Elemente de recuperare socio - profesională

Modulul III: Elemente de recuperare socio – profesională

Modulul cuprinde 18 ore de instruire teoretică (câte 1h/săptămână, pe semestrul II, an

III) şi 42 ore instruire practică în unităţi sanitare, 2 zile pe săptămână timp de 36 de
săptămâni, coordonate de instructorul de practică.
Scopul modulului este de a asimila cunoştinţele de specialitate pentru asigurarea
suportului ştiinţific în vederea aplicării metodelor de recuperare medicală în diverse afecţiuni.
Prin parcurgerea modulului se asigură dobândirea competenţelor relevante care stau la
baza sistemului de pregătire profesională specific specializării BKKT.
Lista competenţelor relevante cuprinde:
1. Precizează obiectivele şi mijloacele terapeutice de recuperare medicală;
2. Organizează programe de recuperare pe grupe de afecţiuni;
3. Adaptează programul de recuperare medicală la evoluţia pacientului.

CAP I. PRECIZAREA OBIECTIVELOR ŞI MIJLOACELOR TERAPEUTICE DE

RECUPERARE MEDICALĂ

Definiţie, componenta medicală şi cea socio – profesională a recuperării în

asistenţa medicală

Recuperarea deficienţelor este o problemă care se situează în centrul atenţiei

medicinii, a întregii societăţi. Recuperarea este un deziderat generat de conceptul umanitar al
refacerii stării de sănătate sub toate aspectele sale, inclusiv reintegrarea activă în profesie, în
familie, în societate. Recuperarea reprezintă complexul de măsuri şi procedee cu scopul
lichidării bolii, a vindecării într-un sens mult mai larg, care să permită manifestarea activă şi
complexă a persoanei. Reprezintă o nouă atitudine faţă de deficienţi şi persoane cu handicap,
adoptarea unei concepţii dinamice, active, cu scopul de readucere a persoanei în planul
realizărilor şi al satisfacţiei.
Astăzi, după medicina preventivă şi medicina curativă, medicina recuperatoare este
considerată a treia latură a medicinii, prin care se completează măsurile terapeutice curente cu
proceduri de readaptare funcţională şi de creştere progresivă a capacităţii de efort a
pacienţilor cu deficienţe.
Recuperarea se bazează pe evaluarea şi creşterea restantului morfofuncţional al
deficientului, pe restabilirea cât mai deplină a capacităţii funcţionale (reduse sau pierdute) şi
pe dezvoltarea unor mecanisme compensatorii şi adaptative care să asigure maximum de
funcţionalitate, în condiţii de activitate profesională.
Concepţia actuală a recuperării priveşte deficienţa sau invaliditatea atât ca un
dezechilibru individual, cât şi ca o dezadaptare socială a persoanei. Boala şi, în mod deosebit,

1
Elemente de recuperare socio - profesională

invaliditatea rezultată, au implicaţii sociale.Recuperarea ilustrează în mod pregnant că

medicina a trecut din faza individuală în cea colectivă, de masă.
Rolul medicului se încheie atunci când bolnavul munceşte şi se simte bine
muncind.Acţiunea de recuperare depăşeşte barierele tradiţionale ale medicinii, ea urmăreşte
bolnavul în staţionar (spital), în ambulator, în ambianţa socială, în activitatea productivă.
Deci omul este privit ca o fiinţă complexă, psiho – bio – socială. Aceasta presupune că
eforturile sunt îndreptate pentru a salva bolnavul de la “moarte biologică” dar şi pentru
salvarea persoanelor cu deficienţe sau cu handicap de la “moartea socială”, adică sunt
prevăzute măsuri sociale şi educativ – profesionale pentru prevenirea stării de dependenţă
socială.
Un asemenea program este posibil ca urmare a progreselor realizate în organizarea
vieţii sociale, a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de muncă, a imbunătăţirii securităţii şi
sănătăţii în muncă, a reducerii efortului fizic în activitatea profesională.
Discutăm astăzi despre posibilitatea de a se crea locui de muncă după principiile
ştiinţifice ale ergonomiei, ceea ce permite ca o mare parte dintre persoanele invalide şi cu
handicap să intre în activitatea productivă. Astăzi există aşezăminte cu scop specific de
recuperare, care funcţionează având în bază concepţii moderne şi realiste, specifice
condiţiilor generale ale ţării noastre bazate pe o activitate eficientă de recuperare.
Istoricul relativ recent al preocupărilor sistematice faţă de recuperare explică de ce
definiţia acesteia cunoaşte încă multiple formulări. Conţinutul său medico-social, pluri şi
interdisciplinar, care aparţine totodată medicinii şi sociologiei, este în prezent bine delimitat.
Comitetul de experţi OMS (Geneva 1968) a adoptat următoarea definiţie:
“Reabilitarea însemană folosirea combinată şi coodonată a unor măsuri sociale, educative şi
vocaţionale, pentru instruirea şi reinstruirea persoanelor în vederea obţinerii unei capacităţi
funcţionale maxime posibile”.
În sesiunea ştiinţifică a Academiei de Ştiinţe Medicale din 23 ianuarie 1974 s-a
formulat următoarea definiţie: “Recuperarea trebuie considerată ca un domeniu de activitate
complexă – medicală, educaţională şi socio – pofesională – prin care se urmăreşte restabilirea
cât mai deplină a capacităţilor funcţionale reduse sau pierdute de către o persoană, în urma
unor boli congenitale sau dobândite ori a unor traumatisme, precum şi dezvoltarea
mecanismelor compensatorii şi de adaptare, care să-i asigure posibilitatea de muncă sau
autoservire, respectiv o viaţă activă cu independenţă economică şi/sau socială”.
În funcţie de obiectivul spre care se tinde sau care este atins, se poate vorbi de o
recuperare parţială, atunci când se realizează redarea parţială a capacităţilor de muncă şi
capacitatea de autoservire, şi de o recuperare totală, atunci când se realizează refacerea în
întregime a capacităţilor de muncă şi reîncadrarea persoanei în activitate.
Activitatea de recuperare se efectuează în cadrul unor echipe complexe unitare şi în
acelaşi timp multidisciplinare, la care participă cadre medicale cu diferite profiluri: medici
specialişti ai bolii respective, medici specialişti în evaluarea capaciţăţii de muncă şi
recuperarea capaciţăţii de muncă, specialişti în medicina fizică, medici balneoc – fizio –
kinetoterapeuţi, specialişti în medicina muncii. Mai participă cadre paramedicale: psihologi,
sociologi, asistenţi sociali, profesori de cultură fizică medicală, ingineri sanitari. Sunt
antrenate sectoare de activitate din industrie, învăţământ, administraţie locală.

2
Elemente de recuperare socio - profesională

Definiţiile OMS elaborate în 1980 cu privire la disfuncţie invaliditate şi handicap

( International Classification of Impaierments, Disabilities&Handicap-ICIDH):

 Deficienta reprezintă orice pierdere/anormalitate a unei structuri/funcţii (psihice,

fiziologice, anatomice). Poate fi temporară sau definitivă.
 Incapacitatea: (rezultatul deficienţei) corespunde reducerii parţiale sau totale a
resurselor de prestare a unei activităţi, de locomoţie, de comunicare,
comportamentală, etc. Incapacitatea poate fi :reversibilă sau ireversibilă, progresivă
sau regresivă.
 Handicapul:(dezavantajul social) corespunde prejudiciului pe care deficienţa sau
incapacitatea îl crează subiectului. El reflectă consecinţele sociale, economice,
culturale, etc, pe care le suportă bolnavul.

Obiectivele recuperării:

-domeniul de lucru al recuperării medicale îl constituie „restantul funcţional”

 Obiectivul fundamental al recuperării îl reprezintăreeducarea funcţională, având ca

scop final optimizarea calităţii vieţiipacientului.
 Conservarea demnităţii individului afectat deboalăsau accident.
 Metodologiaeste strict individualizată, atât în funcţie de patologia în cauzăcât şi
denecesităţile pacientului.
 Recuperarea este necesară pentru a preveni instalarea saupermanentizarea deficitului
funcţional, precum şi pentru a minimaliza consecinţele acestuia asupra
independenţeifuncţionale şi calităţii vieţii.
 Recuperarea medicalăeste întotdeauna o activitate multi-disciplinarăşi inter –
disciplinară (necesită colaborareaîntre diferite specialităţi medico-chirurgicale).
 Pentru optimizarea rezultatelor reeducării funcţionale este necesarăimplicarea activăa
pacientului şi aparţinătorilor acestuia în desfăşurarea activităţii de recuperare
medicală, conform conceptelor moderne de „reabilitare integrată” (implicarea
pacientului) şi „reabilitare avansată” (implicarea aparţinătorilor)
 Datorita complexitatii scopului propus, activitatea de recuperare se desfăşoară
întotdeauna într-o echipă, fiind coordonatăde medicul specialist
 Completeazăposibilităţile profilactice şi terapeutice medico-chirurgicale
 Existăfaze ale bolilor din diverse domenii de patologie careconstituie direct obiectul
de activitate al recuperării medicale
 Există boli, sau faze ale bolilor din diverse domenii de patologiepentru care
recuperarea medicalăeste contraindicată

Etapele recuperării medicale:

1.Recuperarea medicală:

 Reprezintă prima etapă a recuperării.

 Coincide cu faza acută şi subacută a bolii şi se desfăşoară într-o secţie clinica cu profil
medical sauchirurgical (reumatologie, neurologie, ortopedie-traumatologie, etc).
 În această etapă se administrează tratamentul medico-chirurgical adecvat fazei acute a
bolii, precum şi proceduri adjuvante menite să prevină sau să limiteze complicaţiile şi
disfuncţionalităţile.

3
Elemente de recuperare socio - profesională

 Dacă după faza acută a bolii pacientul nu prezintă sechele disfuncţionale, el poate
beneficia ulterior (după un anumit interval de timp) de tratament în staţiunile balneo-
climaterice, cu scopul de a consolida rezultatele terapiei administrate şi prevenirii
instalării în timp a unor procese degenerative (profilaxiesecundară).
2. Recuperarea profesională:

 Reprezintă a doua etapă a recuperării.

 Începe în momentul în care pacientul părăseşte secţia de spital cu sechele
disfuncţionale, fiind axată pe problematica profesională (re-inserarea la locul
demuncă avut anterior sau re-profesionalizarea).
 În această etapă există o colaborare între diferiţi specialişti, care evaluează:
o aptitudinile/capacităţile pacientului;
o caracteristicile/solicitările locului de muncă.
 Prin coroborarea datelor rezultate în urma acestor două bilanţuri, se obţin concluzii
privind orientarea profesională a pacientului la finalul programului de recuperare
funcţională în curs de desfăşurare.
 În baza concluziilor, pot exista mai multe soluţii privind pacientulîn cauza :
o re-întoarcerea la postul de lucru şi/sau activitatea avute anterior (reprezintă
soluţia ideală);
o re-întoarcerea într-un post de lucru asemănător celui avut anterior, după o re-
adaptare profesională şi modificarea utilajului (adaptat la deficienţa
funcţională reziduală);
o schimbarea postului de lucru/activităţii avute anterior(re-orientarea
profesională), după o nouă pregătire profesională adecvată restantului
funcţional;
o dirijarea spre un post rezervat persoanelor cudeficienţe;
o activitate într-un atelier protejat, destinat celor cudeficienţe similare;
o activitate la domiciliu.

3.Recuperarea socială:

 Reprezintă a treia etapa a recuperării.

 Este axată pe rezolvarea problemelor vieţii cotidiene, respectiv :auto-servirea,
deplasarea în interiorul locuinţei, deplasarea înexterior cu diferite vehicule, etc.
 Pentru rezolvarea acestor probleme este necesară o aparaturăspecială, diverse
mijloace tehnice corective adăugate uneltelor şiinstrumentelor utilizate de pacient,
adaptări ale mijloacelor detransport, etc.
 La rezolvarea acestor probleme participă tehnicieni specializaţi, încolaborare cu
personalul medico-sanitar.

Mijloacele recuperării medicale:

Factorii fizici naturali şi artificiali sunt utilizaţi cu eficienţă în reducarea funcţională a

aparatului locomotor (limitat parţial sau total, posttraumatic sau de boli reumatice
inflamatorii şi degenerative), a sistemului nervos central şi periferic, a sistemului
cardiovascular şi pulmonar .De dată mai recentă strategia de recuperare medicală se aplică
arşilor în perioda de convalescenţă, suferinţelor planşeului pelvin, vârstinicului.
Tratamentul, întotdeauna individualizat are la bază interacţiunea medic - pacient dar şi

4
Elemente de recuperare socio - profesională

medic - familie, medic - kinetoterapeut, fizioterapeut, specialist în terapie ocupaţională; poate

fi efectuat numai de persoane calificate care trebuie să se adapteze şi personalităţii
bolnavului, nivelului cultural şi de înţelegere.
Indicaţiile recuperării medicale:

 Afecţiuni locomotorii de cauza neurologică, reumatologică, sau ortopedico-

traumatologică.
 Afecţiuni cardio-vasculare.
 Afecţiuni respiratorii (inclusiv afecţiuni extra-pulmonare generatoare de disfuncţii
ventilatorii).
 Afecţiuni reno-urinare.
 Afecţiuni digestive.
 Afecţiuni metabolice şi nutriţionale (inclusivdiabetul).
 Afecţiuni endocrine.
 Afecţiuni genitale.
 Afecţiuni senzoriale (văzul, auzul, inclusivsurdomutitatea şi tulburările de vorbire
dediferite cauze).
 Afecţiuni psihice sau comportamentale
Contraindicaţiile de ordin general sunt: stările febrile, caşectice, hemoragice,
afecţiunile acute sau etapele de acutizare a celor cronice, tumorile maligne, bolile de sânge,
bolile psihice, sarcina.
Metodele şi mijloacele folosite în recuperarea medicală:

 Fizioterapia (terapia prin factori fizici), care include :

o Balneo – Climatoterapia;
o Hidro –Termoterapia;
o Electroterapia;
o Kinetoterapia;
o Masoterapia.
 Terapia ocupaţională (ergoterapia):
o Ortezarea;
o Protezarea (inclusiv protezarea auzului şivăzului);
o Logopedia;
o Terapia cognitivă (psiho-comportamentală);
o Terapia vocaţională (educaţională, re-profesionalizarea).

Fiecare dintre aceste modalităţi terapeutice are propriile tehnici de tratament, care, în
fizioterapie se numesc „proceduri”, iar în ergoterapie sunt denumite„activităţi”.
Odată cu dezvoltarea şi diversificarea conceptului de recuperare, s-au individualizat
aspecte particulare privind reeducareafuncţională în diverse tipuri de disabilităţi, care
beneficiază de metodologii reabilitative specifice. De exemplu: reeducarea deglutiţiei,
reeducarea micţiunii şi defecaţiei, reeducarea vorbirii, etc.
Pe lângă tehnicile proprii, recuperarea medicala utilizează, ca modalităţi
adjuvante/complementare, diferite mijloace ale asistentei terapeutice, cum sunt: dietetica,
medicaţia, intervenţiile chirurgicale,etc.

5
Elemente de recuperare socio - profesională

CAP.2. EXPERTIZA MEDICALĂ – ELEMENT DE BAZĂ AL

RECUPERĂRII

Metodologia de expertiză medicală

(Evaluarea globală a pacientului pentru stabilirea restantului funcţional)

Plecând de la premisa că planul complex de recuperare este ştiinţific fundamentat

doar dacă se bazează pe datele care au servit la stabilirea diagnosticului capacităţii de muncă,
vom arăta câteva date de metodologie generală a activităţii de expertiză medicală a capacităţii
de muncă.
Între expertiza medicală şi recuperarea medicală există o strânsă interdependenţă.
Expertiza medicală este activitatea medico – socială care evaluează prin mijloace
specifice capacitatea de muncă şi stabileşte dacă persoana respectivă mai poate lucra, unde
anume, câte ore pe zi şi în ce condiţii.
Expertiza medicală a capacităţii de muncă se efectuează de către comisiile de
expertiză constituite din medicul expert, medicii de specialitate ai bolii principale şi
reprezentanţi ai sindicatelor.
Stabilirea diagnosticului capacităţii de muncă se bazează pe evaluarea cantitativă şi
calitativă a potenţialului organic şi funcţional restant al persoanei de expertizat şi de
raportarea lui la specificul solicitărilor profesionale şi al condiţiilor ambientale în care
deficientul lucrează. Se stabileşte un raport între morfofuncţionalitatea deficientului şi
solicitările locului de muncă.
Este important de stabilit cât s-a pierdut din morfologia unui organ sau a unui
organism, cauza care a determinat această pierdere pe de o parte, iar într-o măsură şi mai
mare interesează ce a rămas din funcţionalitate şi care sunt perspectivele de evoluţie în viitor
ale acestui restant funcţional. În funcţie de aceasta se apreciază capacitatea de muncă şi se
stabileşte planul complex de recuperare.
Conduita practică a comisiei de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de
muncă prevede următoarele metode:

 Stabilirea diagnosticului clinic;

 Efectuarea de explorări biologico – funcţionale şi morfologice;
 Efectuarea unor probe de efort specifice organului afectat sau unui grup de organe şi
aparate;
 Evaluarea gradului deficienţei funcţionale;
 Aprecierea prognosticului;
 Analiza complexă a locului de muncă;
 Stabilirea planului complex de recuperare şi urmărirea aplicării acestuia.

6
Elemente de recuperare socio - profesională

Diagnosticul clinic se stabileşte după conduita practică generală. El trebuie formulat

precis, motivat prin examinări clinice şi paraclinice; priveşte întregul organism, menţionează
asociaţiile patogenice şi pe cele întâmplătoare; cuprinde elemente de etiopatogeneză şi de
prognostic; precizează stadiul evolutiv şi forma clinică a îmbolnăvirii.
Explorările biologico – funcţionale se efectuează pentru fiecare organ afectat în
raport cu funcţiile pe care le are. La stomac, explorarea pleacă de la funcţiile sale, motilitatea
şi secreţia. La intestin se explorează motilitatea, secreţia, excreţia şi absorbţia, etc. La
plămâni se explorează capacitatea pulmonară, etc.
Examenul morfologiceste realizabil în modalităţi extrem de variate. Exemplu: pentru
stomac se va efectua, după caz, examenul radiologic baritat, gastroscopia, biopsia
endogastrică; pentru ficat se va efectua examenul palpatoriu, laparoscopia, puncţie – biopsie,
scintigrafie, etc. Pentru alte organe se pot efectua, egografia, CT-ul, RMN-ul, etc.
Probele de efort şi de încărcare se efectuează după specificul funcţiei fiecărui organ.
Exemplu: funcţia motorie a stomacului se explorează prin examenul baritat, în condiţii
bazale, intradigestiv şi după administrarea unor substanţe farmacodinamice (atropina pentru
reducerea activităţii, morfina pentru stimularea ei, etc). Funcţia secretorie se evaluează prin
urmărirea sa înainte şi după administrarea de histamină în doză unică, iar efortul maxim
secretor după administrarea de insulină (10 UI, IV: proba Holander).
Evaluarea gradului deficienţei funcţionaleeste obligatorie şi are o importanţă
deosebită. Ea reprezintă sinteza de ordin funcţional obţinută prin toate examinările efectuate.
Aprecierea prognosticului.
Prognosticul este diagnosticul extrapolat la viitorul bolnavului. Stabilirea
prognosticului este o problemă grea pentru medic, “necesită o mare experienţă clinică,
cunoştinţe temeinice de fiziopatologie şi în acelaşi timp o judecată clară, un bun simţ clinic,
un înalt nivel al cunoaşterii ştiinţei şi tehnicii actuale, imaginaţie, luciditate şi prudenţă”. (I.
Haţieganu)
Se urmăreşte:
a) Prognosticul imediat: dacă bolnavul rămâne sau nu în viaţă. Acesta poate fi: bun, când
se prevede o însănătoşire sigură şi fără sechele; rezervat: când se presupune că
suferinţa va evolua o perioadă mai îndelungată, va lăsa urmări şi când în general nu
există certitudinea evoluţiei favorabile.
b) Prognosticul îndepărtat: înseamnă prevederea unei vindecări complete din punct de
vedere clinic, cu “restitutia ad integrum” din punct de vedere morfologic sau
prevederea unei vindecări cu urmări;
c) Prognosticul în ceea ce priveşte durata vieţii care are o importanţă deosebită în fixarea
planului de recuperare, se referă la durata vieţii persoanei respective;
d) Prognosticul capacităţii de muncă are importanţă pentru activitatea de expertiză şi
recuperare medicală a capacităţii de muncă, întreaga activitate bazându-se de fapt pe
stabilirea acestui prognostic. Datorită progreselor remarcabile realizate în ultimul timp
prin introducerea noilor posibilităţi terapeutice, prognosticul multor afecţiuni s-a
ameliorat considerabil.
În afară de prognosticul morfofuncţional, ne interesează de asemenea şi fixarea
prognosticului afectiv şi psihologic al persoanei de recuperat. În stabilirea planului de
recuperare trebuie să ţinem seama de acesta, deoarece echipa de recuperare întâmpină deseori
7
Elemente de recuperare socio - profesională

greutăţi de ordin psihologic. Uneori, se impune ca acţiunea de recuperare să înceapă tocmai

cu tratamentul reacţiilor psihice ale deficientului. Exemplu, la un deficient cu hepatită cronică
activă, prognosticul poate fi în general bun, dar variază în funcţie de o serie de factori cu
caracter genetic şi de factori socio – profesionali, care necesită acţiunea conjugată a tuturor
membrilor echipei de recuperare. La un bolnav care respectă planul terapeutic indicat, are un
psihic echilibrat, condiţii de viaţă bune şi o profesie în care eforturile energetice şi neuro –
profesionale (în special stressul) sunt reduse, prognosticul poate fi formulat ca bun şi se va
alcătui un plan de recuperare complet în componentele sale biologice şi socio – profesionale.

Analiza locului de muncă.

Locul de muncă este mediul în care lucrează efectiv o persoană în mod obişuit, adică
spaţiul împreună cu utilajele, uneltele, mobilierul, apartura necesare realizării activităţii de
către un executant şi condiţiile ambientale.
Clasificarea locurilor de muncă se face ţinând cont de:solicitările energetice, psihice şi
senzoriale în timpul procesului de muncă la condiţiile concrete date.
Solicitările energetice profesionale se calculează plecându-se de la postură (poziţia în
procesul muncii) şi deplasările posturale în timpul activităţii, gestualitatea (prehensiunea şi
apărarea), deplasările gesturale şi amplitudinea lor în timpul activităţii profesionale.
Solicitările psihice se calculează în funcţie de atenţia, raţionamentul, automatismele,
ritmul activităţii profesionale şi pericolul conştient din timpul activităţii profesionale.Se pot
folosi teste psihometrice.
Solicitările senzoriale se apreciază în raport de intervenţia organelor de simţ în
activitatea profesională (auz, văz, miros, gust, etc).
Condiţiile ambientale constituie condiţiile extrinseci ale locului de muncă (factori
fizici, biologici, sociali şi psihologici).
Toţi aceşţi factori trebuie analizaţi şi cunoscuţi de medicii care acordă asistenţă
medicală, indiferent de locul de muncă.

Investigaţia de teren
Investigaţia în teren este una dintre cele mai utile mijloace de cercetare pentru
cunoaşterea bolnavului şi pentru evaluarea capacităţii de muncă. Ea poate fi folosită în
oricare specialitate medicală şi se efectuează la domiciliul deficientului, la unităţile sanitare
unde s-a tratat deficientul, la locul său de muncă, scopul fiind cunoaşterea mai bună a stării
de sănătate, a condiţiilor de viaţă şi muncă ale deficientului, precum şi aprecierea justă a
acuzelor sale. Ea nu trebuie sa aibă un caracter de anchetă poliţienească, ci trebuie să fie o
investigaţie medico – socială făcută cu competenţă, cu discuţie şi obiectivitate.
Investigaţia pe teren la domiciliu se face cu scopul cunoaşterii stării de sănătate şi de
viaţă ale bolnavului şi ale membrilor familiei sale privitoare la: momentul îmbolnăvirii,
istoricul bolii, tratamentele efectuate şi rezultatele lor, concediile primite, trecerea în
invaliditate, modul cum îşi petrece timpul liber, eventuale probleme familiale conflictuale,
probleme de dezadaptare socială, carenţele economice, alimentaţia, ruta profesională.

8
Elemente de recuperare socio - profesională

Investigaţia de teren la locul de muncă aduce informaţii asupra locului de muncă al

persoanei de expertizat, privitoare la solicitările energetice, psihice şi senzoriale a condiţiilor
de activitate: microclimat, noxe profesionale, ritmul de muncă, comportamentul bolnavului,
relaţiile cu colegii, absenteismul, atitudinea faţă de muncă.
Investigaţia de teren la unităţile sanitareeste utilă pentru cunoaşterea istoricului bolii
deficientului, în raportarea datelor medicale la cele sociale şi pentru stabilirea datei ivirii
invalidităţii. Se vizitează unităţile medicale unde a fost tratat sau investigat deficientul
(spitale, policlinici, cabinete individuale.

Evaluarea capacităţii de muncă

Evaluarea capacităţii de muncă se efectuează pe baza precizărilor anterioare:
diagnosticul clinic, stabilirea gradului deficienţei funcţionale, aprecierea prognosticului şi
raportarea acestora la solicitările locului de muncă, completat după caz cu investigaţiile în
teren. Toate aceste date se raportează la caracterul solicitărilor profesionale ale deficientului:
solicitări energetice (mijlocii), solicitări psihice (mari), solicitări senzoriale (moderate),
condiţii ambientale cu disconfort sonor şi fără posibilităţi de viaţă ordonată, etc.
În concluzie, evaluarea globală a pacientului trebuie să cuprindă nivelul restant
funcţional. Măsurile recuperatorii se aplică în funcţie de rezultatul acestei evaluări.

Recuperarea capacităţii de muncă

Deşi recuperarea este din punct de vedere practic o activitate unitară, prin dinamica ei
se împarte în trei etape:
1. Etapa medicală;
2. Etapa educativ – profesională;
3. Etapa socială.
Aceste etape nu sunt obligatorii pentru toţi deficienţii. Tinerii cu handicap le parcurg
mai de pe toate trei, în timp ce la persoanele calificate, cu o situaţie socială consolidată, se
insistă mai mult asupra etapei medicale a recuperării.
Activitatea de recuperare medicală cunoaşte 3 etape:

 Recuperarea primară, adică acţiunile care se adresează factorilor cu risc de invaliditate

(combaterea în timp util a bolilor cu potenţial de cronicizare sau care pot evolua spre
sechele invalidante);
 Recuperarea secundară se adresează invalidităţii constituite într-o fază reversibilă şi
îşi propune restabilirea integrală a capacităţii de muncă. Ea presupune un complex de
măsuri destinate combaterii bolii invalidante dar şi funcţiile alterate.
 Recuperarea terţiară se adresează invalidităţii parţial ireductibile şi urmăreşte
reeducarea şi augumentarea restantului funcţional.
În condiţiile organizării asistenţei medico – sanitare, recuperarea face parte din
activitatea de ocrotire sanitară a populaţiei.

9
Elemente de recuperare socio - profesională

În legătură cu măsurile medicale de recuperare “se consideră ca act medical

recuperator orice procedeu care urmăreşte restabilirea sau compensarea funcţiilor deficitare în
vederea reluării activităţii profesionale. Reeducarea, adaptarea şi compensarea funcţională
sunt probleme importante ale acestei etape ce trebui să respecte indicaţia generală stabilită
prin evaluarea capacităţii de muncă”.(O.Fodor; K.Mariu; D.Dumitraşcu)
Aplicarea unor măsuri cu caracter general:

 Aplicarea tratamentului prin repaus relativ sau absolut, după fiecare caz;
 Alimentaţie corespunzătoare pentru bolile aparatului digestiv;
 Regimul dietetic în cazurile în care se impune (boli renale, cardiace, metabolice, etc).
Măsuri terapeutice cu caracter patogenic, cu rol funcţional sau intervenţii chirugicale
sunt luate în funcţie de restantul funcţional stabilit prin evaluare.
Kineziterapia are drept scop prevenirea atrofiilor musculare, îmbunătăţirea circulaţiei
şi nutriţiei ţesuturilor, evitarea unor aderenţe, dezvoltarea sau compensarea funcţiilor
diminuate. Ea se efectuează pe o perioadă de luni sau ani de zile şi este gradată.

Balneo – climato şi fizioterapia

Aceasta reprezintă o terapie care foloseşte în mod repetat factorii naturali, urmărind să
dea naştere la reacţii de stimulare şi de reglare, ca urmare a unor acţiuni complexe asupra
ansamblului funcţiilor neuroendocrinoumorale ale organismului. Obiectivul
balneofizioterapiei şi climatoterapiei este modificarea şi activarea forţelor fizice şi morale în
vederea restabilirii echilibrului biologicofuncţional şi psihic al persoanei în cauză. În acest
scop se folosesc o serie de procedee: balneoterapia sub formă de băi sau cură internă,
climatoterapia selectivă, hidroterapia, termoterapia, terapia de inhalaţii, masajul,
electroterapia, tratamentul activ prin repaos şi destindere, kineziterapia sub diverse forme.
La toate acestea se mai adugă condiţiile ambientale cunoscute ca favorabile
procesului de sanogeneză: atmosfera generală de destindere, eliberarea persoanei de sarcinile
profesionale de la locul de muncă şi sociale din localitatea de domiciliu. Alimentaţia este
corespunzătoare, ritmul vieţii zilnice este armonizat prin alternarea efortului, a destinderii şi a
somnului.
Staţiunile balneoclimaterice din ţara noastră reprezintă baze importante pentru
recuperarea capacităţii de muncă a diferiţilor deficienţi cu afecţiuni cardiovasculare,
neuromotorii, afecţiuni renale, afecţiuni cronice digestive, etc. Prin staţiunile balneare se
realzează “balneologia socială” care se referă tocmai la sarcinile lor în domeniul recuperării.
Cultura fizică medicală
Se efectuează în scopul întăririi musculaturii abdominale, care constituie centura
abdominală, a muşchilor scheletici, a mobilizării articulaţiilor. Sub influenţa exerciţiilor
fizice este activată circulaţia sanguină generală, contribuie la diminuarea fenomenelor de
stază. Ea are şi acţiune psihoterapeutică mărind încrederea bolnavului în forţele proprii.
Indicaţiile gimnasticii medicale sunt date de zona corpului afectată de diferite
afecţiuni ca: zona trunchiului, a abdomenului, membre superioare, membre inferioare, zona
cervicală, diferite zone ale coloanei vertebrale, etc. Exerciţiile pot fi executate activ, pasiv şi

10
Elemente de recuperare socio - profesională

cu rezistenţă din postură ortostatică, şezândă, pe genunchi sau culcat.Şedinţele durează 30 –

40 de minute. Se mai practică pe scară largă: plimbări, jocuri dinamice şi sportive: întotul,
canotajul, schiul, patinajul, etc.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia
Terapia ocupaţională are dublu scop: favorizează mişcarea şi ocupă timpul liber. Este
forma cea mai eficientă de terapie prin activitate. Valoarea ei este unanim recunoscută. Într-o
serie de ţări s-au creat asociaţii naţionale de terapie ocupaţională.
Ergoterapia constituie o formă de terapie prin muncă. Ea se apropie ca înţeles de
terapia ocupaţională, dar are un caracter mai apropiat de procesul de producţie şi se
efectuează în ateliere organizate în acest scop, pe profile: olărit, tâmplarie, lăcătuşerie, etc.
Maşinile la care se lucrează în cadrul ergoterapiei sunt prevăzute cu dispozitive pentru
reeducarea funcţională a deficientului care le manipulează. Paralel, se urmăreşte şi însuşirea
unei profesii, îmbinându-se reeducarea funcţională a deficientului cu profesionalizarea.
Ergoterapia trebuie aplicată timpuriu, încă în perioadă de spitalizare, după cedarea
fenomenelor procesului patologic şi continuată cu activitatea productivă, la început cu
program redus, iar ulterior cu program complet. Ergoterapia îşi execută influenţa sa pozitivă
asupra deficientului atât în mod direct, cât şi prin intermediul colectivului în care se
efectuează.
Psihoterapia
Psihoterapia este utilă în toate etapele recuperării. Ea este un auxiliar preţios al tuturor
celor ce se ocupă cu recuperarea. Uneori bolnavii se tem de mişcare şi de activitatea
profesională atât în cazul unor suferinţe locomotorii, cât şi viscerale (infarctul miocardic,
hepatita cronică, accidentul vascular cerebral). Psihologul trebuie să intervină în lămurirea
bolnavului, împreună cu medicul curant, care prin autoritatea şi competenţa sa profesională
poate contribui cu succes la realizarea climatului psihologic favorabil recuperării.
Protezarea
Ocupă un loc important în cadrul recuperării. Proteza poate fi estetică(pentru membru
sau globii oculari) sau funcţională: mecanică sau cu biocurenţi. Ea trebuie aplicată timpuriu,
să preceadă şi ulterior să însoţească reeducarea funcţională.

Măsurile educativ – profesionale de recuperare

11