinic, pentru ca aceste activităţi să fie applicate

individualizat sau în grup, după caz. Este de dorit ca terapeutul din acest

domeniu să aibă cunoştinţe despre instrumentele şi dispozitivele de lucru, despre

posibilitatea adaptării lor speciale şi chiar să le poate confecţiona.

Medicul recuperator colaborează cu ergoterapeutul la precizarea capacităţilor

restante, în privinţa contraindicaţiilor care există. Ergoterapeutul, după

cunoaşterea pe toate planurile a pacientului, desfăşoară activitatea practică

pornind de la demonstraţii, exemplificări, îl instruieşte şi supraveghează pe

parcursul activităţii, urmărind poziţiile corecte, execuţia, mişcările

contraindicate, până la dobândirea deprinderilor cele mai corecte.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN

BOLILE PSIHICE

Noţiuni generale. Afecţiunile psihiatrice, care perturbă pentru o perioadă

îndelungată relaţiile bolnavului mintal cu existenţa normală, menţin un ridicat

potenţial invalidant al acestuia.

 Recuperarea în aceste afecţiuni necesită un ansamblu organizat de măsuri

medico-psiho-sociale, care să conducă spre integrarea durabilă a bolnavului, cât

mai apropiată de viaţa normală şi cu un grad cât mai redus de dependenţă socială.

Spre deosebire de trecut, în care spitalele pentru bolnavii psihici erau

denumite ospicii şi în majoritatea cazurilor cei ajunşi acolo rămâneau izolaţi de

lumea din afară, în prezent statutul bolnavului psihic este cu totul altul. Psihiatria

dispune de o lege ergoterapeutică, de un cadru juridic prin care bolnavul este

protejat pentru a nu deveni victima vreunei forme de exploatare. La bolnavii

psihici cuprinşi în activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie, numărul faptelor

grave comise de aceştia (violenţa, fuga, ostilitatea) este în descreştere.

Forme de aplicare a ergoterapiei

Activităţile de ergoterapie în traumatismele (afecţiunile) aparatului locomotor

trebuie folosite cât mai precoce, incluse în complexul tratamentelor recuperatorii,

adaptate stării generale a bolnavului, stadiului şi formei leziunilor suferite.

Desfăşurarea activităţii de terapie ocupaţională şi ergoterapie poate începe încă din

faza în care bolnavul este “la pat”, când nu se poate deplasa în atelierul de

ergoterapie.

Dintre acestea amintim:

- jocuri terapeutice (manuale: şahul, ţintarul sau adaptate pentru picior:

jocul de minifotbal, etc.);

- ţesutul la război sau gherghef;

- modelaj în plastilină;

- decupaje;

- desen, pictură;
 - diferite împletiri de fire, de sfoară, şnur, trestie, papură;

- dactilografie recreativă;

- activităţi utilitare şi gospodăreşti.

Pe lângă acestea se urmăreşte reeducarea autoservirii: mâncatul, îmbrăcatul

şi dezbrăcatul, spălarea, bărbieritul.

 INSTRUIREA PERSONALULUI DE SPECIALITATE

Aplicarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în unităţile sanitare şi de

asistenţă socială este condiţionată de o dotare tehnică corespunzătoare, modificarea

opticii omului bolnav faţă de munca prescrisă în scop medical şi existenţa unui

personal pregătit pentru aceste activităţi.

Pregătirea personalului de specialitate pentru acest domeniu se poate realiza

prin:

a) organizarea unor cursuri de scurtă durată; personalul pregătit prin cursuri

de scurtă durată poate fi din următoarele domenii:

- asistente şi surori medicale, sociale sau de ocrotire;

- infirmieri, maiştri, muncitori calificaţi pentru diferite meserii;

- personal pentru activităţi de administraţie care pot fi implicaţi în

desfăşurarea activităţilor de ergoterapie.

 Prin cursurile de scurtă durată pentru aceste persoane se pregătesc instructori

de ergoterapie care pot lucra sub directa îndrumare a medicilor, kinetoterapeuţilor

sau ergoterapeuţilor formaţi prin cursuri de lungă durată. Sunt propuse pentru

organizare următoarele tipuri de cursuri de scurtă durată:

- instruire în ergoterapie, durata cursului de 4 săptămâni;

- competenţă în ergoterapie, durata cursului 6 luni, pentru persoane care

vin din alte sectoare de activitate decât cel sanitar sau de asistenţă

socială;

- cursuri organizate sub formă de studii şi stagii în unităţi medicale.

b) organizarea unor cursuri de lungă durată - special înfiinţate în majoritatea

ţărilor în scopul formării şi perfecţionării cadrelor de specialitate în domeniu.

Exemple de forme de învăţământ de lungă durată pentru domeniul terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei:

- Canada - Universitate de terapie ocupaţională şi ergoterapie;

- Olanda - în cadrul Şcolii superioare există un “Departament de terapie

ocupaţională şi ergoterapie”;

- S.U.A. - la Universitatea din Boston, studenţii acestei forme superioare de

pregătire trebuie să aibă o practică de cel puţin un an în unităţile sanitare

şi de protecţie socială;
 - Israel - în cadrul Facultăţii de medicină există un “Departament de

terapie ocupaţională - ergoterpie”;

- Anglia - studiile de terapie ocupaţională şi ergoterapie durează 3 ani.

- Franţa - aceeaşi organizare ca în Anglia;

- România - Învăţământul superior de kinetoterapie cuprinde în planurile

de învăţământ disciplina “Terapia ocupaţională şi ergoterapia”.

Conţinutul pregătirii adaptat la condiţiile ţării noastre, trebuie să se axeze pe

următoarele aspecte:

- studiul organismului uman la nivel somatic (anatomie şi fiziologie);

- studiul organismului uman la nivel psihic şi intelectual (dezvoltare

psihomotorie, funcţii mentale, viaţa de relaţie şi comunicarea);

- studiul omului în activitate;

- cunoaşterea componentelor kinetice şi biomecanice ale diverselor

activităţi;

- învăţarea şi antrenarea în unele tehnici profesionale - competenţa practică

şi posibilitatea de a experimenta şi aplica diverse activităţi;

- studiul diferitelor patologii şi handicapuri (fizice, psihice, organice);

- cunoaşterea tehnicilor de îngrijire şi reeducare pe care le presupun aceste

metode;

- cunoaşterea persoanei cu handicap în mediul său;

 - cunoaşterea şi folosirea aparaturii, cât şi însuşirea tehnicii de

confecţionare a unor dispozitive ajutătoare (orteze, ajutor tehnic).

Aceste noţiuni obligatorii pentru un specialist în domeniul terapiei ocupaţionale

şi ergoterapiei, în forma studiilor de lungă durată se pot realiza prin cursuri,

activităţi practice şi stagii clinice.

CONCLUZIE

În concluzie, complexul îngrijirilor medicale se traduce prin măsuri de

recuperare a bolnavului, menite să asigure întoarcerea acestuia la viaţa normală, la

integrarea lui în societate.

Terapia ocupaţională poate fi socotită o primă etapă în care se urmăreşte

restabilirea capacităţii funcţionale, iar ergoterapia, o metodă specifică readaptării

socio-profesionale a bolnavului.