AURELSAULEA

BALNEOFIZIOTERAPIA
GENERALĂ

Editura ARC
Chişinău 1996
 CUVÎNT ÎNAINTE

Din jumătatea a doua a secolului XX reabilitarea medicală se

stabileşte ca direcţie independentă a medicinii practice, alături de
profilaxia şi tratamentul medicamentos. Disciplina Reabilitarea
medicală are ca obiect general furnizarea unui fond de informaţii despre
recuperarea sănătăţii şi capacităţii de muncă a persoanelor bolnave,
urmînd ca pe acest „start“ să fie adăugate cunoştinţe de medicină internă.
Concomitent această disciplină are obiective specifice, care prevăd
înzestrarea studentului cu date fundamentale despre proprietăţile
funcţionale de adaptare şi readaptare ale organismului ia nivelul
celulelor, ţesuturilor, organelor şi sistemelor în condiţii de maladii şi în
fazele de recuperare.
Metodele principale de însuşire a disciplinei sînt prelegerile,
lucrările practice şi seminarele. în cazul cînd acestea sînt completate cu
studiul atent al manualelor şi altor surse informative de specialitate,
atunci se asigură dobîndirea de cunoştinţe, formarea unei baze în vederea
dezvoltării, evaluării critice şi a unor deprinderi privind observarea,
măsurarea, interpretarea datelor, comunicarea verbală şi în scris a
constatărilor proprii precum şi consolidarea cunoştinţelor deja dobîndite.
Acest manual de reabilitologie generală cuprinde direcţiile
principale ale acestei disciplini, care sînt sistematizate în trei părţi:
medicina sportivă (controlul medical), chinetoterapia şi bal-
neofizioterapia.
Expunerea este structurată astfel îneît interacţiunea dintre temele şi
compartimentele programului asigură perceperea celor trei componente
didactice (medicina sportivă, chinetoterapia, bal- neofizioterapia) ca
ştiinţă unitară — reabilitarea medicală.

5
 în reabilitologia medicală se pot evidenţia un şir de metode, care
deseori se manifestă ca specialităţi separate. Printre acestea sînt metodele
de origine pur fizioterapeutică cum ar fi: electro- terapia, magnetoterapia,
aeroionoterapia, aerosolii şi electroae- rosolterapia, oxigenoterapia,
actinoterapia (tratament cu raze, energie actinică), lazeroterapia,
roentgen şi radioterapia, terapia ultrasonoră, hidro- şi balneoterapia,
climatoterapia.
Al doilea grup de metode de recuperare este bazat cu precădere pe
aplicarea activităţii fizice a organismului în scopul profilaxiei secundare
şi abolirii consecinţelor proceselor patologice. Deci în acest grup de
metode efectul curativ se distinge prin stimularea proceselor de
recuperare şi compensare a funcţiilor prin includerea activă a
organismului şi poartă denumirea de chinetoterapie, care constă în:
gimnastica medicală, mecanoterapia, masajul, ba- roterapia şi terapia de
extensiune, terapia manuală, terapia estetică (fono- şi peisajoterapia).
Un rol deosebit în reabilitologia medicală îl ocupă metodele
medicinei de alternativă care includ mai ales metodele medicinei
populare: fitoterapia, homeopatia, acupunctura, reflexoterapia şi diverse
forme de culturi fizice naţionale — ioga, uşu, ţigun etc.
Cu toate dificultăţile abordării mulţi- şi interdisciplinare proprii
reabilitologiei, am căutat ca prezentarea să fie cît mai clară, unitară şi de
utilitate practică.
Fără îndoială că lucrarea de faţă nu e fără lacune. Acestea izvorăsc
din complexitatea proceselor de recuperare şi tendinţa autorilor de a
expune cît mai concis materialul direcţiei medicale, care cu timpul se
deplasează pe prim plan. Despre originalitatea unei asemenea lucrări,
desigur, nu poate fi vorba decît în foarte mică măsură. Cartea este în
primul rînd o invitaţie la contribuţie şi meditaţie, autorul fiind disponibil
să accepte observaţiile şi sugestiile asupra manualului prezentat.
Lucrarea va avea destule obiecţii, pentru sesizarea cărora vom fi
recunoscători cititorului pentru ca ele să poată fi remediate în eventualele
ediţii viitoare.
Ţin să mulţumesc pe această cale colaboratorilor şi asistenţilor mei
pentru munca neobosită pe care au depus-o la întocmirea acestei lucrări.
Aurel Saulea
Chişinău, 1994
 CAPITOLUL I

BAZELE REABILITĂRII MEDICALE

Noţiunea de reabilitare medicală este actualmente descifrată în

diverse variante toate susţinînd principiul recuperării sănătăţii şi
capacităţii de muncă a persoanelor care au dificultăţi de pe urma
afecţiunilor congenitale ori dobîndite. în acest context în prim plan se
situează sistemul de asigrare a procesului recuperării sănătăţii bolnavilor
sau aprecierea eficacităţii complexului recuperator prin gradul restabilirii
capacităţii de muncă.
O parte din savanţi susţin ideea că reabilitarea este o activitate
complexă, cu aspect medical, pedagogic, social şi economic în scopul
conservării şi recuperării capacităţii umane de a se include activ în viaţa
socială. în altă variantă reabilitarea este considerată ca un sistem de
interacţiuni şi măsuri cu caracter medical, psihologic şi social nu numai
în scopul recuperării şi conservării sănătăţii, ci şi în cel al recuperării
statutului personal şi social al bolnavului sau invalidului.
La consfătuirea din Varşovia (1967) reabilitarea a fost definită ca
un sistem de măsuri guvernamentale în sens social, economic, medical,
profesional, pedagogic, psihologic etc. Aceste măsuri sînt îndreptate spre
preîntîmpinarea dezvoltării proceselor patologice care ar contribui la
pierderea temporară sau permanentă a capacităţii de muncă, spre
creşterea eficacităţii includerii bolnavilor şi invalizilor în activitatea
socială. Procesul de reabilitare asigură atitudinea activă a individului faţă
de sănătatea sa şi reînvierea interesului pentru viaţă, familie şi societate.
în sensul larg reabilitarea include nu numai recuperarea dar şi profilaxia.
în acelaşi timp aplicarea metodelor recuperatorii nu exclud complet
procesul curativ şi profilaxia afecţiunilor. Avantajul aplicării strategice a
tratamentului pe poziţiile reabilito- logiei se manifestă prin extinderea
diapozonului procedeelor curative şi canalizarea acestora de la etapele
iniţiale ale maladiilor în direcţia preîntîmpinării recidivelor şi progresului
afecţiunii, precum şi adaptării sociale şi de muncă a individului. Printre
medici o largă răspîndire o are noţiunea de recuperare, care înseamnă a
dobîndi din nou, a recîştiga total sau parţial energie, materiale, substanţe
etc. supuse în alte condiţii pierderii. în acest sens definiţia recuperării
înglobează atît acţiunea, cît şi rezultatul acestei acţiuni. Prin aceasta
recuperarea medicală nu reprezintă o singură specialitate, ci se consideră
o activitate complexă la care contribuie, în egală măsură, numeroase
specialităţi medicale şi paramedicale prin care se evaluează capacitatea
de muncă şi posibilităţiile terapeutice, în vederea reintegrării unui invalid
în viaţa socială.
Nicolae Robănescu susţine noţiunea de readaptare prin care
subînţelege „un complex de măsuri medicale, educaţionale şi sociale cu
ajutorul cărora handicaparea este redusă la minimum din punct de vedere
fizic, psihic şi social“. Klement Baciu lupta pentru termenul de reabilitare
şi propunea următoarea definiţie: „o formă de asistenţă medico- socială
complexă dar, în acelaşi timp, unitară în concepţie, care se desfăşoară
continuu şi are ca scop final reintegrarea în societate a deficienţilor“.
Această definiţie ar putea fi discutată sub aspect teoretic, dar în
literatura de specialitate în majoritatea cazurilor se prevede o activitate
cu scop de refacere a funcţiilor dereglate indiferent de diversitatea
denumirilor acestei activităţi. De regulă, se tinde spre obţinerea unei
refolosiri optime a celor patru parametri vitali: capacitatea
morfofuncţională, starea psihică, pregătirea profesională şi situaţia
socială. Orientarea profilactică a reabilitării persoanelor cu pericol de afe-
cţiuni sociale persistente este o problemă guvernamentală de soluţionarea
căreia depinde gradul invalidităţii populaţiei.
într-o variantă mai simplă reabilitarea medicală poate fi definită ca
restituirea maximal posibilă a sănătăţii şi capacităţii de muncă a
bolnavului sau invalidului în urma aplicării unui complex de măsuri
medicale, psihologice şi sociale.
Determinarea evazivă sau contradictorie a definiţiei reabilitării
medicale este dictată de diversitatea explicării interacţiunii multipleleor
măsuri medico-sociale în scop de tratament, profilaxie şi reabilitare.
Reabilitarea medicală în acest context este tratată ca o continuare a
tratamentului medicamentos ori ca un tratament recuperator sau ca un
proces complex, care include toate formele de acţiune medicală asupra
bolnavului. în acest caz profilaxia, curaţia şi dispensarizarea sînt tratate
ca diverse procese al complexului de reabilitare medicală. Actualmente
reabilitarea medicală s-a consolidat ca o ştiinţă independentă — reabi-
litologia — care are substratul investigator propriu şi anume
mecanismele însănătoşirii complete, recuperarea şi compensarea
funcţiilor organelor şi sistemelor de organe ale organismului.
Reabilitologia are următoarele fundamente ştiinţifice:
1. Metodologic, care include doctrina despre esenţa biologică şi
socială a omului pe baza căreia se elaborează sistemul de apreciere a
sănătăţii numită Valeologia.
2. Biologic, care se spijină predominant pe concepţia despre
adaptarea fenotipică şi sanogeneză:
3. Psihologic, care se referă la ştiinţa despre personalitate şi
mecanismele compensatorii ale activităţii psihice, ceea ce se asigură
motivaţia valeologică a reacţiilor individuale.
4. Social-economic, care reiese din solicitarea societăţii în
includerea majoră a populaţiei în activitatea utilă.
5. Organizatoric, care prevede înglobarea instituţiilor de
reorientare profesională, recalificare, precum şi crearea atelierelor
specializate de muncă pentru deficienţi.
6. Material şi tehnic, care include amenajarea şi crearea utilajului
şi dispozitivelor pentru cercetările funcţionale şi realizarea procedurilor
de reabilitare medicală şi profesională.
In ansamblu, aceste baze ştiinţifice asigură formarea reabilitologiei
ca ştiinţă, care include studierea mecanismelor de restabilire a sănătăţii şi
capacităţii de muncă.
Principiile de bază ale organizării şi realizării reabilitaţii sînt:
1. Iniţierea precoce a măsurilor de reabilitare, care se includ
incontestabil în tratamentul complex; în cazul pericolului de invaliditate
aceste procedee se vor orienta spre profilaxie, sau, în caz de invaliditate,
ele devin o etapă primară de combatere a acesteia ori de compensare a
funcţiilor suprimate.
2. Continuitatea reabilitării medicale este problema cheie a
eficacităţii acestor măsuri, deoarece numai astfel se obţine micşorarea
invalidităţii şi a cheltuielelor suportate în asigurarea socială şi refacerea
tardivă a sănătăţii invalidului.
3. Caracterul complex al măsurilor de reabilitare prevede
includerea în realizarea acestui proces nu numai a medicilor, ci şi a
specialiştilor din diverse ramuri (sociologi, psihologi, pedagogi,
funcţionari din sistemul asigurării sociale, sindicate, jurişti, etc.).
4. Individualitatea măsurilor de reabilitare medicală este
determinată de diversitatea desfăşurării procesului patologic la diferite
persoane. Programul de reabilitare a fiecărui bolnav sau invalid este
necesar să fie în aceeaşi măsură individualizat în funcţie de caracterul
individual al persoanelor în diverse condiţii de viaţă şi muncă.
5. Realizarea reabilitării în colective de bolnavi, ceea ce asigură
atingerea scopului reabilitării medicale, care se manifestă prin
reîntoarcerea invalidului în colectiv. Viaţa şi munca în colectiv facilitează
existenţa invalidului şi susţine moralitatea spirituală pozitivă a
deficienţilor. Reabilitarea este mai efectivă dacă are loc în colectiv.
6. Reîntoarcerea invalizilor la activitatea socială este efectuată
conform capacităţiilor funcţionale ale invalizilor şi este o finalizare
logică a reabilitării, care prevede autodeser- virea şi autoasigurarea
completă a invalidului.
Exigenţele principale ale programelor de reabilitare sînt:
1. Problema reabilitării individului trebuie soluţionată complex
(universalitatea).
2. Reabilitarea necesită o adaptare continuă la devierile
morfofuncţionale şi delimitările bolii, precum şi la transformările tehnice
ale structurilor sociale (flexibilitatea).
3. Reabilitarea trebuie să fie accesibilă pentru orice persoană care
necesită acest tratament (accesibilitatea).
4. Reabilitarea se realizează în aspecte multilaterale şi trebuie să
fie dirijată şi coordonată efectiv (plenitudinea).
5. Reabilitarea trebuie să înceapă din momentul apariţiei bolii sau
a leziunii (continuitatea).
6. Reabilitarea trebuie efectuată pînă în momentul in- cluderei
complete a persoanei în activitatea socială (soliditatea).

Fazele şi etapele reabilitării

Procesul reabilitării decurge în funcţie de gradul dereglării funcţiei

şi de capacitatea de recuperare a organismului. Fazele principale de
recuperare a sănătăţii şi capacităţii de muncă sînt:
1. Recuperarea capacităţii funcţionale:
a) însănătoşirea completă;
b) însănătoşirea parţială;
c) compensarea în cazul invalidităţii sau limitării însănătoşirii;
d) substituirea (ortopedică, chirurgicală) în cazul imposibilităţii
vindecării.
2. Recuperarea adaptării la viaţa cotidiană şi profesională
a) tratament educativ şi antrenament funcţional (stimularea
voinţei de activitate);
b) ergoterapia.
3. Antrenarea în procesul de muncă.
Procesul de reabilitare medicală cuprinde 4 etape:
1. de spital;
2. de policlinică;
3. sanatorială;
4. de întreţinere.
. în cadrul fiecărei etape sînt soluţionate anumite forme de
reabilitare. Eficacitatea integrală a sistemului de reabilitare a bolnavului
este determinată de faptul în ce măsură se vor soluţiona sarcinile fiecărei
faze a reabilitării. Concomitent, în funcţie de scopul acestor sarcini, se
determină durata etapelor şi structura lor organizatorică.
Etapa de spital (staţionar) a reabilitării are de obicei drept sarcină
principală înlăturarea complicaţiilor şi stabilizarea stării bolnavului.
Această sarcină în majoritatea statelor economic dezvoltate este limitată
numai de considerentul cheltuielilor majorate ale internării bolnavului în
secţiile specializate (în special terapia intensivă) şi în consecinţă este
susţinută tendinţa spre micşorarea maximală a perioadei de spitalizare.
De regulă această perioadă se limitează la 5-11 zile.
 în condiţii mai bune scopul acestei etape de reabilitare este
recuperarea stării fizice şi psihice a bolnavului în măsura necesităţii de
trecere la etapa a doua de reabilitare în condiţii de sanatoriu sau — în
prezenţa unor contraindicaţii — la domiciliu.
Etapa de policlinică a reabilitării devine una din etapele de bază,
deoarece tot mai frecvent procedeele medicale sînt realizate la domiciliu
ori în staţionarul de zi. La această etapă pentru majoritatea bolilor se
soluţionează sarcinile fazei a doua de reabilitare, adică recuperarea
adaptării la viaţa cotidiană şi profesională. Concomitent, pentru unele
afecţiuni, de exemplu infarctul miocardic, la aseastă etapă sarcina
principală este înlăturarea complicaţiilor şi pregătirea bolnavului pentru
tratamentul în etapa următoare.
Etapa sanatorială a reabilitării este prevăzută, de regulă, după
finalizarea etapei de spital, şi în special pentru un şir de boli cum ar fi
infarctul miocardic. în acest caz bolnavii sînt pregătiţi pentru realizarea
fazei de însănătoşire, care este efectuată în secţiile specializate ale
staţiunii balneare. Scopul principal al acestei faze de reabilitare este
pregătirea bolnavului pentru viaţa activă, reîntoarcerea raţională a ste-
reotipului vital, modificarea raţională a deprinderii, realizarea sistematică
a aplicărilor practice de profilaxie secundară. Sarcinile reabilitării în
aspect fizic, psihologic etc. sînt soluţionate în această fază la un nivel nou
în comparaţie cu etapa de spital.
Etapa de întreţinere este etapa finală a reabilitării în care bolnavul
se include după finalizarea fazei de însănătoşire sau recuperarea adaptării
bolnavului la viaţa cotidiană. Scopul acestei etape este întreţinerea
nivelului capacităţii de muncă dobîndit în etapele precedente, precum şi
finalizarea reabilitării psihologice a bolnavilor în condiţiile reluării
activităţii sociale. în acest scop se prevede preîntîm- pinarea progresării
bolii şi realizarea profilaxiei secundare. Organizarea acestei etape de
reabilitare este foarte dificilă în condiţii neavantajoase de asigurare
socială.

Formele de reabilitare

Reabilitologia ca ştiinţă include forme originale de activitate care

posedă procedee şi metodici specifice. Publicaţiile de specialitate la acest
capitol indică o gamă largă de noţiuni în cadrul cărora sînt arătate
următoarele forme de reabilitare: medicală, fizică, industrială,
medicamentoasă, psihologică, socio-psihologică, instructivă,
pedagogică, ergo- nomică, social-economică, cosmetică etc.
Conform recomandărilor O.M.S. în calitate de forme independente
de reabilitare sînt evidenţiate:
1. reabilitarea medicală;
2. reabilitarea profesională;
3. reabilitarea socială.
1. Reabilitarea medicală utilizează în calitate de mijloace terapia
medicamentoasă, balneofizioterapia, chinetote- rapia, chirurgia
recuperatoare şi cosmetică, ergoterapia etc. Ea prezintă un complex de
tratament în scopul recuperării şi dezvoltării funcţiilor fiziologice ale
bolnavului, precum şi explorarea capacităţiilor compensatorii, ceea ce ar
asigura pe viitor condiţiile de reîntoarcere a bolnavului la activitatea
vitală independentă. Acest aspect al reabilitării este legat de procedeele
tratamentului pe parcursul întregii perioade de curăţie a bolnavului şi
include aspecte de spitalizare precoce, prescrierea medicamentelor,
preîntîmpinarea şi lichidarea complicaţiilor. Mai tîrziu, după
reîntoarcerea la activitatea de muncă, este importantă organizarea
observaţiei dispensarizate şi a tratamentului profilactic sistematic, in-
clusiv a măsurărilor de profilaxie secundară.
Aspectul fizic al reabilitării este orientat spre recuperarea
capacităţii fizice de muncă a bolnavului, ceea ce asigură activarea
promptă şi adecvată a pacientului, prescrierea imediată a gimnasticii
medicale, iar pe parcurs şi a culturii fizice curative, a mersului dozat, iar
în perioada finală, a antrenamentului fizic. Aspectul fizic al reabilitării
medicale joacă un rol deosebit în sistemul de reabilitare, deoarece asigură
recuperarea capacităţii bolnavilor de a face faţă eforturilor fizice care
inevitabil se întîlnesc în viaţa cotidiană şi activitatea de producere.
Aspectul psihologic al reabilitării este strîns legat de studierea
caracterului şi de expresivitatea dereglărilor psihi- cc, precum şi de
tratarea acestora. în cazul stărilor normale ale psihicului particularităţile
personalităţii şi motivaţiei bolnavului au o influenţă pronunţată asupra
atitudinii acestuia faţă de tratament, de recomandările medicului, de
realizarea măsurilor de reabilitare. în cele din urmă, aceasta determină
nivelul activităţii sociale încontinuu a bolnavului. Sarcina medicului
constă în preîntîmpinarea şi lichidarea modificărilor psihice şi crearea
premiselor favorabile pentru adaptarea psihică a bolnavului la condiţiile
sociale apărute în urma îmbolnăvirii.
în practica medicală este necesar de a diferenţia două forme de
reabilitare medicală.
1. Reabilitarea generală care necesită influenţa psihologică asupra
bolnavului din partea medicului, care trebuie să trezească interesul
bolnavului faţă de terapia activă (chinetoterapia).
Fiecare bolnav la pat, în special cel care se găseşte timp îndelungat
în hipochinezie, trebuie pregătit în spital pentru întoarcerea sa la datoriile
de serviciu pe calea antrenamentului corespunzător al capacităţii fizice şi
psihice. Din momentul iniţial al etapei de spital este necesară stimularea
activităţii bolnavului. Numai prin această metodă se poate de
preîntîmpinat durata pronunţată a perioadelor de recon- valescenţă şi
nevrozele în special ale pensionarilor. Reabilitarea generală se realizează
în spital ori în timpul tratamentului ambulator prin aplicarea activă a
chinetoterapiei în combinaţie cu ergoterapia. Prin intermediul sistemului
gradat de îngrijire şi tratament activ, se obţin independenţa şi activitatea
de sine stătătoare a bolnavului. Acest moment este deosebit de valoros
pentru bolnavii cronici şi persoanele bătrîne (senile).
2. Reabilitarea complexă include elemente de reabilitare medicală,
socială şi profesională. Măsurile de acest ordin trebuie să fie introduse în
programul de reabilitare a fiecărui individ cu capacitatea de muncă
scăzută. Măsurile exclusiv medicale sînt numai o parte componentă a
reabilitării. Din această cauză centre de reabilitare pot fi numite numai
acele instituţii care realizează reabilitarea complexă. în aceste instituţii
este obligatorie efectuarea programului complet de reabilitare a
bolnavului.
3. Reabilitarea socială include iniţial aplicarea dispozitivelor
specializate pentru deficienţi, în special la domiciliu şi la locul de muncă,
precum şi terapia socială, consultaţii sociale, economice, juridice etc.
Astfel se soluţionează problema interacţiunilor bolnavului cu societatea,
cu familia şi a integrării sociale.
4. Reabilitarea profesională include instruirea şi reori- entarea
profesională, ergoterapia de producere, iar în caz de necesitate,
reorientarea profesională.

Perspectivele de dezvoltare a reabilitologiei

şi importanţa specialităţii

Reabilitologia medicală ca specialitate este predominant

terapeutică, dar există în cadrul acestei discipline şi concepţii originale
de patogeneză şi diagnostic.
Actualmente metodele de recuperare nemedicamen- toasă sînt pe
larg aplicate în afecţiuni terapeutice, chirurgicale, ortopedo-
traumatologice, neurologice, medicină sportivă şi stomatologie. în linii
generale, reabilitarea medicală nu este numai specialitate, ci şi un
concept, o nouă modalitate de abordare a perioadei de convalescenţă, care
uneori durează luni, ani de zile. Reabilitarea medicală are drept obiectiv
principal refacerea cît mai complexă a capacităţii de efort a pacienţilor în
vederea asigurării unei vieţi cît mai calitative. în realizarea acestui scop
recuperarea nu se poate concepe fără utilizarea factorilor fizici de
tratament. în ultima jumătate de secol s-au realizat progrese considerabile
în dezvoltarea elecţronicii şi microelectronicii. Concomitet s- au
înregistrat progrese ştiinţifice în domeniul neurofiziologiei, biochimiei,
biofizicii, farmacologiei etc. Aceasta în ansamblu asigură utilizarea pe
larg a procedeelor de recuperare în tratamentul complex al bolnavilor.
Importanţa specialităţii de reabilitare medicală este dictată de creşterea
morbidităţii prin boli generative (reumatismale, metabolice,
cardiovasculare etc.) şi afecţiuni posttraumatice. Aplicarea metodelor
balneofizioterapeutice este susţinută prin faptul că factorii fizici nu
prezintă riscuri notabile în cazul dacă sînt utilizaţi corect. în special
această necesitate de aplicare a factorilor fizici este importantă şi prin
faptul că în ultimii ani a crescut numărul persoanelor cu intoleranţă
medicamentoasă, precum şi înregistrarea cazurilor de acţiuni secundare
sau adverse ale unor medicamente. Cele expuse afirmă concepţia
dezvoltării serviciilor de recuperare şi oportunitatea specialităţii de
reabilitare medicală.
 CAPITOLUL II

INTRODUCERE ŞI ASPECTE GENERALE

PRIVIND MECANISMUL DE ACŢIUNE
A FACTORILOR FIZICI

Fizioterapia şi mijloacele flzioterapeutice

FIZIOTERAPIA (phusikos, natură; therapeia, curăţie) — ştiinţa

care studiază acţiunea factorilor fizici ai mediului extern în formă
naturală sau performantă asupra organismului uman şi care aplică aceşti
factori în scop curativ, profilactic şi de reabilitare.
Organizaţia mondială a sănătăţii (O.M.S.) oficial a recunoscut 127
specialităţi medicale, dintre care majoritatea sînt clinice. Acestea includ
categorii de metode curative: medicamentoase, operative (chirurgicale)
şi naturale sau fizice (ultimele includ şi fizioterapia). în profilaxia
diferitelor boli şi recuperarea sau reabilitarea medicală o valoare de bază
o au factorii fizici care contribuie la creşterea rezistenţei organismului
faţă de factorii exerni şi interni, amplifică mecanismele de protecţie şi
adaptare. Fizioterapia este o componentă a reabilitologiei medicale, care
are scopul de a întoarce organismul uman la starea maxim posibilă a
sănătăţii după suportarea unor afecţiuni patologice.
Agenţii fizici manifestă o acţiune reflexă, umorală şi provoacă
modificări fizico-chimice în ţesuturile organismului. Se consideră că
factorii fizici exercită o acţiune specifică, iar componenta nespecifică are
un caracter secundar. Specificitatea influenţei agenţilor fizici asupra
organismului este determinată de:
1. natura energiei fizice;
2. localizarea acţiunii;
 3. profunzimea pătrunderii (penetraţiei) energiei în ţesuturi şi
gradul de acumulare a energiei;
4. natura ţesutului (proprietăţile biofizice şi biochimice,
activitatea funcţională);
5. doza de acţiune şi caracterul proceselor biofizice primare.
Fizioterapia utilizează diverşi factori ai mediului extern, care au o
influenţă curativă asupra organizmului. Aceşti factori pot fi divizaţi în
două grupe. Prima include factorii fizici naturali şi factorii care imit
factorii naturali. Acestei grupe îi aparţin apele minerale, nămolurile şi
gazele terapeutice, diferite tipuri de climă. Altă particularitate a acestei
grupe de factori constă în utilizarea de regulă a mijloacelor directe ale
fizioterapiei. Grupa a doua include factorii fizici artificiali (performanţi)
de natură electrică, mecanică, termică şi chimică. Aceşti factori spre
deosebire de primii pot fi obţinuţi numai prin intermediul unor aparate
speciale. Mijloacele fizioterapeutice sînt clasificate după natura
factorilor fizici, după mecanismul de acţiune, modul de aplicare şi zona
de acţiune a factorilor curativi (tab. 1).
Tabelul 1.

CLASIFICAREA MIJLOACELOR FIZIOTERAPEUTICE

1. După provenienţă:
a) factori naturali;
b) factori artificiali (performanţi).
2. După mecanismul predominant de acţiune curativă:
a) reacţii generale adaptive prin includerea
mecanismelor neuro-endocrine şi vegetative;
b) reacţiile reflexe segmentare;
c) acţiunea locală asupra metabolismului
(efectul endogen, caloric, oscilator etc);
d) modificarea fizico-chimică a mediului intern.
3. După modul de aplicare:
a) generală;
b) locală.
4. După zona de acţiune a factorului fizioterapeutic:
a) învelişurile corpului (pielea,
mucoasa, ţesutul celuloadipos
subcutanat);
 b) muşchii şi aparatul locomotor;
c) viscerele.

La baza acţiunii procedurilor fizioterapeutice se situează excitarea

anumitor cîmpuri receptive şi reacţia specifică a organismului. Avantajul
principal al factorilor fizio- terapeutici stă în provenienţa lor naturală ori
adecvată pentru organism. Aceşti factori sînt capabili să declanşeze
mecanismele sanogene, care au ca bază reacţiile fiziologice de adaptare
imediată şi de lungă durată.
Acţiunea procedurii curative asupra organismului este analizată de
sistemul nervos central unde se consolidează varianta optimală de
răspuns la excitaţia externă. Reacţiile de răspuns sînt orientate spre
menţinerea echilibrului homeostatic, precum şi spre organizarea
formelor utile de activitate psihică şi fizică. Structurile nervoase
superioare responsabile de formarea şi coordonarea răspunsului la ex-
citantul extern sînt incluse în complexul limbic, reticular, care determină
activitatea sistemelor ergotropice şi trofo- tropice. Reacţia adaptivă
generală a organismului este mediată de răspunsul reflex cu includerea
sistemului hipotala- mohipofizar, cu excreţia hormonilor tropici care
stimulează glandele cu secreţie internă. în urma apariţiei iterative a
reacţiilor imediate de adaptare se modifică elementele funcţionale şi
structurale, care sînt baza consolidării adaptării de lungă durată. Reacţia
adaptivă generală a organismului se dezvoltă ca răspuns la acţiunea
factorilor fizici de intensitate semnificativă ori la acţiunea pe suprafeţe
valoroase. Prin modelarea intensităţii şi suprafeţei de acţiune a factorului
fizioterapeutic este posibilă includerea anumitor mecanisme de
sanogeneză.
Sanogeneza este un complex dinamic de procese adaptive şi de
protecţie, care apare după acţiunea asupra organismului a excitantului
extremal. Acest complex de procese se desfăşoară în organism pe
parcursul bolii (de la starea anti- morbidă pînă la întremare) şi are
menirea de a recupera dereglările funcţionale ale organismului.
Printre mecanismele valoroase ale sanogenezei, care efectiv sînt
utilizate în tratamentul fizioterapeutic, pot fi evidenţiate reflexele
somatosimpatice segmentare, depistate în investigaţiile ştiinţifice
neurofiziologice.
Evident că între tegumentul organismului şi viscere realmente
există la nivelul inervaţiei o conexiune segmentară bilaterală, reflexă,
prin care se realizează influenţa structurilor nervoase centrale.
Activitatea fiziologică a organului intern este însoţită de modificarea
tranzitorie a potenţialului electric cutanant, a radiaţiei infraroşii ori a altor
indici fizici din segmentul metameric cutanant.
în cazul unor procese patologice din viscere, pe tegument apar
puncte şi zone de modificare stabilă a metabolismului, care se manifestă
clinic prin zone de hiperalgezie, modificări ale structurii ţesutului
conjunctiv şi muscular (mi- oheloze) ori a altor devieri care servesc
foarte frecvent drept surse de senzaţie de durere (boala secundară).
Aplicarea factorilor fizici în aceste condiţii soluţionează două probleme:
1. deprimă focarul suplimentar al impulsului de durere;
2. include reflexele segmentare de activare secretoare, motoare,
vasculară şi trofică în organul lezat.
Caracterul acestor modificări este determinat în mare măsură de
particularităţile factorului fizic (galvanizare, curent cu impulsuri,
termofor etc).
în grupa factorilor fizici care includ predominant mecanismul local
de acţiune se pot evidenţia mijloacele fiziote- rapeutice performante. Prin
acţiunea curentului de frecvenţă înaltă se asigură apariţia efectelor
calorice endogene, oscilatorii şi de altă origine nu numai în tegumente,
ci şi în viscere. Aceste considerente impun aplicarea factorului fizic
asupra focarului patologic înglobat interior prin focalizarea energiei
curentului de frecvenţă înaltă. Astfel se realizează tratamentul anumitor
forme clinice de maladii care necesită acţiune intensivă locală.
Apariţia căldurii în ţesuturile organismului sub influenţa cîmpului
de frecvenţă înaltă se datorează oscilaţiilor particulelor cu sarcină, ionilor
(sodiu, clor, calciu, magneziu etc.), precum şi moleculelor proteice cu
sarcină electrică. Mişcările ondulatorii ale ionilor sînt limitate prin
rezistenţa moleculelor ambiante, ceea ce contribuie la apariţia căldurii.
Un astfel de mecanism de generare a căldurii endogene se realizează la
redresarea dipolilor (molecule cu sarcina electrică deplasată în interior,
de exemplu, apa) de-a lungul liniilor de forţă ale cîmpului electric
alternativ.
Efectele oscilatorii acalorice ale cîmpului electric de frecvenţă
înaltă sînt determinate de anumite modificări biofizice. Printre acestea se
pot evidenţia următoarele:
a) absorbţia rezonatorie a energiei microundelor de către
moleculele proteice;
b) modificarea orientării lanţurilor paralele ale macro-
moleculelor proteice, ceea ce poate provoca ruperea legăturilor intra- şi
intermoleculare;
c) distribuţia particulelor suspendate şi a celulelor libere în
direcţie paralelă cu liniile de forţă ale cîmpului electric şi formarea
lanţurilor de particule;
d) orientarea ionilor în direcţie perpendiculară liniilor de forţă ale
cîmpului electric.
Efectele termic şi oscilatoriu apar în locul acţiunii cîmpului de
frecvenţă înaltă şi se înregistrează în diferite ţesuturi şi la diferită
adîncime în dependentă de metoda aplicării. Cu toate acestea cantitatea
majoră de energie este ihsorbită de tegument şi ţesutul adipos subcutanat.
Un număr considerabil de mijloace fizioterapeutice pot f i grupate
după efectul de modificare a proprietăţiilor fizico- chimice ale mediului
intern al organismului. Aceste modificări pot avea un caracter divers. De
exemplu, la acţiunea electroaerosolului se modifică sarcina electrică a
elementelor figurate ale sîngelui, iar aplicarea cîmpului magnetic
contribuie la modificarea proprietăţiilor fizico-chimice ale plasmei,
lichidelor tisulare, activităţii ionilor etc. Gruparea mijloacelor
fizioterapeutice după mecanismul de acţiune este, fireşte, în mare măsură
convenţională. Acţiunea specifică a factorilor fizici este determinată nu
numai de natura fizică a acestuia, ci şi de combinarea diferitelor
mecanisme de adaptare a organismului. Fiecare în parte sînt mobilizate
în dependenţă de particularităţile agentului fizioterapeutic, precum şi de
specificul remediului farmacologic utilizat în unele proceduri
(electroforeză, fonoforeză). Efectul curativ depinde în mare măsură de
doza şi reactivitatea individuală a bolnavului la acţiunea factorului fizic.
Evidenţierea locului predominant de aplicare (piele, muşchi,
viscere) şi a suprafeţei de acţiune a agentului fizioterapeutic este
necesară pentru prescripţia corectă şi argumentată, precum şi pentru
dozarea procedurilor curative. Integral prognosticul individual va fi
determinat în mare măsură de profesionalismul medicului de a include în
tratament anumite mecanisme de sanogeneză.
Efectul acţiunilor fizioterapeutice se manifestă clinic prin abolirea
sindromului de durere, normalizarea secreţiei, diminuarea activităţii
procesului inflamatoriu, stimularea proceselor reparative în organele şi
ţesuturile organismului.
Acţiunile solitare de scurtă durată provoacă apariţia în organism a
modificărilor nestabile şi temporare. Din aceste considerente efectul
curativ stabil este posibil numai în urma aplicării curei de tratament
fizioterapeutic, care asigură formarea unui nivel mai superior de
activitate a sistemelor de adaptare a organismului. în condiţiile de
aplicare a excitantului adecvat acest fenomen calitativ numit reacţie
fizio- terapeutică se observă după 5-7 proceduri, apare din nou între seria
a 14-a şi a 20-a, şi în final după seria 35-40. A treia formă de reacţie, de
regulă excedentă, se manifestă prin transformarea în calitate nouă de
„dezechilibru“ al sistemelor adaptive, care se caracterizează prin apariţia
crizei vegetative, cu pericolul de provocare a hemoragiilor cerebrale,
infarctului miocardic şi altor complicaţii. Din aceste considerente cura
de tratament are durata de cca 20-30 zile şi este întreruptă înaintea
apariţiei reacţiei de „dezechilibrare“. Actualmente este stabilit că în cazul
diferitelor boli apare necesitatea de a deosebi reacţii fizioterapeutice de
diversă intensitate. De exemplu, în cazul bolilor de metabolism cu
caracter distrofic este argumentată obţinerea reacţiei fizioterapeutice
pronunţate, iar în cazul bolilor cardiovasculare sau al proceselor
inflamatorii efectul optimal se înregistrează la reacţia moderată. Pentru
evitarea reacţiilor excedente, care provoacă acutizarea procesului
patologic, se recomandă aplicarea dozelor mici si curelor cu serii mici.
Procedurile fizioterapeutice care stimulează reacţiile generale de
adaptare a organismului provoacă „renaşterea“ şi amplificarea
proceselor reparative în regiunea focarului patologic, ceea ce a fost
numită reacţie focară. Evaluarea reacţiei focare chiar în manifestări
minime este un criteriu prognostic pozitiv.
 în cazuri anumite factorii fizioterapeutici în doze mici pot provoca
reacţii excedente cu apariţia simptomelor de criză vegetativă în urma
modificării reactivităţii generale a bolnavului. Prin reactivitate se
subînţelege starea funcţională a mecanismelor de protecţie a
organismului bolnavului, a sistemelor ergotropice şi trofotropice.
Modificarea reactivităţii poate să se manifeste prin dereglarea raportului
dintre aceste sisteme, micşorarea excitabilităţii şi a gradului de pregătire
pentru reacţionare sau în formă de suprasolicitare funcţională a
mecanismelor regulatoare. Gradul de modificare a reactivităţii poate fi
determinat cu ajutorul probelor vegetative (adrenalinică, insulinică,
ortoclinică etc.).
Înaintea prescripţiei procedurii fizioterapeutice şi determinării
dozei de acţiune a factorilor de tratament este necesar de apreciat starea
reactivităţii bolnavului, în primul rînd prin metodele funcţionale simple
şi numai în cazuri speciale pe cale medicamentoasă. Supradozarea
provoacă apariţia crizei vegetative, iar doza insuficientă nu asigură
efectul curativ.
Astfel, trebuiesc cunoscute mecanismele de acţiune a factorilor
fizici, impactul asupra receptorilor şi reacţiile declanşate de aceşti
factori. Agenţii fizici acţionează asupra organismului prin intermediul
enormului cîmp receptiv (ex- tero-, proprio-, interoreceptori) situat în
tegumente, musculatură, tendoane, articulaţii, oase şi viscere.
în funcţie de cantitatea, calitatea şi penetrabilitatea energiei,
factorii fizici vor declanşa în structurile organismului modificări
specifice şi nespecifice, locale şi generale, distante şi locale. Acţiunele
locale, în special cele ale factorilor electrici, se manifestă prin
depolarizarea membranelor celulare în ţesuturile excitabile sau prin
apariţia impulsului nervos la excitarea receptorilor. Aceste fenomene
includ şi mecanismele de transmitere a impulsurilor aferente spre
sistemul nervos central care în primul rînd antrenează hipo- talamusul în
declanşarea reacţiei generale a organismului. Atît prin efectul local, cît
şi prin cel distant se produc modificări ale tonusului vascular în formă de
vasodilataţie sau vasoconstricţie, ceea ce influenţează asupra
receptivităţii sau conductibilităţii fibrelor nervoase. în locul de acţiune a
factorului fizic se eliberează substanţe vasoactive (histami- nă,
acetilcolină, bradichinină etc.), care vor trece în torentul circulator şi vor
determina modificări la distanţă.Efectul specific al agentului fizic este
evident la intensitatea mică, şi odată cu creşterea intensităţii acest efect
se estompează pînă la dispariţie. în prim plan se vor evidenţia efectele
nespecifice. Eficacitatea procedurilor fizioterapeu- tice depinde pe de o
parte de factorii ce ţin de agentul fizic (calitatea, cantitatea, durată de
aplicare, bruscheţea cu care se aplică etc.), pe de altă parte, de efectul
curativ determinat de particularităţiile morfofuncţionale şi reactivitatea
organismului sau integral de performanţele bio-psiho-sociale ale
bolnavului.
 CAPITOLUL III

ELECTROTERAPIA

Electroterapia este o ramură a balneofizioterapiei ce se ocupă de

aplicarea în scop curativ, profilactic şi recuperator a electricităţii, precum
şi a unor energii (mecanică, magnetică, luminoasă) derivate din aceasta.
Electroterapia se efectuează cu:
1) curent electric continuu;
2) curent pulsativ;
3) cîmp magnetic;
4) cîmp electric;
5) cîmp electromagnetic;
6) curenţi şi cîmpuri de frecvenţă înaltă, foarte înaltă şi
supraînaltă.

Noţiuni generale
în scop curativ asupra organismului uman se acţionează cu cîmp
electromagnetic (cîmp electric ori cîmp magnetic), curent continuu sau
alternativ de diferită frecvenţă, intensitate şi tensiune în regim continuu
sau în impulsuri.
Condiţionat, oscilaţiile electrice sau impulsurile generate de
aparatajul medical după frecvenţă se împart:
Frecvenţa Hz
joasă mai jos de 20 Hz
sonoră de la 20 pînă la 20 kHz

31
 Frecvenţa Hz
ultrasonoră de la 20 pînă la 200 kHz
înaltă de la 200 kHz pînă la 30 MHz
foarte înaltă de la 30 pînă la 300 MHz
supraînaltă mai sus de 300 MHz

Reieşind din natura factorului fizic şi formele de perfor- mare al

acestuia, precum şi din frecvenţa oscilaţiilor electromagnetice, metodele
electroterapiei pot fi clasificate într-o anumită ordine (tab.2).
Tabelul 2.

CLASIFICAREA METODELOR ELECTROTERAPEUTICE

I. Electroterapia pe bază de curent continuu:
1. Galvanizarea.
2. Electroforeza medicamentoasă.
II. Electroterapia cu curent de impulsuri de frecvenţă joasă
şi sonoră:
1. Electrosomn.
2. Electroanalgezia prin impulsuri scurte.
3. Diadinamoterapia.
4. Amplipulsoterapia (curenţi sinusoidali modelaţi —
C.S.M.).
5. Electrostimularea.
6. Fluctuorizarea.
III. Electroterapia cu curent de frecvenţă înaltă:
1. D'arsonvalizarea.
2. Ultratonoterapia.
IV. Electroterapia pe baza cîmpului electric:
1. Franklinizarea.
2. Terapia cu cîmp electric de frecvenţă foarte înaltă.
V. Electroterapia pe baza cîmpului magnetic:
1. Terapia cu cîmp magnetic de frecvenţă joasă
(magnetoterapia).
2. Terapia cu cîmp magnetic de frecvenţă
înaltă şi foarte înaltă (inductoterapia).
VI. Tratamentul cu cîmp electromagnetic de frecvenţă
foarte înaltă:

32
 1. Terapia cu unde centimetrice.
2. Terapia cu unde decimetrice.
3. Terapia cu unde milimetrice.

Ţesuturile organismului uman absorb energie electrică in diverse

cantităţi deoarece ele posedă diferite proprietăţi dielectrice. Proprietăţile
dielectrice ale ţesuturilor sînt determinate de conductibilitatea electrică
şi permetivitatea dielectrică a ţesutului. Astfel ţesuturile posedă
rezistenţă activă (ohmică) şi reactivă (capacitativă). Suma acestor re-
zistenţe este numită impedanţă.
Electroconductibilitatea structurilor tisulare este determinată de
numărul de ioni liberi. în acest caz impendanţa ţesuturilor va depinde în
mare măsură de cantitatea de apă în ele. Cu cît hidratarea este mai mare,
cu atît impedanţa este mai mică. în consecinţă, ţesuturile şi mediul lichid
biologic care conţin o cantitate mare de apă (muşchii, ficatul, rinichii,
splina, sîngele, limfa, urina, saliva, lichidul cerebral) conduc uşor
curentul electric. Dimpotrivă, ţesuturile sărace în apă (creierul, măduva
spinării, măduva osoasă) conduc slab curentul electric.
în ţesuturi energia electrică absorbită provoacă modificări
biofizice: mişcarea liniară şi pendulară a ionilor, orientarea moleculelor
bipolare sau rotaţia acestora în jurul axei, creşterea curenţilor de
conducere şi curenţilor de deviere etc. în aceste condiţii apar cheltuieli
de energie pentru a suporta rezistenţa ohmică (pierdere de conducere) şi
rezistenţa capacitativă (pierdere dielectrică).
Viteza de propagare a undelor electromagnetice în ţesuturile
organismului depinde de permitivitatea dielectrică şi cea magnetică a
acestora. Permitivitatea dielectrică este determinată de proprietăţile
ţesuturilor şi se modifică în dependenţă de frecvenţa cîmpului
electromagnetic. Concomitent cu creşterea frecvenţei cîmpului
electromagnetic per- mitivitatea dielectrică a ţesutului biologic se
micşorează în trei zone de dispersie:
I. Alfa-dispersia este situată în regiunea frecvenţelor joase şi
sonore (pînă la cîţiva kHz). Curentul alternativ în această zonă pătrunde
în adîncul ţesutului fără să provoace excitarea tegumentului. Acest
fenomen fizic este utilizat în fizioterapie prin metoda de
amplipulsoterapie, fluctuariza- re, endotonoterapie etc.

33
 II. Beta-dispersia apare în diapazonul de 10 kHz-1000 MHz şi se
caracterizează prin depolarizarea macrostruc- turilor şi a membranelor
bipolare, prin micşorarea bruscă a polarizării ionice.
Sub influenţa acestor fenomene se modifică permeabilitatea
membranelor celulare şi transportul ionilor Na + şi K+. Moleculele
bipolare la frecvenţă înaltă nu reuşesc să efectueze rotaţia completă, din
care cauză ondulează în jurul poziţiei centrale. Acest fenomen de
ondulare a ionilor şi moleculelor sub influenţa cîmpului electric extern
se numeşte oscilaţie, iar efectul, oscilator. Timpul necesar pentru
reorientarea moleculei bipolare în acest cîmp se numeşte timpul
relaxaţiei, care este caracteristic pentru fiecare moleculă în parte. Din
această cauză în anumite limite de frecvenţă vor oscila molecule care au
timpul relaxaţiei egal sau foarte apropiat de frecvenţa cîmpului electric.
In urma transformării energiei electrice în energie mecanică apar pierderi
calorice, ceea ce asigură creşterea temperaturii ţesuturilor (acţiune
calorică cu efect biologic). De exemplu, la frecvenţa de cîţiva megahertzi
şi în special la frecvenţa ultra- înaltă (40 MHz) apare polarizarea
macromoleculelor care posedă momentul bipolar şi relaxaţia cărora este
însoţită de pierderi esenţiale de căldură. Energia componentei electrice a
cîmpului este absorbită predominant de ţesuturile cu rezistenţa specifică
mare (oase, creier, nervi, tendoane, fascii). Energia cîmpului magnetic
alternativ de frecvenţă înaltă (inductotermia — 13,56 MHz) este
absorbită de ţesuturile « .II c posedă rezistenţă specifică joasă (sînge,
muşchi, organe p.ucnhimantoaze) şi în care efectele oscilator şi termic
sînt foarte pronunţate.
în zona beta- dispersiei se observă o micşorare bruscă a polarizării
ionice în regiunile delimitării mediilor biologice.
I >in această cauză în zonele de acţiune a unor frecvenţe polarizarea
ionică în limitele structurilor tisulare dispare complet, iar ţesutul devine
electro-permeabil pe tot parcursul Acest fenomen se observă în cazul
D’arsonvalizării în momentul cînd curentul electric trece liber prin
corpul bolnavului.
III. Gama-dispersia apare la frecvenţe mai mari de 1000 MHz. în
acest diapazon de frecvenţe permitivitatea diclectrică a ţesutului scade ca
urmare a fenomenului de polarizare a apei libere (de exemplu, în metoda

34
terapiei dccimetrice la frecvenţa undelor electromagnetice — de 2375
MHz). în acest diapazon de frecvenţă absorbţia energici este realizată
predominant de moleculele de apă. în acest Ici, efectele oscilator şi
caloric sînt foarte pronunţate în ţesuturile hidrate. De notat că în aceste
condiţii apare posibilitatea supraîncălzirii ţesuturilor edemate.

Metodele curative prin aplicarea curentului continuu

3.1. GALVANIZAREA

Galvanizarea este o metodă de aplicare în scopuri curative a

curentului electric continuu de intensitate mică (<50 mA) şi tensiune
mică (30-80 V).
în ţesuturile organismului uman majoritatea substanţelor
(proteinele, glicogenul, substanţele macromoleculare, soluţiile saline) se
disociază în ioni cu sarcini electrice. De exemplu, apa se disociază în ioni
cu sarcină pozitivă (H+) şi ioni cu sarcină negativă (OH ), iar sărurile
neorganice în ionii metalelor (K+; Na+; Ca2+; Mg2+) şi reziduuri acidice
(SO; CI'; CO etc).
Ionii cu sarcina pozitivă se deplasează spre catod (electrodul
negativ) şi se numesc cationi, iar ionii cu sarcină negativă, spre anod
(electrodul pozitiv) şi se numesc anioni. Pătrunderea ionilor în organism
poate fi argumentată prin- tr-o serie de experienţe.
Experienţa lui Leduc. în această experienţă se utilizează sulfatul
de stricnină, care se disociază în anionul S04‘ şi cationul alcaloid.
Datorită fenomenului de ionoforeză, ionii se vor deplasa spre electrozii
de semn contrar. Pătrunderea stricninei în organism, care tinde să
migreze spre polul negativ, va avea ca rezultat al acumulării în doze mari
apariţia convulsiilor tetanizante şi decesul animalelor. Experienţa constă
în intercalarea în serie, într-un circuit galvanic, a doi iepuri, a căror
flancuri se rad cu atenţie. Curentul galvanic pătrunde în aceste animale
prin intermediul a patru electrozi electrolitici fixaţi pe flancurile rase.
Electrozii interni sînt cufundaţi într-o soluţie de clorură de sodiu care
asigură scurgerea curentului între animale. Electrozii externi sînt
cufundaţi într-o soluţie de sulfat de stricnină. Închizînd circuitul
curentului galvanic cu o intensitate de 50-80 mA, timp de cîteva minute,

35
se constată că iepurele al cărui electrod extern este legat cu polul pozitiv
este cuprins de convulsii tetanizante şi în cele din urmă moare. Iepurele
al cărui electrod este legat cu polul negativ rămîne complet sănătos
(fig-1).

Experienţa lui Ensch. O experienţă foarte simplă şi elocventă

asupra pătrunderii ionilor în organism sub influenta curentului galvanic
poate fi efectuată pe o broască. Se iun două capsule. în una se introduce
apă obişnuită, iar în .ilia o soluţie de iodură de potasiu. Se aduc polii unei
surse ) ilvanice astfel încît polul pozitiv, care este legat de un > Icctrod
metalic pe care se află o felie de cartof, să pătrundă in capsula cu apă
obişnuită, iar polul negativ se aduce în
• .ipsula cu soluţie de iodură de potasiu. Circuitul se închide piin
intermediul unei broaşte, ale cărei labe anterioare păli und în una din
capsule, iar cele posterioare în altă capsulă 1 1 ip. 2). Timp de cîteva
minute este suficient ca curentul la o imensitate de 20-30 mA să asigure
apariţia pe cartoful fixat fi .inod a petelor albastre caracteristice iodurii
de amil. Astfel s-a demonstrat că ionii de iod au părăsit soluţia din
• ipsula catodică cu iodură de potasiu, au străbătut corpul broaştei şi au
ajuns în capsula anodică. Ionii de iod în . ontact cu polul pozitiv se
neutralizează şi se transformă în iod metaloidic, care în contact cu
amidonul cartofului dă reacţia petelor albastre.

Fig. 2. Experienţa lui Ensch

36
 Scurgerea curentului electric prin corpul uman este foarte
complicată, deoarece structura şi componenţa chimi- că a ţesuturilor este
complexă. După proprietăţile de conducere sînt evidenţiate structuri
conductibile (tunica trunchiului nervos, vasele sangvine, muşchii) şi
puţin conductibile (ţesutul adipos). Curentul electric de intensitate joasă
se scurge predominant prin canalele glandelor sudoripare şi ale celor
sebacee. Impedanţa tegumentului în diferite regiuni ale corpului uman
este diferită, tot astfel cum la persoanele tinere în condiţii de umectare a
pielii curentul este condus mai uşor decît prin pielea uscată şi cheratată.
Curentul galvanic la scurgerea prin ţesuturile organismului
provoacă procese fizico-chimice complexe, care contribuie la apariţia
diverselor efecte biologice. Scurgerea curentului electric prin ţesuturile
biologice este însoţită de fenomenul electrolizei, care constă în
eliminarea pe electrozi a substanţelor solubile sau a altor substanţe ce
apar prin reacţii secundare. Conductorii care asigură transmiterea
curentului prin fenomenul de electroliză sînt numiţi electrolitici sau
conductori de ordinul doi (secundari). Deoarece curentul în electroliţi
este asigurat prin transportul substanţelor disociate, concomitent cu
deplasarea ionilor se va observa şi dispariţia sarcinii a unora din ioni în
regiunea electrodului. Astfel se observă transformarea ionilor în atomi
neutri capabili să se includă în reacţii. Prin aceasta sînt create condiţii
favorabile pentru formarea substanţelor capabile să exercite acţiuni
nocive asupra ţesuturilor adiacente electrodului. De exemplu,
transformarea ionilor Na+ în atomi neutri (sodiul metalic) în regiunea
electrozilor atacă apa descompunînd-o în hidroxid de sodiu şi hidrogen.
Ionii de CI', transfotmîndu-se în atomi neutri de asemenea descompun
apa şi dau naştere la acid clorhidric şi oxigen. în scopul evitării acţiunii
agresive a produşilor electrolizei sub electrod se aplică o căptuşeală
hidrofilă, care va asigura acumularea acestor substanţe nocive la hotarul
contactării electrodului cu căptuşeala şi în aşa mod nu va acţiona asupra
pielii.
Sub catod în ţesut creşte conţinutul de clor, histaminăv
acetilcolină, adrenalină, potasiu, sodiu, se micşorează activitatea
colinesterazei, ceea ce contribuie la creşterea excitabilităţii ţesutului
(nervos şi muscular), asigură apariţia hiperemiei pronunţate a pielii,

37
creşte permeabilitatea mem-
I M anelor celulare. Acest fenomen se numeşte catelectroto- IIIIN Sub
anod se observă, dimpotrivă, micşorarea conţinutului ilr sodiu,
histamină, şi creşterea activităţii colinesterazei,
' "iiţinutului de clor, micşorarea excitabilităţii ţesuturilor în mm a
hiperpolarizării membranei celulare. Acest fenomen « numeşte
anelectrotonus. Modificările excitabilităţii sînt ' iMisidcrabile la
aplicarea electrozilor, de exemplu, pentru micşorarea durerii.
Asupra fibrelor nervoase senzitive efectul curentului l'ulvanic este
mai pronunţat la anod, unde se produce o 'K Adere evidentă a
excitabilităţii. în aceste condiţii apare i I' ciul analgezic, care implică şi
blocarea transmiterii impulsurilor nervoase. Este probabilă includerea
mecanismului ncuroumoral prin eliberarea substanţelor de tip endor-
Imic şi encefalinic care, la nivelul sistemului nervos central, voi bloca
transmiterea influxurilor dureroase.
Efectul curentului galvanic asupra fibrelor nervoase motoare este
mai pronunţat la catod prin creşterea exci- liihilităţii conexiunilor
neuromusculare. în cazul cînd in- icnsitatea curentului galvanic şi durata
curei este prelungită, uccst efect se inversează, adică apare fenomenul
hiperpola- 1 1 /Ar ii membranei celulare pînă la apariţia inexcitabilităţii
(depresia catodică). Intensitatea mare a curentului aplicat poate provoca
chiar de la începutul tratamentului o con- liacţie spastică dureroasă.
Contracţia tetaniformă se men- ţlnc pe toată durata trecerii curentului
galvanic. Efectele notate sînt mai pronunţate în cazul sindromului de
neuron motor periferic, în special în tratamentul parezelor şi paraliziilor.
Fibrele vasomotorii ale vaselor sangvine periferice reacţionează la
închiderea circuitului de curent continuu prin vasoconstricţie de foarte
scurtă durată. După aseastă reacţie lianzitorie apare vasodilataţia şi
hiperemia pronunţată la ambii poli atît sub electrozi, cît şi pe tot traseul
circuitului electric respectiv, atît cutanant cît şi profund (muscular).
Expresivitatea vasodilataţiei şi prelungirea acesteia în timp depinde de
gradul stimulării mastocitelor cu eliberarea de histamină. După
terminarea procedurii aceste fenomene se menţin 1,5-2 ore şi dispar
treptat.
în unele cazuri poate să apară în locul aplicării electrozilor un uşor

38
prurit local care nu este o manifestare de alergie. Musculatura striată sub
anod pierde în anumită măsură excitabilitatea, în special din cauza
modificărilor apărute în structurile neuromusculare şi în fibrele nervoase.
Vasodilataţia contribuie la transportul substanţelor biologic active, dar
are şi un efect de alcalinizare locală, ceea ce în final asigură
decontractarea şi miorelaxarea, fenomene foarte importante în sindromul
de neuron motor periferic.
Galvanizarea amplifică circulaţia sangvină şi limfatică locală
influenţînd pozitiv asupra proceselor de resorbţie în muşchi şi ţesutul
celular subcutanant. în acelaşi timp are un efect de troficizare prin
stimularea proceselor de regenerare.
La baza efectului curativ al curentului galvanic se găsesc reflexele
segmentare care apar la aplicarea electrozilor în zonele reflexogene şi în
aşa mod se influenţează asupra organului lezat. Efectul curativ se obţine
de asemenea prin abolirea reflexului segmentär patologic. în condiţiile
unui dezechilibru evident în sistemul nervos vegetativ sub influenţa
curentului galvanic apare echilibrarea tonusului simpaticului şi
parasimpaticului. Influenţa asupra stării funcţionale a centrilor nervoşi
(de exemplu zona gulerului după Şcerbak) contribuie la ameliorarea
capacităţiilor adaptive ale organismului, factor curativ principal în
majoritatea bolilor.
Curentul galvanic are efecte diverse asupra sistemului nervos
central în dependenţă de sensul scurgerii. Curentul descendent (anodul
proximal faţă de SNC) provoacă la animale electronarcoza, iar la om
asigură apariţia efectelor sedative şi calmante. Curentul ascendent (catod
proximal faţă de SNC) provoacă la animale crampe musculare, iar la om
hiperreflexie musculară.
Astfel, la baza acţiunii biologice a curentului continuu galvanic se
găsesc procesele electrolizei, care modifică concentraţia ionilor în celule
şi ţesuturi odată cu apariţia fenomenelor polarizatoare. Ele contribuie la
excitarea receptorilor şi la desfăşurarea reacţiilor reflexe cu caracter local
sau general. Hiperemia locală se va menţine 1,5-2 ore cu deschiderea
evidentă a capilarelor de rezervă, creşterea permeabilităţii vasculare,
accelerarea circulaţiei sangvine şi limfatice, ceea ce în final contribuie la
ameliorarea resorbţiei produselor deregenerării. Se îmbunătăţeşte

39
metabolismul ţesuturilor şi apare stimularea proceselor oxido-reductive.
Proprietăţile fizico-chimice ale plasmei sangvine se modifică, în pccial
creşte electroconductibilitatea şi stabilitatea termică ,i proteinelor
plasmatice, creşte rezistenţa mecanică a eri- ltocitelor. Sub influenţa
galvanizării se observă resorbţia infiltratelor în procesele inflamatoare
cronice, ramolirea şi resorbţia cicatricelor, se ameliorează regenerarea
ţesutului osos, a nervilor, apare efectul analgetic.
Curentul continuu acţionează nu numai în locul aplicării
electrozilor, ci şi asupra altor ţesuturi şi organe, în primul i înd inervate
din segmentul corespunzător al măduvei spinării. Galvanizarea
stimulează funcţia regulatoare a sistemului nervos şi endocrin, activează
funcţia sistemului simpato- adrenalinic şi colinergic, contribuie la
normalizarea funcţiilor secretoare şi motoare ale organelor digestive,
stimulează procesele trofice şi energetice în organism, creşte reac-
tivitatea şi rezistenţa organismului la acţiunea factorilor externi.
Galvanizarea generală contribuie la creşterea numărului de leucocite în
sînge, creşte V.S.E., se amplifică hemodinamica, se micşorează
frecvenţa cardiacă, creşte metabolismul (glucidic, proteic). Curentul
continuu de intensitate mică (densitatea curentului 0,05mA/cm2)
contribuie la accelerarea circulaţiei coronariene, absorbţiei oxigenului în
miocard şi depozitării glicogenului. Curentul de intensitate mare,
dimpotrivă, are un efect negativ asupra miocardului.Aparatele de
galvanizare produc de obicei curent galvanic simplu, dar unele sînt
prevăzute cu regim de lucru ca generator de curent de frecvenţă joasă.
Aparatele moderne sînt de gradul 2 de protecţie pentru pacienţi care
indiferent de defecţiune nu se scurtcircuitează prin bolnav şi nu se leagă
cu pămîntul. Ele pot fi utilizate în diferite condiţii, inclusiv la domiciliu.
în calitate de sursă de curent continuu pentru galvanizare se
utilizează aparate simple care includ redresorul de curent alternativ cu
filtru, miliampermetrul, ponteţiometrul pentru varierea intensităţii
curentului şi comutatorul pentru transferul scării aparatului la 5 şi 50 mA,
lampa de semnalizare şi întrerupătorul aparatului, bornele pentru conec-
tarea firelor cu electrozi cu indicaţia polarităţii (fig. 3).

40
 Metoda de aplicare
Pentru aplicarea curentului continuu sînt utilizaţi:
1. electrozi, o placă confecţionată din plumb ori cositor;
2. electrozi confecţionaţi din ţesut îmbibat cu grafit (plombagină);
3. băi galvanice pentru membre, ochi, urechi.înaintea fiecărei
şedinţe de curent galvanic se verifică poziţia cursorului potenţiometrului
care va fi situată la inii nsitatea „O“. Conectarea aparatului în circuit este
semn alată prin aprinderea becului de control. în timp ce reţeaua ■ li l
irică a aparatului se ajustează (cca 3 min.) asistenta i \aminează
tegumentele care vor fi supuse tratamentului.
După degresarea pielii pe porţiunile indicate de medic •a i are nu
sînt lezate se aplică comprese hidrofile confecţiona te din tifon sau
burete de bumbac, căptuşeli hidrofile cu i iosimea de cca 2 mm; înainte
de aplicare sînt umezite bine « u apă fierbinte şi stoarse, după ce deasupra
lor sînt instalaţi electrozii metalici. Pentru un contact mai sigur cu
tegumentul, electrozii se fixează cu ajutorul bandajului de cauciuc ori
ţesut elastic, iar în majoritatea cazurilor se folosesc săculeţe i u nisip.
Galvanizarea se poate realiza prin situarea electrozilor indiferenţi (de
regulă, catod) faţă de cei activi (de icgulă, anod) în poziţie longitudinală,
transversală sau obli- i ă. Distanţa dintre electrozi trebuie să nu fie mai
mică decît 1/2 din suprafaţa căptuşelii hidrofile a elecrozilor. în funcţie
de poziţia electrozilor aplicarea fa vi bipolară cînd electrozii ui aceeaşi
dimensiune, sau unipolară cînd polul, de regulă .modul (+), este conectat

41
cu un electrod mic, ceea ce concentrează întreaga acţiune prin densitatea
mare a curentului. Pentru electrozii mari densitatea curentului va fi pînă
la 0,(12 mA/cm2, iar pentru cei mici, pînă la 0,1-0,2 mA/cm2.
Asistenta explică bolnavului caracterul senzaţiilor aparente sub
electrozi în timpul aplicării curentului. Senzaţia de înţepătură
permanentă cu micşorare pe parcursul şedinţei este criteriul de acţiuni
optimale. Apariţia senzaţiei de durere sau usturime arată că procedura nu
este efectuată corect din punct de vedere tehnic. în cazul acesta se reduce
intensitatea şi se deconecteză aparatul din circuit, după care se verifică
din nou starea pielii şi a electrozilor.
în condiţii normale, la finalul procedurii cursorul potenţiometrului
se va deplasa lent în poziţia iniţială, curentul reţelei se va întrerupe, firele
se vor deconecta de la aparat şi după înlăturarea electrozilor se vor
examina regiunile pielii supuse galvanizării. în caz de contact al
electrodului metalic cu pielea şi apariţia arsurii, leziunea se prelucrează
cu soluţie etilică de tanin 10% sau soluţie de permanganat de potasiu
(5%).
Dozarea curentului se efectuează după densitatea lui şi depinde de
sensibilitatea pielii la acţiunea curentului continuu pe diferite regiuni ale
corpului. Pentru adulţi densitatea iniţială a curentului este acceptabilă în
limitele de 0,01mA/ cm2, iar pentru copii, cca 0,03-0,08 mA/cm2. Durata
şedinţei este de la 6-10 pînă la 20-30 min., iar seria de tratament include
10-20 şedinţe efectuate peste o zi ori zilnic.
în timpul procedurii bolnavul nu va citi, vorbi sau dormi. După
şedinţă bolnavul se va odihni cca 20-30 min.
Indicaţii pentru galvanizare:
în bolile interne: boala hipertonică (grad I şi II), astmul bronşic,
colita, pancreatita, ulcerul gastric şi duodenal, scle- rodermia.
Bolile sistemului nervos: nevrita, plexita, radiculita, ne-
uromiozita, leziunile nervilor periferici, ale creierului şi mă- duvei
spinării, encefalita, mielita, ateroscleroza vaselor creierului, nevroza,
migrena, solarita.
Pe scară largă galvanizarea este indicată în procese algice diverse
(mialgii, bursite,tendinite, artroze, poliartrită reumatoidă în faza de
acalmie etc.), în stări posttraumatice sau traumatice (entorse, luxaţii,

42
contuzii, fracturi), tulburările circulaţiei arteriale periferice (acrocianoza,
boala şi sindromul Raynaud, cefalee vasomotorie etc.), în hemiplegii
după accidentul vascular cerebral (AVC), în paralizii şi pareze după
leziuni de neuron motor periferic. Galvanizarea se aplică în diverse boli
dermatologice, ginecologice, oftal- matologice etc.
Contraindicaţii: boli acute inflamatorii cu puroi, insuficienţă
circulatorie de gradul IIB-III, hipertensiune arterială stadiul III, stări
febrile, exemă, dermatită, traumatismul pielii în regiunea aplicării
electrozilor, sindroame hemoragi- p.ire, intoleranţă la curent electric,
boli neoplazice, boli infectocontagioase acute, corpi metalici în ţesuturi.

3.2. ELECTROFOREZA MEDICAMENTOASĂ

Electroforeza medicamentoasă este o metodă de elec- Imterapie în
care se acţionează asupra organismului concomitent cu curent continuu
şi substanţă medicamentoasă, cure pătrunde în organism prin tegument
sau mucoase sub influenţa curentului.
Electroforeza este posibilă numai în cazul substanţelor care se
disociază în ioni (electroliţi sau ioni absorbiţi în soluţie). Gradul de
disociere electrolitică a substanţelor depinde de proprietăţile solventului
(permetivitatea dielectri- că), valenţa şi concentraţia substanţei.
Permetivitatea die- lectrică a solventului este determinată de proprietatea
acestuia de a forma în jurul ionilor pătura hidrată. Cu cît e mai marc
permetivitatea dielectrică, cu atît e mai mare capacitatea de disociere,
deoarece pătura hidrată opune interacţiunea ionilor cu sarcinile opuse.
Această proprietate este foarte pronunţată pentru apă, care se utilizează
în calitate de solvent. Cu cît valenţa e mai mică, cu atît e mai pronunţat
gradul disocierii electrolitice. Diminuarea concentraţiei substanţei în
soluţie asigură creşterea gradului de disociere.
Electroforeza depinde de asemenea de electroconduc- tibilitatea
soluţiei medicamentoase. Fiecare substanţă are o concentraţie optimă la
care electroconductibilitatea soluţiei este maximă. De exemplu,
electroconductibilitatea soluţiei de novocaină este maximă la
concentraţia de 4-10%, potasiu, iod — 5%, ihtiol — 30%.
Electroforeza medicamentoasă necesită concentraţii infime a
remediilor, şi dimpotrivă, concentraţia mare are o influenţă nefavorabilă

43
asupra metabolismului ţesuturilor sub electroni. Substanţa
medicamentoasă se introduce în organism de la polul cu acelaşi semn al
electrodului şi părţii active a substanţei care va fi introdusă prin
electroforeză în organism (tab.2.).
Tabelul 2.
SUBSTANŢELE CHIMICE MEDICAMENTOASE ŞI POLARITATEA
ELECTROFOREZEI

Remediu Polaritate Remediu Polaritate

I II I II
adrenalină + histamină +
amidopirină + histidină +
aminazină + iod —

analgină — ihtiol —
atropină + intol —
acetilcolină + litiu +
acid ascorbinic — lidază +
acid glutaminic — lidocaină +
acid nicotinic — lobelină +
acid salicilic — magneziu +
brom — mezaton +
barbamilă + metionină +
biomicină + neomicină —

clor — novocaină +
calciu + novocainamidată +
cobalt + no-şpa +
trasylol + obzidan +
cofeină + oxitetracilină +
diazepam + papaverină +
dibazol + pilocarpină +
dimedrol + platefilină +
efedrină + prozerină +
elenium + rezerpină +
etilmorfină + streptomicină +

44
 eritromicină + stricnină +

Remediu Polarita Remediu Polaritate

I te I II
II
galoperidol + strofantină +
gangleron + teofilină —
liialuronidază + tetraciclină +
GABA (radical) — tripsină —
lieparină — trental +
hidrocortizon — zinc +

in cazurile cînd este necesar de a introduce ambele l>.w(i active

ale substanţei remediu se aplică pe ambii elec- 11 «>/i (poluri) la diferite
valori ale pH-ului (tab. 3).
Tabelul 3.
SUBSTANŢE CHIMICE MEDICAMENTOASE CU POLARITATEA
ELECTROFOREZEI DUBLE
Remediu Polaritate Polaritate
(+) (-)

chimotripsină pH 0-8,3 pH 8,3-14,0

dczoxi ribonuclează pH 0-5,0 pH 10,7-14,0
hialuronidază pH 0-5,7 pH 5,7-14,0
lizozim pH 0-10,7 pH 10,7-14,0
metieonină pH 0-3,7 pH 7,6-8,0
ulionuclează pH 0-8,0 pH 8,0-14,0
tripsină pH 0-10,5 pH 10,5-14,0

în calitate de solvent se utilizează apa distilată, soluţia i/otomică de

clorură de sodiu, iar în unele cazuri soluţiile tampon (cînd e necesar de a
menţine pH — pentru activitatea remediului). Pentru substanţele
nesolubile în apă (hidro- tobc) se poate utiliza solventul dimetilsulfoxid
(DMSO) în concentraţie de 20-50% în soluţie acvatică. DMSO nu se
descompune sub influenţa cîmpului de curent continuu, pre- cura nu se

45
modifică nici structura chimică a substanţei dizolvate în acest solvent.
DMSO posedă capacitatea de a pătrunde prin membranele biologice fără
să le atace şi să transporte în aceşt mod substanţele medicamentoase de
2-4 ori mai intens comparativ cu soluţiile acvatice.
Particularităţile electroforezei medicamentoase sînt următoarele:
1. acţiunea dozelor mici ale remediului;
2. acumularea acestuia în piele;
3. depozitarea cu distribuţie lentă în organism;
4. excreţia lentă;
5. acţiunea propagată în afara locului de aplicare.
în anumite cazuri se creează posibilitatea introducerii
medicamentelor în focarul leziunii. Introducerea substanţei
medicamentoase nu provoacă senzaţii dureroase, precum nu cere condiţii
deosebite (sterilizarea). Condiţiile care determină cantitatea de substanţă
activă pătrunsă în organism sînt următoarele:
— viteza de migrare a ionilor, particulelor sau radicalelor;
— puritatea şi pH-ul soluţiei;
— suprafaţa electrozilor;
— intensitatea curentului electric;
— durata aplicării.
Indicaţiile de bază ale electroforezei medicamentoase sînt
determinate pe de o parte de indicaţiile generale ale aplicării curentului
continuu (galvanizarea, impulsuri unidirecţionale), iar pe de altă parte de
activitatea farmacologică a substanţei administrate.
Contraindicaţiile sînt în principiu aceleaşi ca şi pentru aplicarea
curentului continuu cu verificarea contraindicaţi- ilor pentru substanţa
medicamentoasă utilizată.
Electroforeza substanţelor medicamentoase se foloseşte pe scară
largă în fizioterapie, deoarece indicaţiile pentru administrarea remediilor
sînt foarte largi, iar efectul curativ în aceste procedee este foarte
pronunţat.Concomitent electroforeza are şi unele dezavantaje caic în linii
generale sînt determinate de imposibilitatea apre- i ierii exacte a cantităţii
de substanţă medicamentoasă pă- «iunsă transtegumentar şi de consumul
ineficient al sub- sianţei prin cantitatea mare de soluţie ce rămîne în com-
presă. în scopul evitării acestor dezavantaje şi a creşterii eficacităţii

46
tratamentului prin ionoforeză se rercurge la diverse modificări ale
tehnicii de aplicare.
Actualmente administrarea remediilor prin ionoforeză este studiată
pentru majoritatea substanţelor medicamentoase, dar se recurge cu
siguranţă la electroforeza următoarelor medicamente:
a) clorura de calciu (1%) se aplică la anod. Efectul este antialgic,
sedativ şi antialergic. Efectul substitutiv local şi general are valoare în
cazul de osteoporoză, algoneurodis- trofie, stare posttraumatică,
spasmofilie;
b) histamina se aplică la anod în concentraţie de 1:10000 (0,01%)
şi are acţiune locală şi distantă, provoacă dilatarea arteriolară şi scăderea
tensiunii arteriale, creşterea permeabilităţii capilare, activează
fagocitoza, asigură creşterea secreţiei gastrice şi a bilei. Este indicată în
nevralgii, nevrite, mialgii, artropatii şi arteriopatii cronice, în unele forme
de reumatism abarticular, lombosciatica prin hernie de disc, boala şi
sindromul Raynaud, trombageita obliterantă în faza dc remisiune. Este
contraindicată în astm bronşic, ulcer gastric şi duodenal, tuberculoză
pulmonară sau extrapulmo- nară, hipersensibilitate la histamină;
c) lidocaina se aplică în concentraţie de 1-2% la anod, pentru
obţinerea efectului anestezic şi trofic prin vasodilata- ţie. Se utilizează de
asemenea în scopul accentuării efectului anestezic al curentului electric
şi este indicată în lomboscia- tică, diferite tipuri de algii;
d) hialuironidaza se aplică la anod în concentraţie de 150 U.I./250
ml soluţie. Asigură apariţia resorbţiei edemelor şi exudatelor, efectului
antialgic, hiperemiei prelungite şi mai important este fragmentarea
macrostructurilor de colagen prin mecanism chimic (analogic alfa-
chimiotripsinei). Este utilizată alături de ultrasunete cu indicaţie în
special în bolile cu retracţii sau redori articulare, scăderea mobilităţii,
retracţii tendinoase, cicatrice retractile, hiperproducţie de cheloid;
e) preparatele cortizonice se aplică la catod în concentraţie de 12-
15 mg % cu efect antiinflamator şi antialgic. Sînt indicate în reumatisme
degenerative abarticulare, inflamatorii cu evoluţie cronică cu dureri
pronunţate, greu reversibile. Produsele de hidrocortizon pot fi aplicate
doar cînd există o contraindicaţie pentru tratamentul general cu
cortizonice (diabet zaharat, hipertensiune arterială etc).

47
 Sînt cunoscute diferite modificări ale electroforezei. Printre
acestea poate fi notată metoda de electroforeză prolongată. în acest scop
se utilizează un aparat de curent galvanic de dimensiuni mici, alimentat
de o baterie alcalină (de tip Crona) ori acumulator cu reîncărcare.
Electrozii hidrofili asigură intensitatea curentului de cca 150 mkA
(densitatea 5-6 mkA/cm2) şi durata procedurii 24-48-72 ore.
Microelectroforeza este o metodă în care remediul se aplică direct
pe punctele activităţii biologice. Durata acţiunii curentului printr-un
electrod activ mic pe fiecare punct nu va depăşi 2 min.
Metoda electroforezei medicamentoase labile constă în deplasarea
lentă a electrodului activ în timpul procedurii. Această metodă asigură
acţiunea curentului şi substanţei medicamentoase pe o suprafaţă mare
(de-a lungul nervilor, vaselor etc.) şi evitarea acţiunii îndelungate asupra
unei porţiuni izolate a pielii. în acest mod dispare fenomenul de adaptare
la acţiunea continuă a excitantului şi creşte depozitarea substanţei
medicamentoase.
Actualmente o metodă efectivă de electroforeză medicamentoasă
este considerată aplicarea intratisulară (intra- viscerală) a remediului.
Printre acestea poate fi evidenţiatămetoda electroforezei intrapulmonare.
în acest caz se recurge la ambianţa administrării preparatelor
farmacologice pe diverse căi (per os, subcutanat, intramuscular,
intravenos, rlc.) cu galvanizarea concomitentă sau ulterioară prin apli-
carea electrozilor pe cutia toracică în proecţia regiunii procesului
patologic pulmonar.

48
 Electroforeza-vid este o metodă fizioterapeutică combinată în care
asupra organismului se acţionează concomitent local cu vid dozat (pînă
la 40-13, 3 kPa) şi curent electric continuu sau impulsuri (şocuri) cu
aplicaţia substanţelor hirmacologice. Prin această metodă substanţa
farmacologică pătrunde mai adînc în ţesut şi creează un depozit de
concentraţie evidentă, precum şi în direct stimulează procesele
metabolice, regenerative în zona de influenţă. în anumite cazuri este
necesar de a acţiona în prealabil asupra zonei
de administrare a substanţei prin electroforeză
cu ultrasunet, cîmp electric de frecvenţă
ultraînaltă sau microunde. Numai după această
pregătire prealabilă a ţesutului se aplică
electroforeză.
Metoda aplicării electroforezei me-
dicamentoase nu diferă esenţial de cea a
galvanizării. Dintre metodele speciale de
electroforeză mai frecvent sînt aplicate:
1. Galvanizarea şi electroforeză generală
(Vermel, fig. 4). Poziţia — decubit dorsal. Un
electrod cu suprafaţa de 300 cm2 se aplică în
regiune interscapulară, conectat cu un pol, alţii
doi cu dimensiunea de 150 cm2 sînt situaţi în
regiunea muşchilor gastrocnemieni şi se unesc
cu al doilea pol. Intensitatea curentului este de
la 3-5-10 pînă Ia 15-30 mA. Durata procedurii este de 10-15-20 min.
pentru copii şi15-20-30 min. pentru maturi şi se efectuează peste o zi,
seria de tratament constă din 15-20 şedinţe. Remediul medicamentos se
administrează prin electrodul interscapular.

49
Fig. 5. Gulerul galvanic după Scherbak

2. Galvanizarea şi electroforeza zonei gulerului (gulerul galvanic

după Scherbak, fig. 5). Poziţia — decubit. Un electrod în formă de guler
cu suprafaţa de la 400-600 pînă la 800- 1200 cm2 este situat în regiunea
centurii scapulare şi conectat cu polul pozitiv, al doilea electrod cu
suprafaţa de 400-

Fig. 6. Galvanizarea zonei trohanterice (chiloţi galvanici după Scherbak).

600 cm2 este situat în regiunea lombosacrală şi conectat cu polul negativ.

în prima şedinţă intensitatea curentului este de 6 mA, iar durata de 6 min.
Fiecare următoare şedinţă este însoţită de creşterea intensităţii şi duratei
cu 2 unităţi pînă laobţinerea corespunzătoare a 16 raA şi 16 min.
Procedurile se efectuează în fiecare zi sau peste o zi, iar seria de tratament
include 15-25 şedinţe. Substanţa medicamentoasă se administrează de
obicei prin electrodul gulerului, respectînd polaritatea. Intensitatea
curentului este de la 5-10 mA în primele şedinţe şi pînă la 15-30 mA în
şedinţele ulterioare. Durata procedurii pentru copii este 10-15-20 min.,
pentru maturi, de 15-20-30 min., în fiecare zi ori peste o zi; seria de
tratament include 10-20 şedinţe.

50
 3. Galvanizarea zonei trohanterice (chiloţi galvanici după
Scherbak, fig. 6). Poziţia — decubit dorsal. Un electrod cu suprafaţa de
300-400 cm2 este situat în zona lombosacrală si conectat cu polul pozitiv,
iar ceilalţi doi electrozi cu suprafaţa de 200 cm2 fiecare sînt situaţi pe
suprafaţa anterioară a părţii superioare a coapsei şi conectaţi cu polul
negativ.
Intensitatea curentului şi durata şedinţei cresc zi de zi de la 6 mA
şi 6 min. pînă la 16 mA şi 16 min. Cura include 15- 20 şedinţe. Substanţa
medicamentoasă este administrată prin electrodul sacrolombar, iar în
dependenţă de necesitate ori administrare a două
remedii cu polaritate opusă, prin electrozii de pe
coapsă. Intensitatea curentului este de 5-10mA,
dar poate fi mărită pînă la 15-30 mA. Durata
şedinţei este de 15-20-30 min. pe zi sau peste o
zi; cura constituie 10-20 şedinţe.
4. Galvanizarea şi electroforeza regiunii
coloanei vertebrale (fig.7).
Poziţia — decubit dorsal. Distribuţia
electrozilor este longitudinală: un electrod cu
Fig. 7. Galvanizarea şi
suprafaţa de 100-150 cm2 este situat în regiunea electroforeza zonei
segmentului inferior cervical şi superior toracal coloanei vertebrale
al coloanei vertebrale şi conectat cu polul
pozitiv, iar alt electrod de aceeaşi dimensiune este situat în regiunea
segmentului sacrolombar şi conectat cu polul negativ. Intensitatea curen-
tului este de 10-15 mA, durata şedinţei de 20-30 min. Cura include 10-
15 şedinţe peste o zi. Substanţa medicamentoasă se administrează prin
electrodul superior.

51
 5. Galvanizarea şi electroforeza zonei
plexului brahial (fig. 8). Poziţia — decubit ori
şezut pe scaun. Distribuţia electrozilor este
longitudinală. Un electrod cu suprafaţa de 50-
150 cm2 este situat în regiunea supraclaviculară
dreaptă ori stîngă, iar altul de aceeaşi di-
mensiune, pe suprafaţa palmei aceleiaşi mîini.
Distribuţia transversală a electrozilor în caz de
necesitate se realizează prin amplasarea unuia
Fig. 8. Galvanizarea
şi electroforeza din electrozi în zona supraclaviculară, iar al
zonei plexului doilea în
brahial
regiunea scapulară de aceeaşi parte. Intensitatea
curentului este de 5-10-15 mA. Durata şedinţei
este de 10-20-30 min. pe zi ori peste o zi. Cura
include 10-15-20 şedinţe. Remediul este
administrat prin regiunea supraclaviculară
conform polarităţii particulelor active.
6. Galvanizarea şi electroforeza zonei
nervului sciatic (fig. 9). Poziţia bolnavului —
decubit. Distribuţia electrozilor este
longitudinală ori transversală, în distribuţia
longitudinală un electrod cu suprafaţa de 100-
300 cm2 este situat în regiunea lombosacrală sau
în locul apariţiei nervului sciatic. Electrodul al
doilea de aceeaşi dimensiune se situează în
şi electroforeza
zonei nervului regiunea marginii externe a muşchiului
sciatic gastrocnemian. Distribuţia transversală constă în
amplasarea unui electrod în regiunea
lombosacrală sau în locul formării nervului sciatic, conectat cu un pol, al
doilea este iliiat pe suprafaţa anterioară a coapsei şi se conectează la polul
opus.
Intensitatea curentului aplicat este de 10-15-20 mA, durata şedinţei
de la 10-15 pînă la 20-30 min. Cura constituie In total 10-15-20 şedinţe,
care se efectuează peste o zi sau zilnic.
7. Băile hidroelectrice (fig. 10).

52
 Galvanizarea simplă se realizează prin intermediul unor cuve
(vase) cu apă sub formă de baie cvadricelulară, care constă din patru
celule de faianţă pentru mîini şi picioare.
a *»;
Cuvele suit înzestrate cu electrozi de căr-
bune. Apa, care de obicei acoperă inimile
pînă la 1/3 a umărului, iar picioarele pînă
la 1/2 a gambelor, urc temperatura de 36-
37°C. Circuitul galvanic se scurge prin
corpul pacientului. Aplicarea băii mo-
nocelulare se manifestă prin acţiunea
separată asupra unui membru situat în una
din cuve, iar în calitate de pol se utilizează
indi- l< tent un electrod cu suprafaţa de
Fig. 10. Baia
200 cm2şi care se situează, pi ntru hidroelectrică
tratamentul membrelor superioare, în
regiunea vertebrelor cervicale inferioare şi vertebrelor toracale superi-
oare, iar pentru cele inferioare, în regiunea lombară. în acest mod se
poate efectua tratamentul unicelular, bicelular, in sau cvadricelular, după
numărul membrelor incluse în circuitul electric.
Intensitatea curentului pînă la 30 mA se va aplica timp dc 15-20
min.
Pentru efectuarea electroforezei medicamentoase în apă sc adaugă
o soluţie de remediu.
8. Baia galvanică (Stanger). Se realizează cu cadă mare (200-300
1 apă), care este înzestrată cu 8 electrozi, ceea cepermite aplicarea
curentului galvanic longitudinal, transversal sau oblic. Suprafaţa de
contact a tegumentului cu apa este maximă, ceea ce permite trecerea unei
cantităţi mari de sarcină electrică (1000-1500 mA), fără a provoca
bolnavilor senzaţii neplăcute. Durata medie a unei băi variază între 15 şi
20 min. în caz de necesitate se poate completa cu efect termic prin
variaţia temperaturii apei între 37 şi 39°C. După baie, bolnavul trebuie
să se odihnească o jumătate de oră.

Electroterapia cu curent de impulsuri (şoc)

de frecvenţă joasă şi sonică

53
 Curentul continuu în direcţie (unidirecţional) se aplică pe larg în
electroterapie în formă de impulsuri (şocuri) repetate periodic. Curentul
care circulă cu pauză între impulsuri se numeşte întrerupt (intermitent),
iar fără pauză şi fără modificarea intensităţii impulsului se numeşte
curent continuu pulsatil.
Parametrii principali ai curentului de impulsuri sînt: 1. frecvenţa
de repetare a impulsurilor timp de 1 sec., care se exprimă în hertzi; 2.
durata fiecărui impuls; 3. forma impulsului, care este determinată de
panta frontului anterior şi posterior; 4. amplitudinea (intensitatea
curentului de impulsuri). în fizioterapie se aplică următoarele forme de
curenţi de impulsuri unidirecţionale:
1. Curent cu impulsuri de formă dreptunghiulară (curentul Leduc)
cu durata impulsului de la 0,1 pînă lai sec., fercvenţa de la 1 pînă la 160
Hz, care este aplicat în metoda electrosomnului, electroanalgeziei,
electrodiagnosticului şi electrostimulării.
2. Curent tetanizant cu impulsuri cuneiforme (triunghiulare) cu
durata de 1-1,5 ms, frecvenţa 100 Hz, care poate să se aplice în locul
curentului faradic în electrodiagnostic şi electrostimulare. Acest curent
provoacă contracţia musculară şi este folosit pentru excitarea muşchilor
(electrogimnastic).
3. Curent exponenţial (curentul Lapicque) în care impulsul creşte
şi scade în pantă lină, cu durata de 1,6-60 ms de diverse frecvenţe în
limita de 8-100 Hz. Se aplică în electro- diagnostic şi electrostimulare.
4. Curent diadinamic (curentul Bernard) de formă se-
misinusoidală cu frontul posterior al impulsului în formă de exponentă,
frecvenţa 50 şi 100 Hz, care se utilizează în aparatajul modern în 7 sau 9
variante. Se aplică în diadina- moterapie, diadinamoforeză şi
electrostimulare.

3. 3. ELECTROSOMNUL
Electrosomnul este o metodă de tratament prin acţiune asupra
creierului cu curent de impulsuri de frecvenţă joasă şi sonoră (1-130 Hz),
de formă dreptunghiulară, intensitate mică (1-3 mA) şi tensiune mică
(pînă la 50 V), care provoacă la o aplicare îndelungată somnolenţă şi
somn de diversă adîncime şi durată.

54
 Mecanismul electrosomnului, conform teoriei lui I.V. Pavlov,
poate fi explicat prin apariţia inhibiţiei de protecţie în sistemul nervos
central sub influenţa excitaţiilor slabe, monotone. Se consideră că în
timpul electrosomnului se observă un răspuns reflector la excitarea pielii
pleoapelor cu curent electric, precum şi acţinea directă a curentului
asupra structurilor hipotalamice care declanşează procesul de inhibiţie în
structurile corticale ale creierului. Probabil în acest proces se include şi
formaţiunea reticulară prin diminuarea influenţei tonizante a acesteia
asupra scoarţei cerebrale. în ansamblu aceste fenomene asigură apariţia
somnolenţei şi somnului. După procedură se activează sistemul limbic
cu apariţia stării de vigoare.
Se discută mecanismul umoral al electrosomnului în care sub
influenţa impulsurilor se elaborează substanţe chimice de ordinea
peptidelor opiatice.
în acţiunea fiziologică şi terapeutică a electrosomnului este
important fenomenul reducerii încordării emotive, influenţa pozitivă
asupra proceselor activităţii nervoase superioare, ameliorarea somnului
nocturn. Concomitent se observă creşterea eficacităţii remediilor
somnifere. Electro- somnul influenţează asupra excitabilităţii neuronilor
şi echilibrează raportul dintre potenţialul de repaus şi potenţialul de
acţiune, amplifică eficacitatea pompei „sodiu-potasiu“, modifică
permeabilitatea membranei neuronale şi conducerea excitaţiei,
facilitează transmiterea neuro-musculară. Amplificînd circulaţia
sangvină a creierului, electrosomnul normalizează funcţia trofică a
sistemului nervos, micşorează oboseala.
Actualmente mecanismul acţiunii electrosomnului poate fi
prezentat în următorul mod. Curentul de impulsuri provoacă excitarea
receptorilor senzitivi în zona inervaţiei nervului trigemen. Impulsaţia
eferentă ritmică prin fibrele nervului trigemen atinge celulele bipolare
ale nodului trigemen (Gasser), iar mai departe ajunge la nucleul senzitv
al nervului trigemen. Impulsaţia din acest nucleu prin diverse fibre
ajunge în scoarţa cerebrală predominant prin nucleele talamusului şi
hipotalamusului.
Spre deosebire de reacţiile reflectorii simple, realizate la nivelul
măduvei spinării, reacţiile declanşate la nivelul bulbului rahidian sînt
polifuncţionale prin vecinătatea centrelor vitale şi interrelaţiile dintre

55
acestea. Impulsaţia eferentă, apărută în aceste nuclee, modifică starea
funcţională a organismului — respiraţia, presiunea arterială, termore-
glarea, tonusul muscular etc. Prin intermediul hipofizei se influenţează
asupra glandelor endocrine şi în aşa mod se include lanţul umoral al
reglării funcţiei diferitelor organe şi sisteme. Astfel excitarea receptorilor
şi conexiunea arcului reflex la nivelul bulbului rahidian sînt fenomenele
principale ale mecanismului de influenţă curativă a electrosomnului.
Acţiunea directă a curentului asupra creierului este determinată de
scurgerea lui prin reţeaua vasculară care are o rezistenţa electrică mică.
Cu toate că densitatea cîmpuluielectric în aceste condiţii este mică,
apariţia efectelor neuro- liziologice este asigurată. în acest mod influenţa
reflectorie declanşată la nivelul receptorilor senzitivi este susţinută de
acţiunea directă subpragală a curentului asupra creierului, îmbinarea
acestor două forme de acţiune contribuie la deprimarea influenţei
activatoare a formaţiei reticulare a me- zencefalului asupra cortexului şi
activarea structurilor lim- bice, în special ale hipocampului. în urma
acţiunii reflexe şi a celei directe a impulsurilor de curent asupra
structurilor subcorticale se normalizează starea funcţională a sistemului
nervos central şi creşte influenţa regulatoare a acestuia asupra altor
sisteme ale organismului. De exemplu, influenţa electrosomnului asupra
sistemului cardiovascular se manifestă prin normalizarea reglării
nervoase a inimii, tonusului arterial şi a capilarilor, presiunii arteriale. în
aceste condiţii se normalizează de asemenea funcţia de coagulare şi
antico- agulare a sîngelui (hemostaza), apare tendinţa normalizării
componenţei sîngelui şi diminuarea
concentraţiei colesterolului în sînge.
Aparatajul electronic pentru
clectrosomn generează curent de
impulsuri dreptunghiulare, frecvenţa
cărora se selectează individual în
dependenţă de forma, stadiul maladiei,
starea funcţională a sistemului nervos
central. Fig. 11. Fioxarea electrozilor în
Frecvenţa poate fi modificată în limitele tratamentul cu electrsom
de la 1-130 Hz ori pînă la 160 Hz

56
(electroanalgezie). Durata fiecărui impuls este de 0,2-0,5 ms. Şedinţele
sînt efectuate în încăpere izolată şi cu iluminaţie redusă.
Pintre aparatele menite tratamentului cu electrosomn pot
menţionate cele de tipul Electroson (3C-2; 3C-3; 3C-4; 3C-5). Procedura
constă în aplicarea pe pleoapele ochilor închişi a 2 electrozi umectaţi cu
apă şi uniţi cu catodul, iaralţi 2 electrozi, umectaţi şi uniţi cu anodul, se
aplică în regiunea apofizelor mastoidene (fig. 11). La început se ac-
ţionează cu impulsuri de intensitate mică (2-8 mA), care provoacă o
senzaţie uşoară de înţepătură ori vibraţie. în cazul manifestărilor
nevrotice evidente şi excitabilitate pronunţată a sistemului nervos central
se utilizează frecvenţe joase (5-20 Hz). în cazul depresiei psihice a
bolnavului şi predominarea proceselor de inhibiţie a reglării neuroumo-
rale se utilizează o frecvenţă mai înaltă (40-100 Hz). Durata procedurii
în prima şedinţă este de 10-15 min., cu o creştere ulterioară pînă la 30-
40 min. Şedinţele se realizează peste o zi ori două zile la rînd cu
întrerupere la a trea zi. Cura de tratament include 10-20 şedinţe.
Electrosomnul în tratamentul bolii hipertonice de gradul I şi II se
aplică după metoda descrisă cu utilizarea curentului de frecvenţă a
impulsurilor în limitele 80-100-120 Hz, intensitatea pînă la senzaţia micii
vibraţii, durata şedinţei de 30-60 min. Cura include 12-15 şedinţe.
Electrosomnul în tratamentul bolii ulceroase a stomacului şi
duodenului se aplică după metoda descrisă cu scurgerea curentului în
direcţia oculomastodiană. Frecvenţa impulsurilor de 3,0-5,0 Hz,
intensitatea curentului se măreşte treptat cu 2 mA pînă la senzaţia de
„pulsaţii“ ori „vibraţii“ sub electrozii amplasaţi pe pleoape (cca 6-8 mA).
Durata şedinţei în timpul curei creşte treptat de la 8 pînă la 15 min., cura
include 10-15 şedinţe.
Electrosomnul în tratamentul bolii cardiace ischemice se aplică
după aceeaşi metodă la frecvenţa impulsurilor de 40-60 Hz, intensitatea
curentului pînă la senzaţia de vibraţie, durata şedinţei de 30-60 min., cura
include 15-20 şedinţe.
Concomitent cu procedura de electrosomn se poate efectua
electroforeza cu substanţe medicamentoase.
Indicaţile electrosomnului: bolile interne ( boala ischemică
cardiacă, boala hipertonică, ulcerul gastric şi duodenal, hipotireoza,
guta); bolile sistemului nervos (ateroscleroza vaselor sangvine cerebrale

57
în stadiu incipient, encefalopatia traumatică, sindromul hipotalamic,
migrena, neurastenia, sindromul astenic, psihoza maniac-depresivă,
schizofrenia).
Contraindicaţii: tumorile maligne, insuficienţa circulatorie de
gradul II-III, perioada acută a infarctului miocardului (3 săptămîni),
accidentul vascular cerebral în primele 2-3 luni, arahnoidita, isteria,
inflamarea pielii feţei, febră, inflamaţia ochilor, hemoragia şi
predispunerea la aceasta, intoleranţa individuală faţă de curentul electric,
atitudinea negativă a bolnavului faţă de metoda electrosomnului, pre-
zenţa metalelor în ţesutul creierului, ochilor ori al organelor auzului.

3. 4. ELECTROANALGEZIA PRIN IMPULSURI

DE SCURTĂ DURATĂ
Ea constă în acţiunea în regiunile dureroase ale organismului sau
în locul de trecere a nervilor şi trunchiului nervos cu curent de impulsuri
dreptunghiulare sau bipolare asimetrice cu durata de cca 0,05-0,3 ms şi
frecvenţa de 30- 120 Hz. Timpul de acţiune a impulsului este suficient
pentru excitarea fibrelor senzitive nervoase. Fibrele motoare şi muşchii
nu sînt supuşi excitaţiei de curentul electric de impulsuri cu o durată
foarte mică.
Acţiunea cu curent de impulsuri asupra coarnelor posterioare ale
măduvei spinării sau a nervilor care asigură un efect antinociceptiv
semnificativ poartă denumirea de ele- ctrostimulare transcutanată a
nervilor (Transcutaneous Ele- ctrical Nerve Stimulation-TENS).
Efectul electroanalgezic în această metodă fizioterape- utică poate
fi explicat pe baza teoriei „gate-control“, propusă de Melzack şi Wall
(1962) în sensul de „reglarea durerii la intrare“. Esenţialul acestei teorii
constă în excitarea predominantă a receptorilor periferici care nu se
referă la nocicepţie. Această impulsare aferentă ajunge pînă la centrii

58
vegetativi şi scoarţa cerebrală prin fibrele mielinice beta A. Prin
colateralele acestor fibre în substanţa gelatinoasă a măduvii spinării
impulsurile aferente excită interneuronii inhibitori, care selectiv „închid
poarta“ impulsaţiei aferente ce vine de la receptorii nociceptivi prin
fibrele fine delta A şi C.
Fig. 12. Poarta medulară
Fibrele A Substanţa gelatinoasă
(diametru mare) (intcrneuronul)

Conform celor expuse neuronii situaţi la nivelul substanţei

gelatinoase a lui Rolando (cordonul posterior al măduvei, loja II Rexed)
constituie un mecanism neuronal activ asemănător unei porţi (fig. 12).
Influxul nociceptiv vehiculat de fibrele cu diametrul mic stimulează
deschiderea porţii, fapt ce permite trecerea influxului nociceptiv spre
neuronii de transmisie. Stimularea electrică transcutanată excită fibrele
de calibru mare, capabile de asemenea săacţioneze la nivelul porţii, dar
de data aceasta inhibînd influxul aferent al fibrelor de calibru mic spre
neuroni de transmisie. Astfel mesajul nociceptiv se scurtcircuitează la
nivelul măduvei. Stimularea transcutanată a nervilor (TENS),
actualmente foarte frecventă şi cu succese bune, este aplicată în punctele
tradiţionale de acupunctură, deoarece este o metodă neinvazivă şi
nonnarcotică de control a durerii post- operatoare, în cazul de cistite,
pancreatite, anghine pectorale, tromboflebite şi dismenoree. Avantajul
acestei metode este selectivitatea acţiunii, absenţa efectelor secundare şi
a riscului supradozării, precum şi dimensiunile mici, foarte comode ale
aparatajului, ceea ce permite aplicarea la domiciliu. De obicei aceste
aparate sînt foarte mici, avînd o greutate de cca 200g şi sînt alimentate
de la baterie (9V, tip 6F22) ori alimentator (9V, tip AS 4 T). în aparatul

59
Electronica EPB-50-01(Rusia) şi în aparatul Calmostim NTS-02M
(România) curentul furnizat pe o sarcină de 1 kohm este reglabil între 0-
50 mA, iar frecvenţa impulsurilor este reglabilă între 15-200 Hz. De
regulă, electrodul activ (catodul) se aplică în zona dureroasă ori în
punctul de acupunctură. Anodul (marcat în roşu) de aceeaşi dimensiune,
ori ceva mai mare, se aplică în aceeaşi zonă a inervaţiei segmentare mai
jos de regiunea durerii ori a punctului motor. Pentru asigurarea
contactului cu tegumentul şi micşorarea rezistenţei electrice în prealabil
pielea se degresează cu o soluţie de alcool 70%, iar suprafaţa electrodului
se umectează cu soluţie (1%) de clorură de sodiu. Durata şedinţei nu
poate fi mai mare de 40-60 min. Cura poate include un număr mare de
şedinţe în dependenţă de durata sindromului nociceptiv, dar nu depăşeşte
6 luni. După un interval de 1-3 luni şedinţele electroanalgeziei se pot
relua.
Indicaţii: durerea acută. Durerea cronică se exclude mai puţin
efectiv.
Contraindicaţiile sînt neesenţiale şi de regulă sînt legate de
prezenţa electrostimulatoarelor la bolnavii cardiaci, graviditatea în
jumătatea a doua a sarcinii. Nu este admisă aplicarea în regiunea
sinusurilor carotice.

3. 5. ELECTROANALGEZIA CENTRALĂ
Electroanalgezia centrală este o metodă de influenţă asupra
sistemului nervos central cu curent electric pentru a provoca fenomenul
de parabioză. Curentul de impulsuri de intensitate mică provoacă apariţia
zonelor depresiei catodice în cortex şi micşorarea influenţei ascendente
a zonelor emotive ale hipotalamusului. Micşorarea torentului de in-
formaţii biologice din afara organismului în timpul analgezici electrice
contribuie la mobilizarea mecanismelor de autoreglare a sistemului
nervos central şi asigurarea protecţiei funcţiilor vitale ale organismului.
Excitarea ritmică cu impulsuri omogene de curent electric de intensitate
mică provoacă micşorarea activităţii şi apariţia stării parabiotice în
structurile formaţiunii reticulare cu micşorarea influenţei activatoare a
acesteia asupra cortexului cerebral. Acest fenomen este declanşat şi prin
excitarea structurilor limbice care blochează impulsurile formaţiunii

60
reticulare. Electroanalgezia centrală micşorează tonusul sistemului
simpato- adrenalinic, amplifică circulaţia sangvină periferică prin mic-
şorarea reacţiei angiospastice a vaselor, ameliorează micro- circulaţia,
echilibrează balanţa electrolitică prin ameliorarea circulaţiei renale. în
aceste condiţii apare o stare psiho- fiziologică deosebită prin modificarea
activităţii electrice a structurilor limbice. Se restituie echilibrul emotiv,
vegetativ şi hormonal în organism, ceea ce preintîmpină diverse leziuni
ale viscerelor. Această metodă de tratament are o influenţă sedativă şi
antistresorie, amplifică procesele de adaptare la condiţiile mediului
extern. Datorită amplificării procesului de inhibiţie în scoarţa cortexului
apare starea de calmare, evitarea stării de alertă, depresie, micşorarea
senzaţiilor algice, apariţia vioiciunii, dispoziţiei creatoare şi a
optimismului. Mecanismul de acţiune a electroanalgeziei centrale poate
fi explicat prin concepţia F. Z. Meerson (1987), care a demonstrat că
orice reacţie de stres iniţial trece prin stadiul de adaptare la situaţia
stresorie. Pentru menţinerea caracterului adaptiv această reacţie
declanşează sistemele de limitare a stresului. Activarea acestor sisteme
inhibă eliberarea factorului relizing al corticosteronului şi catico-
laminelor. Concomitent în creier se activează neuronii care elaborează
mediatori de tipul dopaminei, serotoniei, GABA, peptide opeate etc.
Activarea sistemelor de limitare a stresului amplifică biosinteza
neuropeptidelor cu elaborarea suplimentară a endorfinelor şi
encefalinelor, ceea ce în final asigură preîntîmpinarea leziunii viscerelor,
în special a cordului. în baza acestei concepţii în laboratorul prof. F. Z.
Meerson au fost experimentate diverse remedii care stimulau sistemul de
limitare a stresului emotiv precum şi electroanalgezia centrală (S.A.
Rodzievski, 1991) în scopul profilaxiei aritmiilor cardiace de geneză
stresorică. în scop de electroanalgezie centrală se utilizează aparatul
„LE- NAR“, care prezintă un generator de impulsuri de formă
dreptunghiulară cu acţiune prin electrozi situaţi pe craniul bolnavului.
Criteriul de eficienţă a tratamentului este apariţia senzaţiei de căldură în
membre, relaxarea muşchilor, roşeaţa pielii şi micşorarea tensiunii
emotive, dispariţia fobiei.
Respectînd toate precauţiile tehnicii securităţii tratamentului cu
curent electric şi verificînd starea tehnică a aparatajului, se aplică

61
electrozi prin căptuşele de 15-20 straturi de tifon umectate cu soluţie de
4-5% bicarbonat. Electrozii dublu conectaţi cu catodul (culoarea
albastră) se aplică pe frunte de asupra sprîncenelor, iar cei conectaţi cu
anodul de (culoare roşie) se aplică sub apofizele mastoidene în
vecinătatea vertebrelor cervicale. Este strict interzisă aplicarea
electrozilor pe pleoape şi în regiunea zonelor carotid- iene ale gîtului.
Pentru asigurarea efectului tranchilizant în prealabil se fixează
frecvenţa impulsurilor de 800-1000 Hz şi durata impulsurilor de 0,15-0,2
ms. Peste 10-15 min. după adaptarea pacientului la acest regim se
măreşte intensitatea pînă la 0,8- 1,2 mA. Intensitatea poate depăşi
valoarea de 1,2 mA numai în cazul necesităţii de analgezie. Procedura de
tranchilizare se întrerupe peste 40-50 min. prin micşorarea lentă a ampli-
tudinii pînă la zero. Cura include 10-15 şedinţe şi pe parcursul acesteia
se vor exclude alte aplicări fizioterapeutice ori utilizarea remediurilor
sedative şi hipotensive.
Indicaţii: metoda electroanalgeziei centrale este aplicată în
tratamentul nevrozelor generale, bolii hipertonice, bolii ischemice a
inimii, bolii ucleroase a stomacului şi duodenului, astmei bronşice etc.
Contraindicaţii: dereglările circulaţiei sangvine a creierului, starea
de comă, leziunile organice, traumatice ori infecţioase ale sistemului
nervos central, dereglările psihice, starea de ebrietate.

3.6. DIADINAMOTERAPIA
Metoda constă în acţiunea asupra organismului bolnavului a
curentului în formă sinusoidală redresat în fază simplă sau dublă cu
impulsuri de frecvenţă joasă. Intensitatea curentului e mică (<50 mA),
iar frontul posterior al impulsurilor e întins. Această metodă a fost
elaborată de medicul stomatolog P. Bernard (1950). Curenţii continui
sinusoidali se obţin prin redresarea fazei „plus“ a curentului alternativ cu
frecvenţa 50 Hz din reţea. în cea mai simplă variantă se utilizează curent
monofazat cu frecvenţa de 50 impulsuri/sec., ori bifazat cu frecvenţa de
100 impulsuri/sec. Toate formele de curenţi diadinamici au efect la polul
negativ^), care se consideră activ. Pentru a lărgi posibilităţile utilizării
curenţilor redresaţi în aparatajul modern sînt prevăzute diverse forme de
modulare şi programe de aplicare. Sînt utilizaţi următorii curenţi
diadinamici:

62
 1. Curentul monofazat de 50 Hz este un curent continuu cu un pol
pozitiv şi altul negativ care se obţine prin redresarea curentului alternativ
în faza pozitivă (fig. 13,1). Efectul principal este acţiunea excitatoare,
dar se înregistrează efectul analgezic şi spasmolitic temporar şi de
intensitate mică. Efectul de acomodare apare rapid.

2. Curentul bifazat se produce prin sumarea a 2 curenţi

monofazaţi de 50Hz la 1/2 perioadă (fig. 13, 2). La aplicarea acestui
curent sub electrozi apare senzaţia de înţepătură, arsură, iar la o
intensitare mai mare apare senzaţia de „vibraţie“. Sub influenţa acestor
curenţi creşte electrocon- ductibilitatea tegumentului şi pragul
sensibilităţii, se manifestă efectul analgezic şi inhibator. De regulă, se

63
utilizează pentru abolirea spasmelor şi durerii, pentru micşorarea re-
zistenţei electrice a ţesuturilor. Acest curent este indicat înreumatisme
degenerative, abarticulare, inflamatorii cronice în remisiune, precum şi
în stări posttraumatice, arteriopatii periferice incipiente.
'Ifenul de impulsuri omogene de curent mono şi bifazat provoacă
acomodarea rapidă şi oboseala aparatului neuro- muscular. în scopul
evitării acestui fenomen e necesară modularea (modificarea amplitudinii
şi frecvenţei) ori schimbarea cu alte forme de curenţi.
3. Curentul modulat în scurtă perioadă se prezintă ca alternanţa de
monofazat fix de 50Hz cu bifazat de 100Hz, fără pauză, peste 1 sec.(fig.
13,4). Alternanţa curenţilor evită acomodarea la curent monoton. Sub
influenţa acestui curent apare relaxarea musculară şi amplificarea
circulaţiei sangvine, dilatarea vaselor sangvine, creşterea temperaturii şi
a metabolismului ţesuturilor în locul aplicării electrodului, ceea ce în
final contribuie la procesul de resorbţie. Ansamblul de efecte terapeutice
ale acestui curent asigură preferinţa în afecţiuni cu evoluţie cronică,
precum şi în stări posttraumatice, arteriopatii incipiente, acrocianoze etc.
4. Curentul modulat în lungă perioadă se prezintă ca alternanţă de
monofazat fix de 50 Hz şi durata trenului de 4 sec. cu bifazat fix de 100
Hz şi durata trenului de 8 sec. Durata totală a modulaţiei este de 12
sec.(fig. 13,5). în primele 4 sec. bolnavul are senzaţia de contracţie
pronunţată a muşchilor sub electrozi, care se schimbă cu o vibraţie fină
în ultimele 8 sec. Prin aceasta se diminuează efectul „con-tracţie-
relaxare“ în muşchi şi dimpotrivă se amplifică acţiunea inhibatoare şi
analgezică. Din aceste considerente curentul în fază lungă este aplicat în
tratamentul nevralgiilor, nevritelor, mialgiilor, artralgiilor, episoadelor
dureroase abdominale, torticolisului discogen.
5. Curentul ritmic sincopat este o alternanţă dintre curentul
monofazat fix 50 Hz şi pauză (fig. 13.3). Sub influenţa acestui curent
contracţia musculară (1 sec.) alternează cu relaxarea (1 sec.), ceea ce
asigură electrostimularea musculaturii normal inervată în cazul atrofiei
musculare de inactivitate la bolnavii imobilizaţi în aparate gipsate.
Aparatajul confecţionat de diverse firme prevede multiple
combinaţii de modulare a curenţilor. Cea mai frecventă variantă este cea
cu ondulaţia curentului monofazat ori bifa- zat. In aceste cazuri

64
amplitudinea creşte şi descreşte lent, iar durata trenului de impulsuri şi
pauza dintre ele sînt diferite în diverse aparate de curenţi diadinamici
(fig. 13,6-7).

Mecanismul acţiunii curative

Curentul diadinamic se poate constata ca ambianţa componentei
de curent continuu galvanic cu agăţarea pe acesta a impulsurilor de
frecvenţă de 50 şi 100 Hz. Astfel efectul curativ al curenţilor diadinamici
este determinat de suma influenţei fiecărei componente. Acţiunea directă
a curenţilor diadinamici asupra ţesuturilor diferă prea puţin de influenţa
curentului galvanic. Pentru curenţii diadinamici, analogic curentului
galvanic, tegumentul prezintă o rezistenţă pronunţată. Ea este
determinată de rezistenţa ohmică a stratului cornos al pielii şi de
densitatea foarte mare a curentului în canalele excretoare ale glandelor
sudoripare. Canalele acestor glande formează calea principală de scur-
gere a curentului prin piele în organism. Pentru penetraţia curentului prin
aceste canale şi străbaterea rezistenţei stratului cornos epidermal se
consumă o mare parte de energie a curentului utilizat. Anume în aceste
regiuni de acţiune a curentului se dezvăluie o mare parte a reacţiilor
organismului de ordin obiectiv şi subiectiv. Curentul diadinamic modi-
fică continuu pe baza componentei galvanice raportul ionilor în
membranele celulare, în interiorul celulelor şi în spaţiul intercelular.
Modificarea raportului ionic constă cu precădere în creşterea relativă a
cantităţii ionilor de hidrogen la catod şi apariţia fenomenelor de
polarizare a membranelor celulare semipermeabile. Modificarea
structurii ionice a ţesuturilor şi apariţia curenţilor de polarizare contribuie
la devierea dispersiei coloizilor în celule şi a permeabilităţii
membranelor celulare, precum şi a proceselor metabolice. Aceste
fenomene sînt mai pronunţate la catod.
Acţiunea directă a curentului asupra receptorilor, modificarea pH-
ului tisular şi a structurii ionice în membranele semipermeabile provoacă
apariţia senzaţiei de arsură şi înţepare sub electrozi. Modificările locale
menţionate şi acţiunea directă a impulsurilor de curent asupra
receptorilor periferici determină desfăşurarea reacţiilor segmentare pe
cale reflexă şi în acest mod se declanşează reacţiile generale ale

65
organismului. Pe prim plan se evidenţiază hiperemia sub electrozi,
determinată de dilatarea vaselor şi creşterea fluxului sangvin în urma
influenţei directe a curentului şi elaborarea substanţelor active biologic.
Concomitent cu reacţiile organismului la acţiunea curentului continuu în
timpul aplicării curenţilor diadinamici, evident, apar reacţii dependente
de influenţa curentului de impulsuri. în special , în comparaţie cu efectul
curentului continuu, mai rapid se înregistrează modificarea concentraţiei
ionilor pe suprafaţa membranelor celulare şi dispersia proteinelor
protoplasmei celulare, ceea ce asigură o nouă stare funcţională a
ţesutului. Concentraţia ionilor pe suprafaţa membranelor celulare nu se
modifică esenţial.
Modificarea rapidă a concentraţiei ionilor în celulele musculare
sau în fibra nervoasă contribuie la apariţia contracţiei musculare ca
răspuns la intensitatea mică a curentului. Această reacţie este însoţită de
creşterea reflexă a fluxului sangvin în fibrele musculare excitate. Astfel
se evidenţiază două componente ale mecanismului de ameliorare a
fluxului sangvin în locul acţiunii curenţilor diadinamici. în aceste
condiţii influxul sangvin se realizează nu numai în ţesuturile dintre
electrozi, ci şi în anumite limite în regiunile corpului care au inervaţie
din acelaşi segment al măduvei spinării. De exemplu, acţiunea curenţilor
diadinamici în regiunea sacrolombară provoacă amplificarea circulaţiei
sangvine în muşchiul gastrocnemian.
Hiperemia provocată de curenţii diadinamici dispare peste o
jumătate de oră după finalizarea şedinţei. Reactivitatea ţesuturilor în
regiunea aplicării electrozilor, în aceeaşi măsură ca şi după galvanizare,
rămîne mare timp de cîteva zile.
Mecanismul analgetic al curenţilor diadinamici presupune mai
multe ipoteze. P. D. Bernard considera că la bază se situează creşterea
pragului de percepţie a durerii sub influenţa adaptării. Dar se ştie că în
timpul unei şedinţe acest fenomen nu este pronunţat în aşa măsură încît
să micşoreze senzaţiile durerii. In acelaşi timp acţiunea analgezică se
manifestă nu la finalul procedurii, ci imediat după apariţia senzaţiei
pronunţate de vibraţie. Pentru explicaţia fenomenului analgezic
actualmente se recurge la ipoteza despre cat- şi anelectroton, dar în
ultimul timp predomină teoria „gate-control“ (R. Malzack, P.D. Wall)

66
expusă mai sus.
Foarte pronunţată şi efectivă este acţiunea curenţilor diadinamici
asupra sistemului nervos. în primul rînd reacţionează la aplicarea
curenţilor sfera senzorială. La intensitatea joasă a curentului (0,5-1 mA)
sub electrozi apare senzaţia de arsură şi înţepare, analogic cu cea de la
acţiunea curentului galvanic. Amplificarea ulterioară a curentului
provoacă senzaţia de vibraţie, care acoperă în unele cazuri senzaţia de
arsură. în caz dacă ultima, dimpotrivă, se amplifică şi devine
insuportabilă, atunci procedura se amînă complet. Sistemele senzitivo-
senzoriale nu se acomodează la acţiunea curenţilor diadinamici din care
cauză senzaţia de arsură creşte cu timpul. Sub influenţa curenţilor
diadinamici starea funcţională a sistemului nervos central şi periferic se
îmbunătăţeşte, creşte electroexcitabilitatea scăzută a nervilor şi
muşchilor atacaţi de procesul patologic, precum şi labilitatea sistemului
nervos central. Mecanismul acţiunii curative a curenţilor diadinamici
depinde de reactivitatea organismului. Astfel senzaţiile enumerate mai
sus sînt insu-
portabile pentru organismul sănătos, pe cînd durerile radi- culare sub
acţiunea curenţilor diadinamici se micşorează sau dispar la apariţia
senzaţiei de vibrare.
Mecanismul analgetic al curenţilor diadinamici este consecinţa
excitării ritmice a exteroreceptorilor şi fibrelor musculare precum şi a
proprioreceptorilor din zona aplicării curentului. Impulsaţia aferentă
abundentă împiedică transmiterea impulsurilor nociceptive din regiunea
atacată de procesul patologic. Acţiunea îndelungată analgetică (>2 ore)
contribuie la apariţia proceselor metabolice în sistemul nervos odată cu
elaborarea mediatorilor şi a peptidelor opiate (enchefalina şi endorfina).
Concomitent cu micşorarea senzaţiei de durere se observă amplificarea
circulaţiei sangvine. Aceasta contribuie la micşorarea ischemiei şi a
fenomenelor de stază sangvină care favorizează menţinerea durerii. De
regulă, peste 2 ore după procedură durerea apare din nou, dar de la o
şedinţă la alta se micşorează esenţial. Aplicarea curenţilor diadinamici în
regiunea epi- gastrală nu modifică secreţia normală a stomacului. în
acuti- zarea bolii ulceroase a stomacului şi duodenului se observă sub
influenţa acestor curenţi micşorarea considerabilă a durerii şi a
disfuncţiilor dispeptice. Aplicarea curentului bise- miperiodal bifarat

67
ondulatoriu în cazul pancreatitei cronice micşorează durerea,
ameliorează funcţia de excreţie a pancreasului şi stimulează funcţia
glucocorticoidă a suprarenalelor.
Aparatele pentru tratamentul cu curenţi diadinamici sînt diverse.
Printre acestea sînt aparatul SNIM-1, Tonus-1, Tonus-2 (Rusia)
Neodinator-725 (RFG) şi DLADIN-3 (România). De regulă, ele au cel
puţin 6 regimuri de lucru: monofazat fix, difazat fix, cu perioadă scurtă,
cu perioadă lungă, cu ritm sincopat şi galvanic. Aparatul Tonus-2 este
portativ şi poate fi aplicat bolnavului la pat, inclusiv şi la domiciliu. El
permite efectuarea procedurilor curative cu formele şi modulaţiile
curenţilor diadinamici în parametri ficşi. Dimensiunile aparatului sînt
reduse din contul absenţei tubului catodic şi a timerului.
Bolnavul se aranjează în modul de relaxare maximală a muşchilor
organismului, deoarece efectul curativ al curenţilor diadinamici în mare
măsură se realizează prin acţiunea asupra fibrelor musculare şi
proprioreceptorilor.
Pentru efectuarea tratamentului cu curenţi diadinamici sînt utilizaţi
electrozii pentru galvanizare şi electroforeză. Ei sînt de metal ori plăci de
masă plastică cu conductibilitate electrică, ţesut de grafit. Căptuşeala
hidrofilică de grosimea cca 1 cm este umectată şi se instalează direct pe
suprafaţa corpului bolnavului. Suprafaţa trebuie să fie cu 2 cm mai mare
decît a electrodului. Dimensiunile şi forma electrozilor trebuie să acopere
regiunea procesului patologic. Densitatea curentului este mai mare în
ţesuturile superficiale nemijlocit sub electrod. Din aceste considerente
electrozii se orientează în aşa mod ca să asigure scurgerea maximă a
curentului prin regiunea focarului patologic ori prin formaţiunea
structurală supusă tratamentului. în ultimul caz, electrozii sînt situaţi
perpendicular.
Indiferent de modul fixării, contactul electrodului cu pielea trebuie
să fie maximal. Aparatele contemporane, în special ale firmei Siemens,
sînt înzestrate cu dispozitive cu vid pentru fixarea electrozilor. Este
necesar de a examina epiderma în regiunea aplicării electrodului,
deoarece prezenţa leziunii ca şi contactul insuficient provoacă senzaţii
neplăcute pînă la durere. în cazul necesităţii necondiţionate a aplicării
electrozilor în regiunea leziunii epidermice, această porţiune se acoperă
cu vată îmbibată cu vazelină ori cu leucoplast. Acţiunea curenţilor

68
diadinamici într-o singură localizare se poate efectua prin 2-3 forme de
curenţi. în acest caz forma curenţilor şi modulaţia sînt utilizate în ordinea
creşterii acţiunii excitatoare, de exemplu „bifazat“, „scurtă durată“,
„lungă durată“. Durata acţiunii într-o singură localizaţie este de 10-12
min. Intensitatea curentului în timpul aplicării se măreşte treptat. într-o
şedinţă se pot aplica curenţi diadinamici în 2-3 localizaţii a electrozilor
cu
durata totală pînă la 30 min. în timpul acţiunii pe toată suprafaţa
electrodului trebuie să apară senzaţia de arsură şi înţepare uşoară,
vibraţie în contracţie ritmică. Apariţia arsurii într-un punct fix indică
prezenţa leziunii epidermale ori contactul direct al electrodului cu
pielea. în aceste condiţii imediat se deconectează aparatul şi se
constată cauza arsurii, după ce se decide referitor la continuarea
tratamentului, în finalul şedinţei se examinează regiunea aplicării.
Hipere- mia în locul aplicării electrozilor trebuie să fie omogenă, iar
prezenţa unor pete hiperemice arată incorectitudinea aplicării
electrozilor. Hiperemia exagerată indică supradozarea şi în acest caz
este necesar de a unge aceste zone ale tegumentului cu glicerină ori
vaselină.
Aplicările numai a unor forme de curent diadinamic se
realizează zilnic. în tratamentul complex, după 5-6 şedinţe şi în
prezenţa simptomaticii exagerate, aplicările se realizează peste o zi.
Cura include de regulă 7-12 şedinţe, dar în caz de atingere a
efectului poate fi redusă şi invers, în caz de necesitate după o pauză
de 7-10 zile se poate relua. Cura a doua şi a treia pot fi prescrise
numai în cazul efectului pozitiv al tratamentului.
Absenţa dinamicii pozitive la finalul primei cure necesită
excluderea tratamentului cu curenţi diadinamici. în caz de efect
curativ pozitiv aplicarea curenţilor diadinamici se poate combina, în
dependenţă de caracterul afecţiunii, cu masaj, gimnastică medicală
şi balneo-termo- şi fonoterapie.
Indicaţii: diverse manifestări neurologice ale osteohon-
drozei coloanei vertebrale (lumbago, radiculita, lumboscia- tica,
sindromul rădăcinilor etc.), dereglările motoare şi vasculare ale
nevralgiei, migrenă, disfuncţiile aparatului locomotor, miozite,

69
periartrite, epicondilite, artroze, mobilitatea redusă în articulaţii
după traume sau intervenţii chirurgicale, inflamaţii cronice ale
sistemului digestiv (ulcerul gastric şi duodenal), parodontoze,
sinusite, rinite, neuroze cardiovasculare, HTA în stadiu I-II,
obliterarea
aterosclerotică a arterelor periferice, tratamentul unei zone de declic
dureros etc.
Contraindicaţii: sensibilitate exagerată pentru curentul
continuu, procese inflamatorii acute, predispunere către hemoragie,
fracturi ale oaselor în cazul absenţei fixării eschile- lor osoase,
leziunilor acute intraarticulare, tumori maligne, tuberculoză activă
a plămînilor şi rinichilor.

3.7. AMPLIPULSOTERAPIA

Este aplicarea în scop curativ a curentului de frecvenţă medie

sinusoidal modelat, care se prezintă prin pulsarea amplitudinii.
Aplicarea acestor curenţi de frecvenţă medie asigură scurgerea
curentului prin tegument fără excitarea receptorilor şi apariţia
senzaţiilor sub electrozi, iar modularea în amplitudine provoacă
excitarea structurilor neuro- musculare. Acest curent a fost numit
curent sinusoidal modelat şi propus în clinică de V. G.
Iasnogorodski şi M.A. Ravici (1963). Curenţii utilizaţi în această
metodă sînt alternativ sinusoidali cu frecvenţa de 2-5 kHz şi
modulaţi prin amplitudine în frecvenţă joasă de cca 10-150 Hz.
Curentul sinusoidal „purtător“ este modulat în amplitudine la
diverse niveluri (fig. 14, 2). Gradul modulaţiei este determinat prin
micşorarea amplitudinii oscilaţiilor între trenurile de impulsuri în
comparaţie cu amplitudinea curentului „purtător“ de frecvenţă (fig.
14,1). Gradul modulaţiei poate fi modificat în limitele 0-100%.
Frecvenţa curentului „purtător“ de 5000 Hz nu provoacă excitarera
pielii, dar contribuie la penetrarea oscilaţiilor curentului în trenuri
de impulsuri în adîncul ţesuturilor sub electrozi, apare senzaţia de
vibraţie în urma fibrilării muşchilor. Din cauza acomodării rapide
la excitarea monotonă, senzaţia vibraţiei dispare. Pentru evitarea

70
acestui fenomen se recurge la modularea amplitudinii şi
modificarea intensităţii curenţilor aplicaţi. în alt regim de
lucru curentul este supus redresării şi în acest mod impulsurile vor
fi unidirecţionale (fig. 14, a-f).
Pulsaţiile amplitudinii după modulare în aparatele Am-
plipuls (Rusia) se grupează în 4 regimuri de lucru (RL):

71
 1) RL (modulaţie constantă — MC) prezintă modularea de
amplitudine constantă a curenţilor sinusoidali. Frecvenţa şi gradul
modulării se efectuează liber în limitele de 10-150 Hz (Fig. 14,3). Prin
modificarea gradului de modulare se poate varia caracterul acţiunii de la
menajare pînă la intensiv. Prin micşorarea gradului de modulare scade
şi, dimpotrivă, prin creşterea gradului de modulare se amplifică acţiunea
excitatoare a curentului. Modificarea frecvenţei implică diverse structuri
excitabile, de exemplu prin excitarea la frecvenţa de 100-150 Hz a
fibrelor nervoase şi musculare rapide, iar la frecvenţa de 30 Hz numai
structurilelente. Reglarea gradului de modulare permite de a modifica nu
numai intensitatea acţiunii, ci şi profunzimea acţiunii. Gradul mic de
modulare permite excitarea structurilor profunde fără atingerea celor
superficiale. Astfel efectul curativ depinde de condiţiile optimale dintre
frecvenţa, gradul modulării şi intensitatea curentului.

72
 2) RL (impulsuri — pauze — IP) prezintă o serie de unde
modulate care este alternată de pauze. Durata trenului de impulsuri,
frecvenţa lor în interiorul seriei, precum şi durata pauzei se stabileşte în
parte fiecare (Fig. 14,4). Acest curent are acţiune excitatoare pronunţată
şi se manifestă predominant prin stimulare electrică.
3) RL (impulsuri — nemodulat, portant — IN) prezintă alternarea
trenului de impulsuri modulate cu curent portant nemodulat (Fig. 14,5).
Această formă de acţiune posedă influenţă excitatoare slab evidenţiată şi
se aplică în sindroa- me nociceptive pronunţate ori în pericolul de a
provoca sindromul de durere prin acţiuni intensive.
4) RL (frecvenţe intermitente — FI) — trenul de impulsuri
modulate cu frecvenţă fixă de 150 Hz alternează cu trenul de impulsuri
modulate de frecvenţă în limitele a 10- 150 Hz (Fig. 14,6). în acest regim
de lucru se exclude fenomenul acomodării elementelor periferice ale
sistemelor sen- zitivo-senzoriale. Astfel intensitatea acţiuinii curentului
în amplipulsoterapie poate fi reglată prin:
a) regimul de lucru (I, II, III IV);
b) forma curentului (alternativ sau redresat);
c) frecvenţă (10-150 Hz);
d) durata impulsurilor şi gradul de modulare.
Avantajul acestei metode constă în toleranţa suficientă,
absenţa efectului de excitare şi senzaţii neplăcute sub electrozi sau a altor
reacţii suplimentare, cum ar fi solicitarea nu prea pronunţată a sistemului
cardiovasacular. Curentul redresat unidirecţional se poate utiliza pentru
amplipulso- foreză.Efectul biologic şi curativ al curenţilor modulaţi este
determinat de frecvenţa modulată şi nu de cea purtătoare (5 kHz) şi în
aşa mod aceasta este o metodă de electroterapie cu impulsuri de frecvenţă
joasă. Efectul curativ al curenţilor sinusoidali modulaţi (C.S.M.) este
realizat prin reacţiile diverselor organe şi sisteme la excitarea nervilor,
receptorilor, fibrelor musculare şi într-o anumită măsură şi de excitarea
proprioreceptorilor.
Activarea circulaţiei sangvine se realizează prin acţiunea directă a
curentului asupra fibrelor nervoase senzitive şi vegetative, precum şi în
urma crerşterii irigării sangvine a fibrelor musculare excitate. în
dependenţă de localizarea acţiunii este posibilă ameliorarea circulaţiei

73
sangvine în diverse organe. De exemplu, sub influenţa acţiunii C.S.M. în
zona gulerului la bolnavii cu hipertonie arterială apare normalizarea
vascularizaţiei creierului şi micşorarea tonusului vascular.
în urma aplicărilor curative ale C.S.M. în regiunea ganglionilor
cervicali se micşorează indexul reografic şi asimetria vascularizaţiei
cerebrale, scad durerile de cap (cefa- leea), creşte forţa de contracţie a
muşchilor paralizaţi şi se micşorează tonusul muscular la bolnavii cu
ictus.
Activarea circulaţiei sangvine periferice în tratamentul cu C.S.M.
a fost constatată în cazul patologiei radiculare, angiopatiei diabetice,
parezelor cerebrale şi periferice, obliterării aterosclerozante a vaselor
membrelor inferioare etc.
Excitarea şi contracţia fibrelor musculare sub influenţa curentului
electric are drept consecinţă nu numai creşterea fluxului sangvin, ci şi
activarea sistemelor de utilizare a oxigenlui şi a substanţelor nutritive,
adică a sistemelor care asigură sinteza macroergilor în fibrele musculare
active. Concomitent sînt create condiţii de expulzare a reziduurilor
metabolice prin ameliorarea refluxului venos.Influenţa C.S.M. asupra
metabolismului tisular se reflectă prin normalizarea parametrilor
biochimici în bolile metabolice. De exemplu, cura cu C.S.M. a bolnavilor
de angiopatie diabetică micşorează concomitent nivelul glucozei în sînge
şi al zahărului în urină, ceea ce reflectă normalizarea metabolismului
glucidic. Tratamentul bolnavilor de obezitate de gradul I-IV prin
electrostimularea m.rectus abdominis şi a muşchilor coapsei se
realizează prin modificarea metabolismului lipidic. Se observă
micşorarea conţinutului lipidelor tisulare din contul fracţiunilor lipidice
în urma oxidării predominante a acizilor graşi şi a coles- terinei.
Tensiunea arterială ridicată după antrenamentul fizic se
micşorează la sportivii de performanţă mai rapid în cazul acţiunii C.S.M.
asupra muşchilor extenuaţi. După cura cu C.S.M. creşte eficacitatea
proceselor aerobice şi anaerobice, se ameliorează starea funcţională a
inimii, mai rapid se restituie frecvenţa cardiacă şi creşte capacitatea de
lucru a sportivilor.
Acţiunea analgetică a C.S.M. este folosită amplu în tratament, dar
mecanismul acestui efect nu este descifrat. Se presupune că are loc

74
dominarea senzaţiilor, determinate de acţiunea C.S.M., asupra senzaţiilor
dureroase care dispar sau se micşorează odată cu apariţia vibraţiei în
regiunea procesului patologic. Impulsaţiile pronunţate şi susţinute de
acţiunea curentului modulat provoacă elaborarea substanţelor biologic
active care blochează transmiterea aferentaţiei în sistemele nociceptive.
Efectul analgetic al curenţilor modulaţi, în aceeaşi măsură ca şi curenţii
diadinamici sau curenţii interferenţiali se realizează nu numai prin
sistemul senzitivo-senzorial, ci şi prin ameliorarea circulaţiei sangvine şi
amplificarea troficităţii ţesuturilor ischemice. Dispariţia sau micşorarea
durerii are o mare importanţă nu numai pentru stabilirea stării
psihoemotive a bolnavului, ci îndeosebi pentru abolirea temporară a
cercului vicios dintre focarul patologic şi sistemul nervos central. în aşa
mod apare posibilitatea de „recreaţie“ şi refacere a stării funcţionale.
Un efect pozitiv se observă în tratamentul pneumoniei cronice prin
ameliorarea funcţiei de drenaj; micşorînd activitatea procesului
inflamator (micşorarea leucocitozei, creşterea V.S.H., limfocitozei,
creşte nivelul alfa şi beta-globuli- nelor etc.).
Un efect curativ se înregistrează la utilizarea C.S.M. în dereglarea
activităţii organelor sistemului digestiv. Dispare brusc sindromul de
durere, pirozisul, dispepsia în boala ulceroasă.
Aparatajul de generare a curentului de frecvenţă medie modulat are
de regulă o singură regiune de frecvenţă (5 kHz) a curentului „purtător“
(Amplipuls, Rusia) sau două regiuni de frecvenţe (Miodinaflux, Franţa):
1) 5 kHz cu o durată a perioadei corespunzătoare de 0,2 ms şi 2) 10 kHz
cu o durată a perioadei de 0,1 ms. Pentru electrostimulare musculară sînt
utilizate aparatele Stimul-1, Stimul-2 (Rusia şi Germania) cu o singură
regiune de frecvenţă (2k Hz) care se modulează în formă de impulsuri,
iar pauza se realizează în cîteva variante. Curenţii generaţi în aceste
aparate posedă acţiune excitantă asupra muşchilor şi nervilor.
Tehnica de aplicare a curenţilor sinusoidali modulaţi necesită
relaxarea maximală a musculaturii. De regulă, poziţia bolnavului este în
decubit anterior sau posterior. Numai după relaxarea musculară se poate
de precizat focarul dureros şi contractarea patologică a muşchilor.
Efectul curativ este asigurat în condiţii de relaxare musculară, deoarece
C.S.M. acţionează cu precădere prin contracţia fibrelor musculare şi

75
excitarea proprioreceptorilor.
Electrozii de tip placă au o conductibilitate electrică mare şi sînt
introduşi în învelişuri umede de textură sintetică. Se plasează în preajma
procesului patologic de regulă în direcţie transversală. Acţiunea se
realizează cu aplicarea unei sau a două modulaţii în timpul şedinţei. în
regimul de lucru II şi III (RL II, RL III) nu este admisă creşterea
intensităţii curentului în timpul pauzei şi numai în timpul trenului de
impulsuri. Pentru a evita apariţia senzaţiei de şoc subit a C.S.M. în cazul
bolnavilor sensibili se recomandă începerea şedinţei cu RL IV, care
permite creşterea intensităţii indiferent de faza modulării. Intensitatea
acţiunii se măreşte pînă la apariţia senzaţiei exprimate de vibrare, care
trebuie susţinută pe măsura diminuării în procesul acomodării
receptorilor. Durata acţiunii într-o singură poziţie este de 6-12 min., iar
la trei localizări pînă la 30 min. Intervalul dintre şedinţe are o durată de
peste 30 min.
Indicaţiile: în principiu corespund cu cele ale diadina- moterapiei:
— sistemul nervos periferic (neuromiozita, nevralgia, lumbago,
cervicalgia, radiculite etc.);
— sistemul nervos cu manifestări vasovegetative, dereglări
motoare (paralezie centrală şi periferică);
— boala hipertonică (I-II B), obliterarea ateroscleroti- că a vaselor
membrelor, limfostaza cronică, edemul post- traumatic, sindromul algic;
— sistemul digestiv (gastrita cronică şi insuficienţa se- cretoare,
ulcerul gastric şi duodenal în faza de acutizare şi remisie incompletă,
dereglările funcţionale ale pancreasului, complicaţiile postoperatorii,
hipochinezia şi hipotonia căilor şi vezicii biliare în absenţa litiazei,
dereglările funcţionale ale ficatului etc.);
— dereglările metabolice constituţionale, diabetul zaharat;
— sistemul respiprator (acutizarea pneumoniilor cronice,
bronhopneumopatia cronică obstructivă, bronşita cronică, bronhectazia
etc.).
— artritele reumatice, artrozele, periartritele.
Contraindicaţii: febra, procesele inflamatorii acute, fracturile
nefixate, hemartroza, tumorile maligne.
3.8. TERAPIA PRIN CURENT INTERFERENŢIAL

76
 Această metodă constă în acţiunea concomitentă a doi curenţi de
frecvenţă medie cu diferenţa între ele de cca 100 Hz care interferează în
interiorul ţesutului supus tratamentului. Primele aparate pentru această
metoda curativă au fost realizate de Nemec, care pentru a accentua
excitarea selectivă a ţesuturilor profunde la nivelul locului tratat le-a
numit Endogenos Liechtenstein.
în metoda terapiei cu curenţi interferenţiali se utilizează curenţii
sinusoidali de frecvenţă în limitele de la 3000 pînă la 5000 Hz. în aceste
condiţii una din frecvenţe rămîne fixă, iar a doua automat se modifică în
limitele a 200 Hz. Aceste frecvenţe asigură scurgerea curentului prin
piele cu precădere prin eliminarea rezistenţei capacitative a ţesuturilor şi
în aşa mod se exclude excitarea receptorilor. Prin aceasta se explică
absenţa senzaţiilor de arsură şi înţepare sub electrozi. în aceste condiţii
pielea nu prezintă un obstacol pentru acţiunea profundă a curentului. în
interiorul ţesuturilor se realizează interferenţa acestor doi curenţi.
în urma interacţiunii ambilor curenţi în momentul coincidenţei
direcţiilor amplitudinilor apare creşterea acesteia sau, invers, micşorarea
în contrapunerea direcţiei amplitudinilor. Suprapunerea şi contrapunerea
oscilaţiilor a doi curenţi de aceeaşi intensitate iniţiază apariţia în
ţesututrile biologice a unui curent nou de frecvenţă medie. Frecvenţa
joasă rezultată din interferenţa endogenă a celor doi curenţi de frecvenţă
medie variază în dependenţă de posibilităţile principale de aplicare în
limitele de 0-100 Hz.
Sînt posibile două modalităţi de aplicare a curenţilor
interferenţiali. în prima variantă se alege o frecvenţă constantă între
zero şi 100 Hz. Alegerea diapazonului de frecvenţe se face după
efectele urmărite în următorul spectru: — 0-10 Hz „frecvenţe mici“ cu
efecte excitomotoare;
—10-50 Hz „frecvenţe mijlocii“ cu efecte decontrac- tante de
reglare neurovegetativă, în sensul stimulării sistemului vag şi inhibăriii
simpaticului;
— 80-100 Hz „frecvenţe rapide“ cu efect analgetic.
în varianta a doua frecvenţa este modulată ritmic, de regulă, timp
de 15 sec. într-un anumit spectru de frecvenţe:
— 0-10 Hz, mod în care diferenţa celor doi curenţi variază liniar

77
ascendent şi apoi descendent în limita indicată şi are acţiune excitantă
asupra nervilor motorii;
— 90-100 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor curenţilor
interferenţiali variază liniar în limitele indicate şi are cu precădere
acţiune analgetică;
— 0-100 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor curenţilor
interferenţiali variază liniar ascendent şi descendent în limitele indicate
şi provoacă o alternanţă ritmică de efecte inhibitoare cu efecte
excitatoare, adică alternarea ritmică a stării de stimulare tisulară cu starea
de relaxare.
Rezistenţa mică şi conductibilitatea mare a tegumentului faţă de
curenţii de frecvenţă mare asigură trecerea liberă a intensităţilor
valoroase de curent fără a provoca reacţii pronunţate, în afara senzaţiei
de vibraţie. Interferenţa frecvenţelor medii în interiorul ţesuturilor,
predominant în stratul muscular, provoacă efecte biologice din cauza
modulaţiei în frecvenţe joase. Energia curentului acestor unde de frec-
venţă joasă asigură mişcarea oscilatoare a ionilor tisulari. în urma acestor
oscilaţii rapide se modifică raportul ionilor în limitele membranelor
celulare, ceea ce provoacă apariţia stării de excitaţie a celulei. Această
excitaţie ce apare în fibrele nervoase şi musculare în timpul acţiunii
amplitudinilor maximale de curent interferenţial provoacă contracţia
ritmică a miofibrilelor şi excitaţia proprioreceptorilor. Aceste fenomene
asigură senzaţia de vibraţie cu ritmicitatea curentului endotisular.
Mecanismul acţiunii curative a curenţilor interferenţiali are la bază
acţiunea excitatoare a interferenţei amplitudinilor la nivelul ţesutului
muscular. Frecvenţa joasă şi intensitatea mică provoacă o senzaţie de
zvîcnire (palpitaţie) sub electrozi, iar la intensitatea crescută apar
contracţii solitare în formă de mioclonii. Creşterea frecvenţei de
„pulsaţie“ provoacă iniţial senzaţia de vibraţie „puternică“, iar mai tîrziu
din ce în ce mai mică. Frecvenţa mai mare de 20 „pulsaţii“ pe secundă şi
de intensitate pronunţată provoacă contracţia tetanică a muşchilor.
Apariţia senzaţiei de vibraţie în zona focarului patologic la bonavii
cu afecţiuni ale sistemului nervos periferic micşorează sau scoate
durerea. Din cauza acţiunii excitatoa- re nepronunţate a curenţilor
interferenţiali în organism se dezvoltă rapid acomodarea cu dispariţia

78
senzaţiei de vibraţie aproximativ peste 5 min. Aceasta necesită creşterea
periodică a intensităţii curentului pe parcursul procedurii.
Efectul analgetic, aparent la apariţia vibraţiei, se menţine 2-3 ore
după finalul şedinţei. La bolnavii cu manifestări radiculare efectul
analgetic este însoţit de micşorarea sim- ptomelor de elongaţie (a
nervului), creşterea mobilităţii coloanei vertebrale, electroexcitabilităţii
şi activităţii bio- electrice a muşchilor, labilităţii funcţionale a sistemului
ne- uro-muscular. După o singură aplicare, se ameliorează circulaţia
capilară şi creşte temperatura pielii cu 2-4°C.
Conform unor investigaţii, acţiunea curativă a curenţilor
interferenţiali e mai puţin efectivă în comparaţie cu efectul curativ al
curenţilor diadinamici. în special acest fenomen se observă în cazul
proceselor patologice cu dinamică lentă sau cronică.
Aparatele din prima generaţie (Nemectron, Nemectro- dyne,
Multidine — Franţa) utilizau doi curenţi pentru a crea un curent
interferenţial care variază numai în planuri paralele cu planul format de
direcţiile acestora (interferenţă plană). Aparatele Interfrem, Spinter
(România) şi Stereody- nator (Siemens) permit ca prin adăugarea unui al
treilea circuit să se realizeze mişcarea spaţială pe a treia direcţie a ionilor
din ţesuturi (interferenţă spaţială). Pentru combaterea existenţei
direcţiilor preferenţiale se foloseşte „vectorul interferenţial“, care printr-
un dispozitiv electric realizează rotirea cu 45° a interferenţei, ceea ce
permite excitarea succesivă cu amplitudinea maximă (vectorul
interferenţial). Aparatul Interfrem (România) realizează o rotaţie a
vectorului de interferenţă maximă cu 360° (interferenţă dinamică).
Aparatul Diafrem (România) permite aplicarea unor forme de
interferenţă de tipul curenţilor diadinamici şi al curenţilor
dreptunghiulari cu frecvenţe excitomotoare şi analgetice. Aparatele
contemporane sînt înzestrate predominant cu electrozi care se fixează
prin vid, ceea ce permite adeziunea constantă cu pielea.
Tehnica de aplicare a curenţilor interferenţiali are două modalităţi:
statică şi dinamică.
La tehnica statică electrozii sînt situaţi în acelaşi loc continuu pe
întreg timpul efectuării procedurii. în tehnica dinamică se utilizează doi
electrozi „mănuşă“ pe care asistentul în timpul procedurii îi deplasează

79
pe suprafaţa pielii în regiunea focarului patologic. Electrozii sînt aranjaţi
în aşa mod ca curentul electric al unei perechi de electrozi să se
întîlnească cu curentul electric al perechii a doua exact în regiunea
procesului patologic ori a regiunii corpului supus tratamentului. Este
preferată situarea perpendiculară a electrozilor. în cazul necesităţii de
acţiune asupra suprafeţei mici se pot utiliza perechi de electrozi
punctiformi.
Durata de acţiune într-o procedură depinde de acuitatea procesului
inflamator şi al sindromului durerii (de la 6 pînă la 30 min.). în
dependenţă de scopul acţiunii se selectează regimul de lucru, adică
frecvenţa „pulsaţiilor“ şi caracterul de repetare (continuu, spectru sau
combinaţia acestora). în cazul durerii cronice pentru activarea proceselor
metabolice cronice inclusiv în ţesutul conjunctiv se prescriu frecvenţe de
30-50 Hz. Pentru acţiunea asupra musculaturii netede se aplică frecvenţa
de 5-50 Hz. în scop de stimulare a structurilor excitabile sau a acţiunii
analgetice se utilizează un spectru de la 50 pînă la 100 Hz, iar pentru
provocarea contracţiilor solitare se aplică un spectru de la 1 pînă la 10
Hz.
Indicaţiile pentru aplicarea curenţilor interferenţiali sînt stările
patologice cu caracter subacut cînd este necesar de a acţiona pe regiuni
deosebite. în special, distoniile vegetative hipertonice, ocluziile
aterosclerozante ale arterelor picoarelor, tromboflebita, leziunea
reumatică a vaselor, traumele aparatului locomotor, artroze, artrite,
periartrite, manifestări neurologice ale osteohondrozei vertebrale şi ale
spondilozei, epicondilite, nevralgii, miozite, constipaţii dis- chinetice,
instabilitatea vezicală, anexite.
Contraindicaţii: neopalzii, hemoragii, stări febrile de diverse
etiologii, procese inflamatorii purulente, tuberculoză activă şi cronic-
evolutivă, hemartroză, prezenţa stimulatorului cardiac şi leziuni organice
cardiace în aplicările to- racale.

3.9. ELECTROSTIMULAREA
Se aplică în scopul ameliorării activităţii organelor şi sistemelor
funcţionale ale organismului pe calea excitării cu curent electric. De
regulă se aplică prin metoda acţiunii curentului electric cu impulsuri care

80
provoacă contracţia muşchilor.
I. M. Secenov a demonstrat că pentru micşorarea oboselii este
necesar de a păstra un anumit raport dintre frecvenţa şi puterea
contracţiilor musculare, precum şi durata odihnei. N. E. Vvedenski a
stabilit ritmicitatea proceselor neurologice şi a elaborat noţiunea despre
labilitate — numărul maximal de oscilaţii electrice pe care îl poate
reproduce elementul funcţional (muşchiul). La frecvenţa excitării co-
respunzătoare labilităţii apare contracţia optimală a muşchiului după
amplitudine şi putere. Frecvenţa mai mare provoacă apariţia parabiozei
şi contracţia pesimală.
A. A. Uhtomski (1934) a demonstrat că pentru a apropia excitarea
electrică a ţesutului excitabil de cea fiziologică este necesar de luat în
consideraţie, în afara ritmului, frecvenţei, intensităţii, şi durata
impulsurilor. Durata impulsului excitant după Lapicque (1903) este
determinată de cronaxia ţesutului excitabil, care este timpul necesar
pentru apariţia excitaţiei la acţiunea curentului de intensitate egală cu 2
reobaze (reobaza este intensitatea de prag a curentului care asigură
apariţia excitaţiei).
Muşchiul neafectat răspunde perfect la impulsuri de durată egală
cu 1-10 ms, iar în cazuri patologice durata creşte la 50-500 ms.
Labilitatea muşchiului integru este egală cu 200-500 de biopotenţiale pe
secundă, iar în cazul modificărilor patologice labilitatea scade pînă la
cîteva pe secundă. Fibra nervoasă intactă generează pînă la 300-600
impulsuri pe secundă.
De rînd cu frecvenţa impulsurilor este importantă stricteţea
menţinerii pauzei între trenurile de impulsuri (modularea). Cu cît starea
funcţională a aparatului neuromuscular este mai puţin dereglată, cu atît
frecvenţa modulării poate fi mai mare. Dimpotrivă, la alterări pronunţate
modularea impulsurilor va fi foarte rară.
Acţiunea curativă se bazează pe apariţia excitaţiei în muşchi sau
nervi în timpul cuplării bruşte a impulsului de curent care provoacă
depolarizarea membranei celulare. Apariţia potenţialului de acţiune
contribuie la declanşarea excitaţiei care se manifestă ca răspuns specific
ţesutului excitabil (contracţie, impuls nervos).
Creşterea lentă a pantei impulsului de curent nu va asigura apariţia

81
fenomenului de depolarizare din cauza desfăşurării fenomenului de
adaptare la baza căruia se găseşte modificarea selectivă a permeabilităţii
membranei şi stabilirea fenomenului de hiperpolarizare. Pentru obţinerea
nivelului liminal în acest caz este necesar de a mări considerabil
intensistatea curentului. Din aceste considerente pentru excitarea fibrelor
nervoase şi musculare intacte se aplică impulsuri cu pantă bruscă
rectiliniară ori coniformă. Pentru provocarea contracţiei musculare
cvazinaturale de regulă se recurge la aplicarea trenului de impulsuri cu
frecvenţa de la 30 pînă la 150 impulsuri/sec şi durata impulsului de 0,5-
1 ms, suficientă pentru excitarea fibrelor musculare şi nervoase. Fiecare
tren de impulsuri alternează cu pauze, ceea ce asigură relaxare după
contracţie.
De regulă sînt aplicaţi curenţi de frecvenţă sonoră (2-10 kHz)
modulaţi în serie de ondulări, care acţionează asupra structurilor
excitabile analogic curentului cu impulsuri. Avantajul esenţial al acesor
ondulări modulate este absenţa acţiunii iritabile a curentului sub electrod
şi a leziunii tegumentului la acţiunea îndelungată. Cu creşterea duratei
seriei de impulsuri se amplifică acţiunea excitatoare cu includerea în
acest proces a structurilor musculare lente. în aceste condiţii senzaţia
vibraţiei apare mai pronunţat, iar senzaţia de durere nu se manifestă.
Contracţia artificială a muşchilor în cazul afectării con-
ductibilităţii fibrei nervoase contribuie evident la activarea proceselor
metabolice şi ameliorarea circulaţiei sangvine şi în acest mod reţine
dezvoltarea atrofiei musculare şi a proceselor sclerotizante în muşchi.
Efectul sanogen al electrostimulării este asigurat nu numai prin
amplificarea circulaţiei arteriale, ci şi prin al celei venoase, precum şi a
limfei.
Stimularea funcţiei elementelor musculare ale viscerelor
contribuie nu numai la funcţionarea perfectă a acestora, ci include în
acest proces şi sisteme de interacţiune şi reglare. Prin aceasta se asigură
micşorarea sau lichidarea proceselor patologice funcţionale.
Electrostimularea care se aplică în cazul pareziei intestinelor contribuie
la normalizarea funcţiei sfincterelor intestinelor columnului, ureterelor şi
altor organe de origine musculară.
Investigaţiile ştiinţifice au demonstrat posibilitatea restabilirii
capacităţii de muncă la sportivi şi evitarea consecinţelor negative ale

82
hipochineziei la bolnavii fixaţi la pat prin electrostimulare. în anumite
cazuri electrostimularea muşchiului afectat cu curent tetanizant sau
alternativ sinusoidal contribuie la evitarea spasmei şi îmbunătăţirea
coordonării mişcărilor.
Electrostimularea musculaturii se poate realiza prin excitare
directă sau indirectă, prin nervul motor. Leziunea parţială a nervului
motor sau a rădăcinilor necesită stimularea muşchiului prin aceşti nervi
afectaţi, deoarece aceasta este una din modalităţile posibile de stimulare
integrală a funcţiei aparatului neuromuscular. în cazul leziunii complete
a nervului şi a abolirii conductibilităţii nervoase este necesar de a stimula
muşchiul prin metoda aplicării directe a curenţilor.
în prealabil, pentru a realiza electrostimularea muşchiului cu
inervarea dereglată este necesar de a evalua starea funcţională a
muşchiului prin electrodiagnostică. Prin aceasta se determină parametrii
intensităţii curentului excitant şi regimul de acţiune la care se va
desfăşura contracţia optimală fără apariţia senzaţiei de durere.
Electrostimularea, precum şi alte metode de electrote- rapie prin
contact, se va aplica nu mai devreme de 4 săptă- mîni de la momentul
afecţiunii şi în condiţii de finalizare a procesului inflamator, ceea ce
asigură posibilitatea de recuperare a funcţiei. Acest moment de tactică
curativă este foarte important în special pentru muşchii mimici faciali,
deoarece stimularea precoce sau exagerată contribuie la apariţia
contracturii.
Tehnica de aplicare a stimulării electrice este dictată de scopul
tratamentului. în linii generale această metodă de tratament electric poate
fi aplicată în scopul stimulării contracţiei musculaturii striate
normoinervate, total denervate, ori a musculaturii netede şi a terapiei
musculaturii spastice.
Muşchii normal inervaţi şi fibrele nervoase senzitive integrale
prezintă acomodare la Stimuli cu pantă (impulsuri exponenţiale) şi
răspund la stimuli electrici cu declanşare bruscă (impulsuri
dreptunghiulare). Degenerescenţa nervoasă a musculaturii striate duce la
pierderea capacităţii de acomodare şi din această cauză musculatura total
denervată răspunde selectiv la stimularea prin impulsurile exponenţiale
de lungă durată şi la intensităţi mai reduse de curent. Tratarea selectivă a

83
musculaturii denervate se realizează prin utilizarea formei de curenţi cu
creştere treptată a intensităţii (curenţii progresivi Lapicque), durata de
impulsuri între 100 şi 1000 ms şi frecvenţe cuprinse între 1 şi 10
impulsuri/sec. Curenţii triunghiulari cu frontul de creştere exponenţial
stimulează selectiv muşchii scheletali afectaţi prin denervare fără
excitarea musculaturii normal inervate şi a fibrelor nervoase senzitive,
care posedă proprietatea de acomodre în aceste condiţii. Din aceste
considerente elec- trostimularea selectivă poate fi realizată numai după
precizarea stării funcţionale a muşchilor şi precizarea gradului de leziune
prin efectuarea electrodiagnosticului.
Tratamentul musculaturii striate normoinervate cu curenţi
excitatori sau de stimulare se bazează pe acţiunea impulsurilor electrice
asupra structurilor excitabile, provo- cînd depolarizarea membranei
celulare. Posibilitatea selectării parametrilor (frecvenţa, durata
impulsului, panta de creştere, forma şi intensitatea impulsului)
corespunzători stării funcţionale a substratului stimulat permite aplicarea
stimulării electrice în caz de atonie şi atrofii musculare de origine
diferită, dar normoinervate.
E. Henssge, promotorul de notorietate al teoriei electrice
stimulatoare, accentua posibilitatea stimulării autonome a fibrelor
nervoase simpatice şi parasimpatice.
Electrogimnastica musculaturii striate se execută prin tehnica
bipolară şi numai în cazul necesităţii tratamentului muşchilor mici cu cea
monopolară. Electrozii se plasează la nivelul inserţiilor musculare sau pe
zonele de trecere ten- don-muşchi. Diametrul electrozilor este determinat
de mărimea regiunii tratate, iar intensitatea curentului trebuie să fie
suficientă pentru apariţia secusei musculare fără să su- prasoliciteze
muşchiul. Frecvenţa se stabileşte în funcţie de starea funcţională a
muşchiului (sau grup muscular). Muşchii cu tonus mai scăzut se
stimulează cu o frecvenţă mai mică şi cu o pauză între grupuri de
impulsuri corespunzător mai mare. Durata şedinţei este de 25-30 min.,
numărul şedinţelor în funcţie de caz este de 8-12 pe serie.
Prin metoda de electrodiagnostică se va determina grafic curba I/t
(intensitate-timp) pe baza căreia se fixează durata impulsului şi durata
creşterii frontului ascendent al impulsului, care de regulă depăşeşte sigur

84
100 ms. Conform gradului de afectare neuromusculară se instituie
frecvenţa curentului curativ, care este în funcţie de durata impulsului.
Intensitatea curentului de stimulare este determinată prin
electrodiagnostică şi trebuie să fie suficientă pentru provocarea
contrracţiei minime eficiente a muşchiului (sau grup muscular). în urma
totalizării experienţei de tratament şi a investigaţiilor ştiinţifice
actualmente orientativ se recomandă valorile duratei impulsurilor şi
pauzelor în funcţie de gradul afectării (O. Gillert, 1981). Orientativ
aceste date sînt prezentate în tab. 4.
Tabelul 4.
DEPENDENŢA DURATEI IMPULSURILOR ŞI PAUZELOR DE GRADUL
AFECTĂRII MUŞCHIULUI
Gradul denervării
Durata impulsului, ms Durata pauzei, ms

totală 400-600 2000-5000

gravă 150-400 1000-3000
medie 50-150 50-150
redusă 10-5 20

în tehnica bipolară electrozii se aplică pe extrtemităţile muşchiului

pentru asigurarea trecerii curentului excitator prin mai multe fibre
musculare. La denervările accentuate stimularea începe cu aplicarea
electrodului negativ în regiunea muşchi-tendon, iar cel pozitiv se
plasează în apropiere.
în caz de necesitate a stimulării indirecte a muşchiului prin punctul
motor al nervului respectiv se utilizeză tehnica unipolară, cînd electrodul
negativ se aplică în punctul motor, iar cel indiferent se fixează la capătul
proxim al muşchiului.
Eficacitatea terapeutică a aplicării unipolare depinde de realizarea
unor principii şi modalităţi ale procedurii de stimulare electrică. La
început se stabileşte polaritatea la care răspunde muşchiul, iar dacă nu
avem răspuns se va stimula cu electrodul negativ punctul motor al
nervului respectiv şi în sfîrşit, dacă nici astfel nu obţinem contracţia
musculară dorită, se inversează polaritatea şi la nerv.

85
 Se caută cu atenţie mai multe puncte apropriate pe zona distală a
muşchiului pentru a reuşi să obţinem contracţia. încercarea de a obţine
contracţia în absenţa răspunsului muşchiului după toate variantele
enumerate se realizează prin mărirea duratei impulsului de stimulare.
Intensitatea curentului de stimulare se va menţine strict în limitele valorii
determinate prin electrodiagnostic.
Durata unei şedinţe este determinată de numărul de excitaţii
aplicate la frecvenţa stabilită. Se începe cu 15-20 stimulări pe şedinţă,
care se repetă de 4 ori la un interval de cel puţin 15-30 minute. Aplicările
se fac zilnic cu creşterea treptată a numărului de impulsuri pînă la 20-30.
Se recomandă 7-10-14 zile de tratament.
Musculatura spastică se tratează actualmente mai frecvent prin
modelul de excitaţie electrică elaborat de Huf- schmidt (1968). în acest
scop se aplică două circuite de excitaţie separate. Fiecare circuit este
înzestrat cu 2 electrozi şi printr-o sincronizare se obţine o excitaţie alter-
nată ritmic a muşchilor (agonişti-antagonişti), cu întîr- zierea indicată
între cele două circuite excitatoare. Stimulul în formă de impulsuri
dreptunghiulare are durata de 0,2-0,5 ms şi frecvenţa de 0,7-1 Hz.
Decalajul de timp înrte primul şi al doilea circuit de excitaţie este de 100-
300 ms.
Principiul de acţiune se bazează pe efectul de inhibiţie a
motoneuronilor muşchilor spastici. Excitarea electrică a muşchilor
provoacă la rîndul său excitarea receptorilor anu- lo-spirali şi stimularea
corpusculilor tendinoşi Golgi cauzată de contracţia muşchilor. Excitarea
corpusculului Golgi are drept urmare un efect inhibitor constînd în
relaxarea bruscă a musculaturii. Semnalele receptorului tendinos se
presupune că excită celulele intercalare inhibitoare, care în schimb inhibă
motoneuronul alfa al muşchiului respectiv. Se produce astfel o inhibiţie
autogenică, adică forţa generată de contracţie musculară constituie
stimulul propriei relaxări. Odată cu declanşarea unui reflex miotatic are
loc o inhibiţie a muşchilor antagonişti. Inhibiţia se explică prin aceea că
din fibre A-alfa ale fusurilor neuromusculare se desprinde cîte o
colaterală, ce face sinapsă în măduva spinării cu un neuron intercalar
inhibitor, care la rîndul său se termină pe moteu- ronul alfa ce
coordonează activitatea muşchilor antagonişti. Se produce astfel o

86
inhibiţie postsinaptică. Fenomenul de împiedicare a contracţiei
muşchilor antagonişti poartă numele de inervaţie reciprocă. Există şi un
circuit medular cu acţiune inhibitoare asupra reflexelor miotatice,
circuitul Renshaw (1941). Acest circuit are în primul rînd rolul de a
limita descărcările excesive de impulsuri în motoneuronii alfa evitîndu-
se o „ambalare” a activităţii neuronale. Neuronul Renshaw se pare că
reduce ritmul descărcărilor mai ales în motoneuronii statici, care
determină contracţiile izome- trice. Se presupune că tonusul muscular
mărit patologic (spasticitatea) ar fi cauza de reducere a activităţii
celulelor
Renshaw. Astfel, excitarea electrică declanşează efecte de inhibiţie a
musculaturii spastice şi efecte de stimulare a antagoniştilor
corespunzători.
Efectul de relaxare a muşchilor spastici durează numai 24-48 ore
şi poate fi prelungit prin repetarea aplicărilor pînă la 3-4 săptămîni.
Aplicările zilnice în etapa iniţială se efectuează cu mărirea intervalului,
iar dacă efectul terapeutic se menţine sînt necesare serii lungi de
tratament.
Stimularea contracţiei musculaturii netede se practică în cazul
atoniei vezicale postoperatorii, constipaţiei cronice atone, contracţiei
uterine slabe primare la naştere. Sînt utilizate impulsurile exponenţiale
care pot acţiona asupra musculaturii netede, deoarece această
musculatură, spre deosebire de cea striată, are cronaxie lungă (sute de
ms), posedă capacitatea de sumare foarte mare şi practic nu posedă
capacitatea de adaptare.
Electrozii plaţi (200-400 cm2) sînt aplicaţi în varianta longitudinală
pe abdomen pe flancurile drept şi stîng în constipaţie cronică, îar în
atoniile vezicale şi uterine se aplică varianta transversală cu polul negativ
deasupra simfi- zei pubiene şi cel pozitiv, posterior, pe regiunea sacrală.
în primul rind durata impulsului este de 400-500 ms, iar în al doilea de
200 ms. Intensitatea se reglează în jurul a 20-30 mA, iar pauza este de
1000-3000 ms.
Durata şedinţei, de regulă, este de 30-60 minute în constipaţii şi
contracţii slabe de naştere, iar în atoniile vezicale de 10-15 minute. Cura
cuprinde 20-25 şedinţe, care la început se efectuează zilnic, iar mai tîrziu

87
peste 2- 3 zile.
Aparatele pentru electrostimulare sînt foarte diverse. H. Edel
(1988) din Dresda clasifică condiţionat metodele de electrostimulare
(NMES — the neuromuscular electrosti- mulation) în 3 forme: 1)
stimulaţia cu frecvenţă joasă, 2) stimulaţia cu frecvenţă intermediară şi
3) stimulaţia de voltaj înalt (tab. 5)

88
 A PA RATA J PENTRU ELECTROSTIMULAREA NEUROMUSCULARÄ

Frecvenţă joasă Frecvenţă medie Voltaj înalt

„TUR“ RS 24
„TUR“ RS10, RS 21 (R.F.G.), „logger“,
(R.F.G.) Stimul 1 şi 2, Hochvolt-Reiz
Stimulatoare mici: Amplipuls (U.R.S.S.); stromtherapige
ST 40, ST 80K Nemectrodyn 7 şi 8, rHV4,
(R.F.G); Interferenz 4, Hochvolt-
therapiegerat
Aparat pentru sti- Stereodynator 728S, Dynamik 6 şi 8
mularea musculaturii „Sinus“ (R.F.G.); (R.F.G.);
SP4 (R.F.G.); Multistim (S.U.A.); Microdyn
Aparate terapeutice Electrostim 180-2 Intellect
automate pentru sti- (Canada) Model, 500
mulare: Diadyn 4, HV 6 (S.U.A.)
Neuroton 676,
Neurodynator,
Galvamat (R.F.G.);
Stimulatoare mici:
Respond II, Medtro-
nic Inc. (R.F.G.,
S.U.A.)

Stimulaţiile de frecvenţă joasă (F.J.) se realizează prin stimularea

neuromusculară cu voltaj mic şi de regulă sînt utilizaţi stimulatori de
dimensiuni mici, ceea ce permite efectuarea tratamentului la domiciliu.
Stimularea de frecvenţă medie (F.M.) se realizează prin modularea
curentului sinusoidal de frecvenţă înaltă.
Stimularea de voltaj înalt (V.I.) se realizează prin pul- sarea înaltă a
curentului galvanic.
Stimularea de frecvenţă joasă este o metodă veche de tratament a
musculaturii scheletale denervate. Iniţial în acest scop se utilizează
impulsuri modulate de curent ritmicneofaradic (50 Hz, 1 ms, impulsuri
dreptunghiulare). Pione- rul acestei metode de electroterapie numită
electrogimnas- tică este doctorul Bergonie (Franţa). Efectul curativ este
identic cu cel al antrenamentului izometric în gimnastica medicală şi
provoacă contracţia musculară comparativ în aceeaşi măsură ca şi curenţii

89
diadinamici a doctorului Ber- nard (Franţa).
Actualmente majoritatea aparatelor menite realizării acestui
tratament sînt destul de mici şi posedă alimentaţie electrică autonomă cu
posibilitatea de a modifica frecvenţa, durata impulsurilor şi a pauzei (tab.
6).
Tabelul 6.
PARAMETRII DE STIMULARE ŞI ANTRENARE A NMES (EDEL, 1988)
Forma de frecvenţă joasă frecvenţă medie voltaj
aplicare înalt

Parametrii
stimulării:
Curentul frecvenţa joasă curent alternativ impulsuri
unipolară, sinusoidal monopolare
impulsuri modulat în asimetric
dreptunghiu- frecvenţă balansate
lare de mare
Frecvenţa 25-50
durată Hz 2000-2500 Hz cu 50(2-128)Hz
50-70 Hz frec-
venţa modulată
Durata 0,3-0,5 (1,0) 0,5-0,4 ms 17-85 sau 2x50
impulsului ms microsec.
Intensitatea 30-100 mA 30 (80) mA (150)500 V
Regim 1-10 s 2-10 s 0,5-10 s
acţiu-
ne (ON)
Regim pauză 1-10 s 2-10 s 0,5-10 s
(OFF)
ON:OFF 1:1-13 (5) 1:24:5 1:24:5

90
 Forma de voltaj
frecvenţă joasă frecvenţă medie
aplicare înalt

Parametrii
antrenării:
cura 6-10 şedinţe 6-10 şedinţe 10 şedinţe
şedinţe/zi 1-2 (3) pe zi 1-2 (3) pe zi 1-2 (3)pe zi
interval zilnic zilnic zilnic
Durata an- 4 săptămîni 4 săptămîni 4 săptămîni
trenării

Conform acestor parametri se poate realiza programul individual

de antrenament al creşterii forţei musculare.
Frecvenţa medie a curentului sinusoidal alternativ în scopul NMES,
în special în regiunea frecvenţelor 2000-2500 Hz, a fost aplicată de Edel
(1973, 1983). Efectul curativ se obţine prin întreruperea ritmică a
curentului cu o frecvenţă de cca 50 Hz, ceea ce se realizează prin
modularea frecvenţei. Stimularea cu frecvenţa medie se aplică şi în
metoda curenţilor interferenţiali (Nemec, 1958) sau în metoda Am-
plipuls (Iasnogorodsky, 1974). De prin anii 60 în U.R.S.S. sînt utilizate
aparatele Stimul 1 şi 2 în scopul antrenării muşchilor la bolnavi şi sportivi.
în Germania din 1986 se utilizează în scopul stimulării electrice a
muşchilor aparatul cu 2 canale TUR RS 24 (frecvenţa pulsatoare 2000 Hz,
intensitatea curentului 30 mA). Metodele de stimulare a muşchilor cu
curent de frecvenţă medie s-au dezvoltat pe larg începînd cu 1977 cînd a
fost constatat avantajul acestor frecvenţe în comparaţie cu frecvenţa
joasă.
Stimulaţia cu voltaj înalt (HVS — high voltage stimula- tion) se
practică din anii 70 în S.U.A. la frecvenţa de cca 150 Hz (frecvenţă joasă)
cu impulsuri asimetrice mono- sau bifazice balansate. Impulsurile sînt de
voltaj înalt (mai mult de 150 V pînă la 500 V, 200 mA) dar foarte scurte,
de 40-75 microsecunde. Pentru realizarea contracţiilor musculare te-
tanice este preferată frecvenţa de 50 Hz. în această metodă
se obţine concomitent cu efectul analgetic diminuarea proceselor
inflamatoare şi ameliorarea regenerării ţesutului lezat.
Indicaţiile generale sînt dictate de necesitatea de activare

91
funcţională sau stimulare funcţională a unor organe, sisteme sau procese
metabolice. Se aplică în scopuri de profilaxie a atrofiei muşchilor la
hipochinezie, a dereglării inervaţiei şi de prevenire a flebotrombozei; în
scopul restabilirii funcţiei motoare în parezie şi paralizie centrale sau
periferice; în dereglarea funcţiei motoare a stomacului, intestinelor, căilor
biliare, uterului, ureterelor, vezicii urinare; pentru stimularea muşchilor
scheletali în scopul ameliorării circulaţiei arteriale, venoase şi limfatice,
stimularea diafragmei şi muşchilor peretelui abdominal; pentru
ameliorarea respiraţiei, stimularea muşchilor coapsei în scopul normali-
zării metabolismului lipidic şi micşorarea masei corpului; pentru
stimularera osteogenezei reparative, funcţiei sfincte- relor etc.
Contraindicaţii: febra, procesele inflamatoare acute, pre- dispunere
la hemoragie, hemofilie, tumori maligne.

3.10. ELECTRODIAGNOSTICUL
Electrodiagnosticul cuprinde cercetarea excitabilităţii aparatului
neuromuscular prin electrostimularea punctelor motoare ale nervilor, iar
după criteriile cantitative şi calitative se apreciază starea funcţională a
sistemului neuromuscular. Se realizează înaintea aplicării stimulării
electrice a muşchilor cu dereglarea inervaţiei cu scopul de a determina
parametrii curentului şi regimul de acţiune în care excitarea motoare va fi
optimă în absenţa senzaţiilor nefavorabile. Este necesar de a evidenţia
starea funcţională a nervului şi muşchiului prin reacţia la ecxitarea
electrică care reflectă gradul şi caracterul leziunii aparatului
neuromuscular.
Pentru electrodiagnostic se utilizează aparate TUR RS 12 (Germania),
Neiropuls (Bulgaria) — fig. 15, UEI (Rusia).

92
 Procedura se efectuează în încăperi luminoase şi calde pentru a
sesiza contracţiile muşchilor. Investigaţiile se realizează prin metoda
bipolară, cînd electrozii de mărime egală se plasează la capetele
muşchiului.
Catodul se plasează distal, în afara
răspunsurilor paradoxale cînd contracţia
anodică de întrerupere a circuitului este mai
Fig. 15. Aparat pentru
mare decît contracţia catodică de conectare.
electrodiagnostic
în tehnica monopolară catodul conexat cu „Neuropuls“
electrodul activ (diferit) se plasează pe
punctul motor al muşchiului sau nervului, iar electrodul indiferent
(anodul) la capătul proxim al muşchiului. Punctul motor al muşchiului
este proiecţia zonei în care fibra ner-
muşchiul frontal -
muşchiul ridicător al
sprinccnei muşchiul muşchiul temporal ramura super,
orbicular al ochiului
a n. facial
muşchii nazali

trunchiul n. facial ramura mijlocie

a n. facial muşchiul maseter
muşchii zigomatici ramura inferioară a n. facial
muşchii orbiculari ai gurii muşchiul splenius m.
stemocleidomastoidian nervul
muşchii ridicători ai
accesoriu muşchiul trapez
bărbiei muşchiul pătrat a]
bărbiei muşchii

punctul lui Erb

(plexul brahial)

muşchiul omohioidian
triunghiulari ai bărbiei
muşchiul hipoglos muşchiul stemo-
hioidian

Fig. 15, a. Punctele motoare ale feţei şi gitului

voasă se divide în interiorul muşchiului. Punctul motor al nervului este

regiunea unde trunchiul nervului se găseşte mai la suprafaţă. Astfel
punctele motoare sînt locurile de pe suprafaţa pielii la excitarea cărora cu
curent de intensitate minimă apare contracţia musculară. Excitarea
punctelor motoare ale nervului provoacă contracţia musculară pe cale

93
indirectă, iar excitarea punctului motor al muşchiului provoacă contracţia
prin excitare directă. Distribuţia orientativă a acestor puncte este
prezentată în tabele speciale (fig. 15a, b, c, d, e, f).
Fig. 15, b. Punctele motorii ale membrului superior (faţa anterioară)

muşchiul triceps (capul lung) m. deltoid (jumătatea anterioară)

muşchiul triceps (capul intern) nervul cubital nervul musculo-cutanal muşchiul biceps
— — * ---------------------------------- brahial muşchiul brahial interosos nervul
median
muşchiul deltoid (jumătatea posterioară) nervul brahio-radial muşchiul pronator
nervul cubital flexor al corpului m. flexor
muşchiul triceps (capul lung) muşchiul
muşchiul radial flexor al corpului muşchiul
profund comun al degetelor
flexor al degetelor muşchiul lung flexor al
nervul radial —.
policclui nervul median muşchiul
triceps scurt
(capul extern)
al degetelor
in, flexorbrahial
muşchiul II şibrahio-radial
muşchiul III m. flexor muşchiul
al
abductor al policelui muşchiul opozant al
degetelor V şi index
radial scurt extensor al corpului muşchiul extensor policelui muşchiul scurt flexor al policelui
nervul cubital muşchiul scurt palmar muşchiul abductor al policelui
comun al degetelor muşchiul muşchiul
abductor muşchiul extensor al indexului supinator cubital
muşchiul al degetului V muşchiul
muşchiul
flexor al lung
degetului al policelui
V muşchiul
abductor muşchiul
opozant al scurt extensor al corpului muşchiul extensor al
degetului
extensor alV muşchii lumbricali
policclui degetului mic muşchiul extensor al
indexului
muşchiul lung extensor al policelui muşchiul
abductor al degetului mic

muşchii interosoşi dorsali

De
Fig. 15, c. Punctele motorii ale membrului superior (faţa posterioară)
regulă, la început sînt determinaţi parametrii muşchiului sănătos care
vor servi ca indici de comparare. Excita-
rea nervului sau a muşchiului sănătos cu curent tetanizant de intensitate
liminală provoacă o contracţie tetanică de o durată egală cu acţiunea
curentului excitant. Excitarea cu cu-

94
rent galvanic de intensitate liminală provoacă apariţia se- cusei în momentul
conectării şi deconectării circuitului. La intensitatea liminală a curentului acţiunea
excitatoare a ca- todului este mai pronunţată decît a anodului, iar contracţia musculară
este mai
pronunţată în
momentul
conectării faţă de
deconectare.

nervul femural —* —
nervul
Fig. 15, d. Punctele motoare ale coapsei
obturator ------------------------

muşchiul abductor mare muşchiul abductor lung muşchiul femural muşchiul vast intern

în dependenţă de gradul leziunii aparatului neuromuscular sînt evidenţiate

modificări calitative şi cantitative. Mo-
Fig. 15, e. Punctele motoare ale membrului inferior (faţa posterioară)

muşchiul fesier mare

nervul sciatic muşchiul
abductor marc muşchiul
semitendinos muşchiul
semimcbranos nervul tibial
muşchiul gemen intern
muşchiul solear

m. lung flexor comun al degetelor

nervul tibial

dificările cantitative se manifestă prin devierea intensităţii liminale a curentului.

Creşterea pragului de excitare atestă micşorarea excitabilităţii şi se înregistrează în
cazul miopa-

158
 tiei, atrofiei secundare a muşchilor
prin inactivitate şi la leziunile
nepronunţate ale nervilor periferici.
Micşorarea intensităţii de prag se
observă mai rar şi poate fi înregistrată
în cazul creşterii excitabilităţii
(tetanie, contractura hemi- plegică).
muşchiul scurt pcronicr muşchiul lung
y
extensor al halicelui
muşchiul tibial anterior nervul pcronicr muşchiul gemen extern __ muşchiul lung

muşchii interosoşi dorsali pcronicr

muşchiul lung extensor comun al degetelor muşchiul solcur muşchiul lung flexor al halucelui

m.

Estimări
cantitative mai
precise ale
Fig. XS, f. Punctele motoare ale membrului inferior (faţa
proceselor de de-
externă) nervare şi de
reinervare sînt efectuate prin metoda curbei 1/ t (intensitate/timp). Cu ajutorul curbei
I/t se pot stabili parametrii impulsurilor utilizate pentru tratarea muşchilor denervaţi.
Ridicarea curbei I/t se obţine prin măsurările trecute într-un grafic cu scări logaritmice
(fig. 16) separat pentru curbele cu impulsuri dreptunghiulare (CID) şi cu impulsuri
triunghiulare (CIT).
Măsurările se fac iniţial cu impulsuri dreptunghiulare. Durata impulsului se
fixează nelimitat sau la 1000 ms, iar pauza între 2000 şi 3000 ms. Intensitatea
curentului creşte treptat pînă la apariţia contracţiei minime. Intensitatea minimă (mA)
la care apare contracţia musculară se numeşte reobază (fig. 16, a). Micşorînd treptat
durata impulsului determinăm timpul necesar pentru apariţia contracţiei la intensitatea
fixă egală cu o reobază. Această durată a impulsului este numită timp util (fig. 16,b).
Din acest moment o contracţie poate fi provocată numai prin creşterea intensităţii
curentului. Dar determinarea acestui timp utili este foarte probabilă, deoarece
modificarea stării funcţionale a sistemului neuromuscular în timpul investigaţiilor va
produce erori în determinare. Acest fenomen este evitat prin determinarea cronaxiei,
care este timpul necesar pentru apariţia contracţiei minime la aplicarea impulsului de
intensitate în

159
 Fig. 16. Curba intensitate-tinip: CID — curba cu impulsuri dreptunghiulare; CIT—curba cu
impulsuri triunghiulare; 1. — muşchi normoinervat;
2. — muşchi denervat total

valoare egală cu 2 reobaze (fig. 16, f). Se ridică curba cu impulsuri triunghiulare (CIT)
în aceleaşi condiţii descrise la curba cu impulsuri dreptunghiulare (CID). Prin
comparaea intensităţii pragului de contracţie minimă a impulsurilor triunghiulare la
cele deptunghiulare cu durata de 1000 ms se determină coeficientul de acomodare
(A.):
X=Itr (mA) pragul galvanotetanic/Idr (mA) reobaza în normă X= 2,7-5, iar la
denervare X= 1-1,5 Forma curbei I/t din fig.16 (1) este valabilă numai pentru
sistemul neuromuscular intact. La muşchiii denervaţi curba este deplasată în dreapta
şi în sus (fig.16 (2) ca urmare
a cronaxiei crescute a fibrelor nervoase. Gradul deplasării curbei este dependent de
măsura denervării, reacţia de de- generescenţă sau reinervare. în ultimul caz curba se
deplasează de sus în jos şi de la dreapta spre stînga. în acest model se observă că
partea stîngă a curbei I/t dă în primul rînd informaţii asupra stării nervului motor, iar
partea dreaptă asupra stării fibrelor musculare. Optimizarea parametrilor aleşi pentru
elelctrostimularea terapeutică se realizează prin determinarea curbei CIT pentru
muşchii simetric sănătoşi, alături de curba CID determinată în testarea muşchiului
afectat.
Datele obiective ale electrodiagnosticului pot fi completate cu investigaţiile
electrofiziologice ale sistemului neu- romuscular.
Modificările calitative apar în cazurile leziunilor grave cu includerea în

160
procesul patologic al motoneuronilor mă- duvei spinării, nucleelor motoare,
rădăcinilor nervilor spinali şi fibrelor periferice ale nervilor motori. în aceste condiţii
sînt înregistrate reacţii de degenerescenţă parţială şi totală. Reacţia de degenerescenţă
parţială este o formă mai favorabilă prin posibilitatea recuperării stării funcţionale.
Forma A de reacţie parţială se caracterizează prin micşorarea excitabilităţii nervului
şi muşchiului la ambele forme de curent (galvanic şi tetanizant), contracţie musculară
torpidă, disociaţie galvano-tetanizantă relativă, formula polară este contracţia
catodică de închidere — contracţia anodică de închidere. Forma B se caracterizează
prin constatarea dispariţiei excitabilităţii nervului şi muşchiuluii la curentul tetani-
zant, micşorarea sau creşterea la curent galvanic. în acest caz apare disociaţia, formula
polară este contracţia catodică de închidere < contracţia anodică de închidere.
Reacţia completă de degenerescenţă se caracterizează prin prezenţa
excitabilităţii galvanice numai în muşchii cu pragul înalt sau scăzut de excitare,
inversiunea formulei polare, contracţie atipică. Nervul nu reacţionează la excitare.
Printre alterările calitative se includ reacţia miotonică şi reacţia miastenică.
Reacţia miotonică se caracterizează prin faptul că contracţia muşchiului se
prelungeşte şi după deschiderea curentului. Prezenţa ei arată că există o afecţiune
primitivă a muşchiului striat (boala lui Thomsen). Reacţia miastenică (Jolly) se
întîlneşte mai rar şi pune în evidenţă epuizarea contracţiei musculare. Contracţia
musculară teta- nizantă dispare repede şi se restituie lent capacitatea de contracţie.
Reacţia miotonică este extrem de rară şi se caracterizează printr-o hipoexcitabilitate
considerabilă la ambele forme de curent.

3.11. CURENŢI STOHASTICI (FLUCTUORIZARE)

Fluctuorizarea este o metodă de aplicare în scopuri terapeutice a curentului

parţial sau complet redresat de tensiune mică cu modificarea haotică a amplitudinii şi
frecvenţei.
Insistenţa savanţilor de a evita cit mai mult posibil instalarea acomodării la
acţiunea terapeutică a curentului electric a fost realizată tehnic prin producerea
curenţilor cu stimuli aperiodici, adică neregulaţi sau stohastici. Aplicarea acestor
curenţi în stomatologie a fost realizată de A.R. Rubinin (1964) şi numită fluctuorizare
stomatologică, iar curenţii au primit denumirea de fluctuorizanţi.
Reducerea reacţiei de adaptare — obişnuinţa inerentă la aplicările de stimuli
electrici cu repetare periodică — asigură creşterea efectului analgetic prin ridicarea
mai pronunţată a pragului de durere. Conform unor cercetări mai eficace în acest sens

161
sînt impulsurile stohastice în limitele de 5-30 Hz, unde se observă creşterea pragului
de durere şi duratei de menţinere a acestui efect după finalizarea şedinţei.
Acţiunea de excitaţie a ţesutului în fiecare moment în parte este determinată de
frecvenţa oscilaţiei, prin urmare de durata semiperioadei, şi amplitudinea variaţiei
curentului. în condiţiile de stabilire a amplitudinii acţiunea de excitaţie creşte
concomitent cu micşorarea frecvenţei curenţilor stohastici.

Acţiunea de excitare este minimală în cazul variaţiei simetrice, deoarece

modificarea concentraţiei ionilor pe suprafaţa membranelor semipermeabile ale
celulelor este omogenă în ambele direcţii. Instalarea excitaţiilor aperiodi- ce
contribuie la creşterea acţiunii excitatoare şi diminuează adaptarea ţesuturilor în
comparaţie cu influenţa variaţiei periodice de amplitudine omogenă.

162
 Oscilaţiile parţial redresate exercită o acţiune excitatoare pronunţată sub
electrodul de polaritate negativă. Intensitatea subliminală a curentului în aceste
condiţii provoacă o fibrilaţie aperiodică a fibrelor musculare, care pot să se transforme
în mioclonie la creşterea continuă a intensităţii. Aceste efecte asigură ameliorarea
circulaţiei sangvine şi creşterea moderată a temperaturii în regiunea acţiunii cu-
rentului. Excitarea masivă a proprioreceptorilor musculari şi fibrelor nervoase
distribuite în zona de acţiune a curentului asigură apariţia unei avalanşe de impulsuri
aferente spre sistemul nervos central cu apariţia analgeziei.
Oscilaţiile redresate în esenţă prezintă curent continuu pulsativ cu variaţie
haotică a frecvenţei şi amplitudinii. Din această cauză la modul de acţiune expus se
adiţionează componenţa de curent continuu, ceea ce se manifestă printr- un efect
galvanic.
Apariţia aperiodică a maximei de excitare amplifică acţiunea excitatoare şi
micşorează adaptarea ţesuturilor în comparaţie cu acţiunea oscilaţiilor periodice de
valoare identică a amplitudinii. Din aceste motive în cazul proceselor inflamatoare
pronunţate se recomandă de a evita aplicarea variaţiei asimetrice a curentului prin
pericolul acutizării inflamaţiei. Oscilaţiile parţial redresate cu aceeaşi aperiodi- citate
de apariţie a maximelor de excitare exercită o acţiune maximală sub electrodul
conectat la catodul aparatului. în această regiune majoritatea reacţiilor sînt mai
pronunţate şi se manifestă prin apariţia fibrilaţiilor aritmice ale muşchilor la
intensitatea subliminală, care concomitent cu ridicarea valorii intensităţii curentului
se transformă în mioclonie aperiodică. în ţesuturile adiacente se ameliorează circulaţia
sangvină, care se menţine 40-60 min. după aplicarea curenţilor stohastici.
Ameliorarea circulaţiei sangvine şi limfatice, stimularea activităţii fagocitare a
leucocitelor, micşorarea manifestărilor dureroase în ansamblu asigură efectul antiin-
flamator al curenţiilor stohastici. Acţiunea acestor oscilaţii de curent redresate este
foarte apropiată de cea a curenţilor diadinamici. Diferenţa constă în faptul că
oscilaţiile fluctuante redresate provoacă excitaţia în maximele de amplitudine ale
curentului din care cauză senzaţiile nu sînt ritmice ca în cazul curenţilor diadinamici,
ci haotice, şi în aşa mod sînt mai pronunţate. Direcţia stabilă a fluctuaţiei curentului
permite utilizarea acestuia în electroforeza remediilor care amplifică efectul curativ.
Aparataj. Curenţii stohastici sînt generaţi în aparatele cu gradul 2 de protecţie
împotriva electrocutării de tipul ASB-2-1, aparat analgezic portativ (Rusia), ori FS-
100-4, aparat pentru fluctuorizare stomatologică (Rusia). Aparatele sînt înzestrate cu
3 regimuri de lucru, conform variaţiilor de curenţi, cu indicator al scurgerii curentului
prin pacient şi cu indicator al mediei amplitudinii curenţilor.

163
 Tehnica de aplicare este analogică cu cea a utilizării curenţilor cu impulsuri prin
electrozi. Dimensiunile electrozilor sînt dirijate de utilizarea frecventă a
fluctuorizaţiei în stomatologie. Unul din electrozi se aplică în dinte, pe gingie,
mucoasa bucală sau pe suprafaţa pielii. Electrodul, de regulă de dimensiuni mari
(8x10 cm), este aplicat în regiunea occipitocervicală a coloanei vertebrale.
Intensitatea curentului de acţiune se stabileşte după starea bolnavului. Sînt
diferenţiate trei grade subiective de intensitate. Intensitatea joasă a curentului
provoacă sub electrodul mic o senzaţie de vibraţie şi înţepare. Ea coincide cu
densitatea curentului pînă la 1 mA/cm2. Gradul mediu de intensitate se caracterizează
prin secuse mici ale muşchilor superficiali şi coincide cu densitatea curentului de 1-2
mA/ cm2. Acţiunea intensivă se manifestă prin secuse vizibile ale muşchilor
superficiali şi profunzi şi corespunde densităţii curentului mai înalte de 2 mA/cm 2.
Durata acţiunii în dependenţă de caz este de la 5 pînă la 15 min. Cura include 3-15
şedinţe aplicate zilnic sau peste o zi.
Indicaţii: starea după intervenţiile chirurgicale în cazul inflamaţiilor purulente
acute, artrita acută sau cronică a articulaţiei temporomandibulare, nevralgii, glosalgii,
alveo- lite, durera după obturaţiile dentare etc.
Contraindicaţii: tumorile maligne, hemoragiile, boala hipertonică în stadiul III,
sindromul Meniere.

Metodele curative prin aplicarea

curentului de frecvenţă înaltă

3.12. CURENTUL D’ARSONVAL

Curentul de frecvenţă şi tensiune înaltă a fost generat iniţial de Tesla (1891)
prin intermediul unui transformator original. Aplicarea acestui curent în scop curativ
a fost realizată de I. A. d’Arsonval (1892), din care cauză aceste proceduri poartă
numele de d’arsonvalizare (arsonvalizare). Sînt evidenţiate două forme de aplicare:
generală şi locală.
D’arsonvalizarea generală constă în acţiunea integrală asupra bolnavului a
cîmpului electromagnetic alternativ cu impulsuri de frecvenţă şi tensiune înaltă. în
acest scop bolnavul se aşază pe scaun sau stă în picioare în interiorul marelui solenoid,
prin spirele căruia trec impulsuri de curent cu frecvenţă înaltă (440 kHz). Durata
impulsurilor este de 20-30 microsecunde, iar frecvenţa de succesiune a acestora de
100Hz. în interiorul solenoidului se formează cîmp magnetic de frecvenţă înaltă cu
inducţie de 1-2 mT. Prin legătura capacitativă formată între spirele solenoidului şi

164
corpul bolnavului se realizează acţiunea cîmpului electric de frecvenţă înaltă. Astfel,
organismul bolnavului situat în interiorul solenoidului este supus influenţei de
impulsuri ale cîmpului electromagnetic de frecvenţă înaltă. Bolnavul nu are nici o
senzaţie. D’arsonvalizarea generală se aplică rareori, deoarece aparatajul este foarte
voluminos şi generează perturbaţii electromagnetice puternice, ceea ce necesită
construirea unei camere ecranate.
Modul de acţiune
D’arsonvalizarea generală provoacă un şir de reacţii fiziologice. Printre acestea
se evidenţiază retenţia coagulării sîngelui, micşorarea tensiunii arteriale, normalizarea
tonusului vaselor creierului. în ansamblu se micşorează durerea de cap (cefalee),
dispare oboseala, se normalizează somnul, dispoziţia şi capacitatea de lucru. Se
observă amplificarea metabolismului tisular. Aceste modificări fiziologice dispar
foarte rapid după întreruperea acţiunii cîmpului electromagnetic. Este necesar de a
cunoaşte că aceste reacţii fiziologice sînt înregistrate numai la persoanele bolnave
care au anumite afecţiuni şi practic sînt nule la persoanele sănătoase.
Indicaţii: în funcţie de modul de acţiune d’arsonvalizarea se aplică în cazul bolii
hipertonice în stadiu I-IIA, dereglării funcţionale a sistemului nervos central,
nevrozelor climaterice, insomniei.
Contraindicaţii: de rînd cu contraindicaţiile generale (febră, incompatibilitate
faţă de acţiunea curentului electric, tumoare malignă, hemoragie, tuberculoză activă)
d’arsonvalizarea generală este contraindicată în prezenţa insuficienţei
cardiovasculare, dereglărilor circulaţiei sangvine a creierului, bolii hipertonice în
stadiul IIB.
D’arsonvalizarea locală constă în acţiunea asupra anumitor regiuni ale corpului
cu curent electric de frecvenţă şi tensiune înaltă de caracter impuls cu intensitatea
curentului foarte mică (0,02 mA). Actualmente pentru d’arsonvalizarea locală se
recurge la aplicarea curentului alternativ cu frecvenţă de 110 kHz modulat în serie de
şocuri (impulsuri) cu frecvenţa de 50 Hz şi tensiunea în regiunea electrozilor de cca
25-30 kV. Durata impulsului (şocului) este de 100 micro- secunde. Tfecerea
curentului de frecvenţă înaltă prin capacitatea de mică valoare determinată de peretele
de sticlă al electrodului provoacă micşorarea curentului pînă la intensitate subliminală
fără să asigure apariţia senzaţiei nocicep- tive. Creşterea intensităţii provoacă
ionizarea secundară a aerului cu formarea descărcărilor prin scîntei. D’arsonvali-
zarea locală provoacă în regiunea aplicării electrozilor reacţii fiziologice,
expresivitatea cărora depinde de zona segmentară de inervaţie şi de intensitatea
acţiunii.

165
 Modul de acţiune. Frecvenţa oscilaţiilor curentului utilizată pentru aplicările de
d’arsonval este foarte mare şi de aceea timpul de acţiune a electrcităţii într-o direcţie
este foarte mic. în acest interval de timp ionii de pe suprafaţa membranelor celulare
nu reuşesc să capete o orientare unidirecţională şi în aşa mod nu se provoacă
depolarizarea membranei pînă la pragul excitaţiei. Cu toate că celulele nu se excită,
variaţia frecventă a ionilor asigură mişcarea ondulatoare a ionilor cu degajarea
căldurii. Valoarea acestei călduri este mică, deoarece perioada de acţiune a variaţiei
curentului (durata impulsului) este de 100 microsecunde, iar intervalul între ele
(pauza) este de 100 ori mai mare. Focarul de căldură este situat în ţesuturile adiacente
electrodului, unde densitatea curentului este mare. în ţesuturile mai adînci căldura
practic nu este generată, întrucît densitatea curentului se micşorează brusc în urma
distribuţiei curentului pe întreg organismul.
Descărcarea prin efect corona şi în special descărcarea prin scîntei au un efect
caloric. Dar din cauza concentrării căldurii într-un număr limitat de puncte aceste
descărcări predominant au o acţiune excitatoare asupra ţesutului şi receptorilor
superficiali. Se percep senzaţii calorice şi slabe înţepături, uneori mai violente.
înţepăturile mai accentuate apar la suprafaţa mică de contact a electrozilor şi
densitatea mare a curentului. Aceste excitaţii şi efectul caloric contribuie la relaxarea
arteriolelor şi dilatarea capilarelor cu amplificarea circulaţiei sangvine în regiunea
aplicării electrozilor şi apariţia hiperemiei dermei. Activarea circulaţiei sangvine
ameliorează starea funcţională iniţială a vaselor cu dispariţia ischemiei angiospatice,
ceea ce asigură creşterea activităţii proceselor metabolice în piele. Acest fenomen este
utilizat prin aplicarea d’arsonvalizării locale în scopuri cosmetice pentru ameliorarea
elasticităţii, turgorului cutant, profilaxia ridurilor, alopeţiei.
Aferentaţia mozaică a impulsurilor nervoase din zona de acţiune asigură
influenţa asupra sistemului nervos şi, în special, a centrilor sistemului vegetativ, ceea
ce contribuie la dispariţia paresteziei, durerii, pruritei.
Reacţiile fiziologice şi efectul caloric la d’arsonvalizare asigură acţiunea
antiinflamatoare în cazul proceselor inflamator cronice, situate în piele, mucoasă şi
ţesuturile adiacente.
Acţiunea în regiunea inimii în cazul cardialgiei asigură micşorarea sau
normalizarea tensiunii arteriale crescute şi micşorarea tonusului vaselor sangvine.
Frecvenţa contracţiilor cardiace se micşorează în cazul tahicardiei, se micşorează
numărul şi durata accesului de stenocardie. Se ameliorează somnul şi dispoziţia.
Aceste efecte apar la acţiunea directă în regiunea inimii, precum şi în zona Head-
Zaharin (de asupra claviculei stingi şi la marginea externă a omoplatului stîng).

166
 D’arsonvalizarea locală contribuie la ameliorarea circulaţiei sîngelui şi limfei,
micşorează staza venoasă, provoacă absorbţia proceselor inflamatoare restante în
cazul insuficienţei venoase cronice. Dilatarea vaselor, hiperemia şi creşterea
temperaturii pielii se menţin pe parcursul a cîtorva ore.
D’arsonvalizarea locală are şi un efect bactericid. Descărcările cu scîntei şi în
măsură mai mică descărcarea corona provoacă la o acţiune îndelungată (30 min.)
distrugereamicroorganismelor, sau retenţia dezvoltării acestora la o acţiune de scurtă
durată. Aplicarea pe mucoasa bucală stimulează migrarea leucocitelor. în zona de
acţiune se observă diminuarea sensibilităţii receptorilor periferici ce asigură prin
intermediul sistemului nervos central apariţia efectului analgetic.
D’arsonvalizarea contribuie la creşterea capacităţii de lucru a musculaturii
scheletale, stimulează formarea căluşului osos în oasele fracturate prin stimularea
nervului în partea centrală faţă de fractură. în cazul plăgilor supurate se observă
activarea proceselor de protecţie în ţesuturi, ameliorarea senzaţiei de durere, oprirea
dezvoltării microorganismelor, accelerarea proceselor de epitelizare şi regenerare.
Aplicarea electrozilor pe pleoape în cazul glaucomului contribuie la creşterea
acuităţii vederii şi cîmpului de vedere, micşorează presiunea intraoculară, micşorează
dimensiunile petei oarbe, ceea ce este o consecinţă a dispariţiei angiospasmului
ocular.
Aparate. în acest compartiment se va
discuta numai aparatajul destinat d’ar-
sonvalizării locale. Mai frecvent în acest scop
sînt utilizate aparatele de tip Iscra- 1 (fig. 18).
Acest aparat are gradul de protecţie 1 şi trebuie
să fie conectat obligatoriu cu pămîntul. în aceste Fig. 18. Aparat pentru
condiţii aparatul poate fi utilizat fără cameră d’arsonvalizare locală
ecranată.
în realizarea procedurilor de
d’arsonvalizare locală se utilizează electrodul de sticlă cu vid (fig. 19), care se aplică
în locul de acţiune sau se introduce în cavitatea organului respectiv. Intensitatea
curentului se măreşte pînă la apariţia senzaţiei uşoare de căldură în proceduri cavitare
ori de înţepare la aplicările externe. în ultimul caz electrodul se deplasează continuu
pe suprafaţa pielii în regiunea de acţiune. Efectul excitator se obţine prin deplasarea
electrodului de asupra regiunii bolnave, iar intensitatea curentului se măreşte pînă
apare descărcarea electrică.
în timpul d’arsonvalizării locale acţiunea curentului nu se limitează numai la

167
regiunea aplicării, ci se răspîndeşte în tot organismul. Din această cauză este interzisă
atingerea bolnavului de alte persoane sau contactul lui cu obiecte metalice, ceea ce ar
produce descărcări cu scîntei.

Fig. 19. Electrozii vacuum pentru d'arsonvalizare

în finalul procedurii se deconectează mai întîi aparatul şi numai după aceasta se

înlătură electrodul. Această regulă este în special obligatorie în procedurile cavitare
pentru evitarea senzaţiilor neplăcute. Elecrozii după aplicare sînt spălaţi cu săpun sau
dezinfectaţi cu etanol şi păstraţi în soluţie cu dezinfectant. Electrozii vacuum nu se
fierb. Durata acţiunii într-o singură regiune a corpului este de la 3 pînă la 10 min.,
cura include 8-10 şedinţe aplicate peste o zi.
D’arsonvalizarea locală este indicată în cazul bolii Ray- naud în stadiul I şi II,
dilataţiei varicoase (varice), fisurilor anale, consecinţelor degerării membrelor, în
plagă atonă, ulcer trofic, neurodermite cu prurit, paradontoză în stadiul I şi II,
gingivită cronică, rinită vasomotoare, nevrită a nervului auditiv, stenocardia
încordării de geneză angiospastică, nevralgii.
Contraindicaţiile sînt în limitele celor generale pentru electroterapie: febră,
incompatbiltate faţă de electricitate, neoplazii, tuberculoză activă şi cronic evolutivă
cu diverse localizări.

3.13. TRATAMENTUL CU CURENT DE FRECVENŢĂ

SUPRASONORĂ (ULTRATONOTERAP1A)
Ultratonoterapia este o metodă de electroterapie prin care organismului
bolnavului i se aplică curent alternativ de frecvenţă suprasonoră (22 kHz), tensiune
înaltă (3-5 kV) cu puterea maximală de 10 W.
Analogic d’arsonvalizării asupra regiunii se aplică electrozi de sticlă cu vid de
diferite forme care permit acţiunea transcutanată sau inracavitară (rectală, vaginală).

168
în interiorul electrodului este montat un cui metalic, iar aerul rarificat este înlocuit cu
gaz neutru (neon) sub presiune, dar din motivul continuităţii curentului efectul caloric
este mai pronunţat.
Modul de acţiune nu diferă esenţial de cel al d’arsonvalizării locale.
Particularităţile acestor aplicări sînt evidente prin parametrii curentului care are o
acţiune mai fină asupra ţesuturilor şi nu este însoţită de apariţia senzaţiilor neplăcute.
Sub influenţa acestor aplicări se ameliorează circulaţia sangvină şi limfatică locală,
care este mai accentuată în comparaţie cu d’arsonvalizarea, apare hiperemia ţesuturi-
lor, activarea proceselor metabolice, se înregistrează o influenţă antipruritivă şi
analgetică.
Această metodă de electroterapie este aplicată la tratamentul copiilor, în special
la manifestările dermatologice ale alergiei, maladii ale căilor urinare.
Indicaţiile pentru ultratonoterapie nu sînt identificate definitiv. Actualmente au
fost înregistrate efecte pozitive în tratamentul stadiilor iniţiale ale endarteritei
obliterante şi bolii Raynaud, precum şi în unele afecţiuni dermatologice şi
ginecologice.
Contraindicaţiile sînt cele ale d’arsonvalizării locale.
Tratamentul cu cîmp electric

3.14. FRANKLINIZAREA
Este o metodă de acţiune asupra organismului bolnavului integrală sau locală
cu cîmp electric static de tensiune înaltă.
Franklinizarea sau „duşul electric“ este una din cele mai vechi metode de
electroterapie. Cîmpul electric static în aplicările generale poate atinge tensiunea de
50 kV, iar în acţiunile locale cca 15-20 kV.
Modul de acţiune. Acţiunea cîmpului electric este dirijată cu ajutorul
electrodului activ, care se instalează deasupra corpului sau a unei regiuni a corpului
la o distanţă de 6-10 cm, iar al doilea electrod se uneşte cu corpul bolnavului. Spaţiul
aerian între electrodul activ şi corpul bolnavului va fi spaţiul dielectric. în aceste
condiţii pe vîrful acelor electrodului activ sub influenţa tensiunii înalte se produce
ionizarea aerului cu apariţia aeroionilor, ozonului şi oxizilor de azot.
în ţesuturi sub influenţa tensiunii înalte apare polariza- ' rea moleculelor în
structurile dielectrice şi în aşa mod apare pe de o parte un microcurent în regiunile
tisulare cu conduc- tibilitate electrică mare şi pe de altă parte modifică sarcinile
ionice pe suprafaţa membranelor celulare.
Inhalaţia ozonului şi aeroionilor provoacă reacţia sistemului cardiovascular.

169
 După o reacţie iniţială de vasocons- tricţie se dezvoltă dilatarea capilarelor în
ţesuturile superficiale şi profunde. Prin acest efect se asigură ameliorarea proceselor
metabolice, iar în prezenţa leziunii ţesuturilor se stimulează procesele de regenerare
şi recuperare a funcţiei.
în urma ameloirării circulaţiei sangvine, normalizării proceselor metabolice şi
a funcţiei nervilor se micşorează pruritul dermic, hiperstezia, parastezia.
Ameliorarea circulaţiei sangvine a creierului şi a me- ningei asigură
micşorarea durerilor de cap, tensiunii arteriale, tonusului vascular şi frecvenţei
pulsului. Acţiunea ozonului şi peroxidelor pe fondul activării în ţesuturi a
proceselor metabolice asigură purificarea şi cicatrizarea plăgilor şi ulcerelor.
Aparate şi tehnica de lucru. Dezvoltarea electronicii şi introducerea
elementelor semiconductoare au permis modificarea aparatajului de franklinizare în
direcţia micşorării dimensiunilor şi facilitării procedurilor curative cu cîmp electric.
Aparatele contemporane compacte de tipul AF-3-1 şi FA-5-5 (Rusia) permit
franklinizarea şi aeroionizarea concomitentă (fig. 20). Tensiunea se reglează de la 5
pînă la 50 kV. Electrodul indiferent de sub picioarele
bolnavului este legat cu pămîntul.
Prin acest procedeu se exclude acumularea sarcinilor
electrice statice pe corpul bolnavului şi a acţiunii
dezagreabile a scînteilor la contactul cu bolnavul.
Electrodul activ (superior) este conectat de regulă cu
catodul. Aplicarea electricităţii statice se
realizează^prin aşezarea bolnavului pe un scaun de
lemn sau pe o banchetă, care se vor afla la o distanţă nu
mai puţin de 1 m de la perete sau un obiect legat cu
pămîntul. Pentru evitarea deformării cîmpului electric Fig. 20. Aparat
pentru
şi amplificarea acţiunii în regiuni necontrolate este franklinizare
necesar de a înlătura tele metalice de pe corpul şi (FA-5-3)
hainele bolnavului, generale se scoate încălţămintea toate obiec- în
pentru plasarea picioarelor pe electrodul indiferent. aplicările
Electrodul al doilea în formă de păianjen se agaţă deasupra capului bolnavului la o
distanţă de 10-15 cm. Tensiunea cîmpului se stabileşte de 40-50 kV cu durata de 10-
15 min. în şedinţa zilnică sau peste o zi. Cura include cca 10-15 şedinţe. Pe parcursul
procedurii bolnavul nu se va atinge de obiectele înconjurătoare şi nici nu va face
schimb de obiecte cu persoanele prezente.
Aplicarea locală prevede curăţirea prealabilă de puroi a suprafeţei plăgilor şi

170
ulcerelor, precum şi tratarea cu soluţii medicamentoase. Bolnavul ocupă o poziţie
confortabilă şi sub regiunea bolnavă se instalează electrodul indiferent. Electrodul
activ se fixează deasupra regiunii de acţiune la o distanţă de 5-7 cm. Tensiunea
cîmpului se stabileşte la aplicarea locală de 10-20 kV cu durata de 10-15 min. în
şedinţă. Cura include 10-15 şedinţe efectuate peste 2-3 zile, de regulă în orele de
pansament.
După finalizarea procedurii se deconectează tensiunea şi cu un cui special se
atinge electrodul activ pentru a înlătura sarcinile electrice. După aceasta bolnavul este
liber de a părăsi locul de tratament.
Indicaţiile sînt multiple şi variate şi ele decurg din prezentarea modului de
acţiune. Pentru franklinizarea generală: dereglările funcţionale ale sistemului nervos
(neurastenie cu sindrom astenic, migrenă, insomnie, extenuare fizică şi psihică,
sechelele arahnoiditei). Pentru franklinizarea locală: ulcerele trofice, plăgile infectate
cu evoluţie torpidă, combustie, prurit, parastezie.
Contraindicaţii: maladiile sistemice hematologice, neo- plaziile, ateroscleroza
accentuată a vaselor cerebrale, dereglările circulaţiei sangvine a creierului, febra,
graviditatea, tuberculoza pulmonară activă.

3.15. TRATAMENTUL CU FRECVENŢĂ FOARTE ÎNALTĂ

Constă în aplicarea asupra unor regiuni ale corpului a cîmpului electric de
frecvenţă foarte înaltă în regim continuu sau cu impulsuri, numită terapia cu unde de
frecvenţă foarte înaltă.
Frecvenţa foarte înaltă este considerată ca variaţia electromagnetică de 30-300
MHz, adică lungimea de undă de la 10 pînă la 1 m. în majoritatea aparatelor de unde
scurte frecvenţa oscilaţiilor este de cca 27,12 MHz (lungimea de undă de 11 m).
Această frecvenţă este preferată din cauza posibilităţilor de variaţie a cîmpului electric
la diverse limite de frecvenţă şi putere. în scopul aplicării locale puterea oscilaţiilor
electromagnetice este de cca 300 W din care numai jumătate este absorbită de ţesuturi.
Modul de acţiune. Modul de acţiune este determinat de prezenţa factorului unic
de influenţă asupra organismului, care este cîmpul electric alternativ.
Cîmpul electric iniţiază deplasarea particulelor cu sarcina (ioni) între electrozi,
ceea ce contribuie la apariţia curentului de conductibilitate. Particulele dielectrice care
nu posedă dipol în aceste condiţii se polarizează temporar. Moleculele şi particulele
dipolice sub influenţa cîmpului electric îşi modifică orientarea contrar polarităţii
electrozilor. Schimbarea direcţiei cîmpului electric provoacă trecerea proceselor

171
enumerate în direcţia opusă.
în condiţiile de acţiune a cîmpului electric de foarte înaltă frecvenţă direcţia
acestui cîmp se schimbă de 27-40 mln. ori în 1 s. Procesele de polarizare, relaxare şi
oscilaţii ionice în condiţiile acestor variaţii frecvente generează în ţesuturile
organismului efecte calorice. Cantitatea căldurii creşte concomitent cu mărirea
frecvenţei cîmpului alternativ, iar la frecvenţa fixă efectul caloric depinde de
proprietăţile fizice ale ţesutului, în special de proprietatea de a se polariza. Această
proprietate este determinată de caracterul fizic al ţesutului, care se manifestă prin
permetivitatea die- lectrică şi conductibilitatea electrică.
Frecvenţa foarte înaltă micşorează evident rezistenţa capacitativă, adică, invers,
creşte permetivitatea dielectrică a ţesuturilor, ceea ce asigură permeabilitatea acestora
pentru energia oscilaţiilor. Permeabilitatea capacitativă a aerului pentru aceste
oscilaţii de frecvenţă foarte înaltă creşte aproximativ în aceeaşi măsură, din care cauză
cîmpul electric de frecvenţă foarte înaltă trece liber prin spaţiul de aer dintre placheta
condensatorului (electrodului) şi suprafaţa corpului. Mai departe energia acestor
oscilaţii trece prin piele şi stratul subcutanat adipos, straturile de ţesut conjunctiv,
pătrunde în interiorul articulaţiilor, prin oase ajung la măduva osoasă şi alte ţesuturi
inaccesibile pentru energia de altă provenienţă. Acesta este avantajul principal al cîm-
pului electric de frecvenţă foarte înaltă ca metodă de elec- troterapie. Concomitent
este necesar de a reţine momentul că cantitatea maximală a energiei este adsorbită de
stratul adipos subcutanat (fig. 21).

172
 Fig. 21. Reprezentarea grafică a cantităţii de căldură adsorbită de ţesuturi, a) — ţesutul adipos; b)
— ţesutul muscular; 1. — cîmp condensator; 2. — inductor rezonator; 3. — unde decimetrice
„scurte“; 4. — unde decimetrice „lungi“

Acţiunea biologică şi curativă a oscilaţiilor de frecvenţă foarte înaltă este

determinată de efectul caloric intratisular. Actualmente rămîne discutabil efectul
atermic (extrater- mic), oscilator sau acţiunea specifică a acestor oscilaţii. Mo-
dificările biologice în aceste condiţii au un caracter inexplicabil prin simpla acţiune
calorică. Astfel se presupune prezenţa acţiunii specifice, indiferent de argumentarea
fundamentală.
Investigaţiile în domeniul estimării influenţei oscilaţiei de frecvenţă foarte
înaltă au constatat o sensibilitate crescută a sistemului nervos, în special a porţiunilor
centrale. Este stabilită dependenţa gradului şi direcţiei reacţiilor sistemului nervos de
intensitatea, durata şi localizarea acţiunii.
Acţiunea selectivă a cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă asupra
sistemului nervos se explică prin următoarele particularităţi ale acestui sistem:
1) activitatea fiziologică intensivă;
2) permetivitatea dielectrică foarte pronunţată în structurile nervoase ce asigură
absorbţia energiei cîmpului electric;
3) prezenţa suprafeţei enorme între neuroni, ceea ce asigură reflectarea
energiei în zona limitrofă.

173
 Rezultatele analizei activităţii reflex condiţionate în condiţii de acţiune slab
calorică a cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă demonstrează că sensibilitatea
sistemului nervos la acţiunea acestui factor este crescută, iar caracterul reacţiei
depinde de tipul activităţii nervoase şi starea iniţială a sistemului nervos central.
Terapia cu unde ultraînalte se manifestă şi prin includerea căii neuroumorale de
influenţă asupra sistemului nervos central. Acţiunea energiei în acest caz nu se
limitează numai la elementele nervoase (neuronii creierului şi mădu- vei spinării,
fibrele nervoase, ganglioni şi receptori). în ţesuturi sub influenţa acestor unde creşte
temperatura, apar substanţe biologic active, se micşorează coeficientul K+/ Ca2+, se
activează enzimele tisulare, creşte cantitatea de hormoni liberi, apare devierea pH,
creşte metabolismul. în plasma sangvină se modifică presiunea osmotică şi oncotică,
creşte cantitatea de globuline, se micşorează conţinutul de albumine, se modifică
componenţa aminoacizilor. Acţiunea acestui cîmp electric prin situarea bitemporală a
electrozilor cu un diametru de 10 cm şi spaţiul aerian de 4 cm la intensitatea slab
calorică provoacă la persoanele sănătoase creşterea glucozei în sînge în mediu cu 30
mg procent.
Excitabilitatea reflexă a măduvei spinării sub influenţa cîmpului electric de
frecvenţă foarte înaltă creşte la acţiune calorică slabă, iar la acţiune termică, invers,
scade, ceea ce se manifestă prin micşorarea sau creşterea timpului latent al reflexelor
spinale. Excitabilitatea nervului creşte sub influenţa dozelor acalorice şi calorice
slabe, iar la cele termice se micşorează fără modificarea esenţială a conductibilităţii.
Sub influenţa acestui cîmp electric se accelerează regenerarea nervului. Pragul de
excitare a receptorilor sub influenţa cîmpului de frecvenţă foarte înaltă creşte esenţial,
ceea ce contribuie la micşorarea sensibilităţii, în special, de durere.
în regim continuu şi de impulsuri se observă influenţa asupra sistemului
cardiovascular. Se micşorează sau dispare durerea în regiunea inimii, se normalizează
procesele recuperatoare în miocard şi creşte funcţia contractilă a inimii. Asupra
sistemului cardiovascular neafectat aceste unde nu au influenţă. Acţiunea cîmpului
electric de frecvenţă foarte înaltă în regiunea sinusului carotid sau proiecţiei plexului
solar provoacă micşorarea presiunii sistolice şi diastolice la bolnavii de boala
hipertonică în stadiul I şi II A. Acest efect curativ se stabileşte pe parcursul a cîtorva
luni sau în cazuri excepţionale chiar a cîtorva ani după finalizarea tratamentului.
Circulaţia sangvină periferică se ameliorează esenţial prin micşorarea tonusului
vascular, creşterea lumenului vaselor şi umplerea lor cu sînge, creşte esenţial numărul
capilarelor active, ceea ce în ansamblu ameliorează microcirculaţia.
Acţiunea cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă în regiunea „gulerului“

174
ameliorează circulaţia sangvină în creier, în regiunea ganglionilor simpatici lombari
şi în zona „chiloţi“, ameliorează circulaţia sangvină în organele bazinului, iar acţiunea
în zona ganglionilor simpatici cervicali a acestui fenomen se înregistrează în stomac.
Ameliorarea circulaţiei sangvine locale se observă peste 1-2 min. şi se păstrează timp
de cîteva ore după şedinţă, iar după finalizarea curei acest fenomen se menţine timp
de 2-3 săptămîni. Evident, ameliorarea circulaţiei sangvine susţine şi circulaţia limfei.
Absorbţia selectivă a energiei cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă de
către ţesuturile cu proprietăţi dielec- trice, între care şi ţesutul conjunctiv, asigură
efectul antiin- flamator foarte accentuat. Tratamentul este în special efectiv în cazul
inflamaţiei seroase şi purulente în faza acută şi subacută cu excepţia procesului
purulent incapsulat.
Acţiunea bactericidă a cîmpului electric de înaltă frecvenţă nu este identificată,
dar cantitatea de microorganisme în focarul inflamator se micşorează în urma
modificării componenţei chimice a ţesutului, ceea ce limitează multiplicarea şi
virulenţa bacteriilor.
Cîmpul electric de frecvenţă foarte înaltă influenţează asupra sistemului
respirator prin micşorarea proceselor inflamatoare în căile respiratorii şi în plămîni
prin ameliorarea circulaţiei sangvine şi limfatice.
Actualmente se fac încercări de a influenţa diferite maladii prin acţiunea
cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă asupra sistemului hipofizotalamic. în
aceste condiţii se observă ameliorarea spermatogenezei la bolnavii cu pros- tatită
cronică nespecifică. Esenţial se micşorează fenomenele disurice şi ale durerii, precum
şi stabilirea stării funcţionale a glandei.
Acţiunea bitemporală a cîmpului electric la intensitate slabă calorică la bolnavii
de astmă bronşică contribuie la dispariţia sau micşorarea acceselor de asfixie,
ameliorarea stării subiective şi somnului, creşterea capacităţii de muncă, ceea ce
permite excluderea completă ori micşorarea dozei corticosteroidelor.
Este important de a menţiona că în cazul hipertrofiei ţesutului cicatrizant
tratamentul cu acest factor fizic activează ţesutul conjunctiv.
Actualmente sînt aplicate metode curative cu cîmp electric de frecvenţă foarte
înaltă care se generează in impulsuri (şoc) şi care la durata analogică celui continuu
au efect caloric infim.
Intensitatea cîmpului electric în metoda cu impulsuri este de 15000 W spre
deosebire de metoda de generare continuă unde intensitatea este de 15-350 W.
Oscilaţiile electromagnetice de frecvenţă cu impulsuri au un efect caloric foarte redus
şi în aşa mod se evidenţiază acţiunea specifică. Pe prim plan se manifestă acţiunea

175
directă a oscilaţiilor cîmpului electric asupra particulelor tisulare înzestrate cu sarcini
electrice şi asupra fenomenelor bioelectrice în ţesuturile excitabile.
Acţiunea cu impulsuri a cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă provoacă la
animalele experimentate adinamia, micşorarea temperaturii corpului, repleţiunii
sangvine în vasele periferice şi a permeabilităţii peretelui vascular. Aceste fenomene
sînt inverse celor înregistrate la acţiunea în continuu. în acelaşi timp s-a stabilit că
regimul de acţiune cu impulsuri contribuie la stimularea proceselor oxidative aerobice
în cortexul cerebral.
în medicina clinică s-a stabilit efectul hipotensiv mai pronunţat în tratamentul
cu impulsuri al bolnavilor cu boala hipertonică. Se păstrează efectele curative
generale ale cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă, care sînt: influenţa de
normalizare a funcţiei glucocorticoide a suprarenalelor, a funcţiei ficatului, acţiunea
antiinflamatoare şi analgezică.
Aparataj şi tehnica aplicării. Tratamentul cu cîmp electric de frecvenţă foarte
înaltă în regim continuu se efectuează cu aparate portative de putere mică (30W), cu
aparate de putere mijlocie (40-50 W) şi aparate de intensitate mare (100-350 W).
Printre aparatele de intensitate mică (5 W) este Mini- term (fig. 22), care se
aplică pe larg în oftalmologie, stomatologie, otorinolaringologie şi pentru aplicări
asupra regiunilor mici ale corpului. Se poate utiliza şi în pediatrie.
Aparatul UVC-30 generează cîmp electric de intensitate mică, care poate fi
aplicat în 2 variante (15-30 W).
Printre aparatele de intensitate medie sînt UVC-4, UVC-66, UVC-80-01, care
sînt înzestrate cu comutatoare de reglare a intensităţii şi scară de 20, 40 şi 80 W.

Fig. 22. Schema tabloului de reglare a aparatului Miniterm 1. — întrerupătorul de curent; 2. — lampa
de semnalizare a introducerii în curent;
3. — ceasornicul de proceduri; 4. — comutatorul de intensitate;
5. — lampa de semnalizare a introducerii generatorului de frecvenţă;
6. — Wattmetru; 7. — comutatorul de reglare a conturului terapeutic în rezonanţă;
8. — locaş pentru cuplarea cablului

176
 Aparatele de intensitate mare Ecran-1 şi Ecran-2 pot genera un cîmp electric
pînă la 350 W, care se reglează în scară şi sînt înzestrate cu dispozitiv automat pentru
acordul de rezonanţă a conturului terapeutic cu frecvenţa generatorului. Pentru
tratamentul cu impulsuri sînt utilizate aparate Impuls-2 şi Impuls-3, care generează o
frecvenţă de 40,68 MHz modelată în impulsuri cu durata de 2 microsec., care curg cu
frecvenţa de 500 Hz. Puterea maximală a impulsului este de 18 kW, iar cea medie de
18 W.
Această metodă de tratament în cîmp condensator a fost introdusă de
Schliphake şi Esau (1928) şi presupune rezonarea circuitului generatorului cu
circuitul pacientului. Aparatele sînt înzestrate cu electrozi prin care se realizează
circuitul rezonator în „cîmpul“ cărora este introdus pacientul. De regulă electrozii sînt
confecţionaţi în formă de plăci metalice rotunde izolate într-o capsulă de sticlă sau de
material plastic de diferite dimensiuni. Aceste plăci condensatoare se fixează faţă de
tegument la o distanţă de circa 3 cm. Dimensiunile şi formele lor sînt variate în
dependenţă de localizarea şi dimensiunile regiunii de aplicare. De rînd cu electrozii
„rigizi“ sînt electrozii „fexibili“ confecţionaţi din cauciuc. Aceşti electrozi sînt
încorporaţi în pîslă învelită în pînză albă, ceea ce permite aplicarea direct pe corpul
bolnavului. Electrozii de acest tip sînt utilizaţi în cazurile în care dorim să tratăm
afecţiuni cu zone corporale plane sau pacienţi imobilizaţi la pat.
La situarea regiunii corpului între electrozi omogenitatea cîmpului electric
dispare şi densitatea este maximă în preajma electrozilor. Din această cauză plasarea
plăcilor condensatoare foarte aproape de tegument asigură absorbirea energiei şi
încălzirea numai a ţesuturilor superficiale. Dacă plăcile condensatoare sînt situate la
o distanţă de 2-3 cm de la suprafaţa tegumentului, absorbţia energiei este egală în
ţesuturile superficiale şi profunde. Astfel acţiunea cîmpului electric de frecvenţă
foarte înaltă asupra ţesuturilor şi organelor profunde este asigurată prin prezenţa spa-
ţiului. Mărirea exagerată a acestui spaţiu aerian provoacă dispersia energiei şi
micşorează cantitatea de energie absorbită de ţesuturile regiunii tratate.
De obicei sînt utilizate plăci condensatoare de aceeaşi dimensiune care se
instalează la distanţă egală deasupra tegumentului. în cazul necesităţii de a acţiona
predominant asupra unei regiuni bolnave se instalează un electrod de dimensiuni mai
mici, iar pentru ţesuturile superficiale în această zonă se micşorează spaţiul aerian
între electrod şi suparafaţa tegumentului.
Plăcile condensatoare pot fi orientate în aşa mod ca direcţiile intensităţii
cîmpului electric să traverseze regiunea bolnavă perpendicular, longitudinal sau
tangenţial (fig. 23). în distribuţia transversală plăcile condensatoare se instalează faţă

177
în faţă pe ambele părţi ale regiunii bolnave pentru a asigura trecerea frontală a
cîmpului electric. Pentru asigurarea trecerii cîmpului electric de-a lungul organului
(de obi-

Fig. 23. Distribuţia electrozilor în cîmp condensator a) — transversal; b) — longitudinal; c) —

tangential

cei membrele) plăcile condensatoare se instalează în părţile distale şi proximale, iar

în distribuţia tangenţială plăcile condensatoare se instalează în acelaşi plan pentru
asigurarea trecerii cîmpului electric tangenţial al electrozilor. în această distribuţie
distanţa între plastine trebuie să fie nu mai mică decît diametrul sau dimensiunea
plăcilor condensatoare.
Obiectele metalice nu se încălzesc în cîmp condensator, dar în zonele limitrofe
are loc concentraţia energiei din care cauză urmează încălzirea şi apariţia arsurilor.
Pentru evitarea acestor consecinţe înaintea procedurii se exclud obiectele metalice de
pe corpul şi din hainele bolnavului. Se aplică procedurile cu mare precauţie în cazul
prezenţei dinţilor metalici sau a schijelor metalice. Din aceste considerente mobilierul
(bancheta, scaunul) utilizat trebuie să fie confecţionat exclusiv din lemn.
Pacientul trebuie aranjat în poziţie comodă pentru a nu se deplasa în timpul
procedurii, în urma căreia se dereglează rezonatorul conturului terapeutic cu
micşorarea bruscă a energiei active. Suprafaţa regiunii bolnave trebuie eliberată de
haine sau pansamente umede.
Acţiunea se realizează în mod eficace în condiţia acordului maximal al
conturului terapeutic în rezonanţă cu generatorul. Acordul se face prin comutatorul
instalat în aparate cu controlul prin introducerea în conturul terapeutic a becului
neonic.
Dozarea intensităţii acţiunii după energia absorbită poate fi realizată numai în
unele modele de aparataj. Mai frecvent se recurge la evaluarea subiectivă a senzaţiei
în formă de „fără senzaţii de căldură“, „cu senzaţie moderată“, „cu senzaţie

178
exprimată“.
în ultimii ani se încearcă de a face o corelaţie între treptele intensităţii subiective
şi echivalentul în waţi:
Doza I (atermică, nu produce nici o senzaţie) — 5-10 W;
Doza II (oligotermică, slabă cu senzaţie de căldură abia perceptibilă) — în
limitele de 35 W;
Doza III (termică, medie, produce o senzaţie de căldură evidentă, dar plăcută)
— 75-100 W;
Doza IV (hipertermică, produce o senzaţie de căldură uneori greu suportabilă)
— 110-250 W.
Tehnica de aplicare a cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă cu impulsuri
nu diferă de metodele tradiţionale cu deosebirea că senzaţia căldurii este absentă.
Durata şedinţelor este mai scurtă (3-10 min.) în procesele acute şi mai lungă
(20-30 min.) în cele cronice. Numărul şedinţelor într-o serie de aplicare nu depăşeşte
12-15 şedinţe, dar este în funcţie de stadiul evolutiv al bolii şi eficacitatea
tratamentului.
Indicaţii: Afecţiunile sistemului nervos — encefalitele, meningitele în perioada
subacută, dereglările circulaţiei sangvine ale creierului în momentul crizei,
polinevritele, nevritele şi nevralgiile de natură inflamatoare sau traumatică,
cauzalgiile, durerile de fantomă, simpaticoganglionitele, boala Raynaud
(angionevroză vasoconstrictoare).
Maladiile sistemului cardiovascular — endartrita obli- terantă pînă la stadiul de
necroză şi cangrenă, ocluzii ateros- clerotice în stadiul iniţial, tromboflebita acută şi
subacută, boala hipertonică în stadiul I şi II.
Dereglările sistemului respirator — rinita acută, subacută şi vasomotoare,
sinuzita maxilară acută, subacută şi cronică, frontita şi pansinuzita, pneumonia acută,
subacută şi cronică cu insuficienţă cardiorespiratoare pînă la gradul II, pleurita
exudativă, inclusiv cea de etiologie tuberculoasă, empiemul pleural, bronşita acută ,
subacută şi cronică, astmul bronşic, bronhectazia şi abcesul pulmonal în prezenţa
drenajului din cavitate în bronşie.
Afecţiunile organelor digestive — gastrita subacută şi cronică, enterita şi colita
(exclusiv ulceroase), hepatohole- cistita, boala Botkin de complicaţie uşoară sau
medie în perioada scăderii icterului, colecistita subacută şi cronică, boala ulceroasă a
stomacului şi duodenului în perioada subacută şi cronică, paraproctita.
Afecţiunile sistemului urogenital — nefrita acută şi subacută, pielonefrita,
urolitiaza, cistita acută şi subacută, ure- trita, prostatita, epidilita, salpingooforita,

179
adnexita, metrita.
Afecţiunile sistemului locomotor — osteocondroza cu manifestări neurologice,
fracturarea oaselor, osteomielita subacută, miozita acută şi subacută, artrita şi
poliartrita, tendovaginita, epicondilita.
Maladii dermice şi ale ţesutului celuloadipos subcutanat — furunculul,
carbunculul, hidroadenita, piodermita limitată, ulcerul trofic, plaga infectată,
panariciul, infiltratele postinfecţionale sau postoperative, combustia limitată, de-
gerarea, mastita.
Contraindicaţii: procese purulente încapsulate din cavitatea maxilarei,
plămînilor, organelor genitale, afecţiunile pancreasului, retinopatia diabetică de
gradul IV, predispu- nerea la hemoragie, insuficienţa circulatoare de gradul III,
graviditatea, maladiile sistemice ale sîngelui, tumorile maligne, boala ischemică a
inimii cu accese frecvente şi grave, stenocardiile, infarctul miocardic, accidentul
vascular cerebral.

Tratamentul cu cîmp magnetic

Cîmpul magnetic interacţionează cu particulele electrizate în mişcare, precum

şi cu corpurile cu moment magnetic indiferent de deplasarea lor în spaţiu. Cîmpul
magnetic se caracterizează prin directivitate şi intensitate, care sînt parametrii puterii
cîmpului magnetic în vid. Puterea cîmpului magnetic în mediu, de exemplu, în aer se
caracterizează prin inducţia magnetică. Unitatea inducţiei magnetice este Tesla (T).

3.16. MAGNETOTERAPIA DE FRECVENŢĂ JOASĂ

Se realizează prin aplicarea cîmpului magnetic alternativ sau continuu în regim
întrerupt sau pulsativ cu frecvenţă joasă.
O aplicare mai răspîndită în ultimii ani o are cîmpul magnetic întrerupt sau
pulsativ la frecvenţa de 50 Hz şi o inductivitate la poluri mai mare de 35 mT.
Modul de acţiune. Cîmpul magnetic întrerupt (alternativ) nu provoacă senzaţii,
dar sînt înregistrate unele reacţii ale organismului la acţiunea acestui factor fizic.
Investigaţiile au demonstrat că la persoanele sănătoase acţiunea cîmpului magnetic cu
o frecvenţă de 50 Hz şi o inducţie de 10-40 mT timp de 2-10 min. provoacă efecte
simpatice şi parasim- patice ale reacţiei pupilare la lumină, se observă creşterea
perioadei de latenţă a contracţiei pupilei, amplitudinii şi duratei contracţiei, precum
şi întîrzierea restabilirii dimensiunii iniţiale a pupilei. Sînt constatate influenţe
favorabile în recuperarea circulaţiei sangvine a creierului în stadiu iniţial al

180
manifestării insuficienţei cerebrovasculare şi în dereglările tranzitorii ale circulaţiei
cefalice, precum şi în starea după accidentul vascular cerebral.
Aplicarea cîmpului magnetic alternativ în fiecare şedinţă (10 min.) în regiunea
paravertebrală (TII-TIV) de inducţie 10-20 mT la bolnavii de boală ischemică
contribuie la micşorarea frecvenţei şi gravităţii acceselor de stenocardie, precum şi
creşterea toleranţei faţă de efortul fizic la 50 procente din bolnavi. Stenocardia de
efort peste 1-2 ani după infarct miocardic (gradul II de insuficienţă coronariană) este
supusă influenţei cîmpului magnetic alternativ, care în regimul descris micşorează
accesele de stenocardie la 60 procente şi asigură pragul efortului fizic la 50 procente
din bolnavi.
Influenţe favorabile acest cîmp magnetic exercită în cazul bolii ulceroase a
stomacului şi duodenului precum şi asupra funcţiei secretoare şi motoare a
stomacului.
Tratamentul complex prin includerea cîmpului magnetic este mai eficient Ia
bolnavii cu fracturi ale gambei, leziuni traumatice şi afecţiuni ale aparatului
locomotor.
Astfel, efectul curativ al acestui factor fizic constă în ameliorarea circulaţiei
sangvine dereglate. Eficacitatea acestui tratament în caz de diverse maladii este mai
puţin pronunţată în comparaţie cu alte metode de aplicare a factorilor fizici. Avantajul
cîmpului magnetic alternativ se explică prin faptul că sistemul cardiovascular nu este
supus efortului esenţial, ceea ce permite aplicarea pe o scară largă şi în cazurile
diferitelor contraindicaţii pentru alţi factori fizici.
Aparate şi tehnica de aplicare. Aparatele de magnetote- rapie (Polius-1,
Magnetodiaflux) prezintă un diapozitiv tehnic care, de regulă, include generatorul de
curent sinusoidal şi pulsatil monoperiodic cu o frecvenţă 50 Hz or 100 Hz. Curentul
este transmis la inductor (mono- sau bipar) care asigură o acţiune fără pauze sau cu
pauze de diferită durată. Pentru acţiunea cîmpului magnetic alternativ asupra mem-
brelor se utilizează aparatul Polius-101, care este înzestrat cu 2 inductoare în formă
de solenoide. Unul este adaptat pentru acţiunea cîmpului magnetic cu frecvenţa de
700 Hz, iar al doilea, de 1000 Hz. Inducţia maximală în centrul solenoidului este de
1,5 mT care se reglează în 4 trepte.
Inductorul şi metoda de aplicare sînt selectate conform topografiei şi
dimensiunilor regiunii bolnave. Din cauza pierderii rapide a intensităţii cîmpului
magnetic la creşterea distanţei între inductor şi tegument, precum şi absorbţia mică a
energiei magnetice de către ţesuturile biologice, instalarea inductorului se face direct
pe suprafaţa pielii în regiunea focarului patologic. în cazul necesităţii de acţiune

181
profundă inductorii sînt orientaţi paralel la o distanţă nu mai mare de 10 cm.
Orientarea inductorilor se realizează prin contrapunerea polilor.
Durata şedinţelor într-o localizare de acţiune este de 15-30 min. şi integral pînă
la 60 min. Cura de tratament include 20-30 şedinţe zilnice.
Indicaţii: manifestările iniţiale ale insuficienţei cerebro- vasculare, dereglări
tranzitorii ale circulaţiei creierului, consecinţe ale accidentului vascular (ictus) şi ale
traumatismului craniocerebral, simpatoganglionite, polinevrite vegetative, nevralgia
herpatică, boala ischemică a inimii inclusiv cardioscleroza postinfarctică (faza III a
tratamentului recuperator), stenocardia stabilă (clasele funcţionale I-II), precum şi în
ambianţa cu boală hipertonică de gradul I-II, boală ulceroasă a stomacului şi
duodenului în perioada diminuării simptomelor sau în starea postoperativă după va-
gotomia selectivă proximă, dereglările funcţionale ale ficatului şi pancreasului,
fracturi, afecţiuni ale sistemului locomotor, sindromul posttromboflebitic.
Contraindicaţii: febra pronuţată.

3.17. INDUCTOTERAPIA

Este o metodă de acţiune a cîmpului magnetic de înaltă frecvenţă asupra unor

zone ale corpului în urma căreia în ţesuturi se generează căldură (inductio — aducere,
introducere, therme — căldură). Această metodă este cunoscută şi sub denumirea de
diatermie de unde scurte. în medicina practică această metodă a fost răspîndită în
perioada postbelică cînd s-a evedinţiat un şir de implicaţii ale diatermiei de unde
lungi.
Esenţialul acestei metode constă în circulaţia curentului de frecvenţă înaltă
printr-un cablu izolat în apropierea corpului bolnavului, ceea ce asigură apariţia
cîmpului magnetic alternativ de frecvenţă inaltă. în Rusia de regulă se confecţionează
aparataj cu care inductotermia se generează la frecvenţa de 13,56 MHz. în altă
variantă aparatele pentru tratament cu unde de frecvenţă foarte înaltă se completează
cu inductori de rezonanţă, ceea ce asigură transformarea oscilaţiilor electrice în cîmp
magnetic de frecvenţă foarte înaltă (40,68 MHz).
Modul de acţiune. Cîmpul magnetic alternativ pătrunde în corpul bolnavului şi
induce în ţesuturi mişcarea rotaţiona- lă a particulelor cu sarcină electrică, ceea ce
contribuie la apariţia curenţilor turbionari cu deplasare circulară (curenţii Foucault
care se transformă în căldură inclusiv prin efectul Joule). Mecanismul de absorbţie a
căldurii în principiu nu diferă de acest fenomen în cazul acţiunii oscilaţiilor magnetice

182
de frecvenţă joasă. în ambele cazuri căldura apare în urma ciocnirii şi fricţiunii între
particulele oscilatoare. Cantitatea căldurii eliminată într-o unitate de timp într-un
volum de ţesut poate fi exprimată prin q ~ f 2 . 8 . H2 unde: f — frecvenţa oscilaţiilor;
8 — conductibilitatea specifică a ţesutului;
H — intensitatea cîmpului magnetic.
Evident, cantitatea de căldură în ţesuturi este funcţia frecvenţei şi intensităţii
cîmpului magnetic, care creşte în proporţii considerabile la frecvenţe înalte. în aceste
condiţii factorul caloric devine posesor al unor proprietăţi speciale.
în cazul determinării cantităţii căldurii s-a constatat că valoarea acesteia, în
condiţii egale de frecvenţă şi intensitate unică a cîmpului magnetic, în mare măsură
depinde de conductibilitatea electrică a ţesutului, care este mai pronun-1 ţaţă în
muşchi (fig. 21, b).
Astfel în metodele electroterapiei prin contact şi ale cîmpului electric de
frecvenţă foarte înaltă, energia este absorbită predominant de piele şi stratul
subcutanat adipos.l în cazul cîmpului magnetic de frecvenţă înaltă energia pătrunde
profund şi este absorbită predominant de stratul muscular şi ţesuturile cu un conţinut
important al apei (sîn-1 ge, limfă, exudate etc).
Mecanismul terapeutic al inductotermiei se întemeiază} pe declanşarea
proceselor biologice sub influenţa călduriiJ Dar această acţiune se evidenţiază prin
aceea că nu estel impusă din afară, dar se generează în ţesuturi. în acest cazi
organismul include prompt mecanismul termoregulator prinl intermediul centrelor
nervoase vegetative. Inductotermia iniţiază efectul caloric în ţesuturi la adîncimea de
cca 7-8 cmJ Această creştere de temperatură excită terminaţiunile ner-| voase.
Acţiunea de scurtă durată şi intensitate mică cu sen-J zaţia de căldură slabă asigură
creşterea excitabilităţii ner-l vilor, vitezei de propagare a excitaţiei. Acţiunile mai pro-
nunţate după intensitate şi durată provoacă creşterea pragului de excitare, amplifică
procesele inhibatoare în sistemul nervos central, apare efectul sedativ, spasmolitic şi
analge- tic, scade tonusul muşchilor.
în urma efectului caloric (creşterea temperaturii cu 2,5- 7,4°C) apare dilatarea
vaselor sangvine, amplificarea circuj laţiei şi creşterea numărului capilarelor
funcţionale. Aceste procese au funcţia de a nu permite creşterea temperaturii locale
prin transportarea căldurii cu sîngele circulant. Acţiunea cîmpului magnetic de
intensitate cu senzaţie pronunţată de căldură în regiunea abdominală poate provoca în
anumite situaţii starea de colaps. I
Intensitatea moderată a inductotermiei micşorează tenii lunea arterială,
ameliorează procesele recuperatoare şi luncţia contractilă a miocardului. Acţiunea

183
asupra regiunii toracelui şi plexului solar la bolnavii cu cardioscleroză ate-
fosclerotică şi stenocardie cu manifestări de ischemie a miocardului sau insuficienţa
cardiopulmonală de gradul II poate avea consecinţe prin staza vanoasă în circuitul
mic. La persoanele senile cu manifestări de ateroscleroză acţiunea de Intensitate
moderată în regiunea lombară provoacă predis- pti nerea la formarea trombelor, iar la
acţiunea în regiunea ficatului încetinează procesul de coagulare a sîngelui.
Componentele principale ale acţiunii curative a induc- loterapiei asigură
desfăşurarea efectelor pronunţate antiin- llamatoare în procesele subacute sau cronice.
Aparate şi tehnica aplicării.
Cîmpul magnetic de frecvenţă înaltă se generează prin utilizarea inductorilor
rezonatori fie la conectarea la aparatele de cîmp condensator, fie la aparate speciale
de inducto- terapie de tipul IKV-4 (Rusia). Aceste aparate au intensatea maximală de
200 W, care poate fi dozată în 8 trepte. Inductorii rezonatori sînt înregistraţi cu bec
neonic, iluminarea i ăiuia indică prezenţa tensiunii de frecvenţă înaltă iar lumi-
nozitatea indică intensitatea.
Pacientul este aranjat în poziţie comodă pe banchetă nan scaun de lemn. Sînt
excluse obiectele metalice din vecinătatea aparatajului şi de pe corpul bolnavului,
precum şi se precizează obligatoriu prezenţa implantelor, schijelor sau altor detalii
metalice.
Aceste precauţii sînt dictate de pericolul apariţiei arsu- nlor din cauza încălzirii
metalelor de cîteva ori mai pronunţată în comparaţie cu cea a ţesuturilor.
Conform scopului curativ este selectat inductorul rezonator sau cablul de
inducţie (fig. 24). Distanţa dintre inductor şi suprafaţa regiunii corpului trebuie să fie
de 1 cm, deoarece în aceste condiţii efectul caloric va fi optimal. în
acelaşi timp distanţa indicată este necesară pentru minimalizarea acţiunii calorice a
cîmpului electric asupra ţesuturilor superficiale, iniţiată prin prezenţa capacităţii
dintre sau între spire şi suprafaţa corpului. în timpul aplicărilor se controlează
omogenitatea senzaţiei de căldură pe întreaga regiune de acţiune, pentru a verifica
corectitudinea tehnicii de aplicare.

184
 Determinarea energiei cîmpului magnetic absorbită de ţesuturi se efectuează
după un criteriu subiectiv în formă de senzaţie termică slabă, moderată şi puternică.
Durata acţiunii este iniţial de 10 min. care treptat se ridică pînă la 30 min. Cura
include de la 10 pînă la 20 şedinţe zilnice sau peste o zi.
Indicaţii: procesele inflamatoare subacute sau acute (bronşită, pneumonie,
artrită reumatică, miocardită reumatică torpidă, prostatită, nefrită, inflamaţii cronice
ale organelor genitale etc), afecţiuni ale sistemului nervos şi cardiovascular (boala
hipertonică în stadiul I şi IIA, obliteraţia aterosclerotică a vaselor, boala Raynaud,
manifestările neurologice ale osteocondrozei vertebrale), artrozoartritele traumatice,
astma bronşică, sclerodemia etc.
Contraindicaţii: febra, maladii inflamatoare acute, pre- dispunerea la
hemoragii, cardioscleroza aterosclerotică c accese de stenocardie, insuficienţa
circulaţiei sangvine de gradul II, neurastenia activă, neoplazii, prezenţa stimulatorului
cardiac implantat (la aplicarea în regiunea capului şi trunchiului).

Tratament cu cîmp electromagnetic

de frecvenţă foarte înaltă

Aplicarea acestei metode de tratament se realizează în cazul necesităţii de a

acţiona asupra ţesuturilor profunde cu energia oscilaţiilor electromagnetice. Undele
cu frecvenţe foarte mari (300-300000 MHz) au purtat diferite denumiri şi au generat
confuzii faţă de undele de frecvenţă foarte înaltă (30-300 MHz).
în scopuri curative sînt utilizate oscilaţiile electromagnetice de frecvenţă foarte
înaltă în limita de 461 MHz (lungimea de undă 65 cm) şi 2375 MHz (lungimea de
undă 12 cm), energia cărora este absorbită mai intens, iar metoda este acceptată sub

185
denumirea de terapie microondulatoare.
în funcţie de lungimea de undă oscilaţiile electromagnetice de frecvenţă foarte
înaltă se împart în:
1. unde decimetrice „lungi“(69 cm) şi „scurte“ (12 cm);
2. unde centrimetrice (1-10 cm);
3. unde milimetrice (5-7 mm).
Undele centrimetrice actualmente nu sînt utilizate în terapie şi se fac încercări
de aplicare a undelor milimetrice, dar începînd cu 1946-1977, în special din 1959 se
introduc pe larg microundele (undele decimetrice).
După proprietăţile fizice undele decimetrice sînt unde electromagnetice emise
de o antenă şi un reflector de unde (proiector), fiind supuse legilor energiei actinice
(difuzie, absorbţie, reflectare, difracţie şi interferenţă).
Actualmente sînt stabilite un şir de fenomene biofizice ce apar sub influenţa
oscilaţiilor electromagnetice de frecvenţă foarte înaltă. Energia acestor unde este
absorbită intensiv de moleculele apei libere şi de ţesuturile hidratate (sînge, limfă,
lichid interstiţial, muşchi, mucoasă, ficat, rinichi, splină), care posedă o înaltă
permetivitate dielectrică.
Procesele fizice care determină absorbţia tisulară a energiei microundelor sînt
conductibilitatea ionică a mediului, pierderile dielectrice şi absorbţia rezonatoare. în
urma acestor procese în ţesuturi se generează căldură, care stimulează procesele
biologice locale şi este unul din factorii de acţiune a microundelor. Actualmente este
argumentată şi prezenţa efectului transformării energiei absorbite nu numai în
căldură, ci şi în energie chimică, care determină desfăşurarea reacţiilor specifice ale
organismului.
Investigaţiile au demonstrat că microundele influenţează asupra organismului
de la nivel molecular pînă la organism integru. Microundele acţionează asupra stării
funcţionale a sistemului nervos, endocrin, cardiovascular şi are o influenţă asupra
proceselor metabolice, proprietăţiilor imu- nologice ale organismului,
microcirculaţiei. Normalizarea microcirculaţiei contribuie la micşorarea reacţiilor
inflamatoare şi imune, amplifică funcţia de barieră a ţesutului conjunctiv, ameliorarea
proceselor metabolice, oxidoreductive, trofice şi regeneratoare. Reacţiile sînt realizate
pe cale reflectoare şi neuroumorală.

3.18. TRATAMENTUL CU UNDE DECIMETRICE „LUNGI“

în această metodă de tratament asupra regiunii bolnave se aplică undele

186
electromagnetice de frecvenţă foarte înaltă în limitele de 460 MHz, adică cu lungimea
de 65 cm. Puterea maximală la acţiunea distantă este de cca 100 W.
Modul de acţiune. Mecanismul absorbţiei energiei undelor decimetrice „lungi“
în ţesuturi în principiu nu se deosebeşte de cel general pentru microunde, şi din aceste
considerente trecem în revistă procesele biologice care decurg în ţesuturi sub influenţa
fenomenelor fizice produse de undele electromagnetice. Printre acestea cele mai
valoroase sînt: dispersia, absorbţia şi reflexia. în primul caz este vorba de dispersia
moleculelor bipolare în cîmpul de frecvenţă înaltă cu degajarea căldurii. Prin
absorbirea undelor electromagnetice energia de frecvenţă înaltă este transformată în
căldură. Coeficientul de absorbţie (factor invers penetraţiei sau puterii de pătrundere)
este mai mic şi evident absorbţia (efectul caloric) este proporţional mai mică în
ţesuturile cu conţinut mai mic de apă. Reflexia parţială a radiaţiilor electromagnetice
pătrunse în ţesuturi are loc la hotarele dintre diferitele ţesuturi.
Factorul de reflexie este de maximum 30 % din intensitatea undelor decimetrice
de 65 cm, iar la microunde (12 cm) este mai mare prin apariţia „undelor staţionare“
cu încălzirea mai puternică a srtatului adipos şi straturilor musculare subiacente.
Generarea undelor staţionare şi supraîncălzirea la limita dintre ţesuturi sînt foarte
accentuate în special pentru undele centrimetrice (1-10 cm), ceea ce Ie face
inutilizabile în scopuri curative.
Frecvenţa relativ mică şi lungimea de undă mai mare în comparaţie cu
parametrii microundelor scurte asigură apariţia unor particularităţi în absorbirea şi
reflexia energiei, precum şi distribuţia acestora în ţesuturi (fig. 21,4). Reflexia undelor
de pe suprafaţa corpului şi absenţa dependenţei gradului de reflexie şi absorbţie a
energiei de grosimea stratului subcutanat adipos permite cu mare siguranţă aplicarea
curativă a acestui factor fizic. Lungimea de undă, incomparabilă cu grosimea stratlui
subcutanat adipos, exclude probabilitatea apariţiei undelor statice şi posibilitatea
supraîncălzirii ţesutului în anumite puncte ori zone, prin urmare se omite pericolul
apariţiei arsurilor în timpul utilizării acestor unde electromagnetice cu scop curativ.
Acest ansamblu de proprietăţi este avantajul principal în aplicarea
fizioterapeutică a undelor decimetrice. Posibilitatea realizării tratamentului prin
metode de contact nu numai simplifică tehnica aplicării, ci concomitent face comodă
utilizarea şi permite dozarea precisă a energiei absorbite de corpul bolnavului.
Factorul principal în efectul curativ şi biologic al undelor decimetrice „lungi“
este generarea căldurii în ţesuturi. Investigaţiile clinice au demonstrat că în urma
acţiunii undelor decimetrice „lungi“ de intensitate calorică slabă în regiunea
occipitală în cazul parkinsonismului de formă vasculară sau în regiunea zonei

187
„gulerului“ la forma rigidă şi mixtă provoacă creşterea irigării sangvine în zona de
acţiune şi micşorează activităţile spontane de „salve“ în repaus şi a reacţiilor tonice.
Efectul curativ pe baza modificării irigaţiei sangvine şi evitarea spasmului
vaselor sangvine este înregistrat la bolnavii care au suportat traume craniocerebrale,
în cazul dereg- ] lărilor circulaţiei sangvine a creierului cu caracter ischemic I şi
manifestări de hemipareză spastică, precum şi în cazul I modificărilor tranzitorii ale
dereglării circulaţiei sangvine.
în cazul aterosclerozei coronariene aplicarea undelor j decimetrice de intensitate
calorică infimă în regiunea tora-1 cocervicală a coloanei vertebrale asigură
concomitent cu creşterea temperaturii pielii (2-4°C) dispariţia ori diminuarea
stenocardiei de efort fizic la majoritatea bolnavilor şi ameliorarea proceselor de
repolarizare în miocard. în tratamentul recuperator al bolnavilor cu infarct miocardic
în a 4- 10 săptămînă din momentul accidentului se observă micşo- | rarea frecvenţei
şi a presiunii arteriale, apariţia reacţiei vagotonice cu ameliorarea proceselor
reparatoare în miocard, imediat după primele proceduri de aplicare a undelor
decimetrice, care provoacă creşterea temperaturii pielii în locul acţiunii (1-4°C).
Acţiunea undelor decimetrice de intensitate calorică infimă în regiunea
„gulerului“ la bolnavii de boală hiperto- nică în stadiul I-II normalizează
simptomatica clinică, micşorează tonusul vaselor şi rezistenţa periferică, ameliorează
circulaţia coronariană şi contractilitatea miocardului.
în cazul leziunii aterosclerotice a vaselor membrelor interioare efectul curativ
este mai evidenţiat la aplicarea nudelor decimetrice în regiunea Tx-LIv în comparaţie
cu m ţiunea directă în zona proiecţiei fasciculului neuro-sang- vin pe suprafaţa
anterioară a coapsei. în această regiune ne poate acţiona numai în cazul
contraindicaţiilor de apli- i are în regiunea lombară, de exemplu, la stenocardie
instabilă.
Ameliorarea funcţiei respiraţiei externe, stării subiective, micşorarea criteriilor
roentgenologice ale proceselor inflamatoare acute sînt înregistrate la acţiunea undelor
decime trice de intensitate calorică mică în cazul tratamentului copiilor cu afecţiuni
inflamatoare cronice nespecifice prin metoda de contact, iar la maturi prin metoda
distantă. Acest luctor fizic ameliorează starea bolnavilor de astm bronşic cu evoluţia
uşoară şi medie.
în linii generale efectele pozitive ale tratamentului cu unde decimetrice au fost
înregistrate la acţiunea acestora .isupra majorităţii sistemelor de organe ale omului.
Aparate şi tehnica aplicării. Mai frecvent este utilizat aparatul Volna-2 (Rusia),
care generează unde electromagnetice cu frecvenţa de 450 MHz şi este adaptat pentru
aplicări la distanţă pe suprafeţe destul de largi. Puterea maximală de 100W este

188
gradată în trepte de cîte 15-20 W. Este înzestrat cu emiţător de cîmp electromagnetic
în formă cilindrică şi emiţător în formă de elipsă. Aparatele DMV-15 (Romaşka) şi
DMV-20 (Ranet) sînt menite pentru aplicări de contact în regiuni relativ mici şi au
puterea maximală respectiv de 15 şi 20 W. Sînt înzestrate cu două emiţătoare cilindri-
ce (diametrul de 40 şi 100 mm) şi un emiţător pentru aplicări vaginale.
Acţiunea prin metoda distantă se realizează prin manevrarea cu braţul articulat
al aparatului şi poziţionarea emiţătorului perpendicular pe suprafaţa tratată la distanţa
de 4-5 cm.
Acţiunea prin metoda de contact se realizează prin aplicarea directă a
emiţătorului pe suprafaţa tratată fără a exercita presiune.
în prealabil sînt excluse toate obiectele metalice de pe corpul bolnavului, se
precizează prezenţa metalelor endogene în regiunea aplicării. Pacientul este parţial
dezbrăcat şi va sta culcat pe o banchetă (confecţionată din lemn) sau aşezat pe scaun.
Tehnica de aplicare a undelor decimetrice (lungi şi scurte) este mai simplă, în
comparaţie cu cea a cîmpului condensator, deoarece se utilizează un singur electrod
emiţător, şi nu e necesară păstrarea strictă a poziţiei corpului în cîmpul rezonator.
Durata şedinţelor de tratament şi numărul şedinţelor necesare dintr-o serie sînt mai
mici.
Dozarea intensităţii este în funcţie de dimensiunile emiţătorului, distanţa faţă
de tegument şi grosimea stratului adipos, stadiul de evoluţie a afecţiunii. Precizarea
intensităţii dozei predominante se efectuează după senzaţiile pacientului şi sînt
apreciate subiectiv drept căldură slabă, termică şi hipertermică. Dozele mici sînt
aplicate în stadii acute şi subacute, cele mari, în manifestările cronice. Durata şedin-
ţelor de tratament este de la 6 pînă la 60 min., numărul şedinţelor dintr-o serie este de
6-10 şedinţe zilnice ori peste 2 zile.
Indicaţii: diverse procese inflamatoare cu evoluţie sub- acută şi cronică;
bronşită cronică; pneumonii acute de caracter morbid; pneumonii cronice; astm
bronşic, predominant în formă alergico-infecţioasă, cu evoluţie uşoară şi medie;
artrită reumatică cu gradul de activitate I-III; osteoartroză cu sinovită şi fără sinovită;
periartrie şi periartroze; manifestările neurologice ale osteocondrozei coloanei
vertebrale; sechelele dereglărilor circulaţiei sangvine a creierului şi a operaţiilor la
vasele creierului; parkinosonism aterosclerotic şi de provenienţă postencefalică; boala
hipertonică în stadiu I-II; aortoarterită nespecifică; starea după infarctul miocardului
peste 4 săptămîni de la accident şi absenţa complicaţi-
Ilor grave şi a insuficienţei circulaţiei mai pronunţate de Riadul II A cu stenocardie
de efort în ambianţa dereglării i llmului şi a conductibilităţii; reumatism cu activitate

189
nu mai pronunţată de gradul II inclusiv cu prezenţa viciului valvule- l"i mitrale şi
aortale şi insuficienţa circulaţiei nu mai pronunţată de stadiul I fără dereglarea
ritmului; boala ulceroa- 11A şi starea după holecitoectomie, gastroduodenită, gastrită
cronică; adnexită cronică, prostatită cronică.
Contraindicaţii: febră, procesele inflamatoare acute, pre- ili .punerea la
hemoragie, maladii sistematice ale sîngelui, tuberculoza pulmonară activă, evoluţia
grea a bolii ischemice cu crize de stenocardie, stenocardia de repaus, astma cnrdiacă,
aneurisma inimii şi vaselor, dereglările paroxismale ale ritmului cardiac, insuficienţa
circulaţiei mai înaintată > I« stadiul II, tumoare malignă, prezenţa corpurilor metalice
endogene, graviditatea în cazul necesităţii de acţiune în regiunea abdomenului şi
bazinului sau pe epifizele osoase la copii şi la vîrsta de creştere, aplicarea pe globii
oculari, din cauza riscului de producere a cataractei.

3.19. TRATAMENTUL CU MICROUNDE DECIMETRICE

„SCURTE“

Tratamentul constă în aplicarea pe anumite regiuni ale corpului bolnavului a

undelor electromagnetice de frecvenţă foarte înaltă. în standardul rusesc sînt utilizate
frecvenţa de 2375 MHz, lungimea de undă este de 12,6 cm. Capacitatea maximală la
acţiunea distantă este de 70-100 W.
Modul de acţiune. Proprietăţile undelor electromagnetice decimetrice „scurte“
sînt foarte apropiate de radiaţia Infraroşie a luminii. Ele pot fi transmise prin cablu
coxal, iar pentru acţiunea asupra unei regiuni a corpului sînt utilizaţi emiţători cu
reflector, analogic unor faruri. Energia ondulaţilor parţial este absorbită, iar parţial
este reflectată de suprafaţa pielii. Din cauza diferenţei mari dintre permetivi- tatea
dielectrică a aerului şi cea a pielii cu stratul subcutanat adipos reflexia undelor
„scurte“ este foarte pronunţată şi poate să obţină valoarea de cca 70% din energia
generată.
Energia microundelor care pătrund prin tegument este absorbită în mare măsură
de ţesuturile bogate în apă, moleculele cărora posedă proprietăţi polare, iar frecvenţa
relaxării este apropiată de frecvenţa ondulaţiilor electromagnetice. Din această cauză
penetraţia microundelor în ţesuturile hidratate (muşchii, pielea, lichidul tisular)
constituie 1,7 cm. în ţesuturile cu absorbţia mică a microundelor (ţesutul adipos, oase
ş.a.) adîncimea pătrunderii este de 11,2 cm. Deoarece ţesuturile sînt heterogenice în
componenţa sa penetraţia medie este de 3-5 cm. Rezultatul absorbţiei energiei undelor
decimetrice este generarea unei cantităţi importante de căldură intratisulară,

190
predominant în muşchi şi în măsură mai mică în straturile cutananat şi adipos.
Permetivitatea dielectrică diferită a ţesutului adipos şi a celui muscular provoacă
reflexia undelor în limitele acestor două ţesuturi, precum şi la hotarul dintre aer şi
piele. în aceste condiţii apar unde statice, care pot provoca supraîncălzire sau arsuri
în anumite zone ale ţesutului, ceea ce se consideră dezavantajul principal al metodei.
Acţiunea biologică a microundelor se manifestă prin generarea intratisulară a
căldurii. Efectul caloric accentuat în limita dintre ţesutul muscular şi cel adipos
influenţează asupra activităţii diferitelor organe şi sisteme. Impulsaţia aferentă din
focarele tisulare prin segmentele măduvei spinării este orientată spre centrele talamo-
hipofizare de unde, în dependenţă de intensitatea excitaţiei şi volumul ţesutului
implicat, se includ mecanisme de reglare reflexă inclusiv şi sistemele umorale. Sînt
foarte variabile reacţiile la aceste acţiuni, care includ de la dilatarea vaselor sangvine
locale şi accelerarea circulaţiei sangvine pînă la antrenarea sistemelor adaptive ale
termoreglării prin modificarea proceselor metabolice.Undele decimetrice „scurte“
diminuează tonusul centrilor vegetativi la acţiunea directă asupra creierului ori
indirect prin torentul de impulsuri din regiunea de acţiune, in special, din zonele
reflexogene.
Acţiunea acestor unde în regiunea cordului micşorează, iar în regiunea
creierului amplifică funcţia contractilă a miocardului pe fundalul micşorării tensiunii
arteriale şi ve- noase, a tonusului vaselor, a frecvenţei cardiace şi a reflexelor
presodepresorice.
Undele decimetrice „scurte“ Ia intensitatea de senzaţie slabă a căldurii exercită
o influenţă hipotensivă, ameliorează circulaţia coronariană şi centrală, exclude sau
micşorează manifestările clinice ale bolii hipertonice în stadiul I-IIA. în cazul bolii
ischemice a inimii acţiunea în diapazonul caloric minimal contribuie Ia restaurarea
indicilor pozitivi în dinamica funcţiilor modificate, dar cca 7-10% din bolnavi au
senzaţia de amplificare a durerii în regiunea inimii, agravarea proceselor
recuperatoare şi ale funcţiei contractile a miocardului.
Dozele calorice moderate asigură efectul analgetic şi antipruritic. în acţiunea
curativă a dozelor calorice slabe şi termice se evidenţiază modificarea funcţiilor
endocrine ale adenohipofizei, cortexului suprarenalelor, glandei tiroide şi
pancreasului cu creşterea conţinutului în sînge a HACT, I IST, cortizol, tiroxină şi
insulină şi diminuarea triiodtironi- nei. Intensitatea pronunţată a acţiunii (167
mW/cm2) deprimă funcţia glandelor endocrine. în condiţii clinice ameliorarea şi
creşterea capacităţii potenţiale a suprarenalelor, precum şi normalizarea raportului
dintre fracţiile hidrocortizo- nului şi cortizonului, inclusiv ameliorarea funcţiei

191
sistemului simpatoadrenalinic asigură eficacitatea tratamentului bolnavilor de lichen
ruber, prurită, eczemă.
Regulatorii proceselor biochimice şi fiziologice sînt activaţi sub influenţa
microundelor, ceea ce se manifestă prin modificări esenţiale în activitatea şi
conţinutul de adenozi- nomonofosfat ciclic, prostaglandine etc. în aceste fenomene se
include elaborarea formelor libere ale substanţelor active (cortecosteroizii,
serotonina, histamina, ionii de sodiu, potasiu etc.).
Microundele de intensitate calorică mică micşorează! dispneea şi tuşea la
bolnavii cu bronşită cronică, precum şi ameliorează funcţia respiraţiei externe, creşte
volumul vital al plămînilor, ventilaţia maximală, viteza expiraţiei, se amplifică funcţia
sîngelui de transport al oxigenului.
Efectul curativ a fost înregistrat în cazul osteoartrozei (cu excepţia articulaţiei
coxofemurale), artritelor reumatice, periartritelor, bursitelor, tendinitelor cu
calcificare, afecţiunilor inflamatoare ale organelor bazinului.
Astfel microundele pot fi aplicate în stările patologice subacute şi cronice,
precum şi în procesele distrofice.
Aparatele şi tehnica aplicării. Printre aparatele utilizate în tratamentul cu unde
decimetrice „scurte“ sînt Luci-2 şi variantele Luci-2M, Luci-3 (Rusia). Aceste aparate
sînt menite pentru aplicări prin metode de contact în regiuni limitate. Frecvenţa
radiată este de 2375 MHz, iar intensitatea se reglează treptat de la 2,5 pînă la 20 W.
Este completat cu 3 emiţătoare. Aparatul Luci-58 este menit pentru acţiune distantă
pe o suprafaţă mai mare a corpului. Intensitatea maximală generată este de 150 W.
Sînt utilizate 4 emiţătoare.
Pentru protecţia personalului medical contra radiaţiei reflectată în aplicarea
metodei distante se recomandă realizarea procedurilor în camere ecranate ori izolate.
Pentru protecţia ochilor se folosesc ochelari speciali.
în prealabil din zona de acţiune se înlătură obiectele metalice, iar în prezenţa
acestora în ţesuturi la o adîncime mai puţin de 2 cm aplicarea microundelor în această
regiune este interzisă. în metoda distantă emiţătorul se instalează la 5-6 cm deasupra
tegumentului.
Criteriile principale ale intensităţii radiaţiei sînt senzaţiile subiective ale
pacientului, care au obişnuita gradaţie: -.labă calorică, termică şi hipertermică. De
regulă, se aplică intensitatea slabă şi termică. Durata şedinţei este de 4-15 min., iar în
cazul aplicării în cîteva zone nu mai mult de 30 min. Cura include 8-15 şedinţe zilnice
ori peste o zi.
Indicaţii: afecţiunile subacute şi cronice, de natură dis- t rofică şi traumatică ale

192
aparatului locomotor (osteoartroză, cu excepţia articulaţiei coxofemurale, artrita
reumatică, burniţă, periartrită, tendinite, manifestările neurologice ale os-
tcocondrozei coloanei vertebrale), maladiile inflamatoare subacute şi cronice ale
sistemului respirator (bronşită cronică, pneumonii acute morbide şi cronice, sinuzite
subacute şi cronice), mastite, furuncule, hidroadenite, afecţiuni inflamatoare şi
distrofice ale diferitelor compartimente ale ochiului, maladii inflamatoare cronice ale
organelor bazinului.
Contraindicaţii: edem şi ischemia ţesutului regiunii bolnave, prezenţa în
ţesuturile lezate a obiectelor de metal (la .idîncimea pînă la 2 cm), acţiunea prin haine
umede, acţiunea în zona de creştere a oaselor la copii, zona organelor sexuale la
bărbaţi, hemoragii şi predispunerea la acestea, dereglarea sensibilităţii şi acţiune prin
zona anesteziată, tuberculoza activă pulmonară, graviditate, stare imediată după
traume, maladiile sistemice ale sîngelui, boala ischemică a inimii mai mare de clasa
II funcţională, dereglările i itmului cardiac.

3.20. TRATAMENT CU UNDE MILIMETRICE

Actualmente se fac probe pentru aplicarea cîmpului electromagnetic cu

lungimea de undă milimetrică (5,6-7,1 mm) de intensitate acalorică. S-a înregistrat un
efect curativ in cazul bolii ulceroase a stomacului şi duodenului, după o cură de 15-
20 proceduri. Efectul curativ este mai pronunţat la persoanele care sau îmbolnăvit
pentru prima dată ori în fază de cicatrizare a ulcerului şi fireşte prezintă diverse
dificultăţi în stadiul III al bolii ulceroase. Sînt probe de tratament a persoanelor
oncologice, deoarece se presupune I că undele milimetrice nu stimulează creşterea
unora din | neoplazii. S-a constatat efectul de regenerare a ţesuturilor, inclusiv cel
osos. Efectele biologice în limitele dozelor acalo- rice de radiaţie (intensitatea de
cîţiva miliWat) includ stabi-1 lirea proceselor metabolismului colesterinei şi
amplificarea! activităţii sistemelor antioxidante şi în aşa mod blochează procesele
peroxidării lipidelor. în aceste investigaţii s-a constatat normalizarea proprietăţilor
macro şi microreologice ale eritrocitelor, normalizarea activităţii spontane a fagoci- J
telor şi amplificarea esenţială a capacităţilor potenţiale a neutrofilelor. Regenerarea şi
cicatrizarea defectului ulceros, fără apariţia cicatricei inestetică, se observă după 15-
20 şedinţe.
Aparatul Iavi-1 (Rusia) generează unde electromagnetice în diapazonul de
53534 MHz (5,6 mm) şi 42194 MHz (7,lmm). Emiţătorul este confecţionat în formă
de megafon cu ajutaj izolator din masă plastică, care menţine stabilă distanţa pînă la
suprafaţa corpului. Densitatea radiaţiei calculată la suprafaţa emiţătorului (2 cm) este
193
de 10 mW/cm2. Aparatul este înzestrat cu rezonator de control, ceea ce permite
menţinerea regimului de acţiune pe parcursul procedurii. Durata şedinţelor este de 30
min. Cura include 15- 20 şedinţe zilnice în tratamentul bolii ulceroase, ori 10-15
şedinţe în profilaxia recidivelor bolii ulceroase.
Această metodă nu are contraindicaţii absolute. Nu poate fi aplicată în cazul
presupunerii transformărilor maligne ale ulcerului, tumorii benigne, indiferent de
localizare, graviditate, epilepsie, astm bronşic, boala hipertonică în stadiul II-III,
insuficienţă cardiovasculară în stadiul II-III.

CAPITOLUL IV
FONOTERAPIA

Utilizarea sunetului ca factor fizic de tratament s-a realizat predominant din

momentul creării metodelor tehnice de generare a frecvenţei foarte înalte, adică mai
mare de limita superioară a zonei de audibilitate umană (20000 Uz). Se fac încercări
de utilizare în medicină şi terapie a infrasunetului, adică de frecvenţă mai mică de
limita inferioară de percepţie (16 Hz). Actualmente majoritatea investigaţiilor sînt
dedicate efectelor nocive ale infrasunetului asupra organismului uman, din cauza
generării oscilaţiilor sonore de frecvenţă joasă în uzinele metalurgice, dispozitive
tehnice de ventilare a încăperilor mari şi în aparataj cu vibraţii. Realizarea tehnică a
generatoarelor de infrasunet cu intensitate mică este dificilă şi din această cauză în
medicină sînt utilizate predominant pentru masajul vibraţional al viscerelor în special
în profilaxia aderenţelor peritoneale.

4.1. VIBROTERAPIA

Este aplicarea în scop terapeutic a ondulaţiilor mecanice de frecvenţă joasă ( de

la 1 pînă la 20 Hz).
Acţiunea curativă a vibraţiilor de frecvenţă joasă se realizează prin excitarea şi
extinderea ţesuturilor. Frecvenţa adecvată şi intensitatea ondulaţiilor de la 16.10 4 pînă
la 9.IO5 kPa la o durată optimală a procedurii de vibroterapie asigură ameliorarea stării
funcţionale a sistemului nervos central, tonusului vascular în ţesuturile periferice,
stării sistemului simpatoadrenalinic, circulaţiei sangvine, proceselor metabolice,
precum şi apariţia efectului analgezic. Vibro- terapia se poate efectua prin aplicarea
directă a vibratorului pe corpul pacientului sau prin intermediul mediului acvatic în
cădiţe în timpul procedurilor hidroterapeutice.

194
 4.2. TERAPIA ULTRASONORÂ

Constă în aplicarea ultrasunetului în scop curativ. Ultrasunetul prezintă

ondulări mecanice de frecvenţă înaltă care se propagă numai în linie dreaptă sub
forma unui fascicul de raze. în mediu lichid ondulările se propagă în formă de
compresie şi decompresie intermitente ale substanţei, adică în formă de unde
longitudinale cînd particulele care oscilează fac deplasări mici în direcţia propagării
undelor ultrasonore.
Ultrasunetul este caracterizat prin lungimea de undă, perioadă, frecvenţă,
amplitudinea ondulării şi viteza de propagare în funcţie de proprietăţiile mediului. în
ţesuturile umane viteza de propagare a ultrasunetului (la frecvenţa de 80-900 kHz)
este de cca 1540 m/s, adică este apropiată de viteza propagării în apă. în ţesutul osos
viteza propagării atinge valoarea de 3400 m/s.
Undele ultrasonore se propagă aproape rectiliniar, sînt focalizate uşor, sînt
supuse difracţiei şi interferenţei. Reflexia, refracţia şi absorbirea undelor ultrasonore
în ţesuturi sînt determinate de impedanţa lor acustică, frecvenţa undelor şi unghiul de
aplicare.
Din cauza diferenţei mari dintre impedanţa acustică a aerului şi ţesuturilor
organismului uman la hotarul acestuia undele ultrasonore practic se reflectă complet.
Pentru evitarea acestui fenomen este necesar de a utiliza mediul de contact (apă
degazată, gel de contact, ulei de parafină sau de vaselină etc.)
Absorbţia undelor ultrasonore creşte concomitent cu mărirea frecvenţei şi
fireşte se micşorează profunzimea pă- irunderii în ţesuturile organismului. Gradul de
absorbţie a undelor ultrasonore este diferit, fiind cel mai mare pentru ţe sutul osos,
apoi ţesutul nervos, ţesutul muscular şi foarte slab în ţesutul adipos.
Un parametru important pentru energia ultrasonoră < ste intensitatea acustică.
Intensitatea generală este energia ultrasonoră furnizată de rezonator (traductor).
Intensitatea specifică este puterea acustică a vibratorului ce constituie 1 s la 1 cm2
(W/cm2) şi este un parametru foarte important al ultrasunetului la aplicarea
terapeutică.
Modul de acţiune. Mecanismul fiziologic al acţiunii ultrasunetului nu este
complet descifrat. La baza acestui mecanism se găsesc 3 efecte biofizice ale undelor
ultrasonore: I) mecanic, 2) fizico-chimic şi 3) termic.
Acţiunea mecanică este determinată de alternarea presiunii acustice cu apariţia
vibraţiei, care se transmite din aproape în aproape, fiecare moleculă fiind pusă în
mişcare cu frecvenţa undelor ultrasonore. în organism se manifestă prin micromasajul
vibratoriu al ţesuturilor la nivelul celular şi subcelular, prin creşterea permeabilităţii

195
membranelor celulare, intracelulare şi tisulare în urma acţiunii de de- polimerizare a
macromoleculeor glucidice, a acidului hia- luronic etc.
Acţiunea fizico-chimică este determinată de faptul că energia mecanică
provoacă în ţesuturile organismului fenomenul de rezonanţă mecanică sub influenţa
căruia se accelerează mişcarea moleculelor cu scindarea lor în ioni, modificarea stării
izoelectrice, formarea cîmpurilor electrice şi schimbarea proprietăţilor bioelectrice ale
ţesutu- IIlor. Apar modificări ale învelişului hidrat al ionilor, se formează radicali
liberi şi produse ale sonolizei solvenţilor biologici, se schimbă procesele de oxidare
peroxidică a lipidelor. Apa şi lichidele biologice încep să fie fosforescente în cîrapul
ultrasonor. Apare stimularea locală a proceselor fizico-chimice şi biochimice în
ţesuturi şi activarea metabolismului. Aceasta se manifestă prin modificarea fosfo-
rilării oxidative în mitocondriile ficatului şi rininchilor, creşterea intensităţii
respiraţiei tisulare, modificarea proceselor glicolizei şi activităţii căii pentofosfate
(şuntul pentofosfat) a metabolismului glucidelor, ameliorarea metabolismului
proteinelor şi nucleotidelor, accelerarea proceselor difuziei prin membranele
biologice, creşterea activităţii metabolice a celulelor, sporirea circulaţiei sangvine şi
limfatice. Ultrasunetul este considerat un catalizator fizic al proceselor fizico-
chimice, biofizice şi biochimice în organismul uman.
Acţiunea calorică este minimă la intensităţile mici ale ultasunetului şi apare sub
influenţa transformării energiei mecanice în energie calorică. Căldura se acumulează
predominant la hotarele diferitelor medii în urma diferenţei de impedanţă acustică,
precum şi în ţesuturile care absorb intens energia ultrasonoră (nervi, oase) şi în
locurile cu insuficienţă de circulaţie sangvină din cauza atenuării transportului
căldurii prin sînge. Din aceste cauze în porţiunile indicate apare supraîncălzirea.
Acţiunea celor 3 factori ai ultasunetului (fizico-chimic, mecanic, termic) este
complexă. Ultrasunetul provoacă apariţia microfluxului intracelular, care se exprimă
prin rotaţia citoplasmei şi în aşa mod stimulează funcţia structurilor intracelulare.
Reacţiile organismului la acţiunea ultrasunetului condiţionat pot fi divizate
după succesiunea desfăşurării lor în 5 faze.
Prima faza include efecte iniţiale ale interacţiunii energiei ultrasonore cu
mediul biologic. Această fază are durată egală cu timpul procedurii ultrasonore. Un
şir de parametri fiziologici se deplasează de la nivelul de echilibru sub influenţa
efectelor biofizice ale undelor ultrasonore. în ţesuturi se înregistrează următoarele
fenomene: dezintegra- ica mecanică, pseudocavitaţia, modificarea structurii apei,
apariţia stării de agitaţie electronică şi a radicalilor liberi, efectul tixotropic, iar uneori

196
şi creşterea temperaturii. Aceste fenomene primare iniţiază procesele biochimice: mo-
dificarea conformaţiei proteinelor şi a membranelor, permeabilităţii membranelor şi
a parametrilor chinetici ai reacţiilor fermentative; declanşarea reacţiilor în lanţ a pero-
xidării; activarea proceselor hidrolitice etc. în locul concentrării ultrasunetului sînt
posibile leziuni ale structurilor mcmbranice. Concomitent apar reacţii fiziologice
primare: modificarea microcirculaţiei şi a tonusului vascular, excitarea receptorilor,
dereglarea proceselor transmiterii sinap- lice şi a conductibilităţii prin fibrele
nervoase, eliminarea mediatorilor, apariţia axonoreflexselor. Organismul nu este
înzestrat cu receptori care ar fi recepţionat sunetul cu frecvenţa mai mare de 500 kHz.
Excitarea receptorilor este icalizată prin acţiunea mecanică a structurilor cîmpului re-
ceptiv, precum şi prin eliberarea substanţelor care au o influenţă secundară asupra
receptorilor.
Faza secundă include reacţii precoce ale organismului. Această fază are durata
de aproximativ 4 ore după acţiunea ultrasunetului. în acest răstimp se acumulează
HACT şi 11- nxicorticosteroizii, se micşorează nivelul insulinei în sînge, se
micşorează cantitatea de cAMP în hipotalamus, hiper- Kliccmia la intensitate mai
mare de 0,8 W/cm2, fragilitatea exagerată a eritrocitelor, creşterea numărului relativ
al neu- l rotilelor segmentare şi micşorarea numărului de limfocite V eozinofile.
Aceste modificări nespecifice în dependenţă de doză pot fi la nivelul reacţiilor de
adaptare, de activare sau de reacţie-stres. Din aceste considerente este necesară con-
xiatarea stării generale a bolnavului în special pe parcursul l>iimei ore după procedura
ultrasonoră.
Faza a treia se caracterizează prin devierea maximală în istcmul bioregulatorilor
umorali. Peste 12 ore după acţiunea ultrasunetului în sînge poate fi constatată
creşterea conţinutului de HACT, insulină, 11-corticostosteroizi şi se- rotonină. Aceste
modificări reflectă activarea sistemelor trans- şi parahipofizare ale reglării funcţilor
organismului.
Faza a patra constă în stimularea renovării celulare şi a metabolismului.
Maximumul de expresie a acestei faze se înregistrează peste 24 ore după aplicarea
ultrasunetului şi corespunde cu acumularea de cAMP în ţesuturi, în special în ficat.
Ultrasunetul continuu de intensitate 0,2 W/cm2 provoacă în ficat creşterea activităţii
fructochinazei, fosfofruc- tochinazei, piruvatdehidrogenazei, iar la acţiunea aceleiaşi
doze în regim de impulsuri se activează reacţiile aerobice ale metabolismului glucidic.
Faza a cincea include reacţiile tardive de relaxare şi are durata aproximativă de
2 săptămîni. Iniţial această fază se manifestă prin apariţia proceselor şi a substanţelor
active, care intervin la stabilirea parametrilor mediului intern al organismului în

197
limitele fiziologice. De exemplu, prosta- glandinele grupului E se includ în abolirea
efectelor biologice ale cAMP. Procesele fiziologice în această fază sînt caracterizate
prin ajustarea ondulaţiilor fazice ale mediului intern al organismului în direcţia
normalizării. Aplicarea ultrasunetului este necesară de a fi dozată în aşa mod încît
perioada de relaxare să treacă mai îndelungat prin faza stimulării capacităţiilor de
adaptare a organismului.
Acţiunea ultrasunetului asupra pielii asigură, creşterea permeabilităţii şi
amplificarea activităţii excretoare, ceea ce se expimă prin majorarea numărului
glandelor sebacee şi sudoripare active, scade pH-ul tegumentului (în cazul pH tisular
crescut). în aceste condiţii se intensifică procesele oxidoreductive, creşte
metabolismul tisular şi cantitatea de acizi nucleici, care în ansamblu asigură
regenerarea fiziologică şi funcţia de protecţie a pielii. Acţiunea segmentară a
ultrasunetului modifică rezistenţa electrică (impedanţa) a pielii, care este un argument
în favoarea acţiunii neuro- reflexe a ultrasunetului. Sensibilitatea pielii faţă de ultra-
•.unet diferă pe suprafaţa corpului fiind mai crescută pe faţă, hurtă şi foarte mică pe
suprafaţa membrelor.
Terapia ultrasonoră contribuie la creşterea labilităţii luncţionale a centrilor
nervoşi şi structurilor neuromuscula- m periferice, exclude focarele parabiotice,
augmentează fun- i ţia adaptivă trofică a organismului care este realizată prin
intermediul centrilor vegetativi superiori, regiunii hipota- lamo-hipofizare,
formaţiunii reticulare şi al sistemului limbic.
Ultrasunetul are o acţiune stimulatoare asupra sistemului hipofizoadrenergic şi
simpatoadrenalinic, funcţiei glandei tiroide, normalizează metabolismul
catecolamine- lor. Sistemul cardiovascular reacţionează la ultrasunet prin
vasodilataţie, normalizarea tonusului vascular, ameliorarea i irculaţiei locale şi a
microcirculaţiei, amplifică torentul sangvin şi limfatic, includerea capilarelor de
rezervă în circulaţie.
Sub influenţa ultrasunetului se normalizează funcţia respiraţiei externe, creşte
utilizarea tisulară a oxigenului, se ameliorează evident funcţia motoare, secretoare şi
de absorbţie a stomacului şi intestinelor, căilor biliare, creşte diureza.
Terapia ultrasonoră contribuie la menţinerea efectului antiinflamator,
spasmolitic, fibrinolitic, reabsorbtiv, analgetic, trofic, precum şi are o acţiune
hiposensibilatoare şi de stimulare a proceselor de regenerare, creşte conţinutul sero-
toninei endogenice, care se poate include în reacţiile de protecţie în cazul leziunilor
inflamatoare, alergice şi actinice ale ţesutului.
Ultrasunetul provoacă creşterea activităţii bazofilelor tisulare, amplifică

198
toleranţa plasmei sangvine la heparină, ameliorează utilizarea protrombinei şi
fibrinogenei, sporeşte activitatea fibrinolitică a sîngelui, normalizează conţinutul
heparinei în sînge, influenţează reacţia plasmocitară a ţesutului limfoid, ceea ce
contribuie integral la dispariţia insuficienţei trofice vasculare.
Ultrasunetul accelerează procesele reparative în nervi,! oase, muşchi,
contribuie la reabsorbţia cicatricelor şi ade-| renţelor, ceea ce justifică activarea
proceselor intracelulare a sintezei proteinelor şi a reacţiilor fermentative.
Aparate şi metodica aplicării. Efectul curativ al ultrasu^ netului se
înregistrează la o intensitate mică dar la o fre
Fig. 25. Schema efectului piezoelectric invers

venţă relativ mare (800-3000 kHz). Ultrasunetul de aceasti natură poate fi generat
prin efectul piezoelectric invers. La baza acestui efect se găseşte proprietatea unor
cristale (cuarţ, titanat de bariu, turmalină, tartrat de potasiu-sodii zirconat de bariu şi
plumb etc.) numite piezocristale, cari sub influenţa variaţiilor de potenţial electric se
comprimă şi se dilată într-un anumit sens (fig. 25). Lamela de piezocrist supusă
variaţiilor de potenţial electric în timpul micşorării grosimii sale provoacă
decondensarea, iar la mărirea gro simii, invers, condensează particulele în straturile
adiacente ale mediului, ceea ce asigură transformarea energiei elec trice în energie
sonoră. Aparatele moderne pentru ultra- sonoterapie sînt înzestrate cu un
piezoelement confecţionat din titanat de bariu (tibar), care are avantaje faţă de lamela
de cuarţ prin generarea undelor ultrasonore la o tensiune mai mică a curentului
electric, efectul piezoelectric este foarte pronunţat şi confecţionarea simplă.
Aparatele sînt constituite din generatorul oscilaţiilor electrice de frecvenţă
foarte înaltă (de regulă, fixă), tra- ductorul cu piezoelement, cablul de racord, blocul
de alimentare şi dispozitivul de comandă. Este prevăzută posi-

199
hilitatea generării ultrasunetului în regim continuu şi cu impulsuri (fig. 26).
Intensitatea maximală a ultrasunetului variază de la 0,5 pînă la 3 W/cm2, iar frecvenţa
de la 2400 kHz (Ultraton D-300, Polonia), 2950
kHz (UTR-3, Rusia) pînă la 830 kHz (Misonic-
2, România; UTS-1, UTP-1, Rusia). Aparatele
2 ms de terapie ultrasonoră de regulă sînt specializate
20 ms prin parametri tehnici la tratarea specializată a

4 ras
anumitor
d
Fig. 26. Schema generării ultrasunetului în regim continuu (a)
şi cu impulsuri (b), (c), (d)

defecţiunii: ginecologice (UZT-31, Rusia), nervoase şi interne (Misonic-2, România;

UZT-101, Rusia), stomatologice (UZT-102, Rusia), urologice (UZT-103, Rusia),
oftalmato- logice (UZT-104, Rusia) etc.
Generarea ultrasunetului la conectarea în aparatele de ultrasonoterapie se
depistează prin introducerea traducto- rului într-un pahar cu apă. Apariţia bulelor de
aer şi cantitatea lor indică prezenţa şi intensitatea ultrasunetului. Periodic (peste 1-2
luni) se verifică intensitatea acustică cu ajutorul aparatajului special prin metoda
mecanică, electro- metrică sau termometrică.
Tratamentul ultrasonor se efectuează prin 3 forme de cuplaj: 1) cuplaj direct; 2)
cuplaj indirect; 3) ultrasono- foreză.

200
Emiţător

Fig. 27. Mediul de contact pentru ultrasonoterapie

Cuplajul direct asupra focarului patologic este forma cea mai frecvent utilizată.
Este importantă condiţia de asigurare a mediului de contact fără aer, care reflectă
ultrasunetul (fig. 27). Mediul de contact trebuie să asigure pene-] traţia ultrasunetului,
să posedeze proprietăţi acustice identice pielii, să fie viscos şi să nu fie toxic (ulei,
minerale de parafină, vaselină, glicerină). Această metodă este utilizată la tratamentul
regiunilor relief plan.
Cuplajul direct se face şi prin intermediul apei (subacvatic). El are menirea de
a acţiona asupra regiunilor corporale cu neregularităţi de relief (mina, laba piciorului,
articulaţii etc.). Se aplică şi în cazul proceselor inflamatoare ' acute sau plăgi, cînd
contactul traductorului cu focarul leziunii este dureros. Mai frecvent se realizează în
băi parţiale I şi rareori în băi generale. Pentru protecţie asistentul trebuie să îmbrace
mănuşi subţiri de bumbac peste care se îmbracă mănuşi subţiri de cauciuc.
Cuplajul indirect se realizează prin ultrasonorizarea paravertebrală a
segmentelor măduvei spinării sau asupra zonelor reflexogene. Se încearcă utilizarea
ultrasonorizării punctelor active biologice (acupunctura ultrasonoră).
ULTRAFONOFOREZA (fonoforeza) este o metodă ile acţiune combinată
asupra organismului concomitent cu oscilaţii ultrasonore şi remediu. Această metodă
are ca bază i reşterea evidentă a permeabilităţii tegumentului, membranelor celulare
şi tisulare sub influenţa ultrasunetului.
Aplicarea fonoforezei necesită condiţia ca doza remedi- ului să se afle în
limitele terapeutice, iar efectul ultrasune- l ului şi a medicamentului sînt
unidirecţionale.
Actualmente ultrafonoforeza este aplicată pentru hi- ilrocortizon, sinalar,
oxicort, oxizon, analgină, aminazină, liistidină, trilon B, metionină, interferon, venin
de albine, librinolizină, heparină, pilocarpină, papină, complamină, extract de aloe.
Cantitatea remediului introdus în organism depinde de liccvenţa, intensitatea
ultrasunetului, regimul, metoda, du- tata acţiunii, concentraţia substanţei în soluţie,

201
zona aplicării.
Manevrarea traductorului în aplicarea pe regiunea tratată se efectuează prin
metodele:
a) metoda labilă sau dinamică, care se execută prin mişcări lente, în ritm
constant, ale traductorului pe suprafa- ţa pielii acoperită în prealabil cu mediul de
contact;
b) metoda statică sau stabilă se execută prin aplicarea fixă a traductorului
(emiţătorului) în regiunea bolnavă (regiunile ganglionare, radiculare paravertebrale,
miogeloze şi calcificări tendinoase).
Deoarece cantitatea de energie ultrasonoră absorbită în unitate de volum tisular
în metoda staţionară este mai mare, intensitatea şi durata acţiunii ultrasunetului în
aceste condiţii sînt mai mici comparativ cu metoda labilă. Metodele stabilă şi labilă
pot fi utilizate concomitent (tratamentul radiculitelor sacrolombare).
Dozarea energiei ultrasonore aplicate se calculează după intensitatea şi durata
acţiunii. Selectarea se efectuează în conformitate cu caracterul, acuitatea şi gradul
evaluării procesului patologic, precum şi în funcţie de metoda, localizarea şi regimul
generaţiei ultrasunetului.
Actualmente se consideră următoarele trepte valorice de intensitate optimă
pentru tratamentul cu ultrasunet: doze mici (0,05-0,4 W/cm2), doze medii (0,5-0,8
W/cm2), doze mari (0,9-1,2 W/cm2).
Tratamentul ţesuturilor prin metoda labilă se efectuează cu ultrasunet de
intensitate în limitele de la 0,4 pînă la 0,8 W/cm2, pentru ultrasonoterapia ochiului şi
fibrelor nervoase nu mai mare de 0,6 W/cm2. Acţiunea segmentară se aplică la
intensitatea de 0,2 -0,4 W/cm2, iar a nodurilor simpatice şi a punctelor biologic active
la 0,05-0,2 W/cm2. Aplicarea ultrasunetului în regim de impulsuri nu permite
creşterea valorilor de intensitate.
Durata acţiunii într-o regiune poate fi de 2-5 min., iar în regiunea articulaţiilor
mari nu mai mult de 8-10 min. Durata integrală de acţiune asupra cîtorva cîmpuri într-
o şedinţă nu poate fi mai mare de 15 min., iar la acţiunea segmentară de 6-9 min.
Ultrasonorizarea stabilă nu poate să depăşească durata de 5 min., iar acţiunea stabilă
în zona segmentară de 2 min. pe fiecare cîmp.
Durata şi intensitatea în procesul tratamentului pot fi mărite, dar intensitatea
spre deosebire de durată, poate fi mărită precaut. Numărul de şedinţe în cura de
tratament este de 5-8 în procesele cu evoluţie uşoară şi pînă la 12-15 cu evoluţie medie
sau pînă la 20 în cazuri cu modificări morfologice pronunţate. Repetarea curei de
tratament poate fi efectuată peste 2-4 luni după dispariţia reacţiilor tardive.

202
 Indicaţii: maladii ale viscerelor (bronşită cronică, bronşită astmatică,
pneumonie cronică, astmă bronşică, formele iniţiale ale pneumoconiozei, boala
ulceroasă a stomacului şi duodenului fără complicaţii, colită cronică, colecistită
cronică, dischinezia căilor biliare, pielonefrită cronică, pancreatită, afecţiuni
obliterante ale vaselor extremităţilor; afecţiuni ale sistemului locomotor (dereglări
inflamatoare şi degenerative ale articulaţiilor şi coloanei vertebrale — os- ieoartroză
intervertebrală, spondiloză, artrită reumatoidă, spondiloartrită anchilozantă,
poliartrită psoriazică, bursită, epicondilită, contractura Dupuytren, endortroză etc.);
afecţiunile sistemului nervos periferic (radiculită, nevrită, nevralgie, mialgie, trauma
nervilor periferici).
Contraindicaţii: maladii infecţioase acute, febră, nevroza exprimată,
ateroscleroză, boala ischemică a cordului (cu stenocardie, dereglări ale ritmului,
anevrisma aortei), boala hipertonică în stadiul IIB-III, tromboflebita, insuficienţa
circulaţiei de gradul IIB-III, siringomielita, bolile sîngelui; predispunere la hemoragii,
graviditate, caşexie.
Contraindicaţiile relative includ neoformaţiunile. Investigaţiile au demonstrat
că tratamentul bolnavilor cu neo- formaţiuni poate fi efectuat în 3 direcţii:
1) aplicarea ultrasunetului de intensitate înaltă;
2) aplicarea ultrasunetului în combinaţie cu RX-terapia;
3) aplicarea ultrafonoforezei cu citostatici.
în anumite condiţii ultrasunetul poate fi aplicat în scopul elucidării trombelor
vasculare.
Este interzisă aplicarea ultrasunetului în regiunea inimii, creierului, zonei de
creştere a oaslor la copii, suprafeţei osoase superficiale (articulaţia genunchiului,
apofize).

203
 CAPITOLUL V

TERAPIA CU AER IONIZANT

5.1. AEROIONOTERAPIA

Este o metodă de tratament prin utilizarea moleculelor cu sarcină

electrică a substanţelor în stare gazoasă (aero- ionii) sau în combinaţie cu
moleculele apei (hidroaeroionii). în acest scop cu ajutorul unor aparate
speciale (ionizatoare) sînt generaţi aeroionii sau hidroaeroionii cu semn
negativ sau pozitiv. Gradul de ionizare a aerului este determinat de
cantitatea ionilor cu semn pozitiv şi negativ. Raportul dintre numărul
ionilor pozitivi şi numărul ionilor negativi într-un cm3 de aer este numit
coeficientul unipolarităţii (CU). în condiţiile naturale acest coeficient al
unipolarităţii depăşeşte cu mici variaţii valoarea de 1,1-1,2. Tratamentul
cu aeroioni se realizează predominant prin ionii cu semn negativ pînă la
valoarea coeficientului unipolarităţii de 0,1 -0,2.
Fluxul de ioni se caracterizează nu numai prin cantitatea totală a
ionilor, ci şi prin structura sarcinii şi mobilitatea ionilor în cîmpul
electromagnetic. Ionii uşori se deosebesc de ionii grei prin mobilitatea lor
în cîmpul electric. Viteza de deplasare a acestora în cîmpul electric la
tensiunea de 1 V pe 1 cm este de 1-2 cm/s, iar ionii grei cu semn negativ
sînt mai mobili decît cei pozitivi. Deoarece au viteză mare de deplasare,
ionii uşori pierd rapid sarcina electrică, iar ionii grei sînt mai puţin mobili
şi capabili să menţină stabil sarcina electrică. In mod normal ionii pozitivi
sînt mai durabili.
Modul de acţiune şi efectele curative. Aeroionii şi hidro- ionii
exercită o acţiune fiziologică şi terapeutică asupra organismului uman.
Aeroionii pe suprafaţa pielii şi mucoasei
204 pierd sarcina electrică. In ţesuturi
se generează curent continuu de mică intensitate, iar corpul uman se
înzestrează cu potenţial negativ sau pozitiv faţă de conturul pămîntului.
Aeroionii nu sînt capabili să pătrundă în adîncul plămînilor. Sarcina
electrică a acestor ioni dispare la nivelul căilor respiratorii, predominant în
nasofaringe şi parţial ating alveolele. Pe suprafaţa mucoasei căilor
respiratorii se instalează potenţialul pozitiv sau negativ.
Exercitînd o acţiune excitatoare asupra receptorilor pielii şi asupra
receptorilor aparatului bronşic, aeroionii au o influenţă reflectoare asupra
organelor şi sistemelor de organe ale organismului. Aeroionii provoacă
unele modificări biochimice în organism, printre care pot fi menţionate
micşorarea conţinutului de serotonină în mucoasa căilor respiratorii şi
sînge ca răspuns la aeroionizarea negativă şi, invers, creşterea serotoninei
în cazul aeroionizării pozitive. Acest fenomen de reacţii contradictorii la
acţiunea aero- lonilor negativi şi pozitivi se observă foarte frecvent în trata-
mentul cu aeroioni.
Aeroionizaţia negativă stimulează activitatea epiteli- n lui ciliat al
traheii, măreşte ventilaţia pulmonară, consumul de oxigen şi eliminarea
bioxidului de carbon, sporeşte activitatea unor enzime (carboanhidraza,
peroxidaza, citohromo- xidaza), amplifică procesele oxido-reductive în
ţesuturi. Ae- loionizarea pozitivă inhibă funcţia epiteliului ciliat al traheii;
micşorează ventilaţia pulmonală, contribuie la acumularea bioxidului de
carbon în ţesuturi, diminuează reacţiile oxido-reductive.
Aeroionii negativi provoacă creşterea numărului eri- trocitelor şi
micşorează numărul leucocitelor, încetinesc V.S.H. şi coagularea sîngelui,
deviază pH-ul sîngelui în direcţia alcalină, sporesc cantitatea de
hemoglobină. Influenţa aeroionilor pozitivi este de ordin opus.
Tensiunea arterială scade sub influenţa ionilor negativi şi,
dimpotrivă, nu se modifică sau creşte la acţiunea ionilor pozitivi.
Aeroionizaţia de semn negativ în regiunea feţei provoacă micşorarea
presiunii arteriale şi a frecvenţei cardiace. Acţiunea în regiunea „gulerului“
asigură accelerarea pulsului. Acesta e un fenomen care reglează acţiunea
aero- ionizării asupra receptorilor sistemului nervos vegetativ.
Ionii negativi modifică starea funcţională a sistemului nervos
central, ridică exitabilitatea musculară, intensifică procesele de inhibiţie în
cortex. Aeroionizarea negativă ameliorează dispoziţia psihică, restituie
apetitul, adînceşte somnul, intensifică capacitatea de lucru fizic şi mental,
accelerează evoluţia proceselor recuperatoare în muşchii obosiţi prin
micşorarea acidului lactic. Ionii pozitivi exercită un efect contrar.
Actualmiente o însemnătate deosebită este acordată cantităţii şi
205
polarităţii ionizării aerului în scopul aprecierii factorului climateric al
tratamentului balneologie.
 Aparate şi tehnica aplicării. Pentru producerea aeroionilor pe
cale artificială sînt utilizate un şir de procedee de ionizare a aerului. De
regulă se utilizează procesul ionizării aerului prin acţiunea cîmpului
electric continuu de tensiune înaltă. Ionizatorii de acest tip se numesc
electroefluviali (lustra electrofluvială Cijevski, AIR-2, AF-3-1).
Utilizarea efectului baloelectric ce apare în timpul fărî- miţării
mecanice a particulelor de apă a dus la crearea ionizatorilor
hidrodinamici (Serpuhov-1, GAIA, GAI-44).
Proprietatea razelor alfa şi beta a substanţelor radioactive de a
ioniza aerul se utilizează ca principiu de acţiune în ionizatorii
radioactivi.
Aparatele asigură aplicarea procedurilor în grup sau Individual.
în grup aeroionoterapia se efectuează cu aparatele pentru franklinizare
(AF-3, AF-3-1) prin utilizarea unui • Irctrod special cu ace. La
tensiunea maximală pe electrod (50 kV) şi distanţa de 1,5 m de la
electrod numărul de ucroioni cu sarcină negativă este de 1300000 în 1
cm3 de aer. Aeroionoterapia în grup se efectuează şi cu hidroaeroio-
liizatorii care concomitent cu generarea hidroaeroionilor pulverizează
aerosolii de apă. Aplicarea individuală se efectuează cu ionzatori de aer
(AIR-2) sau hidroaeroionizatori (iStrpuhov-1) portativi.
Dozarea aeroionoterapiei se realizează după numărul «eroionilor la
o procedură (cca 75-150 mld). Timpul necesar pentru acumularea acestei
doze se calculează în funcţie de concentraţia ionilor produşi de ionizator la
distanţa pacientului de la această sursă de ioni. în mediu acest timp
constituie 10-15 or 20-30 min. la o şedinţă. Cura include 15- şedinţe
zilnice.
Indicaţii: sinuzite acute şi cronice, rinite, laringite, tra- lieite,
bronşite, astm bronşic de grad infim şi mediu, pne- umoscleroza, rinita
vasomotoare, boala hipertonică în stadiu
I şi II, plăgi, ulcer trofic, stomatita atrofîcă, paradontoză etc.
Contraindicaţii: astm bronşic în formă grea, emfizema pulmonară,
boala ischemică cronică a cordului cu decom- pensare de gradul II, sechele
prin anevrisma cordului şi .iortei, ateroscleroza cerebrală accentuată,
tuberculoza pulmonară, neoformaţiune malignă, graviditate.

5.2. AEROSOLII ŞI ELECTROAEROSOLTERAPIA

Aerosolterapia este o metodă de introducere în organism prin

respiraţie a substanţelor dispersate206
în aer. Acesta este un procedeu curativ
foarte vechi numit inhalaţie.
Introducerea medicamentelor în căile respiratorii declanşează efecte
locale, humorale şi reflectoare. Inhalaţia poate fi naturală şi artificială.
IUn exemplu de inhalaţie naturală este aerosolterapin efectuată
în staţiunile balneare marine, montane şi silvice.
Inhalaţiile artificiale se realizează prin inspiraţia ac rului saturat cu
substanţe medicamentoase în formă de fum, aburi, gaz, ceaţă umedă sau
uleioasă, praf uscat în amestec cu aer, aburi sau oxigen. După gradul de
dispersiune aero solii se împart în aerosoli cu grad mare de dispersie (r<4
mkm) şi cu grad mic de dispersie (r>5-25 mkm). Aerosolii cu grad mare
de dispersie în timpul inspiraţiei pătrund în alveoale. Aerosolii cu grad mic
de dispersie sînt fixaţi în căile respiratorii superioare: trahee, faringe,
cavitatea bucală.
Modul de acţiune. Electroaerosolterapia este o metodă complexă de
tratament prin care asupra ţesuturilor organismului se acţionează
concomitent cu sarcină electrică şi particule active de substanţe
medicamentoase. Este stabilit că semnul electric unipolar asigură
sedimentarea particulelor electrice pe întreaga suprafaţă a mucoasei căilor
respiratorii. Fenomenul de adeziune este mai puţin pronunţat, iar
particulele cu dimensiuni fine nu se evaporă rapid. Sarcinile electrice
unipolare ale picăturilor de aerosol influenţează pozitiv asupra proceselor
fiziologice şi patologice din ţesuturi şi celule, muşchilor netezi,
permeabilităţii membranelor celulare, metabolismului ATP, funcţiei
epiteliului ciliar. între timp aerosolii exercită o acţiune generală asupra
sistemului nervos central, activităţii fizice, presiunii arteriale,
metabolismului bazai, hemogramei etc.
Respingerea particulelor cu semn identic susţine stabilitatea
aerosolului. Diferite sisteme ale organismului reacţionează diferit la
acţiunea ionilor pozitivi sau negativi. De exemplu, acţiunea ionilor
negativi amplifică utilizarea oxigenului şi eliberarea bioxidului de carbon.
Sarcinile negative ameliorează acţiunea farmacoterapeutică a aerosolului
cu substanţe medicamentoase. Prin aceasta se explică efectul terapeutic
pronunţat al unor remedii în doze infime la introducerea acestora prin
inhalaţii.
Acţiunea favorabilă a aerosolului cu sarcini negative sic contestată
în cazul astmei bronşice, bronşitei, pneumoniei cronice, tusei convulsive,
bolii hipertonice, cardioscle- to/.ci aterosclerotice etc.
Aparate şi metode de inhalaţii. în funcţie de construcţie
mhalatoarele se împart în portative (individuale) şi staţiona- te. Portative
pot fi: 1) pulverizatoare mecanice207 de buzunar; ’) baloane care
pulverizează preparate farmocologice lichide; 3) pulverizatoare mecanice
de praf. Printre aparatele portative de aerosol terapie în Rusia se
utilizează următoa- rcle\AI-1 (inhalatorul aerosol), PAI-1 şi PAI-2
(inhalatoare nerosol portative), Aerosol P-l (portativ), IP-2 (inhalator cu
iliuri). Printre aparatele staţionare de aerosolterapie sînt : ///•2 (inhalator
universal), Aerosol U-l, dispozitivul staţionar de inhalaţie Aerosol K-l
(Rusia) şi aparatul de aerosoli i u ultrasunete AVS-1 (România).
Se evidenţiază 5 forme de inhalaţii: 1) cu aburi; 2) u rmoumede; 3)
cu aerosoli la temperatura camerei; 4) cu ulei; 5) cu praf.
Agentul activ al inhalaţiilor cu aburi sînt vaporii de apă la inspiraţia
cărora apare afluxul de sînge spre mucoasa căilor respiratorii superioare şi
în aşa mod contribuie la iccuperarea funcţiei acesteia şi exercită o acţiune
analge- •ică. Inhalaţiile cu aburi sînt frecvent utilizate la domiciliu. In
calitate de remediu se utilizează mentol, timol, eucalipt. I »urata procedurii
este de 5-10 min.
Inhalaţia termoumedă se efectuează prin pulverizarea unestecului
medicamentos lichid. Căldura şi umiditatea provoacă hiperemia mucoasei,
lichefierea mucusului vîscos ,.i ameliorează funcţia epiteliului ciliar,
accelerează evacua- M a mucusului, micşorează tuşea. Temperatura
norului aero- olic este de 38-42°C. Durata procedurii depinde de viteza
pulverizării soluţiei medicamentoase. Pentru inhalaţii se utilizează soluţii
saline, alcaline, ape minerale, hormoni, antibiotice, sulfanilamide etc. O
procedură de inhalaţie necesită ilc la 25 pînă la 200 ml de soluţie.Inhalaţia
cu aerosoli la temperatura camerei se efec-B tuează de obicei cu inhalator
portativ. O procedură de in- halaţie consumă 2-6 ml de soluţie
medicamentoasă. în ca- \ litate de remediu se folosesc bronhiolitici,
fermenţi, hormoni, antibiotice, preparate hematostatice etc.
Inhalaţiile cu ulei se efectuează în scopuri curative şi profilactice.
Sînt utilizate uleiuri vegetale (eucalipt, olive, | piersici, migdale) şi
animaliere (de peşte), care în plămîni se scindează complet şi se absorb.
Pentru o procedură se con-1 sumă cca 0,5 ml de ulei sau soluţie uleioasă.
Durata inha-l laţiei este de 5-7 min. De regulă, inhalaţia cu ulei se aplică
după o inhalaţie cu vapori sau termoumede.
Inhalarea prafului constă în pulverizarea soluţiei cu aer fierbinte în
care apa se evaporează, iar particulele mici ale remediului în stare
suspendată pătrund odată cu aerul ins-1 pirat în bronhii şi alveole. Durata
inhalaţiilor depinde de viteza pulverizării remediului şi doza prescrisă.
Procedurile 1 de inhalaţii se efectuează zilnic de 1-2 ori. Cura include 5-
20 proceduri.
208
 Actualmente se aplică frecvent aerosolterapia ultra-B sonoră.
Producerea aerosolului cu ultrasunet se realizează | în urma fenomenului
de cavitaţie sau în urma efectului de pulverizare prin desprinderea
picăturilor foarte mici de li- ■ chid din havuzul ultrasonor. Avantajul
principal al acestei metode de producere a aerosolului constă în
monodisper-B siunea particulelor, ceea ce asigură marea stabilitatea a
norului aerosolic. Diametrul particulelor generate prin me-; toda
ultrasonoră este de 0,5-4 mkm. în ansamblu aceste particularităţi asigură
stabilitatea şi pătrunderea profundă a particulelor în căile respiratorii. Este
important că metoda ultrasonoră are o capacitate de producere a aerosolilor
de 5- 10 ori mai mare comparativ cu pulverizatorii mecanici şi în special
permite reglarea dimensiunilor particulelor aeroso-J lice prin modificarea
frecvenţei şi intensităţii ultrasunetului. Dezavantajele acestei metode
constă în imposibilitatea pul-1

209
verizării soluţiilor uleioase şi complexitatea dispozitivelor tehnice pentru generarea
ultrasunetului.
Aparatele pentru aerosolterapie ultrasonoră sînt menite pentru inhalaţii
individuale şi de grup {Tur USI-1, Tur USI-4, N13-108, UN-40, Tuman-2).
Inhalaţiile de grup se fac în camere speciale pentru menţinerea constantă a norului
uerosolic. Durata procedurii este de 5-10 min. Cura include 5-20 de şedinţe.
Indicaţii: afecţiuni acute şi cronice ale mucoasei nazale, faringelui,
laringelui, traheii, bronşelor, pneumonia, pneu- moscleroza, starea postoperatorie
a intervenţiilor de extirpare a focarelor purulente din plămîni, astma bronşică. liste
indicat tratamentul bolnavilor de tonzilită cronică, an- ghină, boala hipertonică în
stadiul I-IIA, ateroscleroză, obezitate etc.
Contraindicaţii: starea critică a bolnavilor, predispune- rea la hemoragie
pulmonară, boala hipertonică în stadiul I1B şi III, dereglările hemodinamice de
gradul II-III, afecţiunile urechii interne cu dereglări statice, procesele atrofice ale
mucoasei căilor respiratorii, incompatibilitatea individuală.

5.3. OXIGENOTERAPIA

Oxigenoterapia constă în oxigenarea forţată a organismului în scop curativ.

Sub influenţa tratamentului cu oxigen se ameliorează starea funcţională a
sistemului cardiovascular, starea generală subiectivă, somnul, se manifestă acţiu-
nea vagotropă (protectoare), se facilitează metabolismul proteic şi lipidic. Aceasta
se manifestă prin micşorarea nivelului acidului piruvic şi lactic în sînge. Din
considerentele menţionate oxigenoterapia se aplică în cazul leziunilor toxi-
cochimice ale plămînilor, afecţiunilor cronice ale sistemului cardiovascular (boala
ischemică a cordului, boala hiper- lonică, reumatism etc.), diabetul zaharat,
afecţiunile orga-
nelor sistemului digestiv şi hepatobiliar, gestoză, dereglăn endocrine, hemopatie,
boli infecţioase, ascaridoză, obezitate etc.
Menţionăm că vom prezenta numai utilizarea oxigenului în scopuri
medicinale la presiunea atmosferică normală şi nu vom pune în discuţie aspectele
aplicării oxi- genaţiei hiperbarice. De asemenea, nici utilizarea micşorării presiunii
parţiale a oxigenului (hipoxia) în scopul ridicării potenţialului adaptiv al
organismului nu face obiectul prezentării noastre.
Oxigenoterapia normobarică şi în special cea hiper- barică poate fi însoţită
de unele complicaţii şi fenomene secundare. Sînt identificate două forme de
intoxicare cu oxigen, care apar la tratamentul îndelungat cu concentraţie mare a
oxigenului (peste 30-40%):

188
 a) pulmonară (alterarea epiteliului pulmonar şi cola- barea alveolelor);
b) convulsivă (este atacat sistemul nervos central).
Oxigenoterapia se aplică prin metoda de inhalaţie şi
metoda extrainhalatoare (intragastrică, rectală, subcutanată etc). Mai frecvent se
recurge la metoda prin inhalaţie, care se aplică în camere de oxigenare sau prin
inhalator (mască). De regulă în camera de oxigenare se stabileşte concentraţia
oxigenului în limitele de 40-50% prin ventilarea forţată a camerei cu viteza de 8-
15 1/min. Procedurile sînt aplicate în fiecare zi, cura include de la 10 pînă la 20
proceduri. Durata şedinţei este de 10-30 min., maximum o oră. Concentraţia
bioxidului de carbon în cameră este limitată pînă la 1%.
Oxigenoterapia individuală poate fi efectuată prin in- halatoare de diverse
construcţii ori prin aparatul de narcoză.
Oxigenoterapia intragastrică este o metodă de acţiune asupra proceselor
oxidoreductive în organism prin introducerea oxigenului în stomac. Sînt posibile
diverse variante de oxigenoterapie intragastrică:
1. introducerea directă a oxigenului în stomac;ingerarea cocteilului
oxigenic;
2. ingerarea spumei oxigenate.
Introducerea oxigenului în stomac este frecvent utilizată în practica
pediatrică datorită eficacităţii tratamen- iului ascaridozei.
Indicaţii pentru prescrierea cocteilului şi spumei oxigenate:
— afecţiunile sistemului cardiovascular (boala ischemică a cordului, boala
hipertonică, hipotenzia);
— afecţiunile ficatului şi sistemului biliar (hepatita cronică, colecistita
cronică, ciroza ficatului în stadiul de compensare);
— afecţiunile sistemului gastrointestinal (boala ulceroasă, gastrita cronică
cu funcţie secretoare ridicată, normală şi micşorată, colita cronică);
— endocrinopatiile (diabetul zaharat, obezitatea).
Această metodă este aplicată şi în cazul unor boli psihice.
Contraindicaţii: procesele inflamatoare ale vestibulului laringean,
hemoragii, stenoza pilorusului, incompatibilitatea individuală.CAPITOLUL VI
FOTOTERAPIA

Fototerapia este un compartiment al fizioterapiei care se ocupă de studierea

şi aplicarea în scop curativ şi profilactic al energiei actinice în diapazonul optic al
spectrului.
Spectrul optic al luminii poate fi divizat în 3 regiuni: infraroşie, vizibilă şi
ultravioletă. în 1963 sesiunea Comisiei internaţionale pentru problemele

189
 iluminaţiei a propus o clasificare nouă a spectrului optic (tab.7).
Tabelul 7.
SPECTRUL OPTIC ŞI LUNGIMEA DE UNDĂ A LUMINII
Regiunile Lungimea de undă (nm, nanometru)
spectrului
Infraroşie Vizibilă Ultravioletă

A 780-1400 400-520 315-400

B 1400-3000 520-620 280-315
C 3000-1000000 620-780 100-280

6.1. TRATAMENTUL CU RADIAŢIE INFRAROŞIE

Razele infraroşii numite termice sînt iradiate de electronii externi de

provenienţă atomică sau chiar şi moleculari în urma mişcării rotaţionale şi
ondulatoare.
în fizioterapie este aplicată iradiaţia infraroşie în diapazonul undelor scurte
(780-1400 nm). Această radiaţie pă- l runde la adîncimea de 3-4 mm în ţesuturile
organismului şi numai parţial (25-30%) pînă la 3-4 cm. Undele infraroşii cu
lungimea mai mare de 1400 mm nu pătrund prin piele, deoarece sînt absorbite de
apa tisulară.
Cuantumul de lumină infraroşie adsorbit de ţesuturile organismului se
transformă în energie termică. în aceste condiţii apare reacţia vasculară la acţiunea
termică directă şi excitarea termoreceptorilor, care generează impulsuri aferente
spre centrul de termoreglare şi în aşa mod declanşează reacţii termoregulatoare.
Reacţia vasculară se manifestă în două faze. Iniţial se desfăşoară o fază de
scurtă durată de spasm vascular, care este înlocuită de faza de hiperemie (dilatarea
tonică activă). In consecinţă creşte vascularizarea locală a ţesuturilor, creşte de
cîteva ori cantitatea de sînge în ţesuturi.
Căldura este catalizatorul proceselor biochimice în ţesuturi. Sub influenţa
radiaţiei se ameliorează metabolismul, activitatea tisulară, se accelerează procesele
oxidoreductive. In timpul iradiaţiei infraroşii apare eritema termică a pielii care
dispare după finalizarea acţiunii peste 30-60 min. Concomitent cu efectul termic
radiaţia infraroşie provoacă şi un efect fotochimic. în ansamblu se modifică
sensibilitatea pielii care se manifestă prin creşterea percepţiei tactile şi micşorarea
senzaţiei de durere.
Acţiunea analgetică a radiaţiei infraroşii este determinată de modificarea
sensibilităţii receptorilor, excluderea produselor finale ale metabolismului,

190
micşorarea tonusului muscular, dispariţia spasmei. Acţiunea terapeutică a razelor
infraroşii este dependentă de dilatarea activă a vaselor organelor şi ţesuturilor
inervate prin segmentul cutanat supus radiaţiei.
Apariţia leucocitozei locale şi a fagocitozei, activizarea proceselor
imunologice, adsorbţia şi extracţia produselor
finale metabolice, acţiunea analgetică, creşterea permeabi-B lităţii vaselor asigură
integral efectul antiinflamator. în pro-B cesul inflamator acut reacţia vasculară se
poate agrava prin hiperemie, amplificarea circulaţiei sangvine, creşterea pre-1 siunii
intratisulare. Iradiaţia infraroşie în aceste condiţii poate provoca hiperemia pasivă
stagnată şi amplificarea] sindromului nociceptiv în urma presiunii exudatului infla<]
mator asupra receptorilor.
Hiperemia activă ce apare sub influenţa radiaţiei infra- roşii contribuie la
cicatrizarea plăgilor şi ulcerelor. CircuJ laţia crescută a sîngelui şi permeabilitatea
evidentă a peretelui vascular contribuie la pătrunderea din ţesuturi în sînge a unei
cantităţi considerabile de lichid şi asigură creşterea termolizei pe calea evaporării
apei şi transpiraţiei.
Aparatele şi tehnica aplicării. în scop curativ sînt utilizate lămpile cu radiaţie
infraroşie de tip staţionar sau portativ. Sursa de radiaţie infraroşie în radiatoarele cu
rezistenţă de tip staţionar este un element de încălzire în care energia calorică
(capabilă de emisie spectrală) rezultă din trecerea unui curent electric prin spirala de
metal refractar (nicrom sau fehral). Spira se încălzeşte pînă la temperatura incan-]
descenţei (400-500°C) şi emite predominant o radiaţie bo-1 gată în infraroşii. Lămpile
portative utilizează de regulă ca sursă de radiaţie lămpile electrice cu incandescenţă
(becurin care emit un spectru de radiaţie roşii şi infraroşii (95%) şi în rest radiaţii
vizibile.
Aplicările terapeutice se pot face în spaţiu închis (baie] de lumină) sau în
spaţiu deschis.
Baia de lumină generală este adaptată pentru acţiunea asupra întregului
organism al bolnavului (în afara capului).
O astfel de baie se constituie ca o procedură de activare a proceselor
termoregulatoare prin includerea termolizei. Băile de lumină parţiale pot fi
„superioare“ (pe jumătatea superioară a corpului, în afara regiunii cefalice) şi „infel
rioare“ (incluzînd bazinul şi coapsele).
Aplicările radiaţiilor infraroşii în spaţiu deschis se realizează cu radiatorul de
infraroşii în formă de reflector sferic cu suprafaţa internă nichelată. In centrul
reflectorului este montat elementul de încălzire. Bolnavul se aşază pe scaun sau în
decubit ventral sau dorsal — după scopul urmărit. în radierea regiunii feţei se
protejează ochii prin ochelari.

191
 Distanţa de la reflector pînă la regiunea radiată a corpului este de 50-100 cm.
Bolnavul are senzaţia unei încălziri plăcute, iar pielea se înroşeşte (eritem termic).
Acest eritem apare peste cîteva minute din momentul acţiunii radiaţiei şi nu are limite
clare. Se păstrează în timp scurt (40-60 min) şi dispare treptat.
Durata acţiunii radiaţiei infraroşii este de 20-40 min. (.'ura include de la 5-6 pînă
la 15-20 şedinţe.
Indicaţii: maladii ale viscerelor (procesele inflamatoare acute şi cronice
apurulente — bronşită, traheită, pneumonie, gastrită, colită etc.), obezitate,
mixedemă, intoxicaţii cu metale grele (plumb, mercur, arseniu); afecţiuni ale apa-
ratului locomotor (artrită cronică, periartrită, osteocondroză, spondiloză etc.);
afecţiuni ale sistemului nervos periferic (nev- rită cronică, nevralgie, radiculită,
plexită, miozită, mialgie).
Contraindicaţii: neoplazii, predispunere la hemoragie, boala hipertonică în
stadiul IIB-III, ateroscleroză pronunţa- lă, insuficienţă cardiovasculară de gradul III,
tuberculoză pulmonară activă, afecţiuni inflamatoare purulente acute, encefalite,
arahnoidită, graviditate.

6.2. TRATAMENTUL CU RADIAŢII VIZIBILE

Iradiaţia vizibilă are lungimea de undă mai mică faţă de cca infraroşie şi
cuantele acestea posedă o energie mai mare. Concomitent cu acţiunea termică,
radiaţia vizibilă este capabilă să extragă electronii din atom, transferîndu-i tic pe o
orbită pe alta, provocînd o stare de excitare şi creşterea capacităţii substanţelor de a
interacţiona chimic.
Radiaţia vizibilă pătrunde în ţesuturile organismului la o adîncime mică (1-2 mm). De
regulă organismul nu este supus acţiunii pure a razelor vizibile deoarece spectrul lăm-
pii de incandescenţă, utilizată pentru tratament, conţine cca 85% de raze infraroşii.
Din aceste considerente efectele radiaţiei vizibile şi radiaţiei infraroşii nu pot fi
separate, din care cauză indicaţiile şi contraindicaţiile sînt identice.
Se evidenţiază utilizarea în fizioterapie a gamei de culori în spectrul vizibil. De
exemplu, V. Behterev a justificat tratamentul cu lumină a unor dereglări neuropsihice.
El a sugerat ipoteza că lumina albă are o acţiune anestetică şi calmantă, iar cea violetă
are un efect calmant pronunţat. Actualmente este stabilit că lumina roşie şi portocalie
excită activitatea corticală, lumina verde şi galbenă echilibrează procesele de excitare
şi inhibiţie, culoarea albastră inhibă activitatea neuropsihică.
Se fac unele probe de a trata icterul nou-născuţilor cu lumină albastră. Se
presupune că lumina albastră contribuie la scindarea bilirubinei, care provoacă icterul.
Aparatele şi tehnica aplicării. în calitate de sursă de radiaţie vizibilă se

192
utilizează mai frecvent lămpi de tipul Sollex, Sollux, Vitalux, Novolux etc. Lampa
Sollwc are un bec de incandescenţă cu filament de wolfram de diferită putere (500-
1000 W). Prin această metodă se produc radiaţii vizibile şi parţial infraroşii. Bolnavul
are senzaţia de căldură progresivă prin creşterea temperaturii locale a regiunii cu-
tanate iradiate. Expunerea prelungită provoacă o înroşire neuniformă fără transpiraţie,
deoarece acţiunea este directă fără încălzirea aerului din jurul corpului. Lămpile sînt
înzestrate cu un reflector care concentrează radiaţiile şi un localizator de formă
tronconică. Unele din modificaţiile acestui localizator permit interpunerea de filtre
(roşii sau albastre).
Lampa Novolux are ca sursă de emisie ionizarea gazului neon la trecerea unui
curent electric de frecvenţă înaltă.
Emite radiaţii infraroşii (760-1500 nm) cu acţiune mare de pătrundere. Lampa Vitalux
emite radiaţii luminoase, ultraviolete şi în mai mică măsură infraroşii. Lampa Minin
se utilizează pentru radiaţii locale, în special la domiciliu, şi utilizează ca sursă de
radiaţie un simplu bec de incandescenţă (40-60 W) din sticlă străvezie sau de culoare
albastră.
Aplicarea radiaţiilor vizibile în spaţiu deschis este foarte simplă. Parametrii
intensităţii radiaţiilor trebuie să fie respectate, în special, distanţa de la lampă pînă la
tegument. Intensitatea radiaţiilor variază invers proporţional cu pătratul distanţei, de
exemplu, micşorarea distanţei la jumătate provoacă creşterea intensităţii de 4 ori.
Doza radiaţiilor vizibile ca şi a celor infraroşii, de regulă, este apreciată subiectiv prin
senzaţia de căldură: moderată (senzaţii agreabile), medie (senzaţie clară dar
suportabilă), puternică sau foarte puternică (pînă la intoleranţă).
Durata şedinţei este variabilă în funcţie de efectul urmărit şi de indicaţiile
medicale. Mai frecvent se aplică proceduri cu durata de 5-20 min. sau pînă la 40 min.
Bolnavul după finalizarea şedinţei se odihneşte cca 30 min. Numărul total de şedinţe
zilnice sau în caz de necesitate este de 2 ori pe zi, repetate peste fiecare 3-4 ore, în
cură de la 5-6 pînă la 15-20 şedinţe.

6.3. TRATAMENTUL CU RADIAŢIE ULTRAVIOLETĂ

Radiaţia ultravioletă este de asemenea divizată în 3 benzi (A, B, C) cu lungimea

de undă de la 400 nm pînă la 100 nm (v. tab.7).
Banda A include radiaţia ultravioletă de mare lungime de undă (400-315 nm)
şi posedă o acţiune de melanogeneză (formarea pigmentului). Sînt aplicate împreună
cu preparatele fotosensibilizante în tratamentul psoriazisului etc. Banda B a radiaţiei
ultraviolete de lungime medie de undă (315- 280 nm) se utilizează mai frecvent prin
efectul curativ pronunţat. Energia actinică a acestei benzi posedă o acţiune 1

193
eritemică şi antirahitismică. Banda C cuprinde radiaţia ul- I travioletă de mică
lungime de undă (mai mică de 280 nm) din care cauză cuantele posedă o energie
mare. Sînt utilizate în scopuri de dezinfectare (bactericide) şi mai rar în tratament.
Modul de acţiune şi efectele fiziologice. Radiaţia cu Iun- I gimea de undă mai
mică de 200 nm este complet absorbită ' de mediul ambiant. Cuanta de energie a
radiaţiei ultra- I violete posedă forţa de a provoca efectul fotoelectric şi I fotochimic,
excitarea atomului şi moleculei.
In mecanismul acţiunii asupra organismului a radiaţiei I ultraviolete se
deosebesc 3 procese esenţiale : biofizic, umo- I ral şi neuroreflector. Razele
ultraviolete pătrund la adîn-1 cimea de 0,1-1 mm în raport cu lungimea de undă. în
orga-1 nism se declanşează efectul fotoelectric şi de fotolumines-1 cenţă secundară
prin iradierea mitogenică şi acţiunea fo- I tochimică.
Radiaţia ultravioletă influenţează asupra majorităţii re- I acţiilor fiziologice şi
metabolice iniţial la nivelul celulelor. în I procesul fotoreacţiilor se includ structurile
pigmentare, poli- I zaharidele, lipidele, proteinele, acizii nucleici. La o acţiune I
directă proteinele sînt inactivate, denaturate şi în final coa-1 gulate. Sub influenţa
radiaţiei ultraviolete în ţesuturi apar 1 componentele degradării proteinelor pînă la
aminoacizi, 1 DOPA, tirozină, triptofan etc. în urma acestui proces se I eliberează
substanţe biologic active: histamina, acetilcolina, I histidina, aminele biogenice şi se
înregistrează modificări I ale reacţiilor fermentative reglate de unele enzime (his-1
taminaza, tirozinaza, dehidrogenaza). Radiaţia ultravioletă I modifică nivelul şi
metabolismul serotoninei şi histaminei.
Un rol deosebit şi esenţial îl au modificările apărute sub I influenţa radiaţiei
ultraviolete în ADN şi nucleoproteide. I Este ştiut că sistemul celular poate identifica
şi exclude I modificările provenite în complexul ADN-proteic prin inter- I
mediul unui sistem fermentativ. Sub influenţa radiaţiei ultraviolete în celulă se
elaborează fermentul de fotoreactiva- rc, care se include în sinteza reparativă a
acizilor nucleici. Repararea defectelor acizilor nucleici din celule, în special al
ARN, se realizează pe calea reparaţiei obscure, care asigură iniţial excluderea
fragmentelor din lanţul polinucle- otidic, lezate de procesele fotochimice, după ce
defectele sînt restituite cu nucleotide normale. Radiaţia ultravioletă amplifică
reacţiile oxidative în ţesuturi prin procesele de fotooxidare.
O manifestare importantă a acţiunii fotochimice sînt procesele de
fotoizomerizare în care substanţele sub influenţa radiaţiei ultraviolete posedă
proprietăţi biochimice şi chimice noi numai prin simpla regrupare internă a ato-
milor în moleculă fără o modificare a componenţei chimice. Un exemplu de
fotoizomerizare sub influenţa radiaţiei ultraviolete este formarea vitaminei D2
(ergocalciferol) din pro- vitamina-ergosterol, D3 (colicalciferol) din provitamina-

194
7- dehidrocolesterol, D4 din provitamina-2,2 dehidrocoleste- rol. Prin aceste
procese se asigură efectul de formare a vitaminei D sau acţiunea antirahitică a
radiaţiei ultraviolete. Kste esenţial de notat că efectul de formare a vitaminei D
este garantat de radiaţia ultravioletă cu lungimea de 302-280 nm şi dimpotrivă,
lungimea de undă scurtă (265 nm şi mai mic) scindează vitamina D.
O acţiune esenţială a radiaţiei ultraviolete este efectul bactericid. Sub
influenţa acestei acţiuni iniţial se manifestă activarea vitală a bacteriilor, dar o
intensitate mai pronunţată provoacă suprimarea capacităţii de multiplicare şi
formare a coloniilor bacteriale în urma dereglării metabolismului acizilor nucleici
(acţiune bacteriostatică) şi în final apare coagularea proteinelor cu pierirea
bacteriilor (acţiune bactericidă). Acţiunea bactericidă este mai pronunţată pentru
undele scurte ultraviolete (254-265 nm), care sînt absorbite de acizii nucleici,
proteine şi în special de ARN.
Printre cauzele pieirii microbilor sînt atestate următoarele: mutaţiile letale,
pierderea capacităţii de replicare a uneiii din moleculele ARN, dereglarea
procesului de transcripţie. Importantă este şi intensitatea radiaţiei care va fi mai
pro nunţată în condiţiile de concentrare şi invers, scade la difuzia razelor.
Bacteriile tinere sînt mai sensibile la radiaţia ultravioletă, iar sporii sînt duri la
această acţiune. Foarte sensibili la acţiunea radiaţiei ultraviolete sînt streptococii,
E.coli, viruşii gripali şi paragripali. Radiaţia ultravioletă dezactivează toxinele, de
exemplu, dizentrică, tifică, a stafi- lococului auriu.
Reacţia dermică exprimată prin gradul eritemului depinde de lungimea de
undă a radiaţiei ultraviolete. Razele cu lungimea de undă cca 297-300 nm provoacă
eritemul tegumental peste 4-8 ore, iar pigmentarea intensivă se păstrează timp de
1,5-2 luni. Razele ultraviolete scurte (<265 nm) provoacă eritemul după 1,5-2 ore,
care este nestabil şi repede se stinge, iar pigmentarea este transparentă. Eritemul
depinde de vîrsta persoanelor, localizarea focarului de acţiune, starea funcţională
a sistemului endocrin (reacţia creşte în graviditate, menstruaţie, tireotoxicoză şi se
micşorează în mixedem), anotimp (primăvara sensibilitatea pielii este mare în
comparaţie cu toamna).
Procesul formării reacţiei eritemice este însoţit de un lanţ de reacţii
fotobiologice care se manifestă prin modificarea componenţei ionice şi proteice
intracelulare, se inhibă sinteza aminoacizilor, se declanşează formarea subs-
tanţelor active biologic de natură proteică, ceea ce se poate considera ca o formă
de proteinoterapie. Radiaţia ultravioletă provoacă modificări complexe de ordin
biochimic prin creşterea cantităţii produselor oxidative şi în special ale peroxidelor
lipidelor, devierea echilibrului acido-bazic, creşte capacitatea de restituire a
grupelor sulfhidrile, se activează enzimele (catepsina, papaina, tirozinaza,

195
 peroxidaza etc.), se micşorează activitatea fosfatazică în piele şi creşte iclivitatea
în sînge a beta-glucuronidazei, hormonilor şi vitaminelor (A, B, C, D, E), se
testează dezactivarea reziduurilor toxice. Aceste procese ameliorează funcţia
trofică a regiunii pielii iradiate, mobilizează activitatea proteică a elementelor
reticuloendoteliale din piele.
Pigmentul tegumentului, melanină, este o substanţă proteică compusă din
unităţile proteice de dehidrooxiindol şi metaloproteidă. Melanină se sintetizează
în celulele straiului bazai al epidermei (melanocite) şi anume în organelele
mtracelulare (melanosome) din pigmentul numit melanoge- nă. Predecesorul
unităţilor monomerice ale melaninei este lirozina.
Sub influenţa radiaţiei ultraviolete melanogeneza poate recurge pe 2 căi:
1) pe cale directă de pigmentare, care recurge la acţiunea radiaţiei
suberitemice. Se observă transformarea fo- tochimică directă a predecesorului
melaninei;
2) pigmentarea indirectă, ce apare la acţiunea radiaţiei (ritemice, se
realizează prin activarea fotochimică indirectă i lanţului melanogenezei.
Depigmentarea se desfăşoară trep- lat cu transportarea unei părţi de pigment cu
sîngele şi limfa circulatoare, altă cantitate de pigment este absorbită de sistemul
reticuloendotelial şi leucocite, pe cînd restul pigmentului se deplasează în
straturile superficiale ale pielii şi dispare cu celulele stratului cornos.
Radiaţia ultravioletă stimulează procesele antiinflama- loare şi activează
funcţia fagocitară a leucocitelor sangvine şi reactivitatea imunologică. Din aceste
motive eritemo- Icrapia este aplicată în cazul proceselor inflamatoare ale pielii şi
nervilor periferici.
Acţiunea antiinflamatoare pronunţată a radiaţiei ultraviolete se exercită
inclusiv şi asupra proceselor inflamatoare pulmonare. In condiţiile menţionate se
modifică starea structurală şi funcţională a sistemului macrofag, leucocitelor
polimorfonucleare şi limfocitelor, proceselor de proliferare
în organism (modificarea apare în sistemul dezoxiribonucle- 1 oproteide-
ribonucleoproteide-proteine), creşte rezistenţa fa- 1 gocitelor şi limfocitelor.
Dozele eriteme ale radiaţiei ultraviolete stimulează I creşterea angioblastelor,
activează formarea ţesutului conjunctiv, accelerează procesele de epitelizare a pielii.
Sînt aplicate în tratamentul plăgilor şi ulcerelor, în special al celor cu cicatrizare
lentă.
Influenţa radiaţiei ultraviolete asupra sistemului nervos depinde de doza
aplicată. Dozele mici excită receptorii cutanaţi şi stimulează sistemul nervos central.
Dozele eri- temice după o perioadă relativ scurtă de excitaţie inhibă, I micşorează
sensibilitatea receptorilor, exercită o acţiune in- I hibatoare asupra S.N.C. Micşorarea

196
sensibilităţii nocicep- I tive sub influenţa eritemoterapiei apare în urma diminuării I
excitabilităţii receptorilor pielii şi apariţiei focarului domi- | nant nou de excitaţie în
sistemul nervos central, care după . legea inducţiei negative inhibă dominanta
focarului patologic. I
Radiaţia ultravioletă modifică tonusul sistemului ner- I vos vegetativ. Dozele
mari micşorează tonusul sistemului simpatic pe baza predominării tonusului
sistemului para- I simpatic, care se manifestă prin micşorarea presiunii ar- I teriale,
nivelului zahărului şi adrenalinei în sînge. Dozele I mici ale radiaţiei ultraviolete
stimulează sistemul simpato- I adrenalinic, hipofizaro-adrenalinic, funcţia cortexului,
su- I prarenalelor, glandei tiroide. Studierea metabolismului ca- I tecolaminelor indică
creşterea nivelului acestora sub influ- I enţa dozelor mici şi micşorarea conţinutului
de adrenalină I sub influenţa radiaţiei în doze mari.
Dozele mici de radiaţie ultravioletă stimulează eritro- I poeza cu creşterea
numărului eritrocitelor şi conţinutului de I hemoglobină, provoacă temporar creşterea
numărului leu- I cotitelor (granulocitele eozinofilice). în sînge se micşorează I
cantitatea colesterinei, creşte cantitatea de glicogen în ficat I şi muşchi.
Radiaţia ultravioletă totală provoacă creşterea în eri- trocite a activităţii
hexochinazei, fosfofructochinazei, piru- vatchinazei, difosfogliceratmutazei.
Concomitent se constată tendinţa de creştere în eritrocite a ATP şi micşorarea
concentraţiei glucozei, ceea ce reflectă activarea proceselor glicolizei. Aceste
procese sînt provocate prin concentraţia crescută a fosfatului în plasma sangvină
sub influenţa micşorării sau inhibiţiei secreţiei parathormonului. Secreţia pa-
rathormonului este deprimată de creşterea conţinutului ionilor de Ca2+ în sînge
prin resorbţia exagerată a Ca2+ în intestine sub influenţa sintezei importante a
vitaminei D drept răspuns la radiaţia ultravioletă.
Investigaţiile clinice au demonstrat că sub influenţa radiaţiei ultraviolete la
bolnavii de ateroscleroză cerebrală le ameliorează metabolismul lipidic, funcţia
sistemului de coagulare şi anticoagulare, circulaţia sangvină a creierului, luncţia
sistemului simpatoadrenalinic şi activitatea supe- i loară nervoasă. în cazul bolii
hipertonice se observă activarea sistemului anticoagulant al sîngelui, creşterea
activităţii lipazei lipoproteinice şi a reactivităţii imunologice. Lifectul
tratamentului pneumoniei cronice cu radiaţie ultravioletă se bazează pe apariţia
fenomenelor ameliorării indicilor respiraţiei externe, protecţiei imunologice,
creşterii funcţiei glucocorticoide a cortexului suprarenalelor, stimulării capacităţii
funcţionale a miocardului cu micşorarea suprasolicitării compartimentelor drepte
ale inimii şi asigurarea stabilă cu oxigen a miocardului.
Investigaţiile ştiinţifice au demonstrat că sîngele radiat cu ultraviolet şi
introdus intravenos aceluiaşi pacient micşorează conţinutul glucozei şi

197
ameliorează starea generală a bolnavilor de diabet zaharat cu leziuni obliterante
ale membrelor inferioare. în cazul dereglării circulaţiei sangvine pe- 1 1 ferice sub
influenţa radiaţiei ultraviolete a sîngelui creşte librinoliza, se micşorează
conţinutul în sînge ale fibrinei în urma creşterii nivelului de heparină endogenică,
creşte nu-
mărul granulocitelor bazofilice şi se normalizează numărul total al leucocitelor.
Astfel, radiaţia ultravioletă exercită o acţiune multilaterală asupra
organismului uman. De rînd cu acţiunea fizio* I logică şi terapeutică, radiaţia
ultravioletă poate iniţia reacţii I patologice, care se vor desfăşura după o dozare
exagerată sau incapacitatea organismului de a evita leziunile provo» I cate de
această radiaţie. în ultimul caz îşi pot asigura apa»l riţia următoarele maladii:
pelagra, lupus erimatos, porfir ic cutanată, efelidoză malignă (xeroderma
pigmentosum) şi alte fotodermatoze.
Aparate şi tehnica aplicării. în medicină sînt utilizate diferite radiatoare în
care, de regulă, lumina ultravioletă sc emite la descărcarea electronică a vaporilor de
mercur ionizaţi. Lămpile cu mercur se împart în radiatoare integrale alo ; spectrului
ultraviolet şi radiatoare selective ale spectrului ultraviolet. Radiatoarele integrale
sînt lămpi luminescente cu presiune înaltă, iar cele selective, dimpotrivă, cu
presiune joasă şi radiază ultraviolet în bandă de lungime de undă scurtă sau de
lungime de undă lungă.
Metodele de dozare a radiaţiei ultraviolete se împart în 2 grupe: 1) fizice, în
care se determină cu aparataj special intensitatea energiei fotonice în unităţi fizice;
2) biologice, 1 în care se determină reacţia biologică a organismului uman la radiaţia
ultravioletă.
în practica medicală mai frecvent este utilizată metoda biologică de dozare a
radiaţiei ultraviolete. O unitate de doză biologică este egală cu cantitatea minimală
de radiaţie ultravioletă suficientă pentru apariţia pe piele a eritemului liminale. Ea
este exprimată prin timpul de radiere în mi-l nute.
Biodoza de regulă se determină la distanţa de 50 cm de la lampă pînă la
suprafaţa regiunii radiate. Mai frecvent în acest scop se radiază pielea abdomenului
în regiunea externă de la linia medie. Pentru stabilirea biodozei se folosesc]
ţllspozitive numite biodozimetre, majoritatea cărora se ba- littză pe acelaşi principiu,
variind numărul şi forma deschizăturilor (fantelor) practicate pe suprafaţa lor
(Saidarn !*- 18 fante, Beckett — 5 fante, Gorbacev, Dullfeld — 6 fante).
Biodozimetria se efectuează în poziţia decubitului pos- |ci ior sau ventral cu
instalarea biodozimetrului pe tegumentul regiunii vizate pentru testare. Restul
tegumentului se icoperă cu cearşeafuri albe şi faţa cu ochelari pentru proiecţie. Se
aşază lampa perpendicular pe suprafaţa radiată la n distanţă de 50 cm. După încălzirea

198
lămpii în regim de lucru llmp de 5 minute, se descoperă succesiv, la intervale de cîte
30 sec. (un minut), cele 6 orificii pătrate ale biodozimetrului (Gorbacev-Dullfeld). în
felul acesta durata de introducere a fiecărui pătrat va fi:
I — 3 min. (6 min.)
II — 2 min. 30 sec. (5 min.)
III — 2 min. (4 min.)
IV — 1 min. 30 sec. (3 min.)
V — 1 min. (2 min.)
VI — 30 sec. (1 min.)
Reacţia eritemică a pielii apare peste 6-8 ore. Se citeşte eri temui apărut peste
24 de ore şi se ia în consideraţie durata de iradiere a pătratului la care a apărut cel mai
slab eritem. Spre exemplu, dacă se constată că au apărut 4 fante cu eritem de
intensitate succesiv crescîndă vom şti că biodoza este de un minut şi 30 secunde, la
descoperirea fantelor peste 30 secunde sau 3 minute, la descoperirea peste un minut.
Această doză este individuală pentru pacientul iradiat cu lampa cu care se va aplica
tratamentul şi la distanţa fixată în timpul dozimetriei. în caz de necesitate poate fi
recalculată după formula:

B2
X=A ---------
C2
unde X este biodoza recalculată; A — biodoza în minu te la distanţa de 50 cm;
B — distanţa de la care este necesarii iradierea; C — distanţa standard de determinare
a biodoza (50 cm).
De exemplu: biodoza determinată este de un minut Este necesară recalcularea
biodozei, la distanţa de 100 cm.

1002 10000
X=lmin. ------------------ = --------------- = 4min.
5O2 2500

Astfel o biodoză la distanţa de 100 cm este de 4 minute.

Pe baza a 10-12 determinări ale biodozei cu aceeaşi lampă se determină
„biodoza medie“ a lampei, ceea ce se înregistrează în documentaţia tehnică odată în
3 luni.
Eritemul în condiţii normale în funcţie de incidenţă, distanţă şi durata expunerii
poate avea patru grade de in tensitate:

199
 gradul I — culoare roşie slab pronunţată;
gradul II — culoare roşie pronunţată, urmată de pigmentaţie;
gradul III — culoare palidă înconjurată de o lizieră roşie viu, urmată de
descuamare;
gradul IV — culoare roşu aprins, însoţită de edem.
Aplicarea radiaţiei ultraviolete se efectuează prin metoda:
1) iradiere generală (a corpului integral);
2) iradiere locală (a unei regiuni a corpului).
Iradierile generale se pot aplica pe colective de bolnavi
sau individual. Bolnavul complet dezbrăcat în poziţie stabilă (în ortostatism sau
culcat) sau în mişcare cu ochelari de protecţie şi protejarea regiunii genitale cu chiloţi
de culoare albă este iradiat în timpul unei şedinţe pe suprafaţa anterioară şi posterioară
a corpului. Distanţa faţă de sursa de ultrviolete va fi de 100 cm la prima şedinţă şi în
funcţie de doză şi scopul urmărit se va micşora progresiv pînă la 75 cm după anumite
scheme (de bază, lentă sau urgentată). La aplicările pe subiecţi în mişcare se execută
o serie de mişcări >i rotaţii pentru a se expune întreaga suprafaţă a corpului la iradiere.
Iradierea generală începe cu doze „slabe“ (suberite- matoase şi eritem de gradul
I), care pot fi aplicate zilnic sau peste o zi. Dozele „medii“(eritem de gradul II) se
aplică de icgulă de două ori pe săptămînă, iar cele „forte“ (eritem de gradul III) se
aplică o dată la două săptămîni.
Iradierea generală individuală se aplică după determinarea biodozei, iar în cele
colective se utilizează doza medie a lămpii.
Repetarea seriilor de expuneri la iradiere ultravioletă m funcţie de indicaţia şi
necesitatea terapeutică se poate lealiza după 15-16 zile cu doza ultimei proceduri, iar
după 6 săptămîni cu doza iniţială.
Iradierile locale se execută în arii cutanate bine determinate cu o suprafaţă nu
mai mare de 600 cm2 la o procedură. Doza iradierii mai frecvent este eritematoasă (1-
2 4 şi mai multe doze) şi mai rar se expune la doze suberi- lematoase (0,5-0,75
biodoză). Repetarea şedinţelor de expunere a unui şi acelaşi „cîmp“ se poate face
peste 2-3 zile de la ultima procedură în cazul cînd eritemul scade. Regiunile diferite
ale pielii pot fi iradiate zilnic.
Iradierile repetate ale aceluiaşi cîmp cutanat se efectuează cu creşterea
succesivă a biodozei cu 25-50-100% (1-2 biodoze, II-3 biodoze, III-4 biodoze). Doza
eritematoasă pe .icelaşi cîmp cutanat se repetă nu mai mult de 4-5 ori deoarece
pigmentarea modifică proprietăţile optice ale pielii. Repetarea seriilor de expunere la
ultraviolete în eritemo- lerapie se poate face după 6-7 săptămîni, după ce se res-
tabileşte sensibilitatea pielii la iradiaţia ultravioletă.
Metodele de iradiere locală sînt variate în : a) iradierea focarului patologic

200
(furuncul, plagă, ulcer trofic etc.); b) iradiere în afara focarului patologic (în regiunile
simetrice contralaterale focarului); c) iradierea succesivă a cîmpurilor (toracelui, pe
proiecţia nervului etc); d) iradierea segmentară a zonelor reflexogene (zonele
gulerului, Hend etc); e) iradierea în etape (pe zone şi segmente); f) iradierea frac-
ţională (se instalează pe suprafaţa cîmpului cutanat un loca-j lizator perforat cu 150-
200 găuri).
Indicaţii: în scopul compensării insuficienţei de raze] ultraviolete la persoanele
cu şedere îndelungată la nord şi la cele care sînt antrenate predominant la muncă în
condiţii subterane (mină, metrou etc); pentru profilaxia rahitismului la copii sînt
radiate gravidele, copii prematuri, copii cu alimentare artificială în cazul
îmbolnăvirilor frecvente, pentru realizarea călirii, întremării, creşterea rezistenţei la
maladii infecţioase etc.
în scop terapeutic: bronşită, pneumonii, astm bronşic, pneumoconioză, pleurită,
reumatism, ateroscleroză, hipertensiune arterială, podagră, obezitate, ulcer gastric şi
duodenal, gastrită, colecistită, sclerodermie.
în afecţiunile aparatului locomotor: artrita reumatoidă, boala Behterev,
poliartrită psoriatică, spondilită anchilo- zantă, fracturi etc.
în afecţiunile sistemului nervos: nevralgii, polinevrită, mialgii, miozită,
parestezii, distonie vegetativă, migrenă, boala Raynaud, neurastenie, traume ale
măduvei spinării şi nervilor periferici, boala de vibraţie, psihoza maniaco-depre- sivă,
schizofrenia, narcomania, epilepsia, psihoza presenilă.
Contraindicaţii: tumoare malignă, sindroame hemora- gice, tuberculoză activă
pulmonară, renală şi faringiană, insuficienţă funcţională a rinichilor, excitabilitate
accentuată a sistemului nervos, sensibilitate ridicată la lumină (foto- fobie), caşexie,
tireotoxicoză, dermatită generalizată, lupus eritematos, insuficienţă circulatoare de
gradul II-III, ateroscleroză avansată, hipertensiune arterială în stadiul III, malarie,
boala Addison.
6.4. TRATAMENTUL CU IRADIAŢIE LASER

Laserele sînt generatoare optice de cuante care transformă diverse forme de

energie în radiaţie coerentă, mono- i romatică de lumină. Aceste aparate de
amplificare a luminii prin stimularea emisiei radiaţiei (Light Amlification by
Stimulated Emission of Radiation) generează energie electromagnetică coerentă în
limitele frecvenţei microundelor şi iradiaţiilor actinice aparţinînd spectrului vizibil şi
ultraviolet. Se confecţionează aparate laser de diverse tipuri: cu mediu activ solid
dielectric, cu mediu activ gazos (atomici, ionici sau moleculari), cu mediu activ lichid,
cu semiconductoare etc. Prin aceasta s-a deschis posibilitatea utilizării energiei
fotonice (a radiaţiilor coerente) în biologie, medicină şi, în special, în fizioterapie.

201
 Mecanismul de acţiune a iradiaţiei laser, precum şi procesele fiziologice care
asigură efectul curativ, sînt studiate insuficient.
în mecanismul de acţiune a laserilor asupra ţesuturilor are importanţă energia
termică, presiunea luminii, iar la energie mare efectul şoc, efectul fotoelectric etc.
Actualmente în fizioterapie este aplicat laserul heliu- neon, care iradiază energie
de intensitate mică (densitatea fasciculului de lumină în limitele de la o unitate pînă
la cîteva zeci de W/cm2). în aceste limite se observă influenţa stimulatoare asupra
organismului uman.
Iradiaţia laser provoacă stimularea proceselor fagoci- tozei, hematopoetice, de
regenerare în nervii lezaţi şi fracturile Oaselor, ameliorează cicatrizarea plăgilor
cutanate, combustiile superficiale, leziunile mucoasei cavităţii bucale.
Fermentul catalaza recepţionează iradiaţia laser (heliu- neon) şi prin acest
fenomen se stimulează activitatea proceselor regenerative în ţesuturi şi organele
celulare. în acest fel se poate influenţa asupra rezistenţei organismului la diverşi
agenţi şi în primul rînd la stabilitatea faţă de iradiaţia ionizată. Iradiaţia laser posedă
proprietăţi analgetice, anti inflamatoare, dilată vasele sangvine, micşorează tonusul
vascular, îmbunătăţeşte circulaţia sangvină periferică. Ea contribuie la accelerarea
elaborării trombinei şi trombo plastinei, formării trombului, micşorează timpul
retracţiei.
Investigaţiile au demonstrat că cca 50% din energia laserului este absorbită de
piele. Sub influenţa radiaţiei laşei apare activarea şi normalizarea impulsaţiei
receptorilor cutanaţi. Reducerea activităţii bioelectrice a receptorilor în prezenţa
focarului nociceptiv argumentează acţiunea anal- getică a radiaţiei laser.
Acţiunea directă a radiaţiei laser de intensitate joasă sau cu impulsuri asupra
neuronului provoacă depolarizarea membranei celulei fără modificarea conţinutului
intrace- lular a ionilor K+ şi Na+. în aceste condiţii nu apar leziuni ale sistemului
nervos central şi nu se provoacă modificări în conţinutul serotoninei, acetilcolinei,
adrenalinei, noradre- nalinei.
Iradiaţia laser influenţează favorabil asupra focarului de inflamaţie aseptică pe
calea activării proceselor trofice în derm. Acest fenomen este depistat prin creşterea
conţinutului de ARN, glicogenului şi stimularea funcţiei cortexului suprarenalelor,
precum şi prin creşterea conţinutului de noradrenalină.
Influenţa pozitivă asupra focarului inflamator infectat este datorată pe de o
parte stimulării capacităţii de autopro- tecţie a organismului, iar pe de altă parte
acţiunii bacterio- statice şi bactericide a iradiaţiei laser asupra stafilococului.
Energia laser poate fi aplicată direct prin iradiaţia focarului inflamator sau prin
acţiunea în zonele reflexogene inclusiv în punctele cutanate de reflexoterapie.
Intensitatea fluxului pe cîmp de acţiune este de la 2 pînă la 30 mW/cm 2 cu

202
durata de la 20 sec. pînă la 5 min. Procedurile sînt efectuate în fiecare zi, sau peste o
zi, iar seria include 10-20 şedinţeIndicaţiile pentru utilizarea iradiaţiei laser de inten-
ii.ite joasă în fizioterapie nu sînt actualmente precizate. S-a i mistatat un efect
terapeutic al iradiaţiei lazer în cazul radi- < uliţei, nevritei, nevralgiei, endoartritei,
astmului bronşic, uri rozei, combustiei, ulceraţiei atonice, ulcerelor trofice ale
membrelor inferioare, fracturilor oaselor, tonzilitei, otitei, •.lomatitei etc. Efectul este
mai pronunţat asupra proceselor li »cale superficiale (piele, mucoasă etc.).
Contraindicaţii: neoplazii, tuberculoză activă, afecţiuni y.iave ale sistemului
cardiovascular, maladii infecţioase, boli istemice ale sîngelui

203
 CAPITOLUL VII

HIDROTERAPIA

Utilizarea în scop profilactic, curativ şi de recuperare a apei la diferite presiuni

şi temperaturi, sub diferite stări dc agregare, aplicată direct sau cu ajutorul a diverse
procedee tehnice este numită hidroterapie.
Apa posedă un şir de proprietăţi fizice (capacitate termică,
termoconductibilitate, temperatura de indiferenţă), care asigură utilizarea ei largă în
medicină. Capacitatea termică a apei este mare, deoarece cantitatea de căldură
necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă pură cu un grad (1 cal) este
suficientă pentru încălzirea în aceleaşi condiţii, de exemplu, a 8 kg fier. Apa poate
prelua sau ceda într-o unitate de timp o cantitate mare de căldură, deci posedă
termoconductibilitate sporită. De exemplu, apa încălzită la 50°C provoacă o senzaţie
de arsură pe tegument. Aerul la această temperatură este uşor de suportat, deoarece
aerul conduce căldura de 25 ori mai puţin în comparaţie cu apa. Valoarea calorică a
apei, care aplicată pe tegument nu provoacă nici o senzaţie termică, variază în funcţie
de mediul fizic şi este determinată de primele 2 proprietăţi ale ei. Această proprietate
a apei, numită temperatură de indiferenţă, este pentru persoanele sănătoase în limitele
de 34-35°C.
Procedurile hidroterapeutice antrenează obligator sistemul de termoreglare care
are menirea de a menţine ho- mcostazia termică a organismului. Termoreglarea se
efectuează prin mecanismele de termogeneză şi termoliză, inter-
i optate de procedurile hidrotermice.
Termogeneză se realizează prin intensificarea reacţiilor de ardere metabolică şi
creşterea cantităţii de căldură (ter- mogeneza chimică), precum şi prin frisonul termic
(eonii acţii musculare), care poate determina creşterea tempe- i.iturii cu 3-4°C
(termogeneză fizică).
Termoliză se realizează prin conducţie directă, confecţie, evaporare şi iradiere.
Conducţia directă este trecerea din aproape în aproape a căldurii prin contactul direct

204
dintre icgumente şi mediul extern. Convecţia se produce prin con- vccţia externă, cînd
căldura se pierde prin mişcarea mediului imediat din jurul tegumentului sau prin
convecţie internă, căldura tinde la egalizare între temperatura internă ,i nucleului
organismului mai mare şi temperatura mai mică
ii tegumentelor. Ea este condiţionată de fluxul sangvin. Evaporarea este unul din cele
mai eficiente mecanisme din termoliză şi include evaporarea directă a apei la nivelul
tegumentului supraîncălzit sau la nivelul mucoaselor apa- latului respirator.
Iradierea este pierderea căldurii sub formă de iradiaţie electromagnetică
îndeosebi din zona infraroşie, care constituie pentru un subiect dezbrăcat în condiţii
de neutralitate termică 60% din cheltuielile energetice.
Hidrotermoterapia se bazează pe interacţiunea apei cu tegumentul. Funcţiile
principale ale tegmentului sînt de recepţie a excitanţilor termici, de contribuţie la
procesul de termoreglare, de reglare a raportului între circulaţia pe- i iferică şi cea
centrală a sîngelui, de influenţare a metabolismului hidromineral, de elaborare a
mediatorilor chimici şi substanţe active, absorbţia transcutanată a unor substanţe sau
gaze.
7.1. BAZELE FIZIOLOGICE ALE HIDROTERAPIEI

Apa se aplică cu scop curativ intern (balneoterapia) şi extern (hidroterapia). în

aplicarea externă a apei se acţionează prin factorul termic, chimic şi mecanic, care in
tervin împreună sau unul predomină.
Factorul termic se manifestă prin aplicarea apei de di verse temperaturi. Se
utilizează în scopuri curative hipo- termia (apă cu gheaţă la temperatura de +2°C sau
cu gheaţă pură), hidroterapia veritabilă (apă la temperatura de la 0°C pînă la 40°C) şi
termoterapia (apă, aburi de la 40 pînă la 90°C). în practica medicinală limitele termice
ale procedurilor hidroterapeutice se clasifică în:
1) indiferente (35-37°C);
2) calde (37-39°C);
3) fierbinţi (39-43°C);
4) răcoroase (33-35°C);
5) reci (22-18°C).
Mai frecvent se practică aplicarea temperaturii indiferente, cînd temperatura
apei este foarte apropiată de temperatura corpului. Confortul termic se înregistrează
la temperatura de 36-37°C, adică foarte apropiată de cea determinată în fosa axilară.
Dar deoarece acest parametru este variabil, fiecare individ în parte poate determina
această temperatură. în acest fel temperatura indiferentă va fi acea temperatură a apei
care nu provoacă modificarea balanţei termice a organizmului.
Noţiunea de temperatură indiferentă se referă la valorile termice ale apei

205
determinate de asemenea de unele particularităţi ale mediului acvatic (în baie).
Balanţa termică a organismului în baie se deosebeşte de mediul aerian prin faptul că
apa posedă o termoconductibilitate sporită. Relaţiile fizice dintre organism şi mediu
sînt esenţial modificate prin convecţia exprimată şi excluderea procesului fizic de
evaporare a apei pe suprafaţa pielii. Din cauza căldurii pecifice mari a apei (1,00) faţă
de cea a aerului (0,17-0,24), pierderile de căldură în apă sînt aproximativ de 200 ori
faţă tic pierderile în aer. Mecanismele termoreglării sînt influenţate de asemenea de
modificarea circulaţiei sangvine sub acţiunea factorului hidrostatic şi poziţiei corpului
în baie. Aceste importante particularităţi de interacţiune a organismului cu mediul
acvatic vor fi dependente şi de proprietăţile chimico-fizice ale apei.
La temperatura indiferentă se observă creşterea esenţială a circulaţiei sangvine
în piele, ceea ce contribuie la echilibrarea temperaturii interne a organismului cu tem-
peratura pielii în absenţa schimbului termic dintre corp şi baie. Astfel temperatura
pielii creşte mai puţin pe membrele superioare şi neesenţial pe cutia toracică.
în timpul procedurilor hidroterapeutice cu temperatura indiferentă a apei se
observă creşterea cantităţii de oxigen utilizat de organism, ceea ce este o consecinţă a
amplificării metabolismului gazos.
Excitarea pielii cu apă rece provoacă iniţial spasmul vaselor periferice (faza
iniţială a reacţiei), care contribuie la micşorarea temperaturii pielii. Prin mecanismele
centrale de termoreglare se declanşează procesele termogenezei chimice care se
manifestă prin creşterea metabolismului energetic în ficat şi muşchii striaţi (fără
includerea în acest fenomen a contracţiei musculare). în urma acestor evenimente
creşte temperatura în ţesuturile profunde şi în organele interne, ceea ce, prin
intermediul sistemului nervos central, contribuie la creşterea compensatoare a
microcir- culaţiei tisulare în piele. Astfel creşte numărul capilarelor active şi se
măreşte lumenul celor care funcţionează. Exterior acest fenomen se manifestă prin
hiperemia pielii (faza a II a reacţiei).
Pacientul va avea senzaţia plăcută de căldură şi înviorare, ceea ce este un
criteriu pozitiv al efectului fiecărei proceduri de acest gen.

Acţiunea exagerată sau de lungă durată a temperatul n joase provoacă

schimbul hiperemei active în hiperemie pasivă (de stază). Fluxul sangvin în vasele
arteriale şi în speciali în cele venoase scade, ceea ce produce cianoza pielii. Apare
frisonul muscular. Contractarea muşchilor pilari se manifestă prin apariţia „pielii
de găină“, ceea ce indică desfăşurarea frisonului secundar, evident în faza a treia a
reacţiei la hipo- termii. Această fază trebuie evitată în procedurile de hidro- terapie,

206
deoarece este consecinţa excitaţiei exagerate a frigului care ar provoca
suprasolicitarea centrilor de termoreglare. '
Este important de a ţine cont în procedurile de hidro- terapie cu apă rece de
starea funcţională a mecanismelor de termoreglare la fiecare pacient individual,
deoarece în cazul] dereglărilor evident faza a doua poate să se manifeste slab sau
chiar să fie absentă; faza iniţială poate trece imediat în faza a treia cu apariţia
frisonului. în aceste cazuri bolnavul va fi supus încălzirii prin învelirea cu saltea
sau prin aplicarea excitării mecanice moderate a pielii. Prin aceste procedee se
contribuie la apariţia fazei a doua a hipotermiei la bolnavii astenici.
Procedurile hipotermice, care provoacă redistribuirea sîngelui în organism,
evident solicită sistemul cardiovascular şi mecanismele centrale de reglare a
acestui sistem. Din această cauză chiar şi persoanele sănătoase, care aplică
procedurile hipotermice în scopul perfecţionării mecanismelor de adaptare a
organismului sau a fortificării organismului, vor fi supuse iniţial la acţiunea unor
doze infime de micşorare treptată a temperaturii. în aceste procedee de călire a
organismului este necesar de a testa fenomenul fiziologic, care arată că la
excitarea repetată reacţia organismului este mai mică şi pentru manifestarea ei va
fi nevoie de creşterea intensităţii excitantului prin micşorarea temperaturii ori şi
prin creşterea duratei acţiunii.
Procedurile hidroterapeutice reci pot fi aplicate la senili, îndeosebi în cazul
dacă aceste persoane au fost timp îndelungat protejate de acţiunea frigului. Este
ştiut că na- lliru reacţiilor de termogeneză la acţiunea apei reci depinde nu numai
de intensitatea şi durata acţiunii, ci şi de vîrsta pacientului. Persoanele tinere
reacţionează la temperatura joasă predominant prin reacţiile termoreglării fizice,
care se manifestă prin modificarea circulaţiei sangvine periferice şi lUimai la
răcirea considerabilă (suprarăcire) se include ter- moreglarea chimică. La
persoanele senile pe prim plan se ividenţiază fenomenele reglării chimice, care se
manifestă pun intensificarea proceselor oxidative.
Aplicarea băilor fierbinţi contribuie la creşterea tem- |u raturii pielii şi
temperaturii interne a corpului. în acest Itfiz se produce supraîncălzirea
organismului. în primul moment al acţiunii apei fierbinţi asupra organismului se
oble rvă spasmul vaselor sangvine periferice în faza iniţială a ifeucţiei. Această
reacţie are acelaşi scop protector ca şi Icţiunea temperaturii reci, cînd este evitată
modificarea rapidă a temperaturii stabile a corpului. Prin această reacţie
Vusomotoare se micşorează posibilitatea transferului căldurii în direcţia apă-
organism şi excluderea fenomenului de lupraîncălzire.
Faza iniţială a reacţiei la aplicarea băii fierbinţi este de icurtă durată. Ea se
transformă rapid în dilatarea vaselor care este însoţită de creşterea frecvenţei

207
pulsului, respiraţiei, micşorarea tensiunii arteriale, modificarea proceselor
metabolice (faza a doua a reacţiei). Deoarece transpiraţia este crescută, iar
evaporarea sudorii se efectuează numai de pe suprafaţa corpului neacoperit de
apă, rolul principal în lermoreglare va reveni respiraţiei. Esenţial se restructurează
mecanismele termoreglării, care la o acţiune îndelungată pot să nu fie suficiente
pentru evitarea creşterii temperaturii interne a organismului (faza a treia). Drept
con- iccinţă a acestui fenomen se înregistrează degradarea proteinelor în primul
rînd în focarele inflamatoare. Produsele denaturării proteinelor vor fi excretate
din organism prin
sudoare şi urină. Astfel, sub influenţa băilor fierbinţi l i persoanele sănătoase se
amplifică frecvenţa pulsului, re. piraţiei, creşte temperatura pielii şi temperatura
internă, si micşorează tensiunea arterială.
în sens general reacţiile sistemului cardiovascular Iu acţiunea procedurilor
hidroterapeutice au o oarecare speti fitate care se manifestă în funcţie de durata
aplicării şi temperatura apei. Reacţiile vasomotoare nu sînt limitate In locul de
aplicare a procedurilor hidroterapeutice, ci dini potrivă se reflectă integral asupra
organismului. Proceduri!» reci micşorează frecvenţa cardiacă şi amplifică
contracţi.i miocardului, tensiunea arterială creşte, iar băile fierbinţi In rîndul lor
amplifică frecvenţa şi diminuează contracţiile cai diace; tensiunea arterială se
micşorează după o creşte n iniţială.
Şedinţele hidroterapeutice generale la fiecare repetau în cura terapeutică
provoacă creşterea relativă a numărului eritrocitelor şi leucocitelor din cauza
deshidratării sîngelui prin trecerea apei din lumenul vaselor în ţesuturi în urmn
creşterii permeabilităţii peretelui vascular.
Refrigerarea accentuată contribuie la creşterea viscozi tăţii sîngelui, iar
transferarea compensatoare a apei din ţesuturi în vase provoacă deshidratarea
ţesuturilor. în baza acestui fenomen se explică aplicarea pe tegument a apei şi n
obiectelor metalice reci în scopul micşorării edemului ţesu turilor după lovituri,
traume etc. Aplicarea apei fierbinţi provoacă creşterea coagulării sîngelui, iar a
celei reci, dini potrivă, o micşorează. Prescrierea adecvată a proceduriloi
hidroterapeutice modifică componenţa sîngelui prin stimu larea funcţiei
organelor hematopoetice.
Hidroterapia hipotermică provoacă iniţial retenţia respiraţiei după ce se
observă o creştere a frecvenţei şi în cele din urmă se stabileşte un ritm mai mic
cu o ventilaţie pul monară mai profundă. Procedurile hidroterapeutice calde nu
modifică esenţial respiraţia, cele fierbinţi accelereazA
liccvenţa şi micşorează profunzimea inspiraţiei. La baza m cstor modificări a
respiraţiei se află creşterea metabolismului gazos.

208
 Procedurile hidroterapeutice cu apă rece contribuie la
• i rşterea tonusului musculaturii striate şi netede, iar cele
■ nlde asigură micşorarea tonusului muscular şi exercită un i Icct de relaxare a
musculaturii netede a intestinelor.
Este ştiut că vasele rinichiului reacţionează la excitarea in mică a
tegumentului analogic vaselor cutanate. Refri- ! i rarea pielii este însoţită de
constricţia vaselor rinichilor cu micşorarea diurezei. Concomitent refrigerarea
provoacă i icşterea tonusului aparatului neuromuscular al vezicii uri- n.irc ceea ce
accelerează micţiunea. Procedurile hidrote- i .ipcutice calde care contribuie la
dilatarea vaselor rinichilor mlensifică circulaţia sangvină în ele şi evident măresc
ex-
* icţia urinei. Dimpotrivă, durata mare a acestor proceduri,
■ m c sînt însoţite de o transpiraţie abundentă, va contribui la micşorarea cantităţii
de urină.
Intensitatea excitantului termic este relativă pentru or- Iţiinismul uman şi
depinde la aceeaşi temperatură a băii de temperatura iniţială a pielii, starea
funcţională a organismului, antrenamentul organismului faţă de excitarea termică
şi proprietăţile fizico-chimice ale apei. De exemplu, în
■ undiţii obişnuite temperatura indiferentă va contribui la ipariţia hiperemiei,
senzaţiei agreabile de căldură, calmului ,i dispoziţiei bune. în cazul cînd pacietul
este obosit sau dacă înaintea procedurii a fost supus frigului nu e exclus să apară
In aceeaşi temperatură a băii hidroterapeutice paloarea pielii , senzaţia de frison,
agravarea stării generale a bolnavlui.
I )in aceste considerente bolnavul trebuie examinat înainte de aplicarea
procedurii, supus odihnei sau încălzit. în caz contrar, aplicarea procedurilor poate
contribui la apariţia fenomenelor de provocare care se manifestă prin acutizarea
pioceselor inflamatoare latente. Reacţiile sistemului nervos, licmodinamica,
activitatea funcţională a sistemului endocrin
şi a organismului în întregime depind nu numai de tempera tura băii, ci şi de
componenţa chimică a apei aplicate.
Efectul^aclondui chitriic în hidroterapie se obţine prin utilizarea
substanţelor cu acţiuni iritante sau de altă origine, care modifică proprietăţile
fizico-chimice şi componenţa chimică a apei. Printre primele încercări de
modificare a componenţei apei utilizate în hidroterapie se disting deco cţiile de
frunză de nuc, de brad, flori de fîn, muşeţel, coajă de stejar, de castan etc. în
calitate de excitanţi puternici au fost aplicate uleiurile eterice din seminţe şi
rădăcini (muştar şi hrean). A fost dată uitării aplicarea decocturilor de seminţe
măcinate (ovăz, orz, seminţe de in, de cînepă, tărîţe de grîu, porumb etc).

209
 Actualmente sînt studiate pe larg băile cu ape mine ralizate. Este stabilit că
aplicarea băilor cu clorură de sodiu contribuie la creşterea moderată a vitezei
volumetrice sangvine şi ameliorarea refluxului venos, la bolnavii cu dereglări ale
circulaţiei periferice. Băile iodobromate micşorează esenţial tonusul venos ceea
ce contribuie la precipitare;! periferică a sîngelui. Băile cu terebentină au efect
excitator pronunţat asupra pielii, ceea ce provoacă creşterea fluxului arterial mai
pronunţat decît sub influenţa băilor cloruro sodice sau iodobromate şi asigură
ameliorarea reflexului prin creşterea elasticităţii peretelui venos. Prin
componenţa chimică a băilor se poate corija dereglările termoreglării la bolnavii
cu tireotoxicoză. Efectul curativ este mai accentuai la aplicarea băilor cu bule de
azot. Acest fenomen al băilor cu bule de azot se explică prin efectul activ de
normalizare a activităţii glandelor endocrine şi a sistemului vegetativ, în special
al componentei simpatice. Băile de radon au aproxi mativ acelaşi efect.
Apele minerale naturale au diverse concentraţii ale ingredientelor chimice.
Aplicarea apelor minerale în hidro terapie se realizează în dependenţă de scopul
curativ şi starea bolnavului. în prescrierea tratamentului hidrotern
pcutic concentraţiile apelor minerale condiţional se împart în liminală, optimală
şi maximal acceptabilă.
Concentraţia liminală pentru fiecare apă minerală este acea concentraţie
minimă care la aplicare provoacă modificări fiziologice ce se deosebesc de
acţiunea apei dulci la această temperatură şi durată de acţiune.
Concentraţia optimală a băilor minerale este considerată în cazul cînd la
majoritatea pacienţilor se observă reacţii fiziologice ale diferitelor sisteme de
organe. De exemplu, la diverse maladii această concentraţie va fi pentru apa
cloruro-sodică în limitele de 20-40 g/1, apa sulfurică — 100-150 g/1, (3,0-4,5
mmol/1), radon — 1,5-3,0 kBc/1 etc.
I ireşte că această doză de concentraţie trebuie precizată în liecare caz în
dependenţă de boală şi starea funcţională a bolnavului. De aceea în limitele
concentraţiei optimale vor li aplicate doze mai mari sau mai mici în funcţie de
bolile .isociate, în special ale sistemului cardiovascular sau sistemului nervos
vegetativ.
Concentraţia maximală acceptabilă este considerată doza de substanţe
minerale solubile în baia hidroterapeutică rare asigură apariţia efectului pronunţat
din partea sistemelor fiziologice ale organismului fără manifestări nocive. In
aceste limite nu sînt excluse unele reacţii patologice pe limdalul efectului
terapeutic.
Fiecare apă minerală are un ingredient care asigură i lectul predominant al
reacţiilor clinico-fiziologice. Acest excitant chimic în combinaţie complexă cu

210
alte ingrediente ide apei minerale determină specificitatea acţiunii asupra '
umanismului.
Factorul mecanicsau fizic este asigurat de proprietăţile hidrostatice şi
hidtrodinamice ale apei în aplicările hidro- l< rapeutice.
Presiunea hidrostatică este condiţionată de înălţimea
I I »Ioanei de apă din vasul în care se aplică procedura hidro- 1« lapeutică.
Această presiune influenţează respiraţia, cir-
culaţia, motilitatea intestinală şi gastrică, funcţiile ficatului şi pancreasului etc.
Forţa de împingere de jos în sus (principiul lui Arhi- mede) îndreptată contra
forţei gravităţii micşorează greutatea corpului. Acest efect este mai pronunţat în
apa sărată care la o anumită densitate va echilibra forţa gravităţii. Imersia acvatică
în aceste condiţii este folosită pentru modelarea stării de imponderabilitate.
Intrarea în băile sărate sau cu nămol consistent cere un anumit efort fizic, iar
aplicarea lor este însoţită de redistribuţia sîngelui spre partea superioară a
corpului. Apar modificări ale metabolismului hidro-1 salin în urma creşterii
diurezei sub influenţa extinderii atri- ului drept şi eliminarea factorului
natriuremic atrial.
Mişcarea apei în timpul aplicărilor hidroterapeutice, precum şi presiunea
unilaterală sau multilaterală produsă prin turnări, duşuri de rozetă, evantai,
afuziuni sau sul asigură excitarea mecanică a tegumentului, ceea ce se observă şi
la înotul în bazine, rîu sau mare. Considerabil mai puţin pronunţată este această
excitare în baie unde presiunea hidrostatică a coloanei de apă constituie 40-50 kPa
(0,04- 0,05 atm).
Excitarea mecanică poate fi aplicată prin intermediul diferitelor procedee
cum ar fi percuţia, fricţiunile umede, masaj cu jetul de apă în baie (duşul-masaj
subacvatic), miş-j cările apei în baie (băi turbulente), acţiunea periodică asupra
corpului cu vibraţia torentului de apă (băi vibratorii) sau prin bule gazoase (băile
cu perle).
Rolul factorului mecanic în acţiunea procedurilor hidroterapeutice se
deosebeşte de acţiunile mecanice ale masajului. De exemplu, reacţiile
hemodinamice în răspuns la duşul-masaj subacvatic la persoanele sănătoase
includ mic-j şorarea volumului sistolic, debitului cardiac şi a perioadei de
expulzare a sîngelui şi creşterea rezistenţei periferice. La persoanele care suferă
de boala hipertonică se observă concomitent micşorarea tensiunii arteriale în
urma micşorăriij
esenţiale a volumului sistolic al inimii şi creşterea neînsemnată a rezistenţei
periferice. După masajul manual general se observă numai o micşorare a
frecvenţei cardiace şi creşterea duratei perioadei de expulzare.

211
 Una din primele reacţii ale organismului la procedurile hidroterapeutice
este semnalizarea aferentă spre sistemul central nervos în urma excitării
receptorilor situaţi în tegument, în mucoase şi în vasele sangvine din aceste
ţesuturi. I’e cale reflexă se includ în răspuns la excitaţie sistemul cardiovascular
şi de termoreglare.
Sistemul de termoreglare are un rol deosebit în activitatea adaptivă a
organismului, deoarece este strîns legat de un şir de procese fizice şi chimice care
asigură homeoter- niia. Aceste procese se includ în menţinerea temperaturii
interne, dar stimularea lor este un fenomen fiziologic complicat care se
declanşează pe cale nervoasă.
Receptorii pielii sînt excitaţi de apă în dependenţă de temperatură şi se
manifestă prin modificarea numărului de clemente (receptori) active. în aşa mod
creşte sau se micşorează frecvenţa impulsurilor aferente care sînt îndreptate spre
centrii termoreglării situaţi la diverse niveluri ale sistemului nervos central —
măduva spinării, hipotalamus, talamus, scoarţa cerebrală. Din aceste structuri spre
organele periferice se formează răspunsul eferent, care va declanşa diverse
mecanisme ale termoreglării fizice şi chimice.
La acţiunea băilor calde cu temperatura apropiată de temperatura internă a
organismului se micşorează impul- saţia ascendentă în cordoanele laterale şi
anterioare ale măduvei spinării, care se includ în tractul spinotalamic. în
consecinţă scade numărul de impulsuri care trec prin colaterale de la ansa
medulară spre formaţia reticulară a mezen- Ccfalului. Formaţiunea reticulară
exercită de regulă o acţiune tonizantă asupra scoarţei cerebrale. Intensitatea acţi-
unii tonizante este dependentă de frecvenţa impulsurilor nlerente. în cazul discutat
numărul impulsurilor scade şi
activitatea centrilor şi a scoarţei se micşorează. Aceasta® contribuie la micşorarea
frecvenţei cardiace, respiraţiei, re- B laxarea tonusului muscular, micşorarea
sensibilităţii de du- I rere. Efectele curative ale hidroterapiei în mare măsură I
depind de coordonarea formelor, metodelor, periodicităţii şi intensităţii
procedurilor cu gradul de reactivitate a orga* 1 nismului. Ca criteriu de
reactivitate a organismului la aplică- I rile hidroterapeutice poate servi reacţia
vasculară cutanată ! (dermică) care în acest caz este un răspuns obligatoriu. El ’
poate fi obiectivizat prin înregistrarea rezistenţei electrice w (impendanţa bazală,
reopletismografia), temperaturii cor-1 pului (termovasculografia) şi a
microcirculaţiei.
Prezenţa unor afecţiuni în sistemele funcţionale ale 1 organismului prin
dereglarea procesului de termoreglare I sau suprasolicitarea unor sisteme cu
insuficienţe funcţionale S în răspuns la acţiunea factorilor hidroterapeutici

212
necesită aprecierea contraindicaţiilor generale care includ: boala is-1 chemică a
cordului în toate clasele funcţionale, stenocardia, 1 dereglările ritmului cardiac,
insuficienţa cardiovasculară, I boala hipcrtonică stadiul IIB, hemoragii
abundente şi repe-B tate, afecţiuni dermatologice şi tulburări trofice tegumen- I
tare, boli venerice, stadiul acut al bolii contagioase, tuber-« culoza evolutivă,
stări caşectice, neoplazii, epilepsie, tulbu- I rări psihice, alcoolism cronic,
sarcină normală şi patologică.®

7.2. METODELE DE APLICARE ŞI TEHNICA PROCEDURILOR

HIDROTERAPEUTICE ■

7.2.1. Afuziunile

Acestea sînt proceduri care constau în aspersiuna cu I apă a unor suprafeţe

sau a corpului întreg (fig. 28). Afu-1 ziunea generală se aplică pe întreaga
suprafaţă a corpului ■ pacientului care stă în picioare pe un suport de lemn, în
cadă I sau vană. în acest scop se utilizează 2-3 găleţi de apă care se I
toarnă de la nivelul umerilor şi articulaţiei sternoclaviculare mai întîi pe faţa
posterioară, apoi pe cea anterioară. Imediat bolnavul este supus fricţiunii cu un cearşaf
aspru pînă la apariţia hiperemiei dermice.
Afuziunea se efectuează lent cu asigurarea
scurgerii omogene a apei pe suprafaţa corpului.
Procedura se efectuează în fiecare zi sau peste o
zi, micşorînd treptat temperatura apei de la 34-
33°C în fiecare zi cu 1-2°C pînă la temperatura de
22-20°C în finalul seriei de şedinţe.
Procedurile au un efect excitant şi ionizant.
Ele pot fi aplicate cu scop curativ sau de călire a
organismului. Afuziu- uea poate fi aplicată în scop
de procedură introductivă în metodele
hidroterapeuti- cc intense sau ca procedură finală
Fig.28.
după împachetările umede, proceduri generale Afuziune generală
calde etc.
Afuziunea locală (parţială) se efectuează din furtun sau din ulcior cu apă rece
(16-20°C). Se stropeşte numai o regiune a corpului:
— afuziunile la ceafă se aplică în cazul bolilor infec- ţioase cu scopul
limpezirii cunoştinţei bolnavului, pentru ameliorarea respiraţiei şi circulaţiei
sangvine;

213
 — afuziunile la braţe şi picioare sînt aplicate în cazul transpiraţiei
exagerate, dereglărilor vasomotoare, flebecta- /,iei, precum şi pentru
decongestionarea temporară a circulaţiei cerebrale şi organelor pelviene, sau în
crize de astm bronşic etc.
— afuziunile la spate sînt aplicate în stări neurastenice.
Executarea afuziunilor în condiţii de staţionar se realizează cu ajutorul
stropitorilor de grădină sau ulcioarelor. Afuziunele la picioare se aplică mai întîi
la partea posterioară, apoi la partea anterioară a piciorului. Procedura se aplică
mai întîi la un picior, apoi la celălalt şi se repetă pînă la apariţia eritemului.
Afuziunea rece este interzisă asupr;i unor regiuni reci a corpului. în prealabil este
necesară încălzirea picioarelor sau aplicarea afuziunei alternante.
Afuziunea se poate aplica predominant la picioare sau ridicîndu-se pînă la
nivelul genunchilor, coapselor sau pînă la regiunea sacrolombară. Această
afuziune inferioară sc aplică de regulă începînd de la partea posterioară a
calcane- ului, se ridică pe gambă, coapsă, pînă la regiunea sacrolombară, apoi se
coboară peste fesa opusă în sens invers la calcaneul piciorului contralateral.
Afuziunea pe braţe se începe pe partea interioară a membrului de la degete
pînă la articulaţia scapulo-humora- lă, apoi se coboară pe partea exterioară.
Procedura se repetă de mai multe ori cu trecerea de la un braţ la altul. Afuziunea
superioară se aplică pe spatele bolnavului aplecat înainte. Umerii trebuie să fie
coborîţi pentru a asigura scurgerea apei şi pe părţile laterale ale toracelui.
Aspersiunea se începe din regiunea lombară de-a lungul coloanei vertebrale pînă
la ceafă. Se fac mişcări laterale în regiunea umerilor şi interscapulară. Afuziunea
la spate se efectuează începînd din regiunea de la nivelul călcîiului, pe suprafaţa
membrului, coloanei vertebrale pînă la extremitatea omoplatului. Se coboară pe
aceeaşi cale pe suprafaţa spinării şi a membrului inferior opus.
Sevastian Kneipp, fondatorul hidroterapiei, în lucrarea sa Hidroterapia
mea (care în perioada 1886-1891 a suportat în Germania 27 ediţii) argumenta
aplicarea procedurilor în scop profilactic şi curativ. Efectul predominant se
reduce la reacţia dermovasculară, care se manifestă printr-o vaso-j constricţie
puternică şi bruscă urmată de o vasodilataţie imediată la locul de aplicare.
Afuziunile sînt efective numai în cazul cînd se aplică pe regiuni încălzite. Sînt
indicate afuziunele la picioare, la genunchi, la coapse şi afuziunea inferioară în
cefalee, stază la nivelul organelor pelviene, pareze şi paralizii ale musculaturii
membrelor inferioare de origine centrală sau periferică, în tulburările circulaţiei
ve- noase, în varice şi acrocianoză. Afuziunea la spate este indicată în scolioză,
atrofii şi pareze, în stări depresive şi oboseală. Afuziunile superioare mai pot fi
aplicate în astmul bronşic, în afara crizei, iar afuziunea la ceafă este binevenită

214
 în stările de oboseală generală.
Afuziunea completă are efecte apropiate unui duş rece, dar deoarece se
aplică de jos în sus în ritm lent este mai suportabilă. în acest sens procedura se
aplică pentru fortificarea organismului şi adaptarea lui la frig. Aplicarea sis-
tematică şi treptată a curei kneippiene asigură fortificarea şi înviorarea
organismului.
Contraindicaţii: anexitele acute sau subacute, cistitele acute, metroragiile,
endometritele, metritele, graviditatea, nefritele, pielitele, calculoza renală şi
biliară.

7.2.2. Fricţiuni

Fricţiunea completă poate să fie aplicată de însăşi persoana în cauză sau de

lucrătorul medical (băieşul). Bolnavul se înfăşură într-un cearşaf aspru, umectat.
Pe deasupra cearşafului se efectuează o fricţiune energică cu mînile pînă la
senzaţia de căldură (fig. 29). După aceasta cearşaful se scoate, iar corpul
bolnavului se stropeşte cu o cantitate mică de apă, după care se şterge rapid cu
un prosop aspru. Fricţiunea se începe la temperatura apei de 32-30°C care se
micşorează treptat pînă la 20-18°C.
Bolnavilor extenuaţi fricţiunile se aplică periodic şi numai de personalul
medical. Bolnavului culcat în pat i se aplică treptat fricţiuni pe membrele
superioare, inferioare şi dacă starea generală permite, pe corpul întreg. După
fricţiune regiunea corpului se şterge cu un prosop uscat şi se acoperă cu o
plapumă groasă.
în scopul amplificării reacţiei de răspuns a organismului bolnavul după
fricţiunea generală se stropeşte cu 1-2
vedre de apă cu o temperatură cu 1-2°C mai mică decît cea precedentă la care s-a
aplicat fricţiunea. în acelaşi scop în apA se adaugă sare de bucătărie, oţet, etanol,
apă de colonie etc. I Procedurile acţionează tonizant şi înviorează organis mul
bolnavului. De regulă, aceste proceduri au scop intro

215
Fig. 29. Fricţiunea completă

ductiv în cura hidroterapeutică, precum şi în calitate de cură specială pentru

bolnavii suprasolicitaţi, neurastenici, în stare astenică, cu metabolismul redus
sau în scopuri de fortificare, de exemplu, în perioada de remisie a
reumatismului. Procedurile cu durata de 3-5 min. sînt aplicate în fiecare zi sau
peste o zi. în total cura include 20-30 şedinţe.
Fricţiunea parţială a extremităţilor se aplică peste prosopul stors de apă cu
temperatura prescrisă. Mîna sau piciorul bolnavului se sprijină în pieptul
masorului sau băie- şului, care va efectua fricţiunea cu ambele mîni pînă la
senzaţia de încălzire a pielii. în final, membrul fricţionat se acoperă cu un cearşaf
uscat şi cu o plapumă. Fricţiunea parţială poate fi utilizată ca un indiciu în
aprecierea reacţiei dermovasculare, deoarece se acţionează predominant prin
factorul termic şi mecanic.
Fricţiunile se pot aplica alternant cu spălări parţiale şi complete. Spălările
parţiale şi fricţiunile pot fi aplicate asupra extremităţilor superioare şi inferioare,
asupra părţii supe-
floare şi inferioare (delimitate în jos, pe faţa anterioară a corpului de ombilic, iar
pe cea posterioară, de regiunea lombosacrală). în acest caz se va studia reacţia
dermo-vascu- lură la acţiunea agentului termic. Spălările parţiale sînt efe- i luate
cu prosopul muiat la temperatura prescrisă şi care se Itoarce puţin. Spălările sînt
efectuate prin mişcări lungi pe suprafaţa anterioară şi posterioară de sus în jos de
5-6 ori.
I hipă ştergere regiunea spălată se acoperă cu un cearşaf uscat.
Spălările complete se folosesc ca proceduri pentru toni- zarea organismului
sau după proceduri termice (băi de nămol, aburi sau aer cald), sau în cazuri de
febră. Se execută cu un prosop muiat în apă rece la temperatura prescrisă şi stors
puţin. Suprafaţa posterioară a corpului de jos în sus se spală ile 5-6 ori după ce se
aplică acelaşi procedeu pe suprafaţa anterioară. Bolnavul se şterge cu un cearşaf

216
uscat şi se acoperă cu o pătură sau se fac exerciţii fizice timp de 20-30 niin. în
cazul febrei suprafaţa corpului, fără ca să fie ştearsă, se acoperă cu un cearşaf
uscat şi se acoperă cu o plapumă pentru a asigura pierderea de căldură prin
evaporare şi transpiraţie.
Fricţiunile şi spălările parţiale şi complete sînt indicate în:
— cazurile de febră şi în convalescenţă după boli febrile;
— cardiopatii compensate cu scopul facilitării circulaţiei periferice şi
ameliorării lucrului inimii;
— atrofii musculare şi tegumentale, pareze, paralizii;
— surmenaj fizic şi neurastenic etc.
Contraindicaţii: hipersensibilitatea tegumentară, nevralgii şi nevrite acute
sau cronice, hemoragii, arterioscle- roză, hipertensiune arterială, boli cardiace în
faza de de- compensare.

7.2.3. Compresele
Compresele sînt nişte proceduri simple de împachetare a unor regiuni ale
corpului. După efectele pe care le produc ele pot fi divizate în comprese de răcire
şi comprese de
încălzire. în primul caz compresele se aplică pe regiunea afectată a corpului
imediat după o traumă, o lovitură. în acest scop se foloseşte un şerveţel sau o
bucată de pînzA împăturită în cîteva straturi şi muiată în apă rece (cu ghea* ţă).
Compresele reci nu se acoperă şi se schimbă la intervale mici de timp pentru a
evita încălzirea. Compresele reci contribuie la constricţia vaselor sangvine,
micşorează edemul tisular şi senzaţia de durere în locul aplicării. în funcţie de
afecţiunea şi durata aplicării compresele reci vor exercita efecte antiinflamatorii,
antiflogistice şi vor opri hemoragiile.
Compresele de încălzire se aplică indentic celor reci (temperatura apei 20-
15°C), dar pînza umectată se acoperă cu hîrtie parafinată sau cu peliculă de
celofan care va depăşi marginile compresei cu 2-3 cm. Pe deasupra se instalează
un strat de vată sau de flanea care va fi fixat cu tifon sau pînză. Compresa,
îndeosebi marginile libere ale celofanului, trebuie să contacteze cu pielea pentru
a evita pătrunderea aerului. Peste 5-6 ore efectul de încălzire se micşorează, iar
pînza umectată se usucă. Compresa aplicată peste noapte se scoate dimineaţa
pentru a nu deranja bolnavul. Compresele de încălzire intensifică
microcirculaţia în ţesuturile adiacente, exercită o acţiune analgetică şi
antiinflamatorică.
în cazul cînd materialul impermeabil este exclus, evaporarea apei şi
uscarea pînzei umectate se efectuează timp de 2-4 ore. în acest caz apare

217
hiperemia activă şi continuă, deci se asigură apariţia efectelor stimulante.
Compresele stimulante (Priessnitz) activează procesele neuro-umorale,
stimulează activitatea inimii şi a sistemului nervos. Compresa Priessnitz
(prişniţ) se aplică de obicei bolnavilor cu reacţie tegumentară promptă.
După temperatura apei care se utilizează pentru umec- tare, compresele se
împart în: calde, reci, alternante şi cu aburi.
Compresele calde sînt aplicate prin umectarea pînzei cu apă la temperatura
de la 38 la 43°C sau chiar de la 45 la 50 l,C.
Pentru menţinerea temperaturii pe un timp îndelungat, compresa se acoperă sau
se aplică termoforul. Efectele majore ale acestor comprese se manifestă prin
acţiune analge- lică, antispasmodică şi hiperemizantă. Compresele cu aburi NC
aplică prin utilizarea unei flanele peste care se aşază o uită compresă muiată în
apă fierbinte şi stoarsă. Se manifestă prin acţiuni de vasodilataţie cu efecte
analgetice şi resorbtive.
După regiunile asupra cărora se aplică, compresele se împart în: comprese
la cap, la ceafă, la gît, torace, abdomen, trunchi, genitale, pulpe şi longhete.
Indicaţii: la cap se aplică comprese reci în congestii sau hemoragii
cerebrale. Compresa la ceafă are efecte calmante asupra activităţii inimii,
respiraţiei şi sistemului nervos. (Compresa rece la gît este indicată în amigdalita
acută şi în l.iringita eritematoasă, dar contraindicată în faringita ede- matoasă.
Compresele reci la torace sînt efective în hemoptizii, nevralgii intercostale
recente, în bronşite şi congestii pulmonare. Compresele reci şi stimulante
(Priessnitz) la trunchi se aplică în stări febrile, bronşite acute, boli infecţi- oase,
acute, pneumonii, pleurite, mialgii, nevralgii intercostale. Cele reci se dau în
faza incipientă a procesului inflamator, în distonii neurovegetative şi în
miocardite. Compresa rece abdominală se aplică în inflamaţii acute, peritoniale,
upendicite şi colecistite acute, anexite acute, hemoragii. în ,această regiune sînt
eficiente compresele stimulante în toate inflamaţiile acute (în faza finală),
subacute şi cronice ale viscerelor, în afecţiunile însoţite de stază şi hiperemii ale
organelor abdominale şi genitale şi în tulburări funcţionale din sfera genitală
feminină. Compresa rece şi stimulantă în T (perineală) se indică în cazurile de
proctite şi periproctite, hemoroizi, orhite, epididimite, ca şi în prurit vaginal,
vulvite acute şi alte inflamaţii acute ale sferei genitale feminine. Compresa caldă
şi fierbinte la cap se aplică în migrenă, dureri reumatice şi nevralgii cronice.
Compresa caldă la gît
se aplică în toate inflamaţiile regionale însoţite de edem si cianoză (faringită şi
laringită edematoasă). Compresa calclA la torace şi trunchi este recomandabilă în
bronşite cronici1, aderenţe ale pleurei, mialgii şi nevralgii cronice intercostalr,

218
spasme ale organelor abdominale. Compresa cu aburi pi- regiunea abdominală se
aplică pentru a combate spasmele organelor şi a facilita resorbţia, în inflamaţiile
cronice ale sferei genitale feminine.

7.2.4. Cataplasme
Cataplasmele sînt aplicări locale de diferite substanţe organice sau
anorganice la o anumită temperatură, constînd de obicei din plante, seminţe, făină
etc. Efectul curativ al cataplasmelor este asemănător cu cel al compreselor. Dc
regulă, ele se aplică umede şi calde şi rareori reci.
Cataplasmele umede se pot aplica cu: pîine muiată; făină de grîu, ovăz sau
porumb; muşeţel; flori de fîn; tărîţe; nalbă; seminţe de in; mintă (izmă); muştar;
hrean; nalbă; smîntînă sau brînză de vaci etc.
Cataplasmele cu tărîţe se prepară din 0,5-1 kg de tărîţe de grîu, secară,
porumb. Tărîţele într-un săculeţ se fierb, se storc şi se aplică pe regiunea bolnavă
analogic compreselor. Cataplasmele cu făină (făină de grîu, orz, ovăz, porumb) se
prepară amestecînd o cantitate de 0,5-1 kg cu apă fierbinte şi se fierb pînă la
transformarea într-o pastă consistentă. Cataplasmele cu seminţe de in au o
capacitate calorică mare şi în acest caz sînt preparate aparte. Modul de aplicare
este identic cu cel al cataplasmelor cu tărîţe.
Cataplasma cu plante medicinale se prepară prin fierbere a unei cantităţi
potrivite de plante (muşeţel, flori de fîn, nalbă). După introducerea într-un săculeţ
şi stoarcerea între două capace se aplică pe regiunea indicată. Cataplasma cu
plante care conţin uleiuri eterice se prepară fără a fi fiartă în apă, deoarece uleiurile
se volatilizează foarte uşor şi efectul lor diminuează. Făina de muştar sau hreanul
mărunţit se i mestecă cu apă călduţă pînă cînd se formează o masă plastică, care
se introduce într-un săculeţ şi se aplică pe u niunea bolnavă. Ele sînt înlăturate la
senzaţia pronunţată 'Ic arsură. Cataplasma cu mentă se prepară prin opărirea l ipidă
a frunzelor sau eventual se umezesc cu apă caldă, ■ lupă ce se aplică după metoda
descrisă mai sus.
Cataplasmele uscate se numesc astfel, deoarece ele nu "instituie o pastă. Se
prepară din diferite buruieni, tărîţe, l,imuri, sare sau nisip. încălzite uscat la
temperaturi suportabile în cantităţi potrivite se pun în săculeţe şi se aplică asupra
regiunii bolnave.
Cataplasmele umede şi calde au proprietăţi calmante, pasmolitice,
hiperemiante şi resorbtive. Acţiunea variază în luncţie de proprietăţile fizice şi
chimice pe care le posedă. Mai frecvent sînt indicate în mialgii, artralgii, artrite
sub- ucute şi cronice, nevralgii, resturi de exudat şi aderenţe toracice sau
abdominale. Spasmele musculare şi nevralgiile vor fi tratate cu cataplasme cu

219
muştar şi hrean.

7.2.5. împachetările
împachetarea poate fi completă sau parţială, iar după modul cum se aplică,
umedă sau uscată.
împachetarea uscată se aplică de obicei sub formă de împachetare completă
cu scopul de a provoca sudaţia de ilurată mare sau efectul calmant la aplicare de
scurtă durată. Metoda de împachetare completă constă în aranjarea bolnavului cu
faţa în sus pe un cearşaf sub care este aşternută o plapumă. Prin nişte procedee
speciale bolnavul este împachetat mai întîi în cearşaf şi apoi în plapumă.
împachetarea umedă se poate aplica în formă de:
— împachetare inferioară;
— împachetare superioară;
— împachetare de trunchi;
— împachetare la 3 sferturi;
— împachetare completă.
După împachetare bolnavul se şterge energic cu m cearşaf uscat şi rămîne
culcat în timp de 20-30 min. Pm cedurile sînt executate în fiecare zi sau peste o zi.
Acţiuni ■ împachetării este fizică. în prima fază (primele 10-15 nun,) se manifestă
acţiunea excitantă şi antipiretică. Ea va fi apli cată la febră, în calitate de tonizant
pentru organismul a- tenizat şi în perioada de reconvalescenţă.
Faza a doua (la durata procedurii de pînă la 30-40 mm ) se manifestă prin
acţiune calmantă. Bolnavii se găsesc in stare de somnolenţă sau adorm. Aceste
proceduri voi li indicate persoanelor cu excitabilitatea ridicată a sistemului nervos
central (forma hiperstenică a neurasteniei; fazeli iniţiale ale hipertensiunii,
insomnia). Dacă procedura du rează mai mult de 40 min. (40-60 min.) apare faza
a trcin care se manifestă prin sudaţie abundentă. Această fază va li indicată pentru
bolnavii cu dereglări metabolice (obezităţi gută) sau se va aplica în scopul
dezintoxicării. Cura includ' 15-20 şedinţe. După procedurile cu sudaţie bolnavii
fac duş (1-1,5 min.) cu temperatura apei 34-35°C sau baie de aceeaşi temperatură
cu durata de 5-7 min.
Efectele împachetării pot fi potenţate prin combinare.i cu termofoare, iar a
celei uscate prin aplicarea prealabilă n procedurii calde (baie de aburi, de lumină).
Indicaţii: împachetarea completă se va aplica pentru a produce efect calmant
sau antiflogestic în dependenţă dr durata procedurii. împachetarea la trei sfertri cu
durata di cca 1-2 ore se aplică în: boala lui Basedow, insomnii, psi hoze, nevrite,
nevralgii cronice, afecţiuni catarale ale căiloi respiratorii, afecţiuni exudative şi
hidropizii, artroze şi afec ţiuni reumatice, intoxicaţii cu metale, prurit, staze

220
abdomi nale şi constipaţii spastice, aderenţe peritoneale, ginecopatii subacute şi
cronice.
Contraindicaţii: utilizarea împachetărilor este limitata în bolile caşectizante,
bolile miocardului, tuberculoza pul monară.Sînt proceduri hidroterapeutice care
se bazează pe acţiunea asupra corpului cu o coloană de apă de diversă formă, n
temperatura şi presiunea determinate. Acţiunea duşului « manifestă prin aplicarea
termică şi mecanică a apei. Efec- nil mecanic este cel mai exprimat la duşuri în
comparaţie cu iile proceduri hidroterapeutice. De regulă, duşurile se apli- i m
încăperi speciale şi înzestrate cu utilaj pentru reglarea i' mperaturii şi presiunii
apei: catedra hidroterapeutică.
După forma, direcţia şi intensitatea acţiunii mecanice a ■ nloanei de apă
duşurile se împart în:
— duş de ploaie;
— duş pulverulent;
— duş filiform;
— duş circular;
— duş în jet;
— duş în evantai;
— duş scoţian;
— duş ascendent
— duş subacvatic;
— duş cu aburi.
După temperatura apei duşurile se împart în:
— reci cu temperatura 8-18°C;
— răcoritoare cu temperatura 20-34°C;
— indiferente cu temperatura 35-37°C;
— calde cu temperatura 38-39°C;
— fierbinţi cu temperatura mai sus de 40°C.
După presiunea coloanei de apă duşurile pot fi de pre- ulune:
— joasă (pînă la 1 atm);
— medie (1,2-2 atm);
— înaltă (2,5-4 atm).
După localizarea aplicării duşurile pot fi generale sau locale.

221
 Duşurile sînt procedee hidroterapeutice efective cart pot fi aplicate
separat în cura de tratament ori în complex cu alte proceduri în calitate
de iniţiere sau finalizare a acestor;i Caracterul efectului curativ al
duşurilor depinde în mau măsură de ambianţa presiunii şi temperaturii
apei.
Temperatura apei se modelează conform particulari tăţilor bolii
şi scopului urmărit. Duşurile reci şi fierbinţi de scurtă durată
împrospătează, tonizează muşchii scheletici şi măresc tonusul sistemului
vascular, iar la durata mare a acestora se constată micşorarea
excitabilităţii nervilor mo tori şi senzitivi: creşterea metabolismului.
Duşurile calde au acţiune sedativă. Imediat după duşurile răcoritoare ori
reci este necesară o frecţie intensă cu ştergai aspru pentru a asigura
apariţia reacţiei favo rabile în special a
sistemului cardiovasculai Indicaţiile generale
pentru duşuri sînl dereglările funcţionale ale
sistemului ner vos central, ale metabolismului şi
unele din maladiile cardiovasculare.
Duşul de ploaie constă în căderea li beră a
şuviţelor de ploaie la trecerea co Ioanei de apă
prin reţeaua cu găuri medii (fig. 30). Direcţia
şuviţelor de apă poate fi verticală sau orizontală
faţă de corpul bol navului şi se manifestă prin
efectul meca nic şi termic.
Duşul pulverulent se obţine prin trecerea
coloanei de apă sub presiune printr- un
pulverizator special în formă rotundfl (fig. 31).
Picăturile de apă cad pe corpul bolnavului dupil
forţa de gravitate. în aceste condiţii efectul
predominam este cel termic şi minim cel
mecanic.
Duşul filiform este o modificaţie a celui de ploaie, dar spre
deosebire de acesta coloana de apă trece printr-un dispozitiv cu un
număr mic de găuri cu un diametru de cca
0,5-1 mm (fig. 32). Şuviţele de apă foarte fine în număr nu l'ica mare pe
unitate de suprafaţă a corpului provoacă o senzaţie de împungere cu ace.
Direcţia şuviţelor de regulă
• ste verticală.
222
 Presiunea iniţială a apei pentru duşul
i Ic ploaie, pulverulent şi filiform este de 1-
1.5 atm., temperatura apei cca 25-36°C, durata
procedurii 2-5 min. şi pot fi aplicate Hi fiecare zi sau Fig. 31. Dispozitiv
peste o zi. în serie se I descriu 10-12 şedinţe. pentru duşul
Duşul circular asigură acţiunea egală pulverulent

ii şuviţelor de apă în plan orizontal asupra i orpului

bolnavului (fig. 33). Apa sub presiune iese în şuviţe
fine, ceea ce provoacă
0 senzaţie de înţepare şi în aşa mod exercită o
acţiune mecanică intensivă cu efect
1 xeitator şi tonizant. Temperatura apei în decursul
Fig. 32.
procedurii scade de la 36°C pînă In 25HC, presiunea Dispozitiv pentru
rămînînd constantă piuă în limitele de 1,0-1,5 atm. duşul filiform
Durata pro- i cdurii este de 2-5 min. în fiecare zi sau
peste o zi. Seria include 15-20 şedinţe.
Indicaţiile pentru aplicarea duşurilor în mare măsură mt determinate
de temperatura apei. Duşul cald se utilizează ca procedură de pregătire
pentru duşuri reci şi fierbinţi. Durata mică de acţiune a duşului fierbinte
contribuie la l»redominarea proceselor excitante, iar la durata prelungită
iire un efect calmant. Procedurile în aceste condiţii vor avea efect în stări
de agitaţie ale neurastenicilor şi ca proceduri irsorbante în inflamaţii
cronice.
Duşul în jet (Charcot) este un duş mobil orizontal care ronstă în
aplicarea unei şuviţe de apă sub presiunea de 2,5-
1.5 atm (fig. 34). Bolnavul se găseşte la distanţa de 3-3,5 m
• Ic la catedra hidroterapeutică de la care băieşul îndreaptă uviţa de apă
cu micşorarea treptată a temperaturii de la
36°C pînă la 15-20°C. Durata procedurii în fiecare zi e de l.i I pînă la 3-5
min. Seria de tratament include 12-15 şedinţe.

223
 Presiunea şi forma şuviţei de apă se pot modifica, d* exemplu, în
formă de evantai. De obicei procedura se încep cu jet evantai prin stropirea
bolnavului |» partea anterioară, iar apoi posterioară
de I 2 ori. După aceasta se trece la jet compnci
deplasarea căruia se face lent în anumit, ordine. La
început se aplică pe partea pot. terioară a membrelor
inferioare în direcţi., de jos în sus pînă la partea
lombară altei nant de la un picior la altul. Spinarea
si stropeşte cu un jet mai puţin compact, iai mîinile
întinse lateral ceva mai intens. Păi ţile laterale ale
corpului se stropesc în aci eaşi direcţie de sus în jos
cu mînile ridicaţi în final, stropirea pe partea
anterioară si efectuează în aceeaşi succesiune. în
Fig. 33. Duşul
circular această parte a corpului este evitată aplicarea jetului
compact sub presiunea sporit.i
a apei în regiunile senzitive ale corpului (faţa, regiunea cervicală, glandele
mamare, regiunea inimii, organele ge nitale). Abdomenul poate fi supus
masajului cu mişcări cir culare ale jetului compact în direcţia intestinului

Fig. 34. Duşul în jet (Charcot)

gros (colonul) în cazul unor indicaţii speciale. Procedura se finalizează pr
in jet în evantai. Duşul în jet se consideră efectiv în cazul npariţiei în final
a hiperemiei.

224
 Duşul în evantai este o variantă n
duşului în jet care se obţine prin trecerea apei
printr-un dispozitiv spe- cial turtit la capăt
(fig. 35). Intensitatea factorului mecanic în
această va- nantă este mai mică. Jetul este în-
dreptat de la distanţa de 3,5-4 m asupra
pacientului care în acest timp fa- ec rotaţii în
jurul axei corpului. Bă- leşul dirijează jetul de
sus în jos pînă ee sînt efectuate cca 2-3 rotaţii.
Tem- |reratura apei este de 32-20°C. In anu-
mite momente se poate de ridicat presiunea
apei de la 1,5 atm (150 kPa) iniţial pînă la 3
atm (300 kPa) în final. Procedura se
efectuează în fiecare zi în herie de 15-20 şedinţe.
Indicaţii: a) ca procedură generală are aceleaşi indicaţii ca şi duşurile
alternante; b) ca duş local cu scopul de a lavoriza circulaţia sangvină şi
inervaţia reflexă locală.
Duşul scoţian (alternant) este o modifiare a duşului în |ct în care apa
se difuzează concomitent prin două dispozitive. Prin unul se aplică timp de
30-40 sec. apă de temperatură 37-45°C, după care se aplică jetul rece cu
tempe- utura apei de 25-10°C timp de 15-20 sec. Această alternare '.c
repetă de 4-6 ori timp de 1-3 rain. Procedurile iniţiale se aplică la diferenţa
temperaturii apei de cîteva grade, care va creşte succesiv în seria de
tratament pînă la 35°C. Presiunea apei este de cca 200-300 kPa (2-3 atm).
Duşul poate fi aplicat parţial sau general. în primul caz seria include pînă
la 30 şedinţe, iar în al doilea cca 15-20 şedinţe.
Indicaţii: isterie, neurastenie, insomnie, atonie şi arii ofie musculară,
parestezii, pareze şi paralizii, sciatică sub- acută şi cronică, stază
abdominală, hepatică şi splenică, constipaţie cronică, atonie şi
meteorism.

225
 Duşul ascendent (perineal) prezintă un jet care se pulverizează
(analogic duşului de ploaie) în direcţia de jos !f| sus (fig. 36). I ll
sd
Deasupra duşului se instalează un scaun trepied pentru bolnav. în
această poziţie se aplică duşul ascende pe perineu. Temperatura apei
poate fi di ferită ( caldă, indiferentă, răcoritoare,
ri ce) în dependenţă de indicaţii. Duşul rece este
foarte scurt, cel cald mai îndelungi ii Procedurile
cu durata de 2-5 min. sînt aplb cate în fiecare zi
în serie curativă în număl| pînă la 15-20.
în anumite cazuri sînt aplicate duşm
combinate în care baia cu duş ascende este
amenajată cu un dispozitiv pentru du şui
Fig. 36. Duşul regiunii lombosacrale. Acţiunea concc mitentă
ascendent (perienal) asupra acestor două regiuni al corpului este
efectivă în tratamentul radiculitei lombosacrj le
cu fenomene de impotenţă.
Indicaţii: inflamaţia cronică a prostatei şi rectului (pr tatită,
proctită), hemoroizi.
Duşul subacval constă în masajul cu jetul cînd cu fui tunul apa
se îndreaptă asupra corpului bolnavului din ba plină (fig. 37).
Procedura se efectuează în baie cu volumul 400-600 1 sau într-un
microbazin special. O pompă cen trifugă trece apa din baie cu
presiunea de 100-400 kPa (1 atm) în furtunul cu borne de diferite
dimensiuni.
Masajul începe peste 5 min. de adaptare a bolnavului

r
temperatura băii (cca 35°C) şi se efectuează după regulili generale
conform indicaţiilor şi particularităţilor bolnavului Curentul de apă
pentru masaj se aplică pe diverse porţiun ale corpului sub diferită
presiune în dependenţă de sen bilitatea acestora. Presiunea înaltă
(300-400 kPa) se aplică 1 masajul membrelor, iar în alte porţiuni (cu
excepţia regiun
lordului, glandelor mamare şi scrotul) se efectuează mai precaut
îndreptînd capătul furtunului pînă la distanţa de 12- ■ 15 cm de la
suprafaţa corpului. Duşul-masaj cu durata de 15- I 45 min. se aplică zilnic
sau peste o zi în serie de 15-30 şedinţe.

226
Fig. 37. Instalaţie pentru du; subacvial

Efectul curativ al duşului-masaj subacvatic se manifestă prin

acţiunea concomitentă a factorilor termic şi mecanic.
I ste ambianţa reuşită a aplicării băii generale şi masajului. Maia caldă
contribuie la relaxarea muşchilor şi micşorarea durerii, ceea ce
permite intensificarea acţiunii termice şi mecanice asupra ţesuturilor
profunde.
Duşul-masaj subacval provoacă hiperemia cutanată, ameliorează
circulaţia sîngelui şi limfei, intensifică proce- »ele microcirculatorii
care asigură trofica ţesuturilor şi în aşa mod se ameliorează
metabolismul. în consecinţă se urgentează resorbţia focarelor
inflamatorii. Este aplicat după intervenţiile chirurgicale ale aparatului

patologic în stadiul compensat al circulaţiei periferice tlfl

dereglările metabolismului lipidic.
locomotor (coloana vertebrală, articulaţii, tendoane), la diverse
maladii şi după leziunile sistemului nervos periferic, plagă cu
granulaţie lentă, ulcer varicos (în absenţa tromboflebitei), climacteriu
Duşul-masaj subacvatic poate fi efectuat manual |*c regiunile
respective asupra căreia se proiectează duşul vertical în rozetă la o
temperatură care este de obicei de 38- 4«'
Duşul-masaj se indica in: nevralgie, nevrită croniclJ nevroze
profesionale, mialgii şi tendalgii, spondiloză, boaln lui Behterev,
artrite, sechele postfracturi, entorse şi luxaţilu procese aderenţiale
postinflamatorii din cavitatea abdominala
227
Duşul cu aburi este o procedură termică locală care 9 « realizează
prin folosirea vaporilor de apă supraîncălziţi, sub presiune. La capătul
 duşului se instalează un rezervor pentru colectarea apei condensate
care ar putea provoca arsuri Aburii sub presiunea de 100-150 kPa (1-
1,5 atm) sînt îndreptaţi în şuviţă spre porţiunea corpului de la o
distanţă dc 0,5 -1 m. Temperatura aburului la ieşire este de 70-90, iar
:i suprafaţa corpului bolnavului de 40-50“C.
După duşul cu aburi indiferent de scopul tratamentului porţiunea
corpului se acoperă cu stofă de lînâ pentru .i menţine căldura şi a
continua acţiunea calorică ori se aplică o abluţiune cu apă rece cu
scopul tonizării vaselor. Durata procedurilor zilnice este de 10-15
min. în serie de 12-15 şedinţe.
Duşul cu aburi este indicat în cazul de plexită, miozilA mialgie,
nevralgie, leziuni traumatice, rigiditate a articulaţiilor.

7.2.7. Băile medicinale

Baia este o procedură hidroterapeutică care se poate aplica în
formă generală (cînd corpul bolnavului este complet acoperit cu apă)
sau parţial (cînd este aplicată pe o regiune separată a corpului).
Băile după temperatura apei se împart în: reci (mai jos de 20°C),
răcoroase (20-30°C), calde (38-39°C), fierbinţi (40°C şi mai sus) şi
indiferente (34-37°C).
După componenţa lor chimică băile se împart în băi cu «pă dulce
(băi simple), băi minerale, băi cu bule gazoase, băi aromatice,
medicinale etc.
Efectul termic al băilor medicinale este dependent de
diversitatea componenţei fizico-chimice a apei. De exemplu, hftile
carbonice la temperatura de 33-34°C exercită o acţiune răcoritoare
asupra organismului. Dimpotrivă, băile fierbinţi Carbonice au un
efect termic mai pronunţat în comparaţie cu hflile simple.
Pentru aplicarea băilor generale sînt folosite diverse vase de
faianţă, de oţel inoxidabil sau de masă plastică, ('ăzile turnate din
fontă nu pot fi utilizate pentru băile minerale din cauza influenţei apei
minerale (sodico-clorică, hidrosulfurată etc.) asupra smalţului.

Băile cu apă dulce

Pregătirea băilor generale cu apă dulce este simplă şi Constă în
amestecul apei de diversă temperatură. Această simplitate contribuie
la aplicarea frecventă a băilor în condiţii
228 de domiliciu sau spital în
tratamentul diverselor maladii. Băile generale cu apă simplă au durata
de 12-15 min. şi pot fi aplicate în fiecare zi sau 2 zile cu întrerupere
de o zi. în total cura include 15-20 şedinţe.
Băile parţiale cu apă dulce sînt proceduri în care se ncţionează
nu pe toată suprafaţa corpului, ci numai pe o regiune limitată cum ar
fi de exemplu mînă, picior etc. Sînt aplicate băi calde (36-42°C) sau
reci (10-15°C). Durata băilor calde este de 10-35 min., a celor reci de
3-6 min. Cura include 15-30 şedinţe. După băile reci şi fierbinţi la
picioare se aplică fricţiuni intense ale labei picioarelor şi gambei, ceea
ce contribuie la apariţia reacţiei vasodilatatoare.
Baia de şezut se efectuează într-o cadă specială de Obicei de
faianţă. Bolnavul se aşază în cada care permite acoperirea cu apă a
bazinului, abdomenului şi părţii supe-
rioare a coapsei. Laba picioarelor se scufundă într-un li ghean cu apă
fierbinte, iar partea superioară a corpului sc acoperă cu o plapumă.
Baia de şezut poate fi caldă (37-38°C) cu durata de 20 40 min.,
fierbinte (40°C şi mai fierbinte) cu durata de 10-20 min., şi rece (15-
20°C) cu durata de 3-6 min. Cele reci sini contraindicate în cazul
proceselor inflamatoare în rinichi sau al organelor bazinului mic.
Semibaia (cu abluţiune şi fricţiune) se aplică în cadă cu apă,
unde bolnavul se situează pe şezute. Băieşul cu o cană stropeşte
spatele bolnavului cu apă din baie, iar cu cealallă mînă efectuează
fricţiunea spatelui. în acelaşi timp bolnavul stropeşte şi efectuează
fricţiunea pieptului şi abdomenului Băieşul se deplasează consecutiv
cu abluţiunea şi fricţiunc.i spre partea pectorală, abdominală, spre
membrele superi oare şi inferioare. în această ordine procedura se
repetă de 2-3 ori pînă la apariţia hiperemiei dermei. După terminarea
procedurii bolnavul este acoperit cu un cearşaf uscat. în dependenţă
de temperatura apei şi intensitatea fricţiunii procedura poate fi
calmantă (temperatura 34-35°C şi fricţiune uşoară) sau tonizantă şi
excitantă (temperatura apei 25-30"C şi fricţiune intensă). Procedura
cu durata de 10-12 min. este aplicată în fiecare zi. Seria include 15-20
şedinţe.
Baia de aburi este o procedură care este produsă de vapori
supraîncălziţi. Aceasta se poate aplica în camera de aburi sau în
dulapul de aburi.

229
 Camera de aburi este o încăpere amenajată special să reziste la
vapori de apă supraîncălziţi. Aburii pătrund prin orificiile unor
instalaţii speciale amenajate în jurul pereţilor. Bolnavii se aşază pe
băncile unui amfiteatru cu 2-3 trepte în aşa mod ca cei mai rezistenţi
să se poată situa pe locurile dc sus. Iniţial toţi bolnavii încep cu
temperatura aburilor (45- 50°C). Baia completă de aburi variază de la
5 la 15 min. şi totdeauna se termină cu o procedură de răcire (afuziunc
completă, băi de imersie în bazin, duşul general rece, băi cu valuri
etc.) la temperatura apei de 15-22°C. în acest mod se va ridica
tonicitatea vaselor periferice dilatate şi se va îndepărta transpiraţia.
Băile de aburi complete cer obligatoriu un repaus de 10-30 min.
Dulapul de aburi prezintă o instalaţie din material care conduce
rău căldura şi în care bolnavul se aşază pe o banchetă, iar la partea
posterioară se găseşte un orificiu pe unde bolnavul scoate capul (fig.
38). Vaporii de apă supraîncălziţi sint egal distribuţi în dulap prin nişte
serpentine cu orificii line. Temperatura în cameră este de 45-50°C şi
continuu este controlată cu electrotermometrul.

Fig. 38. Baia „Ionozan“

Factorul principal de acţiune al acestor băi este aburul în formă

de ceaţă. Efectul hipertermic al acestei băi influenţează considerabil
asupra proceselor metabolice în organism, are o acţiune favorabilă în
cazul inflamaţiilor cronice, maladiilor cardiovasculare etc. Constructiv
aceste băi permit de a efectua suplimentar proceduri complexe cu
oxigen ionizat ori cu bioxid de carbon. în acest caz acţiunea vaporilor
de apă ionizaţi este completată de acţiunea specifică a oxigenului şi
bioxidului de carbon.

230
 Procedura băilor cu vapori modifică esenţial hemodina- inica,
contribuie la saturaţia sîngelui cu oxigen. Conţinutul oxigenului în
sîngele venos sub influenţa acestei proceduripoate creşte pînă la 25%.
Ozonul, reprezentînd compusul oxigenic trivalent instabil în scindarea
sa asigură apariţi i iradiaţiei ultraviolete.
în cazul contraindicaţiilor băilor complete din cau/.i acţiunii
mecanice (presiunea hidrostatică) asupra circulaţia sangvine periferice,
de exemplu, în afecţiunile cardiovascu lare, se poate selecta cu succes
proceduri care cer mai puţm efort fizic cum ar fi băile cu spumă, băile
„uscate“, carbogn zoase sau de radon.
Băile cu spumă se pregătesc prin diverse procedee. Mai frecvent
este aplicată metoda de formare a spumei în can titate relativ mică de
apă (în baie la înălţimea de cca 10 cm se toarnă apă fierbinte de 40-
45°C). în apă se adaugă spu manţi (praf de săpun aromatizat cu
supliment de saponinc, săpun lichid special pentru pregătirea băilor ba-
du-san etc.). Formarea spumei este asigurată prin diverse procedee mc
canice. Esenţialul constă în plasarea bolnavilor pe un suport de lemn
care nu permite afundarea corpului bolnavului în apă fierbinte, dar se
găseşte acoperit numai cu spumă. Spuma păstrează timp îndelungat
temperatura cu 8-10°C mai mică decît temperatura apei de la fundul băii.
Din cauza absenţei presiunii hidrostatice durata procedurilor poate fi
pînă la 20 min.

Băile cu creşterea treptată a temperaturii

Sînt aplicate în varianta completă (Walinski) sau parţială (Haujfe).
Baia completă are iniţial temperatura de 37-38°C. Treptat
temperatura apei se ridică pînă la 40-42°C. Durata procedurii este de 20
min. Imediat după baie bolnavul este culcat în pat şi înfăşurat în cearşaf
şi acoperit cu o pătură groasă. Această procedură are la bază excitarea
termică pronunţată, care provoacă modificări fiziologice esenţiale în
organism: pulsul creşte pînă la 110-130 bătăi pe min., respiraţia se
înteţeşte şi creşte temperatura corpului.

■
231
 Procedurile sînt aplicate peste o zi în serie de 6-10 sau în i .i/uri
excepţionale pînă la 20. Băile în această variantă pot li aplicate la
dereglări funcţionale ale sistemului nervos central, maladii cronice
reumatice, boala Behterev, diateza m ică, obezitate, maladii cronice
genitale, dereglări renale.
Baia parţială cu ascensiune treptată a temperaturii se iplică prin
introducerea extremităţilor în apă, temperatura căreia se va ridica de la
37°C pînă la 42°C timp de 10-15 min. Apa fierbinte se adaugă pînă în
momentul apariţiei pică- lurilor de sudoare pe frunte. Din acest moment
procedura va dura încă 10-15 min. Corpul bolnavului, în afara capului,
este acoperit cu un cearşaf şi o pătură groasă (fig. 39). La •• (Irşitul
procedurii corpul bolnavului este şters cu un cearşaf uscat, după care
bolnavul se odihneşte pe banchetă acoperit cu cearşaf şi pătură timp de
20-30 min.
Creşterea lentă a temperaturii apei în
băile parţiale provoacă dilatarea vaselor
periferice superficiale, iar mai tîrziu şi a
vaselor profunde.
Se amplifică procesele microcircula- ţiei, în
urma cărora se modifică dis- Iribuţia
sîngelui, ceea ce atenuează activitatea
cardiacă şi circulaţia sangvină a creierului.
Astfel, aceste pro- 118 39;Baia Parţia‘a CU
n
* creşterea treptata a
ccduri se aplică în cazul aterosclero- temperaturii (Hauffe)
/.ci, dereglărilor circulaţiei sangvine
a creierului, bolii hipertonice, insomniei etc.
Aceste băi parţiale sînt frecvent aplicate, deoarece solicitarea
organismului este mai mică şi în aşa mod sînt uşor suportate de bolnavii
cu contraindicaţii la băile complete. Pe parcursul procedurii se determină
pulsul pe artera temporală şi se constată starea generală a bolnavului.
Procedurile se efectuează peste o zi sau de 2 ori pe săptămînă în serie de
10-15 băi.Băile contraste se pot aplica în formă completă smi parţială.
Pentru aplicarea băilor contraste complete se utilizea/.i două
bazine de volum mic în care bolnavul are posibilităţi M să se deplaseze
liber şi să execute exerciţii fizice simple. Iii special acest moment este
necesar pentru bazinul cu apă rece, în care activitatea fizică a bolnavului
este obligatorii Temperatura apei în unul din bazine poate fi de 38-42°C,
im în al doilea de 24-10°C. Pentru obţinerea rapidă a contras tului termic
este necesar să fie asigurată deplasarea uşoaiii şi rapidă a bolnavului
dintr-un bazin în altul (fig. 40).
Efectul favorabil al procedurii termice de contrast esl< asigurat
prin scufundarea corpului bolnavului în apă caldă timp de 2-3 min.
(exclusiv mai îndelungat pînă la apariţi.i reacţiei vasodilatatoare
exprimate) după ce se scufundă in apă rece timp de 1 min. (cu efectuarea
exerciţiilor fizice)

Fig. 40. Aspectul general al băii contraste

Această schimbare de temperatură se repetă de la 3-4 pînă la 5-6 ori şi

se finalizează cu procedura rece în cazul necesităţii efectului tonizant
sau, dimpotrivă, cu procedura fierbinte pentru susţinerea efectului
calmant.
Procedura băilor contraste (cu diferenţă termică pînă la 20°C)
posedă proprietăţi excitante pronunţate şi poate fi iplicată la indivizii
fizic antrenaţi şi fără afecţiuni ale sistemului cardiovascular. Mai
frecvent se recurge la contrastul ii i mic în limitele de 5-10°C.
în scopuri de profilaxie şi fortificare a organismului băile contraste
se încep de la doze contraste mici mărindu-le lu ptat şi în aşa mod se
antrenează mecanismele de termo- irglare şi adaptare. Procedurile
contraste se efectuează în flecare zi sau peste o zi. Cura de tratament
include 15-25 şedinţe cu durata de pînă la 1-1,5 luni.
Băile contraste contribuie la reducerea masei corpului, i icşterea
tonusului psihoemotiv, echilibrarea indicilor spec- it ului lipidic şi
humoral al sîngelui, creşterea toleranţei faţă de glucoză. Cura de băi
contraste normalizează presiunea iitcrială fără administrarea remediilor
hipotensive şi diu- ictice, ameliorează funcţia contractilă a miocardului,
normalizează dereglările metabolismului mineral. Aceste efec- lc se
datorează creşterii termogenezei, ameliorării funcţiei vegetative sub
influenţa antrenamentului proceselor ner- voase prin excitarea
permanentă a extero- şi propriorecep- lorilor.
Băile contraste sînt indicate în cazul dereglărilor funcţionale ale
sistemului nervos şi cardiovascular, HTA, obezi lăţii de provenienţă
exogeno-constituţională de gradul I- II A, miocardiodistrofiei cu
insuficienţă circulatorie la stadiul I, crizelor simpato-adrenalinice de
origine diencefalică i u reacţii nevrotice. Persoanele sănătoase aplică
aceste proceduri contraste în perioada de recuperare după efort fizic sau
psihic intens, precum şi în scop de antrenament la dife- icnţe termice şi
fortificare a organismului.
Contraindicaţii: generale pentru hidroterapie, obezita- lea de
gradul IV, anexite cronice, prostatită subacută, maladii ale sistemului
locomotor în convalescenţă.
Băile contraste parţiale sînt efectuate cu ajutorul a două vase
(găleţi, lighene etc.) umplute cu apă fierbinte (42-45°C) şi rece (20-
15°C) Membrele superioare sau inferioare se scufundă mai întîi în apa
fierbinte (timp de 30-60 sec.), iar pi urmă în apa rece (timp de 10-20
sec.). în dependenţă di scopul procedurii acest schimb de acţiune termică
se repet;» pînă la 4-5 ori şi se finalizează cu aplicarea apei reci sau calde.
Băile contraste parţiale au un efect favorabil în cazul insomniei,
hiperhidrozei, dilataţiei varicoase a venelor, ul ceraţiei gambei,
dermatitelor etc.

Băile vibratorii
Băile vibratorii sînt nişte îmbinări ale băilor complclt sau parţiale
cu acţiunea vibraţiei undelor acvatice asuprii unei regiuni a corpului
bolnavului.
Temperatura apei la acţiunile vibratorii variază indi vidual în
funcţie de starea generală a bolnavului şi stârcii funcţională a sistemului
cardiovascular. Pentru băile eoni plete temperatra apei va fi de 35-38°C,
iar pentru cele pai ţiale de la 37 pînă la 40°C. Durata procedurii este de
la 8-10 pînă la 15 min., sînt efectuate în fiecare zi sau peste o zi în serie
de 10-15 şedinţe.
Băile vibratorii asigură acţiunea concomitentă a facto rilor termic,
mecanic, hidrostatic şi chimic la aplicarea apei minerale. Aceşti excitanţi
prin intermediul sistemului hipo talamo-hipofizo-suprarenal provoacă
reacţii neurohormo nale. Se constată un efect favorabil în cazul
osteocondrozei cervicale şi sacrolombare, dereglărilor sau traumelor
apara tului locomotor, maladiilor ginecologice, inflamaţiilor cro nice ale
tractului digestiv etc.
Contraindicaţii: cele generale pentru balneofizioterapic plus
tronculita cervico-toracică, compresia măduvii spinării, ateroscleroza
exprimată, HTA gradul IIB-IV, insuficienţa cardiovasculară stadiul II-
III, stenocardia cu crize frpcventc, nevroze exprimate, disfuncţiile
accentuate ale sistemului endocrin şi tromboflebita.Băile hidroelectrice
se bazează pe acţiunea fiziologică concomitentă a factorului termic al
apei şi curentului galvanic. Aceste proceduri sînt suportate de
majoritatea bolnavilor şi au o acţiune favorabilă în tratamentul
dereglărilor sistemului nervos central şi periferic, aparatului locomotor,
insomniei etc.
Băile hidroelectrice se aplică la temperatura apei 34- 40°C cu o
intensitate a curentului în valoare de 100-150 mA, durata procedurii
fiind de 10-20 min. Procedurile sînt aplicate peste o zi în total în serie de
la 6 pînă la 30 şedinţe.

Baia turbionară
Baia turbionară este o procedură care prin mişcarea monotonă
turbulentă a apei amplifică efectul termic şi hidrostatic. Sînt utilizate
băile turbionare complete şi parţiale pentru membre.
Este stabilită influenţa acestor băi asupra hemodina- micii, în
special, asupra creşterii tonusului venelor cutanate, ce vorbeşte despre
efectul mecanic suplimentar. La bolnavii cu polinervită se observă
repleţiunea sangvină microvas- culară în piele, fără modifiarea
repleţiunii sangvine în vasele mari ale muşchilor scheletici. Micşorarea
sindromului de durere în extremităţi indică includerea mecanismelor sis-
temului antinociceptiv.
Băile turbionare pot fi aplicate bolnavilor cu polinevrită vegetativă
în fiecare zi la temperatura de 37°C cu durata de 10-15 min., în serie de
tratament de 10-15 şedinţe. Efectul este mai exprimat în cazul
dereglărilor vasculare vegetative cu prezenţa sindromului de durere.

Băile aromatice
Băile aromatice sînt aplicate în cazurile necesităţii de influenţă a
diverselor substanţe asupra organismului prinpiele. în acest scop se
folosesc băile de salvie, de terebenli nă, de muştar etc., care prin prezenţa
uleiurilor eterice amplifică efectul termic al apei, precum şi cel
psihoterapi utic prin acţiunea excitatoare asupra analizatorului olfactiv
Băile cu extract de brad (conifere) se pot pregăti prin diverse
metode care includ utilizarea extractului de conifere sau prafului solubil
de conifere. Aroma de conifere este unul din factorii principali al băilor
de brad, deoarece procedura contribuie la apariţia senzaţiei favorabile şi
emoţiilor po zitive, ceea ce asigură creşterea reactivităţii organismului.
Prescrierea băilor de conifere se face cu precauţie la bolnavii cu
predominarea proceselor excitatoare în sistemul nervos central.
Băile de obicei au temperatura de 35-37°C, durata tic 10-15 min.
şi pot fi apicate în fiecare zi în serie de 15-20 şedinţe.
Băile de salvie se evidenţiază prin dizolvarea extractului de salvie
aromată, numită iarba Sfîntului Ion. Aceste băi dc salvie sînt foarte
răspîndite în Moldova (secţia de recu perare Rîşcani). Condensatul de
salvie ca un produs final al industriei de uleiuri eterice are urmărtoarea
componenţă: ulei eteric — 0,002%, linalilacetat — 1,2%, linalool —
1,1%, acid formic — 0,5%, acid acetic — 6,1%, sclareol — 0,01%,
substanţe gudronice — 2,2%, terpene şi sare de salven la masa specifică
de 1,0121-1,4990.
 Băile de salvie sînt efectuate în cazul dereglărilor apa râtului
locomotor, leziunilor traumatice ale sistemului nervos periferic,
dereglărilor ginecologice etc.
Băile de terebentină se manifestă prin acţiunea de excitare a pielii
şi efectul antiseptic. Terebentina pentru baie trebuie în prealabil de
pregătit în formă de „emulsie albă“ sau de „emulsie galbenă“ după
metoda A. S. Zalmanov (1966).
Componenţa „emulsiei albe“ de terebentină este următoarea: apă
distilată —550 ml, acid salicilic — 0,75 g, săpun lin fărîmiţat — 30 g,
terebentină —500 ml. Emulsia se pregăteşte prin încălzirea apei în care
se dizolvă acidul salicilic, săpunul şi componentele se amestecă cu
terebentina.
Componenţa „soluţiei galbene“ de terebentină este următoarea:
apă distilată — 200 ml, ulei de ricin — 300 ml, sodiu caustic — 40 g,
acid oleic — 225 g, terpentină —750 ml. Soluţia se pregăteşte prin
încălzirea uleiului de ricin cu adaosul sodiului caustic şi diluarea cu apă
distilată. în continuare se toarnă acidul oleic şi la urmă terpentină.
Băile de terebentină din „emulsie albă“ (cu concen- lraţia de 15-30
ml la 200 1 apă) provoacă dilatarea arte- i iolelor şi arteriilor mici ale
ţesuturilor de suprafaţă şi ameliorează procesele de microcirculaţie şi
trofice. Această amplificare a circulaţiei periferice prin distribuţia
sîngelui nu influenţează esenţial asupra circulaţiei sangvine în organele
interne, în special, în miocard. Astfel băile de terebentină pot fi indicate
bolnavilor cu ocluzii aterosclerotice sau insuficienţe arteriale cronice.
Un efect pozitiv este constatat în cazul osteoartrozei deformate şi
radiculitei sacrolombare prin influenţa asupra hcmodinamicii centrale şi
periferice modificînd starea func- (ională a sistemului simpato-
adrenalinic.
Utilizarea „soluţiei galbene“, care are conţinutul de terebentină
mai mare, este diferită de cea a „emulsiei albe“. Acţiunea specifică a
băilor de terebentină în acest caz se manifestă prin efectul mai pronunţat
asupra circulaţiei periferice la nivelul capilarelor şi arteriolelor fără
micşorarea indicilor circulaţiei centrale. Amplificarea proceselor me-
tabolice în organism contribuie la normalizarea fracţiilor lipidice
aterogene ale sîngelui.
 Printre contraindicaţii figurează următoarele: boala ischemică cu
fenomene de stenocardie, dereglările ritmului cardiac, insuficienţa
cardiacă mai mare de stadiul I, boala hipertonică de gradul IIB-III,
nefrita cronică, nefroza, hepatita cronică, ciroza cronicăBaia de muştar
este o procedură activă care se foloseşte pe larg în condiţiile casnice.
Temperatura băilor complete este de 36-38°C cu durata de 5-10 min., iar
parţiale de 10-15 min. După baie bolnavul este culcat şi acoperit cu o
pătură timp de 1-1,5 ore. Aceste băi de obicei sînt recomandate înaintea
somnului, deoarece efectul termic şi aromei este? prolongat.
Băile de muştar provoacă dilatarea pronunţată a vaselor periferice
ce se manifestă prin hiperemia pielii. Acest efect este însoţit de senzaţia
de căldură. Pulsul şi respiraţia se răresc, iar presiunea arterială şi
excitabilitatea sistemului nervos se micşorează.
Băile parţiale cu muştar sînt indicate la boala ischemică a inimii,
crizele de astm bronşic etc. Băile complete sînt aplicate în cazul
pneumoniei cronice cu recidive, bronşită cronică etc. La copii în aceste
maladii procedurile sînt efectuate în formă de împachetări cu muştar.
 CAPITOLUL VIII

BALNEOLOGIA

Balneologia (lat. balneum — baie, grec. logos — ştiinţă) este o

ramură a curortologiei care se ocupă de studiul apelor minerale curative din
punctul de vedere al originii lor, al proprietăţilor fizico-chimice, influenţei
asupra organismului la diverse afecţiuni şi al modului lor de întrebuinţare.
Balneologia se ocupă de asemenea de toţi factorii din staţiunile
balneoclimatice capabili să exercite o acţiune curativă asupra organismului.
Balneologia include balneoterapia, bal- neotehnica, precum şi
peloidoterapia. Balneologia se dezvoltă pe baza unui complex de discipline
cum ar fi hidrogeo- logia, chimia fizică şi biologia, microbiologia,
fiziologia, cli- matologia, precum şi un şir de discipline clinice.
Balneoterapia (lat. balneum — baie, grec. therapeia — tratament)
este o metodă de tratament, profilaxie şi recuperare a funcţiilor dereglate
ale organismului prin aplicarea apelor minerale naturale şi artificiale în
condiţii de curort, staţiuni balneologice sau instituţii curative.
Balneoterapia se ocupă cu precădere de aplicarea externă a apelor
minerale (băi complete şi parţiale, înot în bazine curative,
hidrochinetoterapie etc.). Apele minerale sînt pe larg utilizate în cura
internă. Concomitent balneoterapia se ocupă de acţiunea şi modul de
utilizare a altor factori naturali terapeutici cum ar fi: nămolurile (peloidele)
terapeutice, gazele terapeutice naturale, salinele terapeutice.
A. Apele minerale
Apa minerală este o soluţie complexă de săruri şi gaze minerale, care
provine dintr-o sursă naturală sau forai a artificial, iar componenţa chimică
şi proprietăţile fizice per* mit utilizarea în scopuri curative şi profilactice.
Apa trebuie să îndeplinească cel puţin una din cele 5 condiţii pentru a li
inclusă în nomenclatura de ape minerale. Condiţiile sini următoarele:
1. Conţinutul de săruri minerale dizolvate (minerali zarea) trebuie să
depăşească lg/1. După criteriul mineralizării, apele se împart în:
— ape cu mineralizare medie (1-1,5 g/1);
— ape concentrate (15-35 g/1);
— ape foarte concentrate (35-150 g/1);
— ape de mare concentraţie (peste 150 g/1).
2. Prezenţa elementelor chimice cu anumit efect farmn- codinamic
recunoscut şi reproductibil. Valorile minime admise ale oligoelementelor
diferă în standardele unor ţări (tab.8).
Tabelul 8. 1
CONCENTRAŢIILE MINIME ATRIBUITE EFICIENŢEI TERAPEUTICE
(mg/1)
Componentul Elveţia România Rusia
Fluor 5 — _
Brom 4 5 25
Iod 1 1 10
Arsen 0.2 0.7 1
Fer 5 10 10
Stronţiu 1 — —

Litiu 1 — —

Acid metaboric 4 — 40
Acid silicic — —
50
Hidrogen sulfurat —
1 10
Bioxid de carbon 250 1000 1000
Comp. radioactivi 5 nCi/1 —

3. Temperatura apei la izvor de peste 20°C, independent de

conţinutul mineral, permite conferirea caracteristicii de apă termală cu
gradaţia de :
— hipotermală (20-31°C);
— termală (32-38°C);
— hipertermală (peste 38°C).
4. Conţinutul de gaze dizolvate (C02, hidrogen sulfurat, radon etc.)
în concentraţii minime pentru valoarea terapeutică.
5. Existenţa unei acţiuni curative verificată şi recunoscută.
Apele minerale fiind soluţii complexe se clasifică după:
a) originea apei;
 b) concentraţia chimică;
c) dinamica apei subterane;
d) temperatura apei la izvor;
e) compoziţia chimică.
Originea apei minerale este dictată de particularităţile structurii
geologice a rocilor în condiţiile cărora se acumulează apele minerale
subterane. Din acest punct de vedere sînt evidenţiate teritorii (provincii ale
apelor minerale) în care sînt răspîndite anumite grupe de ape minerale.
Provincia apelor termale a regiunilor neovulcanice (Kamceatka,
Georgia, insulele Kurile etc.). în aceste regiuni sînt răspîndite apele termale
complexe (acidice, hidrosul- furate-carbonice, sulfate şi sulfato-cloridice
etc.).
Provincia apelor biocarbonice a regiunilor de activitate magmatică
tînără (Transilvania, Georgia, Primorie, Kamceatka). în această provincie
predomină apele bicarbonice cu diversă componenţă ionică şi mineralizare.
Provincia apelor minerale a regiunilor cu deplasări tectonice noi,
adică cu spargerea scoarţei tereste (Altai, Tian- Şan, Extremul Orient). în
aceste regiuni apele termale sînt slab mineralizate (pînă la 1 g/1).
Provincia apelor azotate, azotato-metanice şi metanice a bazinelor
arteziane este cea mai răspîndită şi este bogată în ape sulfide foarte diverse
după componenţa ionică şi mineralizare.
Provincia apelor de radon a masivelor de roci cristalice în care apele
sînt slab mineralizate şi reci (Ucraina, Karelia) sau în care apele sînt termale
cu conţinut de bioxid de carbon şi mineralizate (Altai, Georgia).
în funcţie de provenienţa apei ce alimentează izvoarele minerale
naturale şi de originea unor substanţe minerale dizolvate, Suess a propus o
clasificare a lor în: izvoare juvenile, vadoase, mixte şi veterice.
Izvoarele juvenile, de profunzime, au provenit din apa de condensare
a magmelor vulcanice închistate în scoarţă în timpul răcirii. Apele juvenile
se formează la adîncime, în zonele cu activitate vulcanică, au o mineralizare
redusă şi temperatura ridicată.
Izvoarele vadoase, de suprafaţă, se alimentează din apa precipitaţiilor
atmosferice ce se infiltrează printre roci şi le dizolvă. Mineralizarea
izvoarelor vadoase variază în dependenţă de compoziţia rocilor străbătute,
iar temperatura depinde de adîncimea la care circulă. Apele minerale din
România se consideră că au o origine vadoasă.
Izvoarle minerale veterice, fosile, de zăcămînt se găsesc sub formă de
pînze de apă subterană fără circulaţie captivă între straturi geologice
impermeabile. Adesea sînt asociate zonelor petrolifere şi depozitelor
subterane de gaz metan, au o mineralizare bogată în iod şi brom. Apele
veterice se întîlnesc în regiunea subcarpatică de sud, regiunea Buzăului şi
Cahulului.
Izvoarele mixte rezultă din amestecul unui izvor juvenil cu o pînză de
apă vadoasă.
După concentraţia osmotică apele minerale se împart în:
a) ape akratice, cu o mineralizare sub 1 g/1 săruri la izvor;
b) ape hipotone, cu o mineralizare totală între 1-8 g/1;
c) ape izotone, cu concentraţia de săruri între 8-10 g/1;
d) ape hipertone, cu o concentraţie de peste 10 g/1 pînă la 300-400
g/1.
în general apele minerale cu o concentraţie în săruri pînă la 15 g/1 se
pot folosi în cura internă (ingerare, clisme, spălături intestinale).
Concentraţia maximă a apei minerale folosită în cura internă (de băut) este
tot de 15 g/1, dar în cantitate mică şi pe perioade scurte de timp. în caz
contrar ele irită mucoasa tubului digestiv şi pot fi utilizate în cura internă
per os numai după ce se diluează sau se aplică exclusiv extern (băi).
După dinamica apei subterane apele minerale se împart în:
a) cu dinamică mare şi mineralizare mică;
b) cu dinamică medie, care conţine în general NaCl, dar şi alte săruri;
c) cu dinamică redusă, care conţin NaCl, I, Br şi sînt ape concentrate.
După criteriul temperaturii apei la izvor apele minerale se împart în:
a) reci, cu temperatura sub 20°C;
b) termale, cu temperatura peste 20°C.
Criteriul chimic de clasificare a apelor minerale ţine cont de
conţinutul anionilor şi cationilor principali, din combinaţia cărora rezultă
categoriile de ape minerale.
Analiza chimică a apelor minerale constată prezenţa substanţelor
minerale predominant în formă de anioni (CL', Br, r, S0 4", HC03“ etc.) şi
cationi (Na+, Mg2+, Ca2+, Fe2+ etc.), gaze (C02, H2S, N, H, CH4, Ra etc) sau
substanţe nedisociate (H4Si04, H2Si03 etc).
 Pentru exprimarea datelor obţinute la o analiză de apă minerală, care
îi caracterizază proprietăţile fizico-chimice, se recurge la formula lui M. G.
Kurlow (1928). în această formulă se notează mai întîi componentele
biologic active şi specifice, inclusiv conţinutul în gaze ( în g/1, radonul în
nCi/
1) , urmează notarea mineralizării (în g/1). Raportul anionilor
şi cationilor predominanţi (exprimaţi în procentaj echivalent nu mai mic de
20 ech.% din suma grupelor de anioni sau cationi prezentată ca 100 ech%)
sub formă de fracţie algebrică. Anionii sînt aşezaţi la numărător, iar cationii
la nu mitor. Formula se termină cu indicarea valorii pH-ului şi temperaturii
apei.
De exemplu, formula componenţei fîzico-chimice a apei minerale se
exprimă astfel:
Slănicul Moldovei (izvorul nr. 3)

C168 HC03 30
C02 2,2M16 --------------------------------------- pH 7,8 t°9,8
Na 94

Esentuky (izvorul nr. 17)

HC03 60 CI 40
C022,5M13 ------------------------------------------- pH 6,7 t°ll
(Na+K) 94 Ca 4

Evaluarea după componenţa gazelor se efectuează prin considerarea

numai a gazelor cu conţinut mai mare de 10 vol.% din suma totală de gaze
solubile în apa minerală.
Denumirea apei minerale, conform standardului din Rusia, se
compune într-o anumită ordine prin numirea componentelor de gaze şi ioni
după gradul de creştere a conţinutului, adică de la mic la mare. De exemplu,
apa minerală cu conţinut de azot — 20 şi metan — 70 vol.%, sulfat — 25
şi clor — 60, calciu — 30 şi sodiu — 65 ech% se va numi apă azoto-
metanică sulfato-cloridică calciu-sodică.
 în alte forme de clasificare numirea apei se reduce la una sau două
proprietăţi fizico-chimice, care caracterizează în general grupul de ape
minerale. Printre acestea vor fi apele oligometalice (akriatice), alcaline şi
alcalino-teroase, clorurate-sodice (sărate), iodurate, sulfate, feruginoase, ar-
senice, sulfuroase, carbogazoase şi radioactive.
Modul de utilizare a apelor minerale
Apele minerale sînt utilizate în terapia complexă a diverselor maladii
în formă de aplicare externă (aşa-numitele băi medicale) sau în cura internă
(ingerare, spălături intestinale şi stomacale, microclisme etc.).
Mecanismul de acţiune a apelor minerale asupra organismului este
determinat de proprietăţile fizico-chimice: componenţa ionică, conţinutul
de substanţe active specifice (gaze, componenţi biologic activi, substanţe
organice etc.), temperatură şi pH.
Drept răspuns la acţiunea balneoterapeutică în general şi la utilizarea
apelor minerale în special apare reacţia bal- neologică a organismului.
Această reacţie are 3 forme de manifestări :
1) reacţia fiziologică care include modificări ale stării funcţionale a
organismului şi sistemelor de organe în limitele deviaţiilor fiziologice;
2) reacţia patologică în care modificările funcţionale depăşesc limite
fiziologice şi sînt de scurtă durată;
3) reacţia de acutizare, care atestează prăbuşirea (tulburarea)
mecanismelor fiziologice de protecţie în urma acţiunii neadecvate a
excitantului.
în cazul reacţiei patologice se micşorează intensitatea acţiunii
factorilor balneologiei (concentraţia apelor minerale, a temperaturii etc.).
La apariţia reacţiei de acutizare se întrerupe temporar tratamentul.
Actualmente în balneoterapie şi în fizioterapie în general se recurge
la aplicarea procedurilor moderate, care nu provoacă în organism devieri
fiziologice considerabile.

8.1. BĂILE MINERALE

Băile minerale sînt efectuate prin utilizarea apei minerale naturale cu
mineralizarea mai mare de 2 gA cu conţi-
nut de diverse gaze, microelemente, substanţe biologic active etc.,
precum şi în varianta de pregătire artificială a acestor băi.
 Spre deosebire de băile cu apă dulce, care exercită asupra
organismului o influenţă termică şi mecanică, băile minerale au
concomitent şi o acţiune chimică. Aceasta este percepută de
exteroreceptorii pielii, iar în cazul pătrundem în organism a
microelementelor şi substanţelor biologic active se includ
interoreceptorii vaselor sangvine ai organelor interne. Substanţele
chimice îşi exercită acţiunea direct asupra structurilor celulare ale
organismului.
Băile sulfidice se pregătesc din apă minerală naturală Sn care
sulfidele se găsesc în formă moleculară (H2S) sau în formă ionică (HS)
sau în combinarea ambelor forme. Raportul dintre acestea va determina
pH-ul apei. Deoarecoi sulfura de hidrogen exercită o acţiune considerabilă
asupra organismului, apele sulfurice se împart în:
1) sulfuroase ( pH< 6,5, conţinutul H2S mai mare de 75% din
conţinutul total de sulfide);
2) hidrogen sulfuroase-sulfuroase ( pH de la 6,5 pînă la 7,0 cînd
H2S>HS);
3) sulfuroase - hidrogen sulfuroase ( pH de la 7,0 pînă la 7,5 cînd
HS>H2S);
4) hidrogen sulfuroase ( pH>7,5 cînd HS constituie mai I mult de
60% din totalul de sulfide).
In natură se întîlnesc foarte rar ape cu conţinut exclusiv j de sulfură
de hidrogen sau de hidrogenosulfură. Factorul 1 principal al acţiunii apelor
sulfidice este sulfura de hidrogen I în stare liberă. Deoarece această
substanţă posedă o so- I lubilitate pronunţată, ea nu se degajă în formă
gazoasă şi astfel aceste băi sînt raportate predominant la cele de ori- I gine
minerală.
în funcţie de conţinutul total al sulfurii de hidrogenl apele se împart
în :
1) slabe (0,3-1,5 mM/1; 10-50 mg/1);
2) medii (1,5-3,0 mM/1; 50-100 mg/1);
3) concentrate (3,0-7,5 mM/1; 100-250 mg/1);
4) saturate (cu o concentraţie mai mare de 7,5 mMl;> 250 mg/1).
Băile cu concentraţia mai mare de 50-70mg/l provoacă hiperemia
pielii în urma dilatării capilarelor, arteriolelor, accelerării fluxului
sangvin, apariţiei substanţelor vasoactive tn piele.
Sulfura de hidrogen pătrunde în organism pe cale tegu- mentară
şi pe cale inhalatoare în timpul băii. Sub influenţa apei sulfuroase creşte
excitabilitatea receptorilor pielii, ceea ce modifică impulsaţia aferentă
a nervilor cutanaţi. Se excită angioreceptorii cu modificarea tensiunii
arteriale, vitezei de circulaţie a sîngelui, creşte conţinutul adrenalinei în
suprarenale în urma activării biosintezei monoaminelor.
Băile sulfidice excită selectiv hemoreceptorii carotidi- cni prin
intermediul cărora cu includerea S. N. C. în final se influenţează asupra
glandelor endocrine şi a metabolismului. Sulfura de hidrogen prin
intermediul sîngelui trece bariera hematoencefalică şi influenţează
asupra activităţii scoarţei cerebrale, structurilor subcorticale, hipofizei
şi hi- potalamusului. Băile cu concentraţie mai ridicată de nivelul de
300 mg/1 se utilizează foarte rar din cauza pericolului acţiunii toxice a
sulfurii de hidrogen din aerul inspirat.
Băile sînt aplicate la bolnavii cu dereglări ale sistemului nervos
periferic, cu afecţiuni reumatice cronice, hipertensiuni arteriale, diabet
zaharat, arterite şi endoarterite. în unele boli dermatologice se observă
efecte terapeutice (psoriazis, dermite pruriginoase, sclerodermie,
eczeme etc.).
Băile sulfidice în concentraţii de la 50 pînă la 150-200 mg/1, la
temperatura de 36-37°C cu durata de 8-15 min. se aplică în serie de 12-
15 şedinţe.
Contraindicaţiile terapiei cu băi sulfidice includ în afara celor
generale ale hidroterapiei, boala ischemică a inimii de clasa funcţională
de gradul IV, insuficienţa car-
diacă de gradul III, boala hipertonică în stadiul IIB, insuficienţa
circulatoare mai mare de stadiu I, hepatite cronice sau acutizarea lor.
Băile de clorură de sodiu (saturate) sînt pregătite din apă naturală
sărată şi mai rar pe cale artificială. Apa de clorură de sodiu se întîlneşte
în natură foarte frecvent în formă de apă de mare, apa diverselor lacuri
sărate sau la scurgere din sondele artificiale. Mineralizarea acestor ape
este foarte diferită (de la 2 pînă la 600 g/1) şi are o componenţă chimică
diversă. Pe lîngă ionii de sodiu şi clor se identifică în cantităţi minime
ionii de potasiu, magniu, calciu etc. în unele din aceste ape se constată
prezenţa ionilor de brom sau iod.
Apele de clorură de sodiu utilizate în formă de băi au un efect
curativ care în mare măsură este dependent de concen traţia,
temperatura apei şi starea iniţială a organismului. S-a constatat faptul
că în afara influenţei pe cale reflexă compo nenţa chimică a apei asigură
acţiunea locală asupra receptorilor, vaselor, componentelor celulare ale
pielii. Concomitent se obsrvă o influenţă asupra metabolismului tisular,
care la mineralizarea băii de 60 g/1 se manifestă prin creşterea
compuşilor fosfatici macroergici şi a creatinfosfatei în miocard, ficat şi
muşchii scheletici. Băile cu concentraţie medie modifică excitabilitatea
structurilor creierului, interacţiunea dintre scoarţa creierului şi
hipotalamus. în ultimul caz predomină activitatea porţiunii anterioare
(parasimpati- ce) asupra celei posterioare (simpatice). Consecinţele
efectelor curative ale aplicării unei cure complete pot fi evidenţiate timp
de 4-6 luni.
în sens balneofiziologic apele de clorură de sodiu pot fi aplicate în
limitele mineralizării pînă la nivelul de 80 g/1. în felul acesta de la 10
g/1 pînă la nivelul de 80 g/1 băile pot fi aplicate în 3 variante:
1) concentraţie mică — de la 10 pînă la 20 g/1;
2) concentraţie medie — de la 20 pînă la 40 g/1;
3) concentraţie crescută — de la 40 pînă la 80 g/1.
Concentraţiile mai ridicate pot provoca leziunea tegumentului.
Mai frecvent în scopuri curative se utilizează concentraţia de 30 g/1,
care asigură o influenţă regulatoare asupra sistemului nervos central,
modifică starea imună a organismului, circulaţia sangvină, procesele
trofice în ţesuturi etc.
Efectele antiflogistic, desensibilizant şi analgetic ale băilor sărate
sînt observate la bolnavii cu leziuni articulare. Influenţa favorabilă
asupra activităţii sistemului cardiovascular contribuie la normalizarea
stării funcţionale a acestuia la bolnavii cu distonie neurocirculatoare de
formă hiper- tonică, boala hipertonică, vicii de provenienţă reumatică
etc.
Băile sărate artificiale se pregătesc prin dizolvarea sării de mare în
cantităţi pînă la concentraţia totală de 10-40 g/1.
Băile de clorură de sodiu se aplică la temperatura de 35- 38°C cu
durata de la 10 pînă la 20 min. peste o zi sau 2 zile la rînd cu întrerupere
în ziua a treia. Cura include 12-15 şedinţe.
Indicaţii: maladii ale sistemului cardiovascular — boala
hipertonică în stadiul I şi II, boala hipotonică în stadiul I şi II, procesele
obliterante ale vaselor membrelor în faza iniţială, dilataţia varicoasă a
venelor fără ulcere cronice; dereglările aparatului locomotor — artrite
şi poliartrite, spondiloza, spondilartrite (b. Behterev), spondiloartroză,
diverse leziuni de origine traumatică a ţesutului osos şi muscular;
afecţiuni ale sistemului nervos periferic şi central; inflamaţii cronice ale
organelor genitale; unele dermatite etc.
Contraindicaţii: în afara celor generale pentru hidro- lerapie o
atenţie deosebită se acordă la diverse manifestări de tromboflebită
aseptică în perioada de la 2-3 luni pînă la 1 an din momentul
normalizării temperaturii şi în absenţa probabilităţii recidivelor.
Băile bromidice se pregătesc din ape minerale naturale sau
artificiale. în natură ape bromidice pure nu se întîlnesc. Mai frecvent
ionii de iod şi brom se găsesc în apele de clorură de sodiu.
Microelementele (iodul şi bromul) pătrund în timpul băii prin
piele şi căile respiratorii şi în aşa mod exercitn influenţă asupra
proceselor metabolice în organism. în can titate predominantă ionii de
iod se acumulează în glandu tiroidă iar bromul în hipofiză. Astfel iodul
ameliorează procesele metabolice prin intermediul hormonilor glandei
tiro- idie. Bromul se include în reglarea excitabilităţii neuronilor
sistemului nervos central.
Maladiile sistemului nervos central şi periferic cu sin- droame
nociceptive (nevrite, ischialgie) sînt tratate prin efectul analgetic al
băilor bromidice în urma stabilirii balanţei dintre procesele de excitaţie
şi inhibiţie în favoarea amplificării inhibiţiei. Modificările activităţii
sistemului vegetativ asigură şi restructurarea reglării umorale prin in-
cluderea neuromediatorilor şi hormonilor.
Băile bromidice se aplică la temperatura de 35-37°C cu durata de
10-15 min. peste o zi sau 2 zile la rînd cu o zi odihnă. Seria include 15-
20 şedinţe.
Indicaţii: maladiile sistemului cardiovascular (anumite forme de
boala ischemică a cordului, boala hipertonică de stadiul I-II etc.),
ateroscleroza cerebrală, boli posttrauma- tice ale sistemului nervos
central şi periferic, leziunile inflamatoare şi degenerative ale sistemului
locomotor, afecţiunile ginecologice; obezitatea exogeno-
constituţională; dermatoze alergice etc.
Contraindicaţiile sînt limitate numai la cele generale pentru
hidroterapie.
Băile minerale combinate sînt aplicate în practica bal-
neoterapeutică în cazul afecţiunilor sistemului cardiovascular,
aparatului locomotor, bolilor asociate etc.
Printre băile combinate mai frecvent sînt utilizate băile
carbogazoase-sulfidice şi sulfidice-carbogazoase-nămol. Primele se fac
prin adaosul sulfurii de sodiu în baia carbo- gazoasă. Prin modificarea
cantităţii de bioxid de carbon şi sulfurii de sodiu se asigură combinaţia
dintre concentraţia sulfurii de hidrogen şi bioxidului de carbon. A doua
formă de baie combinată se efectuează prin amestecul minuţios al
nămolului terapeutic cu apă caldă sau a saramurii naturale încălzite pînă
la o temperatură stabilă. înaintea aplicării băii se adaugă acid sulfuric
diluat. Bioxidul de carbon şi hidrogenul sulfurat, care se degajă în aceste
condiţii, formează cu coloizii nămolului o spumă fină şi foarte stabilă.
Aceste băi au un miros pronunţat de hidrogen sulfurat şi sînt stabilite în
3 straturi: inferior în formă de nămol şi reziduuri mecanice insolubile;
mediu în formă lichidă de culoare brună constituit din amestecul de
gaze, nămol şi saramură. Corpul bolnavului este predominant cufundat
în acest strat. Ultimul strat în formă de spumă apare în urma reacţiei
dintre acidul sulfuric şi componentele saline ale nămolului. Băile com-
binate cu temperatura de 35-37°C şi durata de 10-15 min. sînt aplicate
peste o zi sau 2 zile încontinuu cu odihnă în a treia. Cura include 12-15
şedinţe.

8.2. BĂILE DE RADON

Băile de radon cu apă naturală sînt aplicate în staţiunile balneare

cu surse de radioactivitate naturală sau artificială.
Factorul principal de acţiune al procedurilor de radon este radonul
(un gaz inert radioactiv cu perioada înjumătăţi- rii de 3,8 zile), aparent
în urma scindării moleculelor de radiu cu iradierea particulelor alfa şi
beta şi cuantelor gama. Acţiunea biologică şi efectul curativ sînt
determinate de radiaţia ionizată şi într-o măsură infimă prin acumularea
radiului în organismul bolnavului. Apele din sursele naturale de radon
sînt de regulă cu conţinut mineral neimportant (pînă la 2 g/1) şi
temperatură joasă (8-10°C), iar după conţinutul de radon se împart în:
1) slabe (0,2-1,5 kBc/1; 5-40 nKi/1);
2) medii (1,5-7,4 kBc/1; 40-200 nKi/1);
3) puternice (mai sus de 7,4 kBc/1; >200 nKi/1).
Radonul solubil în apa băii în valoare de 0,5% pătrunde în
organismul bolnavului prin piele şi căile respiratorii. Pc aceeaşi cale
este eliminat din organism timp de cîteva orc după terminarea
procedurii. în timpul aflării în baie şi în dependenţă de mişcarea
turbulentă a apei provocate prin scurgere sau prin mişcările bolnavului,
pe piele se depune radonul şi derivaţii scindării acestuia formînd în
acest mod pelicula radioactivă care asigură iradierea externă.
Băile de radon au o influenţă benefică asupra circulaţiei sangvine
periferice, stării funcţionale a aparatului neuro muscular, funcţiei
glucocorticoide a suprarenalelor. Prin aceste influenţe terapia cu radon
este indicată la dereglările inflamatoare sau degeneratoare ale aparatului
locomotor, maladii sau consecinţe traumatice ale sistemuluii nervos
central şi periferic, maladii cardiovasculare, afecţiuni urogenitale,
dereglări ale aparatului gastrointestinal şi boli de piele.
Băile de radon la temperatura de 36-37°C cu durata de 10-20 min.
sînt aplicate în fiecare zi sau peste o zi în număr de 15-20 la cură.
Contraindicaţii: generale pentru hidroterapie.

8.3. BĂILE GAZOASE

Au factorul principal de acţiune prin eliberarea bulelor de gaz din
apa suprasaturată. Gradul suprasaturaţiei apei cu un anumit gaz în mare
măsură este în funcţie directă de coeficientul solubilităţii acestuia şi de
presiunea gazului comprimat utilizat pentru saturarea apei. Temperatura
apei influenţează invers proporţional asupra solubilităţii gazelor.
Băile gazoase se caracterizează prin aceea că de rînd cu factorul
termic şi mecanic pe prim plan se evidenţiază acţiunea gazului. Această
acţiune are o componentă fizică (mecanică) şi alta chimică.
Acţiunea fizică a gazului constă în influenţa mediului apă-gaz
asupra pielii. Bulele de aer se sedimentează pe suprafaţa pielii şi excită
receptorii periferici în timpul deplasării lor, asigurînd în felul acesta un
masaj tactil. Concomitent este efectuat şi masajul „termic“, care se
produce prin spargerea bulelor de gaz pe suprafaţa pielii. Astfel
diferenţa de capacitate termică a gazului din bule şi a apei din baie
asigură acţiunea asupra receptorilor tegumentului prin diferenţa de
temperatură. Este cunoscut că temperatura indiferentă a apei este de 37-
36°C, iar pentru bulele de gaz, în funcţie de natura gazului, această
temperatură este de 25-12°C. Acţiunea chimică a băii gazoase se mani-
festă prin pătrunderea gazului în organism. Această acţiune este
dependentă de natura gazului.

Băile cu bule de bioxid de carbon

Apa bicarbonată este considerată terapeutică, indiferent de
componenţa minerală, dacă un litru conţine nu mai puţin de 0,75 g de
bioxid de carbon. Pentru aplicările externe în formă de baie acest
conţinut de gaze se ridică pînă la 23,0- 32,2 mM/1 (1,0-1,4 g/1). Aceasta
este limita optimă de acţiune curativă a bioxidului de carbon, deoarece
în aceste concentraţii ale gazului apare suprasaturaţia cu eliminarea
abundentă a gazului. Băile artificiale cu bioxid de carbon se pot aplica
prin metoda fizică şi chimică. în primul caz se utilizează diverse aparate
care prin difuzia gazului din butelie în apă rece asigură saturaţia apei cu
bioxid de carbon. Ulterior se dizolvă cu apă fierbinte pînă la temperatura
indiferentă. Metoda chimică de pregătire a băilor de bioxid de carbon
este efectuată prin eliberarea acestui gaz din săruri bioxidice prin
intermediul acizilor puternici. Bioxidul de carbon are o acţiune evidentă
asupra receptorilor termici din piele, deoarece temperatura indiferentă a
acestuia este mai joasă (12-13°C) în comparaţie cu temperatura indife-
rentă a apei (36-37°C). Termoreceptorii sub influenţa bioxidului de
carbon îşi micşorează activitatea, ceea ce provoacă erodarea percepţiei
termice. în acest fel discordanţa dintre percepţia scăzută a temperaturii
corpului şi efectul termic ;il băilor bicarbonice permite bolnavilor să
 suporte baia la temperatura de 32-33°C, care asigură micşorarea
temper;i turii sîngelui. La temperatura băii bicarbonice de 30-25°C se
observă micşorarea evidentă a temperaturii corpului, cee.i ce provoacă
declanşarea reacţiei de compensare a tempera turii interne a
organismului prin activarea termogenezei şi micşorarea cantităţii de
oxigen utilizat.
Bioxidul de carbon absorbit prin piele pătrunde în sînge şi în acest
mod exercită o influenţă chimică asupra che- moreceptorilor şi
aparatului efector simpatic şi parasimpatic al sistemului nervos central.
Pătrunderea bioxidului de car bon prin plămîni asigură influenţa asupra
centrului res pirator cu micşorarea ritmului şi creşterea profunzimii res-
piraţiei. S-a constatat că băile bicarbonice amelioreză micro- circulaţia
sangvină a creierului. Vasele periferice de dia metru mic sînt dilatate
sub influenţa acestor băi la tempe ratura indiferentă. Concomitent se
observă micşorarea frecvenţei cardiace prin creşterea duratei diastolei.
Cantitatea de sînge în circulaţie creşte prin mărirea vitezei, volumului-
bătaie şi debitului cardiac. Presiunea arterială creşte sau se micşorează
în funcţie de starea funcţională a organismului şi temperatura apei
pentru baie. Băile de bioxid de carbon la temperatura apei în limitele
temperaturii indiferente provoacă micşorarea tensiunii arteriale, iar
temperaturile reci provoacă de regulă creşterea presiunii arteriale. Prin
acest procedeu se recurge la micşorarea tensiunii arteriale în cazul
hipertoniei, dimpotrivă, la creşterea tensiunii arteriale la hipotonici.
Indicaţiile de aplicare a băilor bicarbonice includ bolnavii de boala
ischemică a inimii în prima clasă funcţională, bolnavii de boala
hipertonică în stadiul I, II şi IIB; insuficienţa cardiovasculară în stadiu I
etc.
Contraindicaţiile includ boala ischemică a cordului în clasa
funcţională IV, insuficienţa cardiacă mai mare de gradul II, insuficienţa
circulaţiei sangvine în stadiul II; anevris- mul inimii şi al vaselor;
dereglările ritmului cardiac; boala hipertonică cu crize frecvente;
nefroscleroza etc.

Băile cu bule de oxigen

 Băile cu bule de oxigen sînt efectuate pe cale artificială, deoarece
apele minerale naturale conţin oxigen în cantităţi minime. Pentru
pregătirea acestor băi sînt folosite metoda fizică sau chimică. în primul
caz apa este îmbogăţită cu oxigen prin trecerea gazului sub presiune în
rezervorul de saturaţie. Metoda chimică constă în degajarea oxigenului
în urma reacţiei chimice prin utilizarea diverşilor gradienţi (Na HC03,
CuS04, KMn04, H2S04 etc).
Oxigenul dizolvat în apă prin piele pătrunde în sînge. Bulele de
gaz se distribuie pe suprafaţa corpului şi în aşa mod exercită o acţiune
excitantă asupra receptorilor periferici. Oxigenul se evaporează rapid
din apă formînd un strat gazos pe suprafaţa băii şi astfel se ameliorează
pătrunderea oxigenului pe cale respiratoare. Aceasta contribuie la lichi-
darea insuficienţei oxigenice, care este prezentă la un şir de maladii.
Băile cu bule de oxigen influenţează favorabil asupra stării funcţionale
a sistemului nervos central, micşorează tensiunea arterială şi
echilibrează hemodinamica. Efectul băilor este amplificat prin
conţinutul mineral în cazul utilizării apei de mare.
Indicaţii: Boala hipertonică în stadiul I şi II; nevroze hiperstenice;
forma hiperstenică a neurasteniei; afecţiunile sistemului nervos periferic
cu dereglări vasculare; sechele traumatice ale creierului (encefalopatia
posttraumatică); afecţiunile obliterante vasculare ale membrelor ( gradul
I şi II); manifestările iniţiale ale aterosclerozei vaselor coronariene în
momentul cînd sindromul algic este determinat
de coronarospasm, deci de dereglări funcţionale şi nu organice; nevroze
cardiovasculare cu tahicardie; boala Ray- naud, acrocianoză.
Contraindicaţii: de rînd cu cele generale pentru hidro- terapie se
accentuează tireotoxicoza cu manifestări pronunţate ale proceselor
excitatoare şi valori exagerate ale metabolismului bazai.

Băile de azot

Băile de azot sînt frecvente în cazul aplicării apelor termale

alcaline uşor mineralizate, care se întîlnesc în localităţile Nalcik,
Kuldur, Ţhaltubo etc. Apele termale prin mineralizarea generală nu se
deosebesc de apa dulce, dar exercită o acţiune fiziologică şi curativă
foarte pronunţată. Particularitatea esenţială a acestor ape puţin
mineralizate (pînă la 2 g/1) alcaline (pH 8-9,6), silice (acidul silic de la
50 pînă la 150 mg/1), iar în anumite cazuri şi radioactive (0,37- 7,5
kBc/1 or 1-20 Ki/1) este componenţa gazoasă predominant azotică (de
la 90 pînă la 100%).
Timp îndelungat prezenţa azotului în apele mineralizate era
neglijată deoarece se presupunea că azotul nu poate influenţa asupra
organismului uman din cauză că din punct de vedere biologic este un
gaz indiferent. Cu toate acestea la începutul secolului XIX balneologii
francezi şi spanioli au demonstrat influenţa calmantă, analgetică şi som-
niferă a băilor de azot. Această influenţă este asigurată prin afinitatea
pronunţată a azotului faţă de celulele nervoase cu conţinut bogat de
lipide. Astfel s-a constatat în final că la baza efectului curativ al băilor
de azot se află influenţa sedativă asupra sistemului nervos. Aceste băi
exercită o acţiune analgetică şi desensibilizantă, modifică hemodina-
mica, metabolismul şi tonusul muscular.
Băile de azot se pot prepara artificial pe baza aeraţiei apei potabile
reci cu aer comprimat (78% azot) sau azot pur.
Apa suprasaturată cu azot se adaugă în baia fierbinte în proporţie de 2/3
cu temperatura finală a băii de cca 36-34°C. Aceste băi au un efect
favorabil în cazul bolilor de origine infecţioasă sau degenerativă a
articulaţiilor, bolilor cardiovasculare cum ar fi boala hipertonică de
stadiul I-IIB, anumite forme ale bolii ischemice a inimii, ateroscleroza
vaselor creierului, tireotoxicoză, forma hiperstenică a neurasteniei etc.
Băile de azot mai frecvente la temperatura apei de 36- 34°C se
aplică cu durata de 10-15 min. peste o zi în tratamentul ambulatoriu sau
în fiecare zi în staţionar. In total cura include 10-12 şedinţe.

Băile cu aer

Băile cu aer atmosferic sînt frecvent aplicate prin simplicitatea

preparării care se reduce la formarea bulelor de aer în baie prin injectarea
directă a aerului comprimat în tuburi metalice cu orificii liniare instalate
într-un grătar de lemn. Volumul, numărul şi viteza de formare a bulelor
sînt reglate.
în funcţie de aceşti parametri bolnavul are senzaţia de excitare a
pielii provocate de mişcarea bulelor, precum şi de contrastul termic,
determinat de diferenţa capacităţii calorice şi conductibilitatea termică a
apei şi gazelor. Principala deosebire a acestor băi numite „bac cu perle“
de băile cu azot se reduce la faptul că aerul comprimat este pompat cu o
anumită presiune direct în baie şi în aşa fel conţinutul azotului în apa
băii este relativ mic. Pentru amplificarea efectului băilor cu aer se
adaugă extract de brad, care prin aroma specifică asigură aspectul
agreabil al procedurii. în unele cazuri se observă supraexcîtarea
bolnavilor cu apariţia senzaţiei de alarmă şi tendinţa de a întrerupe
procedura. Băile sînt aplicate la temperatura de 36-34°C cu durata de
10-15 min. în fiecare zi sau peste o zi. Cura include 12-15 şedinţe.
8.4. APLICAREA INTERNĂ A APELOR MINERALE
Printre cele mai frecvente forme de utilizare internă .1 apelor
minerale se află consumul curativ. Această formă de tratament se aplică
în complex cu tratamentul medicamen tos, dietetic, recuperator etc.
Mecanismul de acţiune a ape lor minerale potabile se manifestă prin
reacţiile fiziologice la baza cărora se găsesc procesele neuroreflectoare
şi umo rale, determinate de acţiunea factorilor fîzico-chimici şi
temperatura apei, de viteza ingerării şi durata evacuării apei din diferite
porţiuni ale tractului digestiv.
Acţiunea stimulatoare a apei minerale asupra secreţiei gastrice la
ingerarea în stomac este determinată de iritarea mucoasei stomacului şi
este numită acţiune pilorică. La trecerea în duoden majoritatea apelor
minerale au o acţiune complexă. Iniţial se realizează alcalinizarea
conţinutului gas trie cu restabilirea ulterioară a acidităţii, care peste o
perioadă de timp în final se micşorează. Această acţiune duodenală de
micşorare a secreţiei gastrice este determinată de excitarea
terminaţiunilor nervoase ale mucoasei duodenale.
Manifestările fiziologice ale utlizării apelor minerale în scop
curativ au o mare importanţă în determinarea metodei de aplicare a
acestora cu efect predominant piloric sau predominant duodenal. Apa
minerală băută imediat înaintea ingerării hranei rămîne în stomac şi
amesteeîndu-se cu conţinutul gastric excită mucoasa şi astfel are o
acţiune pilorică. Majoritatea apelor minerale băute cu mult înaintea
ingerării hranei nu se reţin în stomac, trec în duoden şi exercită cu
 precădere o acţiune duodenală. Acţiunea pilorică sau duodenală poate fi
amplificată sau diminuată prin componenţa apei minerale utilizate.
Viteza evacuării apelor minerale din stomac în duoden depinde de
temperatura apei. Apa rece amplifică funcţia motoare a stomacului şi
trece rapid în duoden, iar cea caldă o micşorează şi este evacuată mai
lent. Apa minerală băută
acţionează asupra terminaţiunilor nervoase a mucoasei stomacului şi
intestinelor provocînd o influenţă reflectoare considerabilă asupra
activităţii altor organe ale tractului digestiv. Absorbţia şi trecerea
componentelor apei minerale în sînge se realizează de obicei în segmentele
superioare ale intenstinului. Excitarea terminaţiunilor nervoase ale vaselor
sangvine asigură influenţa umorală asupra diferitelor funcţii ale
organismului. Prin influenţa asupra proceselor de osmoză şi difuzie,
tensiunii superficiale, sarcinilor electrice ale celulei, echilibrului acido-
bazic, metabolismului organismului, apele minerale acţionează asupra
reactivităţii celulelor şi ţesuturilor. Caracterul şi gradul de manifestare a
acestor modificări în mare măsură depinde de componenţa chimică a apei,
ceea ce determină selectarea apelor pentru consumul curativ.
Acţiunea specifică a apelor minerale în cura internă depinde de
componenţa ionică principală (anionică-hidro- carbonat, clor şi sulfat şi
cationică-sodiu, calciu şi magniu). Din această cauză este necesar de a
cunoaşte particularităţile generale ale mecanismului de acţiune a apelor
minerale de uz intern în funcţie de conţinutul predominant al ionilor aparte
şi în combinaţiile lor.

Apele hidrocarbonate

Se caracterizează prin conţinutul vădit al ionului hidro- carbonic. în

prezenţa cationului de sodiu aceste ape exercită o acţiune alcalinică asupra
conţinutului stomacului, precum şi modifică echilibrul acido-bazic al
organismului în direcţia alcalozei. Modificarea rezervei alcaline a sîngelui
influenţează asupra procesului de reabsorbţie a lichidelor în cana- liculele
renale.
Proprietatea apelor minerale de a exercita o acţiune duodenală
(inhibiţia secreţiei sucului gastric) în dependenţă de timpul ingerării faţă de
consumul hranei este foartechimică. Anionii predominanţi în apele
minerale se combin.i în acţiunea lor asupra proceselor fiziologice, iar
efectele se sumează, ceea ce contribuie la lărgirea indicaţiilor de aplici re.
Aceasta are o mare importanţă în practica medicală, deoarece la tratamentul
de lungă durată al unui organ ;il tractului digestiv se poate deregla funcţia
altor organe ale sistemului gastrointestinal. în apele mixte se întîlneşte frec
vent combinaţia ionilor de clor cu hidrocarbonat şi sulfat Prescrierea apelor
complexe are efecte curative în funcţie dc metoda aplicării. De exemplu,
apele hidrocarbonate cloru- rate se prescriu în tratamentul gastritei cronice
cu hiperse- creţie, precum şi în cazul de hiposecreţie. *
Combinarea ionului de sulfat cu ionul de clor (ape cloruro-sulfurate
sau sulfato-clorurate) asigură efectul curativ al apelor minerale în cazul
afecţiunilor gastrice cu hiposecreţie şi asociate cu leziunea ficatului şi căilor
biliare, precum şi la boli intestinale însoţite de constipaţii.
Combinarea ionilor de hidrocarbonat cu ionii de sulfat asigură
acţiunea inhibitoare asupra secreţiei gastrice şi provoacă dispersie. Aceste
ape minerale sînt utilizate în afecţiunile gastrice cu hipersecreţie şi asociate
cu leziunea ficatului şi intestinelor.

Apele oligometalice (akratice)

Aceste ape au o mineralizare totală sub 1 g/1, nu conţin elemente

minerale farmacologic active şi nici gaze terapeutice în concentraţii
minimale admise. Cu toate că nu întrunesc majoritatea condiţiilor pentru o
anumită clasificare chimică, aceste ape după proprietăţile lor fizico-chimice
au o acţiune terapeutică confirmată ştiinţific.
O parte din apele oligometalice au temperatura la izvor sub 20°C (ape
akratopede) şi sînt indicate în crenoterapia (krene — izvor) afecţiunilor
rinichiului şi căilor urinare pentru efectele lor diuretice.
O altă serie de izvoare de apă oligoraetalică sînt cele cu caracter
termal (ape akratoterme), ceea ce le conferă efecte terapeutice suplimentare
şi prin factorul termic. îmbinarea factorului chimic cu cel termic permite
folosirea acestor ape minerale predominant în cura externă pentru balneaţie
în bazine şi la cadă. Efectele terapeutice antialgice, sedative, antispastice şi
decontractante, vasodilatatoare şi trofice sînt evidente în afecţiuni ale
aparatului locomotor şi ginecologic. Unele din aceste ape akratoterme au
efecte diuretice, iar factorul termic asigură efectele antispastice asupra
tubului digestiv şi căilor biliare sau a rinichiului şi căilor urinare.

Apele sulfuroase

Sînt apele minerale care conţin peste 1 mg sulf/1 sub forma de H 2S,
HS, S etc. La contactul cu aerul atmosferic sulful îşi pierde stabilitatea, din
care cauză apa transparentă devine lăptoasă. Prin aceasta scad proprietăţiile
biologic active, din care cauză tratamentul cu ape sulfuroase se face de
preferinţă la izvor.
Hidrogenul sulfurat este lipo-şi hidrosolubil, ceea ce permite
reabsorbţia lui din apele sulfurate atît pe cale digestivă, cît şi respiratorie şi
cutanată. Apele sulfuroase stimulează predominant secreţia gastrică, cu
excepţia celor alcaline, care influenţează secreţia intenstinală şi peristaltica
intestinelor. Se observă efectul colagol-coleretic şi antitoxic. Dacă apele
sulfuroase conţin C02 sau substanţe teroase, atunci se constată scăderea
glicemiei la diabetici şi o acţiune diuretică.
Indicaţii generale pentru cura internă: afecţiuni cronice ale tractului
digestiv în remisie, stomacul operat (peste 2-3 luni după operaţie în cazul
bolii ulceroase în absenţa hemoragiilor şi evacuare normală); afecţiuni
cronice ale ficatului, vezicii biliare, căilor biliare, pancreasului, căilor
urinare, litiaza renală (în cazul calculilor renali mici care pot fi eliminaţi);
maladii metabolice şi endocrine (diabet zaharat în formă compensată, hiper-
şi hipotireoză, obezitate, guşă); ateroscleroză în stadiul iniţial; leziuni ale
aparatului locomotor (osteoartroză, spondiloză etc); afecţiuni Cronice ale
nervilor periferici cu senzaţii de durere.
Contraindicaţii generale pentru cura internă: acutizarea procesului
inflamator în diverse regiuni ale tractului digestiv; dereglări pronunţate ale
funcţiei motoare a stomacului şi intestinelor, care necesită intervenţii
chirurgicale; atc- roscleroză accentuată şi afecţiuni ale sistemului
cardiovascular cu edemuri şi dereglări ale funcţiei rinichilor; afecţiuni ale
căilor urinare, care necesită intervenţii chirurgicale.
 B. Peloidoterapia

Peloidoterapia (din grec pelos — mîl şi therapeia — tratament) este

o metodă foarte veche de tratament cu aplicarea nămolurilor cu diferite
compoziţii şi origini. C. Galen (sec. II e.n.) descria metoda „egipteană“ de
tratament cu nămol din rîul Nil. în secolul XVI se aplicau deşeuri de origine
vulcanică în Italia, în secolul XII în hanatele Crimeei şi Astrahan şamanii
utilizau în scopuri terapeutice nămolul limanurilor, iar în sec XIX sînt
organizate staţiuni balneare (Saki, Haapsulu etc.).
Nămolurile curative sau peloidele sînt de diversă origine în
dependenţă de factorii naturali care se includ în geneza lor. în acelaşi timp,
indiferent de natura provenienţei, peloidele au o acţiune terapeutică
generală. Efectul terapeutic al acestora este determinat de proprietăţile ter-
mofizice, componenţa minerală, conţinutul compuşilor activi biologic,
precum şi a substanţelor cu acţiune analogică hormonilor, vitaminelor,
antibioticelor. Un rol deosebit în formarea şi asigurarea efectului terapeutic
al peloidelor îl au microorganismele, numărul cărora poate fi peste 1 mld la
1 g de nămol.în nămolurile curative se evidenţiază baza organică şi
minerală, care poate fi în fază solidă, lichidă sau găzoasă. Substanţele
organice sînt evidenţiate în soluţia nămolului în fracţia solidă şi coloidală.
Printre acestea mai frecvente sînt substanţele huminice, bituminoase, acizii
graşi, lignina, ami- noacizii etc.
Fracţia minerală a peloidelor constă din minerale insolubile şi
compuşi salini cu solubilitate redusă. Aici se includ şi gazele în dependenţă
de natura nămolului. Aceşti componenţi influenţează considerabil asupra
acţiunii biologice a peloidului.
Astfel nămolurile după componenţa structurală prezintă un sistem
dinamic fizico-chimic complex din 3 componente:
1) componenta cu dispersie redusă (scheletul);
2) componenta cu dispersie fină (baza coloidală).
3) soluţia peloidică (baza lichidă);
Componenta de bază a nămolului curativ este scheletul cristalic care
conţine particule foarte mici de argilă şi nisip. Concomitent în peloide se
conţine un număr considerabil de carbonat şi sulfat de calciu, care apar în
urma sedimentării acestor săruri în procesul de metamorfozare în soluţia de
nămol sau saramura naturală.
A doua parte componentă a nămolului curativ este fracţia coloidală
care uneşte particulele şi umple toate spaţiile scheletului. Cantitatea de
coloid determină plasticitatea nămolului, adică proprietatea de a păstra
forma care este executată în timpul aplicării pe corpul bolnavului.
A treia parte componentă a nămolului este lichidul mineral, care
îmbibă masa coloidală a peloidului. Această soluţie provine din saramura
naturală şi conţine clorură de sodiu, sulfit de magneziu, polisulfură de sodiu
etc.
Proprietăţile fizice ale nămolului sînt:
1. Greutatea specifică a nămolului care depinde de conţinutul în
substanţă minerală şi influenţează gradul de compresiune pe tegument.
Nămolurile cu multe substanţi organice au capacitate hidrică mare şi
greutate specific# mică.
2. Hidropexia este capacitatea de reţinere a apei, adie# capacitatea
hidrică şi depinde de conţinutul în substanţi organice şi minerale. Cantitatea
de apă în nămol creşte cu avansarea stării coloidale (la peloidele organice),
iar la nă molurile minerale, depinde de fineţea diviziunii.
3. Plasticitatea este proprietatea de a se întinde şi mulu pe suprafaţa
corpului. Ea depinde de dispersia particulelor în nămol şi cu cît e mai plastic
cu atît creşte calitatea terapeutică. Plasticitatea nămolului are o importanţă
deosebim pentru împachetări.
4. Termopexia nămolurilor este proprietatea de con servare calorică,
proprietatea de a absorbi şi păstra căldur i Rezultă din căldura specifică,
capacitatea calorică şi con- ductibilitatea termică. Căldura specifică este
numărul de calorii necesare pentru a ridica cu un grad temperatura unui
kilogram de substanţă. Capacitatea calorică este produsul dintre căldura
specifică şi greutatea specifică. La peloidc, transmiterea căldurii se face
prin conductibilitate, la băi minerale, mai ales prin convecţie. Astfel
menţinerea căldurii este în raport direct cu capacitatea calorică şi invers
proporţională cu gradul de conductibilitate termică. Nămolurile cu
componenţă organică păstrează mai bine căldura.
Din punct de vedere medical au importanţă proprietăţile termice ale
nămolului, în special capacitatea de menţinere a căldurii pe timp îndelungat.
Acest factor important este condiţionat de căldura specifică, de capacitatea
calorică şi conductibilitatea calorică a nămolului. Cu cît capacitatea calorică
va fi mai mare, iar conductibilitatea calorică mai mică, cu atît mai mult
nămolul va menţine temperatura înaltă. Această proprietate de conservare a
căldurii poate fi exprimată convenţional prin coeficientul (K) conservării
calorice = capacitatea calorică/conductibilitatea calorică.
Acest coeficient este variabil şi depinde de conţinutul apei, de umiditatea
nămolului.
Capacitatea calorică este mai mare în nămolul lichid decît în cel dens.
Conductibilitatea calorică a nămolului este mai mare decît cea a apei. Astfel
nămolul poate încălzi corpul uman în valori mai mari decît apa. Se poate de
menţionat că conductibilitatea calorică a apei este mică, iar în timpul băii
fierbinţi din cauza mobilităţii particulelor de apă suprafaţa corpului este
supusă în permanenţă acţiunii straturilor noi de apă, ceea ce în consecinţă
contribuie la acumularea căldurii. în cazul aplicării nămolului în locul
contactării cu suprafaţa corpului se formează un strat izolator de nămol care
va asigura creşterea temperaturii tegumentului pînă la echilibrarea acestei
temperaturi. Prin aceasta pacienţii vor suporta temperaturi mai ridicate în
cazul aplicării de peloide comparativ cu băile fierbinţi.
După originea geologică şi compoziţia chimică, Benade (1930) a
clasificat astfel peloidele:
I. Sedimente curative — depozite la fundul apelor
a) Biolite — produse din substanţe organice sau cu concursul
organismelor
Organogene:
— Cu caracter predominant organic:
1. Nămoluri de turbă: turbă bombată (tinova), turbă intermediară,
turbă plană, pămînturi de turbă.
2. Nămoluri organice: nămol de putrefacţie-Sapropel, nămol de
semiputrefacţie-Gyttja.
— Cu caracter predominant mineral:
3. Şlicuri (nămoluri vîscoase) de mare, de liman, de rîu.
4. Nămoluri de izvoare (termale, reci).
5. Cretă şi calcaruri.
6. Minereuri (ocru şi pirită).
7. Silicate (Diatomee, Spongiare, Radiolare).
 b) Abiolite — produse prin depozitare de substanţe pur minerale
Minerogene:
1. Argile de sedimentare (humă, pelită).
2. Sedimente de nisipuri (psamite).
II. Pămînturi curative — produse de dezagregare a rocilor
1. Argile, luturi şi marne.
2. Loess şi luturi de loess.
în balneologia practică nămolurile curative sînt divizate după
proprietăţile fizico-chimice în 4 forme principale: nămoluri sulfuroase,
sapropelice, vulcanice şi de turbă.
Nămolurile sulfuroase se formează în locurile şi limanurile sărăte, din
care cauză sînt numite peloide anorganice (şlicuri), predominînd în
compoziţie materialul mineral de săruri solubile. Substanţele organice
alcătuiesc cca 10% şi provin din alge şi sulfobacterii. în urma reacţiilor
biochimice şi a proceselor fizico-chimice sulfura de hidrogen interac-
ţionează cu fierul şi formează hidrotroilitul [Fe(HS)J, componentul
principal al nămolului sulfuros. Proprietăţile bac- tericide ale acestui nămol
depind de gradul de mineralizare, prezenţa microbilor saprofiţi şi a
bacteriofagului. Printre compuşii organici se evidenţiază diverse tipuri ale
mucegaiului de penicilină, substanţe analogice estrogenului care se absorb
prin tegumentul intact. Efectul curativ este susţinut de complexul lipidic
sintetizat de alge. Aceste nămoluri au proprietatea de a absorbi flora
patogenă de pe suprafaţa pielii.
Nămolurile sulfuroase se împart în continentale, de izvoare, litorale
şi de mare. Nămolurile continentale se formează prin sedimentare în mîlul
lacurilor sărate. Nămolul de izvoare termale (nămol vulcanic) sau de
izvoare reci are mineralizare diferită, o cantitate suficientă de sulfate şi hi-
drotrolit. Acumularea acestor peloide este foarte lentă, iar rezervele
modeste determină utilizarea redusă în staţiunile balneare.
Nămolurile sulfuroase care sînt în limanuri sau deltă, numite şlicuri,
sînt mineralizate în dependenţă de sursa acvatică şi intensitatea evaporării
apei. De regulă aceste nămoluri apar în lacurile şi limanurile litoralului care
sînt alimentate cu apă marină.
Nămolurile sulfuroase marine sînt situate la adîncime şi în locurile
protejate de valuri şi curenţi maritimi. Aceste nămoluri au o mineralizare
relativ mică şi componenţa ionică stabilă. Conţinutul organic este foarte
divers şi în valori destul de pronunţate.
Nămolurile curative de turbă se formează în localităţile cu umiditate
bogată în urma proceselor de putrefacţie ana- erobă a resturilor vegetale
prin intermediul microorganismelor. După felul vegetaţiei şi terenul în care
se formează turba poate fi plană, intermediară, de pădure şi bombată. Turba
posedă capacităţi curative numai în cazul cînd gradul de descompunere este
mai mare de 40%, deoarece în aceste condiţii sînt asigurate proprietăţile de
capacitate calorică, plasticitate, umiditate etc.
Nămolurile de turbă sînt considerate biolite deoarece se formează cu
participarea microorganismelor ce conţin substanţe organice în limite de
50-99%. în urma proceselor biochimice substanţele organice se scindează
formînd acizi graşi, glucide şi compuşi aminici. Turba putrificată conţine
benzofuran şi difuranbenzol care fac parte din grupul de substanţe
(guminice) cu acţiune trofică. Conţinutul mineral este determinat de
prezenţa în apa bazinului de formare a turbei a anionilor de clor, calciu,
precum şi a microelemen- telor: cupru, mangan, bariu, titan, stronţiu etc.
Complexul de substanţe organice şi minerale al turbei are o acţiune
excitatoare la aplicarea pe tegument, iar la pătrunderea lor în organism se
manifestă ca substanţe cu acţiune farmacologică.
Turba posedă o umiditate pronunţată (60-97%) şi o conductibilitate
termică scăzută prin prezenţa substanţelor organice. Astfel conservarea
căldurii este considerabil sporită, ceea ce asigură efectul termic pronunţat.
Peloidele de
turbă nu posedă proprietăţi antimicrobiene evidente, dar au capacitatea de
a adsorbi microflora patogenică. Aceste proprietăţi cresc la păstrarea turbei
în decurs de 4-6 luni şi ea poate fi utilizată din nou, deoarece prin procesul
de autoput- rificare bacteriile patogene dispar.
Nămolurile de putrefacţie (sapropelele) sînt depunerile organice în
mîlul lacurilor cu apă dulce. Procesul formării sapropelelor se manifestă
prin descompunerea în condiţii anaerobe a microorganismelor, plantelor
acvatice şi a unor vietăţi.
Efectul curativ al sapropelelor este asigurat prin calităţile termice
care sînt determinate de capacitatea acestora de a menţine apa, componenţa
fină a particulelor, mineralizarea scăzută etc.
 Nămolurile de putrefacţie conţin un şir de substanţe active biologic
şi posedă proprietăţi de adsorbţie. De rînd cu substanţele guminice, bitum,
acizi graşi, glucide şi aminoa- cizi în aceste peloide se înregistrează
prezenţa ciupercilor antiseptice, enzimelor vitaminice, substanţelor
antibiotice etc.
Nămolul de izvoare (nămol vulcanic) se formează prin expulzarea
acestuia sub presiunea hidrostatică sporită în straturile acvifere. Aceste
peloide sînt răspîndite în regiunile de dobîndire a ţiţeiului şi pe teritorii
vulcanice. Nămolurile de această origine sînt mineralizate pînă la 28 g/1 cu
prezenţa iodului (cca 80 mg/1), bromului (cca 170 mg/1), borului (cca 100
mg/1) etc. Conţinutul substanţelor organice este infim. De regulă aceste
nămoluri sînt alcaline (pH>8) cu conţinut coloidal şi cu prezenţa unor
diverse microorganisme.
Activitatea farmacologică a peloidelor este determinată de prezenţa
ingredientelor chimice şi a substanţelor active fiziologice. Purificarea
acestora şi aplicarea lor în calitate de cură specială a contribuit la fabricarea
preparatelor peloidi- ce. Aceste preparate farmacologice posedă activitate
biologică, toleranţă şi eficacitate biologică pronunţată. Este necesar de
reţinut că fabricarea acestor preparate nu este costisitoare, iar preparatele
sînt comode pentru transportare şi depozitare.
Preparatele peloidice se pot fabrica din nămolurile necondiţionate,
ceea ce permite economisirea surselor de nămol şi aplicarea pe larg în
instituţiile curative. Aplicarea preparatelor peloidice contribuie la
stimularea proceselor metabolice, amplifică regenerarea tisulară şi
declanşează desensibilizarea organismului. Sînt înregistrate efecte anti-
inflamatoare, analgetice şi acţiuni antibacteriale.
Preparatele peloidice se aplică în formă de compresă, microclistir,
spălătură vaginală, inhalaţie, injecţie intramus- culară şi subcutanată,
precum şi în formă de electroforeză.
Prin anii 50 efectul curativ al peloidelor se explica prin concepţia
„întremării prin acutizare“, adică de la început apare acutizarea proceselor
patogene, ceea ce contribuie la resorbţia focarului inflamator. în realitate
mecanismul acţiunii peloidelor este complex. Pe prim plan apare acţiunea
acestora ca excitant biologic prin prezenţa substanţelor active, care
modifică starea funcţională a organelor şi ţesuturilor, stimulează tonusul
muscular, hormonal şi metabolic al organismului.
Nămolurile curative fiind foarte diferite după natură, proprietăţile
fizice şi posedînd o componenţă chimică neomogenă (după conţinut şi
cantitate), exercită o acţiune fiziologică şi curativă asupra organismului prin
intermediul factorilor termici, chimici şi mecanici.
Factorul termic a fost studiat foarte minuţios din momentul utilizării
nămolurilor cu scop curativ. Este evident că procedurile peloidice în
dependenţă de proprietăţile fizico- chimice ale nămolului curativ pot avea
un efect pozitiv în anumite limite de temperatură şi durată de acţiune. Prin
aceasta se recurge la dozarea cu scopul asigurării efectului curativ maximal.
Influenţa substanţelor chimice din nămoluri asupra organismului
depinde de gradul permeabilităţii pielii intacte pentru aceste ingrediente.
Actualmente s-a constatat că pe această cale pătrund în organism
substanţele volatile şi cele liposolubile cum ar fi hormon-like, sulful,
aminoacizii, substanţele organice etc. Este important că aceste substanţe
joacă concomitent rolul de excitant fiziologic al sistemului nervos central
şi în aşa mod modifică starea funcţională a organismului la nivelul periferic
şi central.
Aplicarea externă a nămolurilor curative exercită o acţiune excitantă
asupra receptorilor tegumentului, ceea ce provoacă creşterea esenţială a
impulsurilor aferente spre sistemul nervos central parcurgînd inevitabil
calea trunchiului creierului. Reflexele periferice în cazul extinderii pînă la
cortex includ eventual formaţiunea reticulară. Hipotalamu- sul se include în
acest răspuns prin elaborarea neurohormo- nilor. Un efect deosebit al
excitaţiei exteroreceptive este elaborarea substanţelor biologic active în
ţesuturile organismului (histamina, acetilcolina, serotonina). Aceste subs-
tanţe influenţează asupra permeabilităţii barierelor histohe- matice, ceea ce
asigură efectul curativ al peloidelor prin intensificarea proceselor
resorbtive.
Astfel calea aferentă a fenomenului reflex în cazul aplicării
nămolului începe la periferie şi se termină în structurile subcorticale sau
corticale ale creierului. Concomitent o parte de impulsuri aferente se includ
în reacţiile locale şi asigură apariţia transformărilor metabolice. în
concluzie se pot deosebi 3 elemente esenţiale ale mecanismului de acţiune
a peloidelor asupra organismului:
 1) reflex, prin semnalizarea aferentă şi eferentă;
2) humoral, prin includerea glandelor endocrine, ne- urohormonilor
etc;
3) metabolic, care decurge la nivelul molecular, celular, tisular şi
organic.
Prescrierea corectă a procedurilor cu nămol asigură efectul
terapeutic. Procedurile sînt aplicate în funcţie de natura peloidului,
proprietăţile fizice şi componenţa chimică, ceea ce în ansamblu asigură
activitatea curativă. Tratamentul va fi reuşit în cazul efectuării anumitor
metode de proceduri curative cu temperatura adecvată, în număr şi
succesiune care maximal ar permite interacţiunea organismului cu peloidul.
Concomitent se stabileşte caracterul desfăşurării procesului patologic şi
starea funcţională a sistemelor adaptive ale organismului la momentul
aplicării procedurilor curative.

8.5. APLICĂRILE PELOIDICE

Iniţial aplicările peloidice sînt verificate prin proprietăţile curative şi

fizico-chimice ale ingredientelor deoarece, de exemplu, nămolurile
sulfidice nu necesită o preparare prealabilă, iar turba este obligator
prelucrată special în scopul aplicării curative.
Se recurge la următoarele metode de aplicare a pe- loidelor:
— locale (focale), cînd aplicarea se efectuează direct pe focarul
patologic;
— parafocale, cînd nămolul curativ se aplică adiacent cu focarul
patologic;
— segmentar-reflexe, cînd aplicarea nămolului se efectuează pe
proiecţia segmentului spinal corespunzător organului afectat.
Metoda cea mai frecventă de aplicare este „în guler“, adică în
regiunea cervicală care contribuie la modificarea metabolismului,
circulaţiei sangvine a creierului, stimularea funcţiei trofice a creierului. Din
aceste considerente metoda este aplicată în cazul prezenţei proceselor
inflamatoare în structurile creierului şi meninge (arahnoidite, encefalite,
meningite etc.), dereglărilor trofice vegetative în regiunea feţei, cervicală,
membrelor superioare. Prin utilizarea acestei metode se asigură reabsorbţia
infiltratelor, înmuierea aderenţelor cicatriciale etc. Este stabilită natura
bifazică a reacţiilor de răspuns. Primele 7 aplicaţii în zona cervicală („în
guler“) inhibă activitatea funcţională a sistemului formaţiei reticulare, ceea
ce contribuie la apariţia efectului inhibator în cortexul creierului. Pe parcurs
acest fenomen scade sub influenţa elaborării crescînde a glucocortico-
idelor.
„Sunetul de nămol“ este un procedeu segmentar-reflex de acţiune
asupra organelor bazinului care contribuie la contracţia musculaturii şi
vaselor uterului. Această metodă se poate aplica în cazul afecţiunilor vezicii
urinare şi rectului, provocate de distonia musculară şi vasculară a acestor
organe la bărbaţi şi femei. Ea poate fi aplicată de asemenea în cazul
afecţiunilor prostatei şi veziculelor seminale.
Aplicarea nămolului în zona Th VII-Th X provoacă apariţia efectelor
reflexe gastrice, hepatice şi a vezicii biliare; în zona Th X-Th XI- în rinichi;
Th X-ThXII, LI-LII- glandei pancreatice, ThXII, LI-LIII-intestinul gros
(colonul), ThX-ThXII, LI-LV-organele bazinului şi membrelor inferioare.
Metoda aplicării repercusive este de natură reflexă (reflex
metameric). Reflexul metameric include modificări indirecte în limitele
unui segment contralateral. în cazul aplicării peloidice, de exemplu, pe
gamba dreaptă, modificările apar în partea stîngă unde este situat procesul
patologic.
Pentru efectul curativ sînt valoroase limitele termice ale aplicărilor
peloidice:
— temperatura înaltă (44-46°C) se practică în cazul afecţiunilor
distrofice în anumite regiuni limitate ale corpului (articulaţii, regiune
limitată a coloanei vertebrale);
— temperatura moderată (40-42°C) se utilizează de obicei în
perioada de remisie;
— temperatura joasă (36-38°C) sau moderată rece (34- 36°C) se
prescrie bolnavilor în stare de insuficienţă incomplet compensată sau la
antrenarea în procesul patologic al sistemului vegetativ-vascular;
— temperatura rece (pînă la 20°C) se practică în cazul imposibilităţii
de a suporta temperaturi ridicate.
Durata procedurilor peloidice este de la 10-15 pînă la 20-30 minute.
în practica sanatorială s-a constatat, de exemplu, că în cazul
nămolurilor sulfidice temperatura aplicărilor trebuie să fie mai joasă (cu 2-
3°C) decît a celor de turbă, sapropele, care se utilizează la temperatura de
cca 44-45°C.
Aplicările peloidice pot fi totale sau locale, limitate pe anumite
regiuni. Actualmente tot mai rar sînt aplicate procedurile totale în care se
acoperă tot corpul, în afara capului şi regiunii inimii. Mai frecvent se
recurge la aplicări locale în regiunea mînii („mănuşi“), gleznei şi piciorului
(„ciorap“), bazinului şi părţii superioare a gambei („chiloţi“), bazinului şi
membrelor inferioare („pantaloni“), bazinului şi a unuia din membrele
pelvine („semipantaloni“), cutiei toracice şi membrelor superioare
(„veston“), jumătăţii cutiei toracice şi unuia din membrele toracice
(„semiveston“), precum şi în regiunea abdomenului, proiecţiei unor organe
(stomac, ficat, intestine etc).
Tehnica este următoarea: se aşterne o pătură de lînă pe pat pe care se
aşază o muşama, deasupra căreia se aşterne un cearşaf. Pe cearşaf se aruncă
nămolul încălzit pînă la temperatura prescrisă pentru tratament. Bolnavul
dezbrăcat complet se culcă cu faţa în sus peste nămol, care este împrăştiat
pe corp conform metodei de tratament, după care se efectuează
împachetarea cu cearşaful, muşamaua şi pătura (fig. 41). în cursul
procedurii bolnavul este supravegheat de asistenta medicală prin aprecierea
pulsului şi respiraţiei.
Procedura se finalizează prin duş cu apă sau saramură naturală la
temperatura de 36-37°C şi odihnă timp de 40-60 min. De regulă, şedinţele
se efectuează peste o zi sau de 4 ori pe săptămînă cu o întrerupere între 2
şedinţe succesive. Cura de tratament include 12-18 şedinţe.
8.6. PELOIDOTERAPIA INTRACAVITARĂ

Peloidoterapia vaginală se aplică în cazul diverselor afecţiuni

ginecologice utilizînd nămol nativ şi nicidecum nămol regenerat. Nămolul
trebuie să fie curăţit de particule calca-
Fig. 41. Prepararea şi aplicarea nămolului

roase pentru a evita arsura mucoasei. Temperatura nămolului sau a soluţiei

peloidice este de 37-38°C, iar durata procedurii este de la 15 pînă la 60 min.
Cura include 12-18 şedinţe, care sînt aplicate în fiecare zi sau de 4 ori pe
săptămînă. Aceste proceduri pot fi însoţite de aplicări în regiunea bazinului.
Peloidoterapia rectală se efectuează de asemenea cu nămol purificat
care este contraindicat în cazul polipilor, nodului hemoroidal sîngerînd,
fisurii anale. Temperatura nămolului este de 38-45°C, durata şedinţei de 30-
60 min., iar în anumite cazuri pînă la 2 ore. Cura include 12-18 şedinţe care
sînt aplicate în fiecare zi, sau peste o zi. Această metodă este utilizată în
cazul afecţiunilor rectului, inflamaţiei prostatei, colitei spastice etc.

8.7. BĂILE CU SOLUŢII PELOIDICE

Aceste băi sînt aplicate în cazul necesităţii de a acţiona concomitent

asupra diferitelor focare patologice. Nămolul curativ este diluat cu apă
simplă (dulce) sau apă minerală fierbinte. în dependenţă de consistenţa
soluţiei peloidice băile pot fi fluide (1 parte nămol şi 2 părţi apă),
semivîscoase (1 parte nămol şi 1 parte apă) şi vîscoase (2 părţi nămol şi 1
parte apă).
Aceste băi sînt răspîndite în regiunile unde sursele de nămol sau turbă
sînt limitate. în acest caz, de exemplu, 150- 200 g de praf de turbă se dizolvă
în 200g de apă fierbinte.
în băile cu soluţie peloidică compuşii chimici ai nămolului circulă
liber şi în aşa mod îşi exercită acţiunea directă asupra receptorilor pielii,
precum şi prin adsorbţia microcomponentelor soluţiei. Aceste băi amplifică
esenţial circulaţia sangvină şi activitatea fermentativă intrati- sulară.
Actualmente se recurge la aplicarea metodelor combinate în care
peloidoterapia este însoţită de acţiunea factorilor fizici performanţi. Prin
acest procedeu se asigură efectul curativ la bolnavii care au anumite
contraindicaţii pentru peloidoterapie. Acţiunile combinate deseori au efect
curativ pronunţat, sînt mai fine şi economice.
Peloidoterapia prin galvanizare este o procedură efectivă în care
nămolul aplicat local deasupra focarului patologic în săculeţe (dimensiunile
15x20 sau 20x30 cm) îndeplinesc rolul de garnitură (fig. 42). Pe parcursul
procedurii polaritatea electrozilor deasupra peloidului nu se schimbă.
Densitatea curentului este de 0,05-0,06 mA/cm2, durata de 20-30 min.,
numărul total în serie de 15-20 şedinţe. După aplicarea procedurii este
necesară o odihnă de 30-40 min. Electroforeza se poate aplica prin
utilizarea diverselor preparate de nămol cu scopul de a facilita pătrunderea
prin piele a remediului. în acest caz sub săculeţul cu nămol se instalează un
şerveţel îmbibat cu o soluţie de remediu.
Inductoterapia cu nămol se aplică cu scopul asigurării pătrunderii în
organism a ingredientelor active peloidice prin influenţa energiei diatermiei
cu unde scurte, care pătrund pînă la 12 cm în adîncul ţesutului. Săculeţul cu
nămol este aplicat deasupra focarului patologic, ceea ce asigură îndeosebi
acţiunea antiinflamatoare şi rezolutivă. Inductorul este instalat deasupra
compresei de nămol la distanţa de 1-2 cm. Intensitatea curentului este de
160-200 mA, durata procedurii 10-30 min., cura include 10-15 şedinţe.

Fig. 42. Galvanizare cu peloizi

Sonopeloidoterapia include acţiunea nămolului concomitent cu

ultrasunetul. Ultrasunetul este aplicat pe compresa de nămol instalată
deasupra focarului patologic. Intensitatea sunetului este de 0,2-1,6 W/cm2
în regim continuu sau de şoc. Durata procedurii prin mişcarea continuă dea-
supra compresei a dispozitivului de emisie este de 10-15 min., acţionînd
într-o zi pe nu mai mult de 2 cîmpuri. Cura include 15-20 şedinţe.
 Peloidodiadinamoterapia include acţiunea curentului diadinamic prin
compresa de nămol. în acest scop săculeţele cu nămol (38-40°C) se aplică
în zonele respective astfel încît grosimea pastilei peloidice să fie de cca 2-
3 cm. Electrodul se instalează deasupra săculeţului. în perioada subacută a
bolii se recurge la aplicarea curentului continuu în doi timpi cu durata de
10-15 min. Intensitatea curentului creşte pînă la apariţia senzaţiei de
vibraţie. în perioada remisiei incomplete sau după dispariţia acutizării se
aplică curentul continuu în doi timpi cu durata de 2 min., iar a perioadei
scurte şi îndelungate cîte 3 min. Se poate de acţionat la început timp de 2
min. cu curent continuu în 2 timpi după ce se alternează perioada scurtă şi
îndelungată cîte 2 mm. şi se termină cu aplicarea în decurs de 10 min. a
curentului continuu în 2 timpi. Durata procedurii este de 10-20 min. Cura
include 10- 15 şedinţe timp de cca 30 zile.
Procedurile cu nămol pot fi combinate cu aplicarea curentului
sinusoidal modulat, cu electroforeza în vid sau alte metode
electroterapeutice.

C. Utilizarea termoforilor naturali în scopuri curative

Termoforii naturali se aplică în medicină din timpuri străvechi, dar

sînt mai puţin studiaţi. Este cunoscută aplicarea acestor factori naturali în
cazul unor traume ale aparatului locomotor şi a nervilor periferici, precum
şi la unele boli cronice.

8.8 OZOCHERITOTERAPIA

Ozocherita (ozo — miros, heros — ceară) este un mineral care se

extrage din regiunile bogate în ţiţei. Este un produs din ţiţei parafinic şi
conţine 85,7% carbon şi 14,3% hidrogen. Mirosul este o combinaţie dintre
ţiţeiul nativ şi gazul lampant.
Particularitatea distinctivă a ozocheritei este îmbinarea
termoconductibilităţii reduse cu capacitatea calorică pronunţată, care este
cea mai importantă dintre toţi termoforii utilizaţi în medicină.
Aplicările cu ozocherită provoacă în primele 5-40 sec. constricţia
vaselor sangvine periferice care se transformă în dilataţie stabilă odată cu
creşterea microcirculaţiei. Hipe- remia dermică se menţine cca o oră după
finalizarea aplicării şi contribuie la încălzirea ţesuturilor profunde şi în aşa
mod contribuie la micşorarea proceselor inflamatoare. Sistemul vegetativ
şi cardiovascular se adaptează uşor la aceste aplicării, deoarece difuzia
căldurii decurge treptat, ceea ce asigură suportarea procedurilor.
Efectul curativ al ozocheritei se explică prin influenţa neuroreflexă
asupra diverselor funcţii ale organismului ce se manifestă prin acţiunea
analgetică, antiinflamatoare, resor- btivă şi vasodilatatoare.
în timpul procedurii se observă o secreţie sudorală locală sau
generală. Temperatura pielii în locul aplicării creşte cu 2-3°C.
Frecvent apare creşterea temperaturii corpului bolnavului, frecvenţei
cardiace şi respiraţiei. Aceste reacţii dispar odată cu adaptarea organismului
care are loc aproximativ după a opta procedură.
Acţiunea chimică a ozocheritei se datorează prezenţei uleiului de ţiţei
şi a răşinii, care conţin substanţe biologic active cu efect parasimpatic.
Printre cele mai frecvente metode de ozocheritoterapie
sînt:
— stratificarea, care se aplică prin ungerea unei zone a pielii cu o
perie muiată în ozocherită la temperatura de 55°C. Temperatura
următoarelor straturi poate fi de 70- 80°C, iar grosimea aplicării se face pînă
la 1-2 cm, după care se acoperă cu o muşama şi o pătură;
— baia de ozocherită se aplică pentru mînă sau picior (laba
piciorului) şi se efectuează prin ungerea prealabilă a acestei regiuni cu un
strat de ozocherită (45-55°C), după care se introduce într-un săculeţ cu
ozocherită fierbinte;
— compresa de ozocherită se efectuează prin muierea unui şerveţel
de tifon în ozocherită încălzită pînă la 45-50°C, şi după o stoarcere uşoară
se aplică pe piele. Deasupra se aplică un alt şerveţel îmbibat cu ozocherită
la temperatura de cca 67-70°C, după care se acoperă cu muşama şi pătură.
în afara acestor metode ozocherita poate fi aplicată prin diverse
proceduri care sînt discutate în literatura de specialitate.
Ozocheritoterapia se aplică în afecţiunile inflamatoare cronice de
diversă localizare. Ea este prescrisă în clinicele de profil atrologic,
traumatologie, chirurgical, neurologic, internist, oftalmologie,
stomatologic, pediatric şi în unele maladii dermatologice.

8.9. PARAFINOTERAPIA

Aceasta este o metodă răspîndită de tratament în special în afara

staţiunilor balneare.
Parafina (lat. — parum affinis — care are puţină afinitate) este un
amestec de hidrocarburi saturate (parafinice), care chimic sînt puţin active.
Ea este extrasă de regulă din ţiţei. Temperatura de fuziune este în limitele
de 49-54°C.
Acţiunea fiziologică a parafinei se bazează în principal pe
proprietăţile fizice, deoarece ea posedă o activitate biologică foarte redusă
din cauza calităţilor chimice care o fac să fie o substanţă indiferentă pentru
organism. Conservarea căldurii în parafină este mai redusă faţă de
ozocherită, dar totuşi e mai mare de cca 3 ori în comparaţie cu peloidele.
Solidificarea parafinei în timpul răcirii se efectuează cu micşorarea
volumului pînă la 10-15%, ceea ce este utilizat în cazul aplicărilor circulare.
în aşa mod parafina efectuează compresia ţesuturilor şi a capilarelor, care
după terminarea şedinţei se transformă în hiperemie. Efectul termic se limi-
tează la regiunea de aplicare a parafinei, ceea ce contribuie la creşterea
tonusului vaselor sangvine.
Aplicarea locală a parafinei are o acţiune antispas- matică, analgetică
şi resorbtivă. în aceste condiţii se ameliorează circulaţia sangvină şi a limfei
în piele şi ţesuturile adiacente, se micşorează edemul şi se accelerează
cicatrizarea rănilor. Acţiunea generală a parafinei se manifestă prin
amplificarea proceselor de inhibiţie în cortex, ceea ce explică contribuţia
parafinoterapiei la normalizarea somnului nocturn.
Metodele de aplicare a parafinei sînt identice cu cele pentru
ozocherită (fig. 43). Durata şedinţelor de parafino- terapie este de 30-60
min. cu repetare în fiecare zi sau peste o zi în număr total de 15-20 şedinţe.
Mai frecvent parafina este utilizată în tratamentul leziunilor aparatului
locomotor, în practica otorinolaringologică, oftalmologie etc.
Fig. 43. Aplicări cu parafină

Indicaţiile pentru parafinoterapie sînt foarte mari. Ea este prescrisă în

diverse afecţiuni şi leziuni traumatice ale aparatului locomotor (articulaţii,
oase şi muşchi), fracturi deschise şi închise, luxaţie (după corecţie), traume
sportive, răni, combustie şi ulceraţie, maladii ale viscerului (gastrite,
perigastrite, boala ulceroasă a stomacului şi duodenului, periduodenite,
hepatite cronice şi colecistite, procese ade- renţiale în cavitatea
abdominală), afecţiuni ale sistemului nervos periferic (radiculite, nevrite,
nevralgii etc.), polimie- lite, maladii dermatologice (psoriazis,
neurodermite, dermatoze), consecinţe ale cicatrizării pielii după combustia
termică şi chimică. Parafinoterapia este aplicată în otorino- laringologie şi
oftalmologie.
8.10. PSAMMOTERAPIA

Psammoterapia (grec. psammo — nisip, therapeia — curăţie) este o

metodă curativă veche de utilizare a nisipului fierbinte.
Pe lingă efectul termic în cazul psammoterapiei se înregistrează şi
acţiunea mecanică asupra pielii şi ţesuturilor adiacente. Prin aceasta se
activează circulaţia sangvină şi limfatică, secreţia sudoripară. în urma
acestor fenomene se stimulează procesele oxidative, se ameliorează funcţia
rinichilor, se micşorează masa corpului (cca 600-1000 g la procedură).
Nisipul posedă o capacitate calorică mare şi o conductibilitate termică
redusă, ceea ce asigură suportarea procedurilor termice. Porozitatea şi
argilitatea mare, precum şi adsorbţia apei contribuie la stimularea sudaţiei
cu eliminare rapidă de pe suprafaţa pielii. Baia de nisip se aplică pe plaja
mării, pe ştrand, în instituţi care au instalaţii pentru încălzirea nisipului.
Baia de nisip poate să fie generală sau parţială, după regiunea asupra căreia
se acţionează.
împachetările cu nisip (parţial sau complet) constau în acoperirea cu
nisip uscat la o temperatură de 45-50°C timp de 20-40 minute. în timpul
împachetării se aplică o compresă rece la cap, iar în cazul cînd baia se aplică
la ştrand sau la mare pentru protejarea contra razelor soarelui se utilizează
un paravan. Băile de nisip au o acţiune analgetică, micşorează edemul
articular, măresc mobilitatea articulaţiilor, normalizează V.S.H., proteina
C, nivelul hexozelor. Indicaţiile sînt cele ale procedurilor termoterapice.
Tratamentul cu pămînt curativ se efectuează în special cu argilă (lut,
humă), care conţine aluminiu, siliciu, titan, fier etc.
Argila posedă o capacitate sporită de adsorbire a apei, iar după
capacitatea calorică se apropie de cea a nămolului curativ, posedînd
plasticitate şi viscozitate.
Efectul terapeutic al argilei depinde de calităţile calorice. în prealabil
lutul (huma) este mărunţit şi curăţit de impurităţi şi particule mari. în scopul
restituirii plasticităţii şi viscozităţii argila este muiată timp de 10-12 ore cu
apă sau cu soluţie de sare de bucătărie (10%). Pentru aplicări volumul
necesar de argilă se încălzeşte în băie cu apă pînă la temperatura 39-42°C.
Metodele de aplicare sînt identice cu cele din peloidoterapie. Procedurile
sînt aplicate timp de 20- 30 min. peste o zi în număr total de 15-20. Cura cu
argilă se repetă peste 5-6 luni.
Argiloterapia este indicată bolnavilor care au nevoie de proceduri
termice. Cu toate că mecanismul fiziologic al acţiunii argilei ca factor
curativ este puţin studiat, efectul terapeutic este destul de pronunţat în cazul
afecţiunilor inflamatoare şi distrofice.
Indicaţii pentru termoterapie:
— maladii ale aparatului locomotor (artrită reumato- idă, poliartrită
reumatică, artroză deformantă, artrite specifice de origine bruceloasă,
gonoreică, dizenterică, sifilitică cu excepţia artitei tuberculoase, fracturi cu
consolidare lentă sau calus osos dureros, oştite şi periostite infecţioase, cu
excepţia celor tuberculoase);
— maladii ale coloanei vertebrale (spondiloartrite cronice, boala
Behterev, spondilite infecţioase, cu excepţia celor tuberculoase,
traumatice);
 — maladii ale muşchilor şi tendoanelor (miozite, fibro- miozite,
bursite, tendovaginite, contracturi, osteomiozite, cu excepţia celor
tuberculoase, ulcerelor trofice);
— maladii ale sistemului nervos (radiculite, poliradi- culite, nevrite,
polinevrite infecţioase, vegetative şi vibra- torice, boala Raynaud, soliarite,
plexite, nevralgii, gan- glionite, dereglări motoare şi senzitive în urma
traumării sistemului nervos periferic, distrofie musculară progresivă,
sechele encefalice, meningomieloradiculite, arahno- idite cerebrale,
consecinţe ale traumei encefalice şi mă- duvei spinării, mielopatiei, durerii
de fantomă, parkin- sonism);
— maladii ale tractului digestiv (boala ulceroasă a stomacului şi
duodenului, în afară de acutizare, gastrită cronică, colită, enterocolită,
hepatită, colecistită, hepatită cronică persistentă, periviscerite);
— maladii ale sistemului respirator (bronşită cronică şi pneumonie
cronică, în faza remisiei, astm bronşic);
— boli ale tegumentului (exemă cronică în acutizare, neurodermite
difuze şi locale, psoriazis în stadiu staţionar şi regresiv, lichen local,
sclerodermie, ihtioză, sechele de combustie, cicatrice, dereglări trofice);
— maladii chirurgicale (furuncul, carbuncul, panariciu, plăgi
purulente de origine traumatică);
— boli ginecologice (salpingooforită, metroendometrită, deviaţie a
uterului, procese aderenţiale în bazinul mic, sterilitate secundară, senechii
intrauterine);
— boli urologice (prostatită cronică, veziculită, funicu- lită,
epididimită, pielonefrită cronică în perioada de remisie, cistită cronică
nespecifică).
Efectul terapeutic al aplicărilor cu termofori şi peloide de diversă
natură trebuie confruntat cu contraindicaţiile acestui tratament care includ:
1. Febră, indiferent de etiologie.
2. Neoplasme inclusiv tumoarea benignă.
3. Maladii ale sîngelui şi organelor hematopoetice.
4. Sindroamele de deficit imunitar.
5. Afecţiuni ale sistemului cardiovascular: boala ischemică a inimii;
stenocardie cu acutizări frecvente în clasa funcţională IV; insuficienţă
cardiacă mai mare de gradul IIA; dereglări complicate ale ritmului cardiac;
insuficienţa circulaţiei sangvine mai mare de gradul IIA; anevrisma cronică
a inimii şi vaselor sangvine; boala hipertonică mai mare de gradul IIA.
6. Ateroscleroză pronunţată.
7. Tireotoxicoză (gradul II-III).
8. Nefrită cronică şi nefroză.Tuberculoză pulmonară.
9. Faza de acutizare a maladiilor.
10. Hemoragie sau predispunere la hemoree.
11. Epilepsie.
12. Dilataţia varicoasă a venelor membrelor inferioare.
13. Imposibilitatea de a suporta curentul electric în cazul
procedurilor cu aplicarea concomitentă a electrote- rapiei.
14. Nevroze cu dereglări vegetative.
15. Boli venerice.
16. Caşexie.
17. Graviditate.
 CAPITOLUL IX

CLIMATOLOGIA MEDICALĂ

Climatologia medicală este o ramură a biometeorolo- giei care

studiază influenţa factorilor fizici ai mediului extern activ asupra
organismului uman şi elaborează metode de apreciere a efectelor curative
şi profilactice. Principalii factori ai mediului extern sînt cei de origine
atmosferică (meteorologici), cosmică (radiari) şi telurici. Obiectul bio-
metrologiei este studierea influenţei directe şi indirecte a factorilor helio-
, geofizici şi geochimici asupra organismelor biologice (plante, animale,
om). Dezvoltarea climatologiei medicale se bazează pe investigaţiile în
climatofiziologie, climatopatologie şi climatoterapie.
Climatologia medicală studiază proprietăţile activităţii solare,
cîmpului geomagnetic, variaţiilor meteorologice şi factorilor genetici ai
climei. Dintre acestea fac parte balanţa termică a radiaţiei solare,
suprafaţa subiacentă (relieful, flora, bazinul acvatic) şi circulaţia generală
atmosferică.
Totalitatea acestor factori determină clima regiunii geografice care
este descrisă prin principalele elemente ale climei, care se împart în:
1. Elemente cosmice (radiaţia solară, radiaţia cosmică).
2. Elemente meteorologice (temperatură atmosferică, presiune
atmosferică, electricitate atmosferică, umiditate şi vînt).
3. Elemente telurice (factori geofizici, factori geologici, factori
geografici).
Caracteristicile unui climat sînt:
a) temperatura şi variaţiile de temperatură;
b) umezeala aerului;

19 312
 c) nebulozitatea;
d) durata strălucirii soarelui;
e) precipitaţiile atmosferice;
f) presiunea atmosferică;
g) vîntul.
Aceste caracteristici ale climatului depind de zonele geografice ale
regiunii şi de particularităţile de ionizare ale aerului, cîmpului electric
terestru, compoziţiei aerului (C02, CO, ozon, aerosoli etc), petei
bacteriologice, caracteristicile solului şi subsolului zonei.
Climele se clasifică după criteriul de circulaţie generală a
atmosferei (B. Alison, 1950), inclusiv landşaftul (L. Berg, 1952) etc. Mai
frecvent se aplică clasificarea climatelor în tropical, ecuatorial, temperat
şi arctic. în funcţie de efectele fiziologice pe care elementele climaterice
le provoacă în organism şi din punct de vedere medical se descriu
următoarele:
a) bioclima excitant solicitantă;
b) bioclima sedativ indiferentă;
c) bioclima tonic stimulantă.

9.1. MECANISMELE FIZIOLOGICE

ALE CLIMATOTERAPIEI
Spre deosebire de alte metode curative, climatoterapia se bazează
pe utilizarea factorilor climei care pentru organismul uman sînt excitanţi
naturali. Pe parcursul evoluţiei ca răspuns la acţiunea acestor factori s-au
dezvoltat şi perfecţionat diverse mecanisme regulatoare cum ar fi
sistemul de termoreglare la expunerea la frig şi supraîncălzire sau
mecanismele neuroumorale de reglare care asigură elaborarea histaminei
la acţiunea radiaţiei solare. în acest fel climatoterapia este un procedeu
biologic de stimulare a vitalităţii organismului.
Devierile periodice ale condiţiilor meteorologice şi climaterice
precum şi deplasarea în diverse zone climatice provoacă apariţia
reacţiilor de adaptare temporară sau stabilă a sistemelor responsabile de
adaptare la factorul climateric predominant. Acest proces de adaptare
include modificări morfologice, biochimice şi fiziologice specifice în

313
sistemul funcţional dominant, care asigură adaptarea urgentă la factorul
predominant (temperatură, umezeală, presiune atmosferică etc).
Acţiunea repetată sau îndelungată a factorilor climatici noi asigură
dezvoltarea adaptării perfecţionate de lungă durată a organismului. Prima
etapă de adaptare este însoţită de un şir de reacţii nespecifice, care sînt
identice după mecanismele de declanşare şi nu depind de natura fizică a
factorilor climatici. Aceste reacţii nespecifice sînt determinate în mare
măsură de intensitatea factorilor şi decurg ca reacţii stresante.
Reacţiile fiziologice la acţiunea factorilor meteorologici şi ai
climei sînt considerate ca manifestări adecvate ale proceselor de adaptare
dacă devierile unor parametri principali ai sistemelor funcţionale de la
nivelul homeostatic provoacă declanşarea proceselor de autoreglare şi în
final asigură stabilirea nivelului nou de rezistenţă faţă de aceşti factori.
în cazul cînd intensitatea factorilor climatici este extrem de exagerată,
atunci reacţiile fiziologice nespecifice (de stres) se transformă din verigă
de adaptare în verigă de patogeneză a bolilor de adaptare.
Acţiunea factorilor mediului extern asupra organismului depinde
în mare măsură de natura fizică a lor, iar răspunsul organismului la
fiecare din ei are anumite particularităţi.
Iradiaţia cosmică şi fluxul de particule elementare care pătrund
pînă la suprafaţa terestră creează un fond de iradiere ionizantă. Acest
factor al mediului natural influenţează asupra proceselor metabolice şi
mutagene în organismul uman.
Iradiaţia ultravioletă pătrunde în tegument pînă la 0,5-1 mm
provocînd un efect bactericid şi transformarea provita minei D în
vitamina D3. Iradiaţia ultravioletă stimulează excitabilitatea
terminaţiunilor nervoase şi funcţia glandelor sebacee, contribuie la
elaborarea histaminei şi a altor subs tanţe biologic active. Razele
ultraviolete modifică mediul aerian prin apariţia efectelor fotoelectrice şi
ionizante, ceea ce se manifestă printr-o influenţă secundară asupra
organis mului.
Iradierea repetată moderată stimulează activitatea sistemului
nervos şi endocrin, ameliorează reactivitatea imu- nologică, procesele
metabolice şi contribuie la regenerarea ţesuturilor.
Iradierea vizibilă a soarelui, în afara asigurării percepţiei invizibile,

314
sporeşte vitalitatea organismului. Modificarea iluminaţiei, schimbul zilei
şi nopţii capătă o importanţă condiţionată reflex pentru manifestarea
ritmurilor biologice nic- temerale şi sezoniere. Această periodicitate a
manifestărilor vitalităţii este proprie celulelor organismului şi are bază
genetică. Ritmul nictemeral ale schimbului noapte-zi coincide cu
perioadele de somn şi veghe şi influenţează asupra activităţii
organismului. La om ritmul nictemeral este propriu proceselor
metabolice, modificărilor temperaturii corpului, excitabilităţii sistemului
nervos, circulaţiei sangvine etc. încălcarea regimului de muncă şi odihnă
sau afecţiunile grave apărute în organism pot influenţa asupra ritmicităţii
proceselor vitale. Periodica nictemerală se dereglează temporar la
deplasarea individului în alt fus orar cu apariţia desincronozelor.
Modificările sezoniere sînt mai evidente la animale în comparaţie cu
omul la care se observă o simplă activare a funcţiilor endocrine, a
metabolismului, o creştere a reactivităţii generale. Vara creşte termoliza,
iar metabolismul basal se micşorează şi creşte din nou toamna. în peri-
oada caldă a anului presiunea arterială se micşorează, iar minut-volumul
cardiac creşte.
Iradiaţia infraroşie a soarelui asigură regimul termic al mediului
extern necesar pentru viaţă şi influenţează asupra termoreglării fizice şi
chimice a organismului. Temperatura înaltă a aerului provoacă dilatarea
vaselor sangvine periferice, accelerarea pulsului, creşterea minut-
volumului cardiac cu tendinţa spre micşorarea tensiunii arteriale. Fluxul
sangvin în organele interne şi ţesutul muscular se micşorează.
Excitabilitatea sistemului nervos şi secreţia glandelor digestive scad
temporar. Temperatura mică a aerului, dimpotrivă, provoacă constricţia
vaselor sangvine periferice, în special a membrelor, cantitatea de sînge
circulant se micşorează, ter- moliza la început scade. Excitabilitatea
sistemului nervos şi secreţia hormonilor cortexului suprarenalelor cresc
considerabil. La răcirea intensă creşte metabolismul şi termogene- za. în
cursul adaptării expresivitatea reacţiilor la frig scade treptat.
Umiditatea moderată a aerului provoacă umezirea tegumentului şi
a mucoasei căilor respiratoare. în condiţiile acestea frigul va contribui la
hipotermii, iar căldura, dimpotrivă, provoacă hipertermia prin
diminuarea evaporării su- daţiei.

315
 Mişcarea aerului asigură schimbul de căldură a organismului cu
mediul extern. Vîntul provoacă creşterea termo- lizei prin convecţie şi
evaporarea sudorii concomitent ac- ţionînd în calitate de excitant
mecanic. Vîntul moderat excită receptorii tegumentului şi în aşa mod
contribuie la stimularea metabolismului, iar vîntul puternic, dimpotrivă,
micşorează metabolismul. La viteza de cca 10 m/s vîntul stinghereşte
respiraţia. Vîntul în combinaţie cu frigul amplifică efectul hipotermic
prin creşterea termolizei, iar la temperatură mai înaltă de cea a corpului
diminuează iradierea căldurii.
Presiunea atmosferică şi ondulaţiile ei exercită influenţă asupra
organismului pe calea modificării saturaţiei sîn- gelui cu oxigen şi prin
acţiunea mecanică asupra receptorilor din organele cavitare şi vasele
sangvine. Creşterea presiunii atmosferice în limitele ondulaţiilor
meteorologice este însoţită de micşorarea tensiunii sistolice şi diastolice,
creşte frecvenţa pulsului, iar la micşorarea presiunii atmosferice aceste
reacţii sînt contrare. Componenţa chimică a aerului şi presiunii parţiale a
oxigenului sînt compensate în anumite limite prin modificarea activităţii
sistemului respiraţiei externe, sistemului cardiovascular şi respiraţiei
tisulare. Aero- ionii negativi şi pozitivi din atmosferă influenţează divers
asupra organismului. Aeroionii negativi uşori activează moleculele de
oxigen şi prin aceasta influenţează asupra funcţiei de respiraţie,
sistemului cardiovascular, proceselor metabolice. Ionii pozitivi,
dimpotrivă, inhibă activitatea acestor sisteme şi funcţii ale organismului.
Cîmpul de gravitaţie terestră contribuie la dezvoltarea sistemului
osteomuscular. Forţa de contracţie a miocardului şi circulaţia sangvină în
mare măsură depind de forţa de gravitaţie, care declanşează reflexele
antigravitaţionale. Magnetismul şi electricitatea pămîntului influenţează
asupra proceselor bioelectrice şi a stării funcţionale a organismului.
Perturbaţiile magnetice rapide, care apar în timpul activităţii solare
pronunţate, pot influenţa inhibitor asupra activităţii nervoase superioare.
Influenţa condiţiilor meteorologice este complexă şi include pe
lîngă elementele climaterice şi unele fenomene naturale. Influenţa
zonelor climatogeografice asupra organismului uman este determinată de
caracterul condiţiilor meteorologice locale. Persoanele care locuesc în

316
condiţiile climei de tundră, taiga şi raioanele polare sînt supuse pro-
cesului de aclimatizare în care predomină reacţiile de adaptare la frig.
Insuficienţa iradiaţiei solare şi ultraviolete a organismului parţial se
compensează în perioadele solare ale anului. Clima pădurilor şi a stepei
contribuie la adaptarea multilaterală la frig şi căldură moderată, precum
şi la modificările rapide sezoniere. Zona cu climă fierbinte contribuie la
amplificarea proceselor de termoliză, la micşorarea termogenezei şi
creşterea schimbului hidrosalin în organism. Insolarea intensivă a
organismului este compensată prin pigmentarea tegumentului. Clima
marină prin aerosolii aerului îmbogăţeşte organismul cu elemente
minerale din apa mării şi micşorează expresivitatea influenţei climei reci
şi calde asupra organismului uman. Clima de munte provoacă în primul
rînd reacţii de adaptare la presiunea atmosferică scăzută, ameliorează
funcţia respiraţiei externe, antrenează sistemul cardiovascular şi
hemopoetic. în aceste condiţii creşte treptat eficacitatea utilizării
oxigenului şi se amplifică glicoliza.
Este necesar de a îmbina efectiv procedurile climaterice cu cele
fîzioterapeutice. în acest tratament complex nu este admisă alternarea
factorilor climaterici cu factorii fizici de acţiune omogenă (de exemplu,
iradiaţia solară şi iradiaţia ultravioletă artificială), ceea ce ar asigura
supradozarea şi solicitarea organismului. Concomitent nu pot fi prescrise
proceduri cu acţiune contrară. De exemplu, băile de aer, în special iarna,
pot fi realizate cu 1-1,5 ore înaintea aplicării procedurilor calorice cu
termofori (aplicări peloidice, băii etc.). între procedurile compatibile este
necesar un interval de timp pentru recuperarea funcţiilor sistemelor
antrenate. De exemplu, între helioterapie şi procedurile fizioterape- utice
compatibile cu helioterapia este necesar un interval de 1,5-2 ore. Este
foarte raţională alternarea procedurilor cu acţiune adaptogenă cu cele de
antrenare. Eficacitatea clima- toterapiei creşte esenţial la includerea
elementelor de chi- netoterapie, în special gimnastica medicală, jocuri
sportive, plimbări, excursii, înot etc. Compatibilitatea factorilor fizici în
tratamentul complex a fost studiată de institutul de balneologie din Yalta
(fig. 44).
Formarea reacţiilor adaptive depinde în mare măsură de starea
funcţională a organismului. în această ordine de idei se poate pune în

317
discuţie, de exemplu, dependenţa adaptării oganismului la factorii
climaterici de vîrsta individului. Copiii sînt foarte sensibili la insuficienţa
şi excesul de
Aeroterapie
H
elloterapie înot (mare şl lacuri)
Băi gazoase
Băl minerale
Băi hidrosulfuroase
Băi radon
Băi aromatice şi simple
Duşuri
înot fn bazin
A [»licări peloidice
Galvanizare şi inductotermie cu peloizi
A plicări cu parafină sau ozocherită
Galvanizare, electroforeză generală
Galvanizare, electroforeză locală
Curenţi cu impulsuri de frecvenţă joasă
Electrosomn
D'Arsonval (local)
Inductotermie
Terapie de frecvenţă ultrainaltă (doze acalorice)
Terapie cu microunde
Magnetoterapie
Franklinlzare
Aeroionoterapie
Ultrasunet, fonoforeză
(radiaţie ultravioletă (doze eriteme)
Iradiaţie ultravioletă (doze suberiteme)
Iradiaţie infraroşie şi vizibilă
Iradiaţie laser
Inhalaţii
Electroaerosolterapie
Masaj
1 Gimnastica medicală
Fig. 44. Schema compatibilităţii factorilor fizici curativi

iradiere ultravioletă, iar sistemul de termoreglare nu este perfecţionat. La

vîrsta de copil, adolescent şi cea tînără reactivitatea organismului la
acţiunea factorilor climaterici de intensitate exagerată este foarte
pronunţată. Persoanele de vîrsta a treia au reactivitate scăzută, dar
concomitent se înregistrează îngustarea diapazonului de adaptare a
organismului.
în perioada desfăşurării proceselor de adaptare de lungă durată
(perfectă) organismul posedă o toleranţă sporită faţă de factorii
climaterici, iar rezistenţa generală a organismului permite utilizarea
acestor factori în calitate de mijloc de fortificare a sănătăţii, de repaus

318
efectiv, de tratament şi reabilitare medicală.

9.2. BIOCLIMA SEDATIV INDIFERENTĂ

Bioclima de cruţare corespunde regiunilor cu climă continentală
moderată sau temperată, adică zonelor de şes şi deal. Din punct de vedere
fiziologic acest tip de climă se caracterizează printr-o solicitare slabă a
sistemului nervos şi endocrin. Efectul biologic al acestui climat constă în
punerea în repaus a funcţiilor neuroendocrine ale organismului mai ales
suprasolicitat.
Bioclima sedativ indiferentă are valori maxime ale confortului
termic anual şi valori foarte reduse ale stresului pulmonar, cutanat şi
bioclimatic. Durata lunilor relaxante şi echilibrate este maximă, în
comparaţie cu alte regiuni climaterice. Aclimatizarea bolnavilor se face
uşor, liniar indiferent de sezon şi clima localităţii de origine a pacientului.
Complexul de factori climatici ai bioclimei de cruţare se
caracterizează prin valori moderate ale temperaturii aerului, ale
nebulozităţii şi precipitaţiilor, ale umezelii relative, ale duratei de
strălucire a soarelui. Vitezele vîntului sînt mici iar presiunea atmosferică
este de asemenea moderată. Acest tip de bioclimat sedativ se recomandă
în special pentru curele de odihnă, stări de convalescenţă şi neurastenii.
Indicaţiile de trimiteri la cură sînt foarte largi reco- mandîndu-se
îndeosebi persoanelor care nu pot tolera variaţii mari ale complexului de
factori climatici din cauza vîrstei, implicaţiilor fiziopatologice ale bolii,
surmenajului etc. în majoritatea staţiunilor din regiunile cu altitudini
medii cuprinse între 200 şi 800 m cu bioclimatul sedativ indiferent se
întîlnesc şi alţi factori naturali de tratament. Climatoterapia rămîne forma
principală de tratament, dar printre altele se include beneficiul terapeutic
al aeroioniză- rii negative şi aerosolilor vegetali cu efect sedativ. Astfel
se recomandă bioclima sedativă la boli ale sistemului cardiovascular şi
respirator în stadii avansate cu rezerve funcţionale scăzute, în boli
reumatismale cu potenţial evolutiv important. Printre factorii naturali cu
valoare terapeutică foarte importantă sînt salinele şi mofetele, iar în unele
staţiuni apele minerale şi nămolurile terapeutice.
Staţiuni reprezentative: Camenca, Călăraşi (R. Moldova),

319
Bălţăteşti, Slănic Moldova, Slănic Prahova, Govora, Olăneşti, Băile
Herculane, Bazna, Sovata, Moneasa, Ocna- Sugatag (România),
Mukacevo, Hmelnik (Ucraina).

9.3. BIOCLIMA TONICĂ STIMULANTĂ

Acest tip de bioclimă se datorează caracteristicilor climatice ale
munţilor. Convenţional se împarte în climatul de munte în prima treaptă
la altitudinea de 800-1500 m şi etapa de munte înaltă la altitudinea de
1500-2500 m.
Complexul de factori climatici ai bioclimatului tonisti- mulant se
caracterizează prin scăderea presiunii atmosferice şi concomitent a
presiunii parţiale a oxigenului progresiv cu altitudinea, scăderea
umidităţii absolute a aerului, scăderea temperaturii în funcţie de
altitudine, creşterea duratei de însorire şi a intensităţii radiaţiei globale,
în special, ultraviolete. în prima treaptă se adaugă şi alte elemente
climatice cum ar fi cantităţiile de precipitaţii în general mari, vitezele
vîntului crescînd odată cu altitudinea, umiditatea relativ crescută,
nebulozitatea marcată.
Efectele biologice ale acestei bioclime constă în acţiunea aerului
rece, uscat, lipsit de alergeni, dar foarte bogat în sarcini electrice
negative, care asigură integral declanşarea proceselor antialergice asupra
mucoasei tractului respirator. în condiţiile acestui climat apare
normalizarea şi echilibrarea sistemului nervos central şi vegetativ,
stimularea proceselor imunobiologice nespecifice şi a hematopoezei, a
rezistenţei la agenţii microbieni etc. Pe prim plan se manifestă
mecanismele de adaptare a organismului la hipoxia hipobarică. Pentru
menţinerea concentraţiei optime de oxigen în sînge creşte ventilaţia
pulmonară, amplitudinea şi frecvenţa cardiacă, apare mobilizarea
hematiilor din rezervele medulare şi se deschid capilare noi la nivelul
plămîni- lor, rinichilor, sistemului nervos, ceea ce în ansamblu asigură
utilizarea efectivă a oxigenului. Metabolismul tisular creşte sub influenţa
tensiunii parţiale scăzute a oxigenului şi prin răspuns la acţiunea
temparaturii mai scăzute a aerului cu antrenarea mecanismelor de
termoreglare.

320
 Efectele terapeutice ale curei în bioclimatul de munte sînt în
funcţie de altitudinea la care se află staţiunea balneară. Limita maximă a
climei terapeutice de munte este de 2000 m altitudine. în scop profilactic
şi în special pentru antrenare fizică se utilizează altitudinea pînă la 3000
m sau aşa-numita climă de munte medie. Se recomandă persoanelor cu
stări de surmenaj fizic şi intelectual, activitate în mediu cu noxe
respiratorii, tulburări de creştere la copii, tulburări funcţionale de
pubertate şi climax.
în scop terapeutic bioclimatul de munte se recomandă persoanelor
cu anemii secundare, astm bronşic alergic, hi- pertiroidic benign, boala
Basedow, rahitism, neuroastenie, traheobronşite cronice, tuberculoză de
toate tipurile (pulmonar, ganglionar, osteoarticular etc).
Contraindicaţia majoră de tratament în staţiunile aflate la peste
1000 m altitudine o constituie unele cardiorespira- torii cronice cu
decompensări, sechele de infarct miocardic, vîrsta înaintată cu marcate
tulburări de ateroscleroză, reumatismele degenerative, stări de
convalescenţă cu denutriţie importantă.
Staţiuni reprezentative: Sinaia, Borsec, Vatra Domei, Predeal, Lacu
Roşu, Cheia, Vîrful cu Dor, Peştera (România), Kislovodsk, Borjomi,
Peatigorsk, Nalcik (Rusia), Colpon-Ata, Issîk-Ata (Kîrgîstan).

9.4. BIOCLIMA EXCITANTĂ SOLICITANTĂ

Acest tip de bioclimă este caracteristic pentru regiuni cu climă
continental-temperată de stepă şi regiuni cu climă de litoral maritim.
Factorii naturali ai bioclimatului excitant- solicitant antrenează foarte
intens sistemul neuroendocrin.
Bioclimă excitantă solicitantă de cîmpie şi podişuri joase
(altitudine sub 200 m) se caracterizează prin complexul de factori
naturali cu acţiune terapeutică elementele cărora au valori medii sporite
ale temperaturii aerului (media anuală 9-10°C, ianuarie 1,5-3,5°C, iulie
23-25°C), nebulozitate redusă, durata de strălucire a soarelui este mare
(peste 2000 ore/an), umezeala relativă în jur de 75 %. Vitezele vîntului
sînt relativ reduse, precipitaţile sînt mici, iar presiunea atmosferică mare.
Efectele terapeutice ale bioclimatului de stepă se exprimă prin confort

321
termic moderat vara, chiar redus din cauza încălzirii. Stresul bioclimatic
total, care include stresul cutanat şi cel pulmonar, are valori mari. în
aceste condiţii are loc solicitarea intensă a organismului prin antrenarea
mecanismelor de termoreglare în special a celor de termoliză. Bolnavii
pierd cantităţi mari de lichide şi săruri. Mecanismele de adaptare la
bioclimatul de cîmpie sînt mai pronunţate la persoanele sosite din
localiţăţile de reşedinţă cu climat contrar, din care cauză este necesar de
a trimite bolnavi cu un potenţial biologic cît mai apropiat de normal.
Paralel cu solicitarea sistemului nervos central şi vegetativ şi a glandelor
endocrine, în procesul adaptării se includ mecanismele nespecifice, ceea
ce contribuie la creşterea capacităţii proceselor imunologice nespecifice
de apărare a organismului.
în scop profilactic bioclimatul de cîmpie se recomandă persoanelor
sănătoase cu factori predispozanţi pentru îmbolnăvire (profilaxie
primară) sau a persoanelor cu deficienţe funcţionale şi organice la nivelul
aparatului locomotor pe fond nervos hiporeactiv, cu potenţial alergic, cu
diferite tulburări metabolice etc. în scop terapeutic bioclimatul de cîmpie
se recomandă persoanelor cu afecţiuni otorinolarin- gologice repetate,
osteoporoză, boli reumatismale degenerative articulare şi abarticulare,
rahitism, sechele posttrau- matice ale aparatului locomotor, ginecopatii
inflamatoare cronice, sechele după leziuni de neuron motor periferic,
astm bronşic, bronşită şi fronşiectazie, tuberculoză extrapul- monară.
Efectele terapeutice locale constă în resorbţia exsu- datelor superficiale
subcutanate, articulare, viscerale în cazul celor stabilizate clinic.
Contraindicaţiile la bioclima de cîmpie includ: afecţiuni
respiratorii cu deficit funcţional important, boli neurologice centrale sau
periferice, focare de infecţii, hepatita cronică persistentă, boală
ulceroasă, boli endocrine pe fond hiper- funcţional, afecţiuni renale,
fibromotoză uterină, tumori benigne etc.
Staţiuni reprezentative: Cahul (R. Moldova), Amara, Lacul Sărat,
Nicolina-Iaşi, Murighiol, Băile Felix, Buziaş (România), Kuialnik,
Sergheevka (Ucraina).
Bioclima excitantă solicitantă de litoral maritim se caracterizează
prin procesul de antrenare şi călire termică a organismului datorită
posibilităţilor de aplicare a termo- terapiei constante. Complexul de

322
factori naturali cu acţiune terapeutică se caracterizează vara prin
temperatura aerului mai redusă faţă de cîmpie datorită influenţei brizei
marine. Durata de strălucire a soarelui este mai mare (cca 2400 ore/ an),
cantităţile de precipitaţii sînt mici, iar umezeala este ridicată în jur de 80
%. Presiunea atmosferică este mare. Vitezele vîntului sînt medii.
Prezenţa permanentă a vîntului în peisajul litoralului determină un
confort termic relativ redus din cauza stresului cutanat. Umezeala
accentuată provoacă stresul pulmonar. Astfel, stresul bioclimatic în
bioclima de litoral de mare este foarte pronunţat. Complexul climatic
terapeutic al litoralului este indicat în majoritatea bolilor prezentate la
bioclima de cîmpie. Sînt înregistrate efecte terapeutice la hipertensiunea
arterială de gr.I, la bonavii cu factori de risc metabolic lipidic.
Contraindicaţiile sînt asemănătoare celor prezentate la bioclima
excitantă solicitantă.
Staţiuni reprezentative : Eforie Nord, Eforie Sud, Mangalia Sud,
Techirghiol (România), Alupka, Yalta, Gurzuf, Eupatoria, Saki, Aluşta
(Crimeea), Anapa Soci, Gagra, Afon, Suhumi, Batumi (subtropica
litoralului caucazian).

9.5. TALASOTERAPIA
Talasoterapia (de la grec. thalassa — mare, therapeia —
tratament) este o metodă de climatoterapie, care în sensul larg include
aplicarea în scopul fortificării şi curaţiei diverşi factori climaterici,
balneologiei şi hidroterapeutici în staţiunile balneare de pe litoralul
maritim. în acest sens talasoterapia este o formă a climatoterapiei care
aplică, pe lîngă băile de mare, nămoluri, ape minerale şi factorii naturali
ai bioclimatului, aero- şi helioterapia. Aeroterapia pe litoralul maritim
are particularităţile sale prin influenţă asupra organismului cu prezenţa
sărurilor de mare şi aeroionilor, precum şi prin forma de organizare. în
sens mai îngust talasoterapia se reduce la băile de mare.
Băile de mare. Acţiunea fiziologică a băilor de mare asupra
organismului este determinată de prezenţa factorilor termici, mecanici şi
chimici. Influenţa termică depinde de refrigerarea corpului din cauza
temperaturii mai mici a apei mării. în funcţie de temperatura apei creşte

323
termoliza şi acţiunea fiziologică a băilor de mare. Acţiunea mecanică se
manifestă prin presiunea valurilor mării asupra corpului şi în aşa mod se
efectuează hidromasajul tegumentului cu ameliorarea elasticităţii pielii.
înotătorul se împotriveşte torentelor de apă şi valurilor, ceea ce necesită
o activitate fizică intensă. Influenţa chimică este condiţionată de conţi-
nutul de săruri în apa mării, care se sedimentează pe piele, excită
receptorii şi prelungeşte reacţiile organismului la baia de mare. Această
acţiune excitatoare depinde de componenţa calitativă şi cantitativă a apei
de mare. Ea conţine cationi de sodiu, potasiu, magniu, calciu şi anioni de
clor, brom, iod etc. Este importantă şi influenţa florii bacteriale şi a
fitonci- delor produse de algele marine. O acţiune pronunţată asupra
organismului în timpul băilor de mare are atmosfera aeriană şi radiaţia
solară, în special spectrul razelor ultraviolete, care pătrund în apă pînă la
1 m adîncime, precum şi ionizarea pronunţată a aerului. Este importantă
şi acţiunea psihoemotivă a băilor de mare.
Băile marine contribuie la antrenamentul mecanismelor
neuroumorale, cardiovasculare ale termoreglării, stimulează sistemul
simpatoadrenalinic, metabolismul energetic, funcţia respiratoare,
procesele oxidative, amplifică tonusul vital al organismului şi
capacităţile adaptive, fortifică organismul.
Reacţia organismului la baia de mare cunoaşte două faze
principale. Prima fază (refrigerarea primară) este neu- ro-reflexă şi
coincide cu răcirea bruscă a organismului. Ea se manifestă prin spasmul
vaselor sangvine profunde cu afluxul sîngelui spre organele interne,
apare contracţia fibrelor musculare netede ale pielii, adică „pielea de
găină“ (reflexul pilomotor) şi frisonul. în urma excitaţiei reflexe a
nervului vagus se reduce frecvenţa cardiacă şi ritmul respiraţiei odată cu
creşterea profunzimii inspiraţiei şi micşorarea tensiunii arteriale. Această
fază este de scurtă durată, iar la persoanele fortificate destul de
transparentă.
Faza secundă (reactivă) se manifestă prin senzaţia căldurii,
înroşirea pielii prin hiperemie. Pentru a-şi menţine echilibrul termic,
organismul se adaptează la aceste modificări prin amplificarea proceselor
de termogeneză, în special al termoreglării chimice. Respiraţia se
adînceşte şi creşte frecvenţa ei, deoarece concomitent se amplifică

324
utilizarea oxigenului pe baza ventilaţiei pulmonare. Datorită creşterii
coeficientului de utilizare a oxigenului se amplifică activitatea proceslor
oxidative. în durata mare de expoziţie a băii de mare poate apărea faza a
treia (frison secundar), care este consecinţa epuizării mecanismelor de
termoreglare. Apare pareza vaselor tegumentului, hiperemia pasivă cu
cianoză, refrigerarea bruscă şi alte fenomene patologice.
După regimul termic băile de mare se împart în:
foarte reci (mai jos de 14°C);
reci (14-26°C);
răcoroase (17-19°C);
călduroase (20-22°C);
calde (23-25°C);
foarte calde (mai sus de 25°C).
După starea bazinului acvatic băile de mare se împart în:
hidrostatice (scăldat în mare caldă şi agitată pînă la 1 bal); puţin
dinamice (agitaţia mării pînă la 1-2 baluri); dinamice (agitaţia
mării pînă la 3 baluri).
Băile de mare sînt interzise la agitaţia mării mai mare de 3 baluri
cînd înălţimea valurilor depăşeşte valoarea de 1,25 m.
Dozarea băilor de mare se realizează după valoarea solicitării
termice (în kCal/m2), iar durata băii (în minute) este determinată de
asistentă pe litoral după tabela dozime- trică conform temperaturii apei.
Băile de mare sînt prescrise bolnavilor după 3-5 zile de adaptare la
condiţiile staţiunii balneare. în cazul apariţiei reacţiilor negative de
adaptare baia poate fi indicată numai după dispariţia acestor manifestări.
Baia se combină cu înotul şi poate fi aplicată numai peste 1-1,5 ore după
ingerarea hrănii. Reacţiile bolnavilor la băile de mare sînt considerate ca
o reacţie fiziologică, fiziologică cu încordare şi patologică. Acestea pot
fi estimate prin determinarea frecvenţei pulsului, presiunii arteriale şi
ritmului respiraţiei.
Reacţia fiziologică este în limita accelerării pulsului cu 10-15% de
la valoarea iniţială (cu 6-15 bătăi), creşterii tensiunii arteriale maxime cu
5-15 mm Hg, iar cea minimă scade cu 5-10 mm Hg sau nu se modifică.
Respiraţia se accelerează cu 4-8 inspiraţii pe minut. Reacţia fiziologică
cu încordare a rezervelor de adaptare se caracterizează prin accelerarea

325
pulsului cu 20-30% (cu 15-25 bătăi), tensiunea arterială maximă creşte
cu 20-30 mm Hg, iar respiraţia cu 10-15 pe minut. Bolnavul are senzaţia
de oboseală, dispnee şi palpitaţie. Perioada de restabilire are durata de
20-30 min.
Reacţia patologică se manifestă prin accelerarea pulsului mai mare
de 30% (cu 30-45 bătăi), poate apărea aritmia. Tensiunea arterială
maximă creşte cu 40-50 mm Hg, minimală cu 10-20 mm Hg. Respiraţia
se accelerează cu 15 insp./ min. Bolnavii au senzaţia de oboseală, frison,
dispnee, palpitaţie etc. Perioada de restabilire este mai mare de 30 min.
Atestarea reacţiei fiziologice cu încordare necesită micşorarea dozei de
baie, iar a celei patologice va fi însoţită de excluderea băilor şi prescrierea
regimului sedativ.
Indicaţiile pentru băile de mare sînt determinate în dependenţă de
caracterul bolii şi condiţiile microclimatice ale mediului extern, în
special temperatura apei şi aşa- numita temperatură echivalent-efectivă
(T.E.E.), care reflectă confortul termic al pacientului în funcţie de
temperatura, umiditatea şi circulaţia aerului. Astfel, pacienţilor cu boala
hipertonică de gradul I şi II baia de mare este indicată în doza de 25
kCal/m2 la temperatura apei mai mare de 19°C şi T.E.E. mai mare de
16°C. Bolnavilor cu hipertonie de gradul IIB băile de mare li se prescriu
individual în doză de pînă la 25 kCal/m2 la temperatura apei mai mare de
21°C şi T.E.E. mai mare de 20°C.
Bolnavii cu boala ischemică a inimii pot profita de baia de mare
pînă la vîrsta de 55-60 ani, cu crize de stenocardie foarte rare şi
insuficienţă cardiovasculară de gradul I. Doza poate fi de 25 kCal/m 2 la
temperatura apei mai superioară de 19°C şi T.E.E. mai mare de 16°C.
Bolnavilor cu ateros- cleroză cerebrală baia de mare le este indicată în
stările nevrostenice, în prezenţa dereglărilor vegetative şi diencefa- lice,
dereglări metabolice şi distrofice în regiunea cervicală, toracală şi sacrală
a coloanei vertebrale. Doza optimală va fi de 25-35 kCal/m2 la
temperatura apei mai marc de 19°C şi T.E.E. mai înaltă de 16°C.
Bolnavii cu viciu cardiac de origine reumatică în remisie pot aplica
băile de mare în doze de 25-35 kCal/m2 la temperatura apei mai mare de
21°C şi T.E.E. mai înaltă de 19°C.
în cazul viciilor combinate băile de mare pot fi aplicate fără

326
exerciţii de înot.
Bolnavii cu pneumonie cronică, bronşită cronică în faza de remisie
vor aplica băile de mare în doze de 15-25 kCal/m2.
Contraindicaţii pentru băile de mare: stări febrile, acuti- zarea
proceselor reumatice, afecţiuni acute ale sistemului nervos periferic
(radiculite etc), astm bronşic cu crize frecvente, maladii renale cu
simptome de insuficienţă, epilepsie, caşexie, insuficienţe cardiovasculare
şi cardiorespiratorii, boala ischemică cu anevrism, aritmii, dereglări ale
circulaţiei sangvine craniale şi funcţiei rinichilor, ateroscleroza vaselor
creierului, astenizarea psihică etc.
Baia de aer este o procedură climaterică de expunere la aer în loc
umbrit cu scopul de fortificare sau de tratament. Băile de aer exercită o
influenţă termică asupra organismului.
Intensitatea stimulării organismului în timpul băii de aer depinde
de viteza mişcării aerului, de temperatura aerului şi umiditatea relativă.
în primul rînd se evidenţiază stimularea circulaţiei sangvine în
tegumente, activarea proceselor metabolice cu efect final sedativ, care
asigură normalizarea echilibrului dintre sistemul simpatic şi cel para-
simpatic. La sfîrşîtul curei se observă o tendinţă în favoarea vagotoniei.
Băile de aer ameliorează activitatea cordului şi proprietăţile
morfofuncţionale ale sîngelui, tonifică muşchii şi sistemul nervos,
perfecţionează mecanismele de termoreglare, amplifică rezistenţa
organismului la acţiunea nefavorabiă a mediului extern.
Baia de aer poate fi procedură indepedentă, procedură de
introducere la baia de soare sau procedură alternantă la baia de soare.
Locul aplicării procedurilor de baie de aer se numeşte aerarium.
Băile pot fi aplicate în cursul zilei, dar nu imediat după ingerarea hranei.
Durata procedurii iniţial este de 5- 10-15 min. cu creşterea treptată pînă
la 1-2 ore.
Dozarea procedurilor de bae de aer se efectuează pe bază de
determinare a valorilor parametrilor meteorologici: temperatura şi
umiditatea aerului, mişcarea aerului, radiaţia solară difuză, aeroionizarea
aerului.
Evaluarea efectului termic după senzaţia de căldură se realizează
după 3 factori: temperatura aerului, umiditatea şi viteza mişcării aerului.

327
Pe baza acestor date se determină pe nomogramă temperatura echivalent
efectivă (T.E.E.).
Conform determinărilor zona de confort pentru persoanele
sănătoase descoperite este în limitele de 17-22°C de temperatură
echivalentă. Temperatura mai mare de 23°C este zona de supraîncălzire,
iar mai jos de 17°C este zona de refrigierare. Băile de aer sînt considerate
după T.E.E. calde la temperatura mai mare de 23°C, indiferente la 21-
22°C, răcoroase la 17-20°C, reci la 17-14°C. Temperatura echivalent
efectivă poate fi modificată prin utilizarea ecranelor de protecţie în
direcţia contrară vîntului. Băile aeriene indiferente (mai mare de 20°C)
sînt prescrise bolnavilor cu forme iniţiale ale bolii hipertonice, în formele
iniţiale ale insuficienţei cardiopulmonare, nevroze, tuberculoză
pulmonară, iar în scop profilactic în predispunerile la răcire.
Băile calde ( mai mare de 23°C) pot fi prescrise bolnavilor cu
regim la pat. Băile răcoroase sînt contraindicate bolnavilor cu
insuficienţă cardiovasculară şi cardiopulmonară, reumatism, radiculită,
artrite şi afecţiuni renale.
în unele staţiuni balneare se practică expunerea îndelungată la aer
în încăperi speciale (verande, balcoane, pavilioane), care protejează de
vînt, ploae şi zăpadă. Somnul pe litorarul mării (aeroterapia marină) în
pavilioane contribuie la inhalarea naturală a aeroionilor şi aerosolilor.
Această metodă de aeroterapie este aplicată efectiv în perioada caldă a
anului în tratamentul bolnavilor cu boala hipertonică, maladii cronice ale
sistemului respirator, nevroze. în consecinţă se normalizează somnul,
dispar durerile de cap, scade tensiunea arterială, dispar crizele astmatice,
se ameliorează starea generală a bolnavilor.

9.6. HELIOTERAPIA

(de la grec. helios — soare, therapeia — tratament) este o formă

de climatoterapie, care utilizează razele solare în scop curativ şi
profilactic. Factorul principal de acţiune este energia radiaţiei
electromagnetice a Soarelui în diapazonul de 290-3000 nanometri, care
cuprinde torentul general al radiaţiei solare şi care este redusă de
atmosfera Pămîntului. Conform clasificării internaţionale această

328
radiaţie este divizată în 3 componente: ultravioletă (mai mică de 400 nm),
vizibilă (400-760 nm) şi infraroşie (mai mare de 760 nm). Radiaţia
ultravioletă se împarte în componenta de unde lungi (UV-A, 315-400
nm), de unde scurte (UV-B, 280-315 nm) şi de unde ultrascurte (UV-C,
mai mici de 280 nm). Biologic este mai activă radiaţia UV-C, care
degradează moleculele proteice şi distruge organismele vii, dar nu ajunge
la suprafaţa terestră fiind reţinută de stratul atmosferic al Pămîntului. Pe
parcursul evoluţiei organismele vii au dobîn- dit proprietatea de a se
opune parţial acţiunii nocive a dozelor mici de radiaţie UV-B.
La hotarul superior al atmosferei terestre intensitatea radiaţiei
solare (constanta solară), care este cantitatea de energie ce trece într-o
unitate de timp printr-o unitate de suprafaţă perpendiculară razelor solare
şi care se găseşte la distanţa medie de la Pămînt pînă la soare) este de
1,36 KW/ m2 (1,98 Cal/cm2/min). Intensitatea şi componenţa spectrală la
suprafaţa Pămîntului depinde de înălţimea Soarelui pe bolta cerească şi
transparenţa atmosferei. Cu cît Soarele este situat mai sus pe boltă cu atît
intensitatea radiaţiei şi cantitatea de raze ultraviolete este mai mare.
Razele solare parcurg cea mai mică cale în momentul situării Soarelui în
zenit. Această grosime a stratului aerian la nivelul mării este considerată
ca unitate a masei atmosferice. La înălţimea Soarelui cu 60° masa
atmosferei prin care trec razele solare este egală cu 1,1; la 30°C cu 2; la
0 (la răsărit şi apus de Soare) cu 35,4. Intensitatea radiaţiei solare creşte
în funcţie de altitudine, deoarece se micşorează grosimea straturilor
dense ale atmosferei. Astfel la altitudinea de 3000 m intensitatea radiaţiei
este de 1,08 KW/m2, la 4000 m — 1,16 KW/ m2, la 7500 — 1,22 KW/m2.
Acest moment este important în cazul aplicării helioterapiei în munţi.
Transparenţa aerului depinde de gradul poluării cu particule de praf şi de
apă. Vaporii de apă absorb razele infraroşii, iar particulele de praf reţin
iradiaţia ultravioletă, care în zonele industriale poate fi de 20-40%.
Razele ultraviolete nu trec prin sticla ferestrelor.
în timpul helioterapiei asupra organismului acţionează radiaţia
solară direct (radiaţia directă) sau de la bolta cerească (radiaţia difuză)
sau de pe suprafaţa diferitelor obiecte (radiaţia reflectată). Suma acestor
forme de radiaţie care cade pe suprafaţa orizontală a corpului uman se
numeşte radiaţie sumară. Radiaţia reflectată depinde de caracterul

329
suprafeţei terestre. în cazul capacităţii de reflectare mărită organismul
este supus iradierei suplimentare. Valoarea acestei capacităţi de
reflectare numită albedo depinde de lungimea de undă. De exemplu,
albedo pentru iarbă verde este pentru fluxul general al radiaţiei de 26%,
pentru razele infraroşii de 44%, pentru razele vizibile de 6%. Zăpada
reflectă fluxul general de radiaţie pînă la 85%, nisipul de rîu pînă la 29%,
apa la înălţimea Soarelui de 60 grade pînă la 5% etc.
Energia razelor infraroşii în funcţie de lungimea de undă pătrunde
în adîncul ţesutului de la 3 mm pînă la 4 cm. Razele infraroşii exercită cu
precădere acţiune calorică şi în mică măsură au o influenţă fotochimică.
Razele ultraviolete pătrund în ţesuturi la 0,5-1 mm, dar au acţiune
complexă prin modificările chimice provocate în aceste condiţii. Efectul
direct al radiaţiei ultraviolete este cel bactericid,
în timpul helioterapiei radiaţia este rezultatul acţiunii concomitente
a razelor ultraviolete şi ultraroşii asupra organismului. Radiaţia solară
generală provoacă modificări fiziologice care diferă de cele ce apar la
radiaţia în parte a diferitelor spectre. Iniţial se manifestă fenomenele
locale în formă de hiperemie cutanată, provocată de razele infraroşii şi
vizibile, iar mai tîrziu (peste 1-2 ore) apare eritemul ultraviolet. Aceasta
este o reacţie dermică (proces inflamator aseptic) la acţiunea spectrului
ultraviolet al Soarelui. O acţiune maximală o exercită razele ultraviolete
cu lungimea de undă de 254 şi 269,7 nm. Peste 3-5 zile în locul
inflamaţiei se formează un strat cornos pronunţat. Eritemul ultraviolet se
transformă în pigmentaţie (bronzare) în urma acumulării melaninei. în
acest mod creşte rezistenţa pielii la razele ultraviolete, cresc proprietăţile
de barieră şi protecţie a tegumentului. Pigmentarea pielii “poate apărea
fără eritem în cazul acţiunii razelor ultraviolete de undă lungă (300-400
nm) cînd procedurile de helioterapie sînt aplicate în regiunile nordice sau
în orele de dimineaţă la sud şi pe timp noros cînd acţionează radiaţia
difuză.
Iradiaţia solară este un remediu natural de profilaxie şi tratament a
diverselor stări patologice. Creşte capacitatea de lucru, rezistenţa la
diverse infecţii şi răcirea organismului, se produce renovarea celulelor şi
regenerarea ţesuturilor lezate.
Reacţia locală se manifestă prin mecanismul de declanşare a

330
modificărilor reflectorii în urma excitării receptorilor pielii şi a
proceselor umorale în organism. Produsele active biologic (histamina şi
substanţele histaminice), care se formează în urma dezmembrării
proteinelor, nimeresc în sînge şi sînt transportate spre organe. Includerea
acestor substanţe în transmiterea impulsurilor nervoase asigură in-
teracţiunea mecanismului umoral cu cel reflector în răspuns la aplicarea
helioterapiei. în urma acestor fenomene în organism sînt modificate
procesele imune, fermentative şi metabolice şi în cele din urmă se
reflectă asupra activităţii diferitelor sisteme fiziologice. Sub influenţa
iradiaţiei solare scade nivelul colesterinei, lipidelor în sînge şi apare
stimularea moderată a sistemului simpatoadrenalinic şi adrenohi-
pofizar, creşte reactivitatea imunologică a tegumentului şi sîngelui.
Razele solare provoacă generarea grupelor sulfhi- drile şi pe această cale
amplifică respiraţia tisulară şi contribuie la procesul de dezintoxicare a
organismului. Prin stimularea repetată a sistemelor de sinteză a
histaminazei heliote- rapia are o acţiune desensibilizatoare.
Deficitul de iradiere solară micşorează capacitatea de lucru, reţine
dezvoltarea copiilor, micşorează rezistenţa la acţiunea factorilor nocivi
şi patogeni, dereglează metabolismul calciului şi fosforului, reţine
regenerarea ţesutului osos, stabilitatea smalţului dentar, se complică
evoluţia bolilor cronice.
Aplicarea helioterapiei se realizează ţinînd cont de sensibilitate,
care creşte în cazul absenţei îndelungate a insola- ţiei organismului, în
unele boli (exemă, dermatoze, boli ale ficatului etc), utilizarea
îndelungată a unor medicamente (sulfanilamide, chinină, remedii cu
arseniu sau fier etc.), precum şi în perioada de primăvară. Razele
ultraviolete influenţează asupra organismului şi în cazul cînd doza este
mai mică decît cea eritemică deoarece în aceste condiţii modificările
metabolice din organism apar drept răspuns la acţiunea cuantelor de
energie absorbite.
în funcţie de condiţiile de insolare băile de soare se împart în băi
sumare, băi difuze şi băi de radiaţie atenuată. Se deosebesc băi generale
şi locale. în timpul băilor generale de radiaţie sumară pacientul este
iradiat cu lumină directă a spectrului solar integral. O variaţie de iradiere
solară generală sînt băile intermitente. în această variantă timpul iradierii

331
bolnavului se fracţionează în 2-3 perioade cu durata de 10-20 min., ceea
ce asigură o acţiune de cruţare asupra organismului.
Băile generale cu iradiere atenuată pot fi efectuate sub tendă sau
ecrane, care micşorează intensitatea radiaţiei solare.
Băile generale cu radiaţie difuză sînt efectuate prin excluderea
acţiunii directe a razelor solare. în acest caz bolnavul este iradiat de razele
de iradiaţie difuză care au acţiune suplă şi de cruţare prin excluderea sau
limitarea efectului termic al razelor solare ditecte. Efectul biologic al
razelor ultraviolete în aceste cazuri poate fi comparat cu cel al radiaţiei
solare directe.
în băile locale se iradiază numai unele zone ale corpului
(„gulerului“,,,brîului“ etc.). Aceste băi sînt prescrise în scopul de a limita
solicitarea organismului şi de a acţiona maximal asupra segmentelor
lezate ale zonelor reflexogene. He- lioterapia locală poate fi aplicată
anterior curei de baie generală.
Băile de soare se pot aplica şi în varianta concenrării radiaţiei cu
ajutorul reflectoarelor sau oglinzilor de diverse construcţii. Reflectorul
lui Buhman are un dispozitiv special, care pune în mişcare oglinzile cu
oscilaţii pînă la 120 pe minut. Aceste reflectoare asigură iradierea
intermitentă cu raze solare concentrate. Intensitatea energiei solare în
timpul aplicării razelor concentrate depinde de numărul oglinzilor
incluse, de intensitatea radiaţiei solare directe, de distanţa de la reflector
pînă la pacient.
Băile de soare sumare sînt dozate în calorii sau în doze biologice
(biodoze). De regulă, sînt aplicate trei regimuri de iradiaţie solară. Doza
iniţială, convenţional numită curativă, este de 5 cal/cm2, sau 200 (kJ /m2,
adică 1/4 de biodoză.
în regimul N1 cu solicitare mică (de cruţare) peste fiecare 2 zile se
adaugă cîte 5 cal/cm2 şi în final menţionăm doza maximală de 20 cal/cm2
(800 kJ/m2). Procedurile sînt efectuate prin expunerea la soare în primele
ore ale dimineţii şi în orele după masă de obicei prin metoda intermitentă,
în acest fel încărcarea calorică e mai mică, organismul suportă mai uşor
procedura. Băile de soare vor fi de radiaţie ultravioletă diminuată şi
difuză. în ziua a cincea este prescrisă odihna.
în regimul N2 cu solicitare moderată la doza iniţială de 5 cal/cm2

332
în fiecare zi se adaugă încă 5 cal/cm2 pînă la doza maximală de 40 cal/cm2
(1600 kJ/m2). Ziua a şaptea este zi de odihnă.
în regimul N3 de acţiune la doza iniţială de 5-10 cal/cm2 în fiecare
zi se adaugă cîte 5-10 cal/cm2 pînă la doza maximală de 60-80 cal/cm2
(2400-3200 kJ/m2).
în cazul sensibilităţii sporite a pielii la radiaţia ultravioletă doza
iniţială trebuie să fie mai joasă, iar ridicarea dozei se face cu precauţie.
Este necesar calculul timpului de expunere a bolnavului la soare pe
parcursul zilei inclusiv îmbrăcat în haine. Se ştie că hainele confecţionate
din mătase permit trecerea razelor ultraviolete în valoare de 30-60%, din
in, celofibră, satin pînă la 10%, iar hainele din fibră sintetică de la 30 pînă
la 77%. în zilele de excursii şi plimbări băile solare sînt excluse.
Principiile de aplicare ale helioterapiei sînt identice, indiferent de
zona climaterică. Băile de soare sînt aplicate în poziţie culcat pe banchetă
cu capul la umbră şi cu protejarea ochilor cu ochelari antisolari. Iradierea
nu poate fi efectuată pe nemîncate sau imediat după masă. Este interzis
cititul şi somnul în timpul iradierii solare. Băile de soare pot fi combinate
cu exerciţii fizice sau jocuri sportive cu solicitare medie. în munţi este
foarte esenţială protejarea ochilor contra razelor ultraviolete, în special a
celor reflectate de suprafaţa omătului.
Helioterapia în perioada rece a anului sau în zilele cu vînt se
efectuează în încăperi speciale numite aerosolarii sau aerocabine.
Helioterapia nu poate fi aplicată în ziua procedurilor cu raze
ultraviolete artificiale, iradiere generală cu soliux. îmbinarea
helioterapiei cu aplicări de nămol, ozocherită şi parafină se realizează
prin succesiunea acestor proceduri după băile de soare. Intervalul dintre
băile de soare şi procedurile fizioterapeutice trebuie să fie mai mare de 2
ore.
Reacţia bolnavului la băile de soare este controlată prin senzaţiile
subiective (durere de cap, senzaţia de căldură etc) şi observaţiile clinice
(paloare, eritem, dispnee etc), precum şi prin explorări funcţionale
(determinarea tensiunii arteriale, pulsului, frecvenţei respiraţiei etc.).
Printre simptomele de suprasolicitare în primul rînd se evidenţiază
eritemul pronunţat. în acest caz băile de soare sînt stopate pînă la de
dispariţia acestor simptome, iar regiunile tegumentului cu eritemul

333
accentuat sînt tratate cu alcool şi se acoperă cu vaselină. Suprasolicitarea
poate avansa pînă la starea de insolaţie (helioză), care se caracterizează
prin dereglarea stării funcţionale a sistemului nervos central şi sistemului
de termoreglare în urma hipertermiei (senzaţia de surmenaj, cefalee,
ameţeală, greaţă, zgomote auriculare etc). în aceste cazuri iradierea este
imediat întreruptă cu transferarea bolnavului într-un loc umbrit şi
răcoros. Se aplică comprese cu apă rece pe regiunea capului şi a inimii,
se asigură ventilaţia corpului etc. Dacă helioza este profundă, atunci se
recurge la injectarea soluţiei fiziologice de clorură de sodiu intravenos
sau subcutanat, iar în caz de necesitate sînt administrate remedii
cardiotonice sau este efectuată lăsarea de sînge. Insolaţia poate fi
preîntîmpinată prin menţinerea strictă a principiilor de aplicare a băilor
de soare, care sînt recomandate şi persoanelor sănătoase în calitate de
procedeu de profilaxie şi fortificare a organismului.
Helioterapia este indicată în cazul de hipovitaminoză D, bolile
tegumentului (pilodermie, psoriasm etc.), plagă atonică, ulcere, fractură
osoasă cu reţinerea consolidaţiei, leziuni cronice ale aparatului
locomotor, radiculite, afecţiuni ale aparatului cardiovascular (boala
ischemică a inimii, boala hipertonică gr. IIA), insuficienţa valvulelor
mitrale de origine reumatică, miocardiodistrofia cu insuficienţă nu mai
mare de gr. I, tuberculoză pulmonară cu evoluţie lentă (pe fundalul
preparatelor antibacteriale), nefrită cronică fără hipertensiune pronunţată
şi insuficienţă renală, unele forme de nevroză etc. Pentru persoane cu o
vîrstă de peste 55 ani helioterapia se aplică numai în regim de cruţare.
Iradierea locală în doză de 20 cal/cm2 este prescrisă bolnavilor cu
sensibilitatea generală pronunţată la razele solare. Indicaţiile pentru
iradierea locală a zonei lombare sînt: sechele ale glomerulonefritei acute
sau cronice în stadiul remisiei nestabile în absenţa hipertensiei arteriale.
După cîteva proceduri de iradiere locală se poate trece la iradierea
generală.
Iradierea locală mai intensă (40-80 cal/cm2) este indicată
bolnavilor cu radiculită sacrolombară sau toracocervi- cală de diversă
etiologie în remisie. Iradierea cu impulsuri de lumină solară concentrată
este aplicată predominant în cazul bolilor sistemului nervos periferic
(nevralgie, radiculită, toracocervical şi sacrolombar, nevrită etc.) în

334
stadiul de evoluţie cronică sau subacută.
Helioterapia este contraindicată în toate maladiile în stadiu acut
sau în perioada acutizării, hemoragii, caşexie, neoplasme, tuberculoză
pulmonară în evoluţie, aterosclero- ză pronunţată, stenocardie, boala
hipertonică de gr. IIB-III, insuficienţe cardiovasculare de gr. II-III, astm
bronşic cu crize repetate, boli sistemice ale sîngelui, lupus eritematos,
malarie, hemofilie, hipertiroidism şi alte afecţiuni endocrine
caracterizate prin hiperfuncţie.

10.7. SPELEOTERAPIA

Speleoterapia (lat. spelunca — peşteră, cavernă, şi grec. therapeia

— tratament) este o metodă de tratament prin plasarea bolnavilor timp
îndelungat în condiţiile de microclimat al peşterilor, minelor de sare,
grotelor etc. Utilizarea terapeutică empirică a microclimatului de peşteră,
de grotă sau de salină este atestată în secolul trecut (Italia) şi în special
după observaţiile efectuate în minele de sare. în mina Wieliczka
(Polonia) s-a constatat absenţa îmbolnăvirilor de bronşită cronică şi astm
la minerii cu experienţă şi vindecarea rapidă a acestor boli la persoanele
angajate. Ameliorarea pînă la dispariţie a crizelor de astm s-a constatat
la persoanele bolnave în timpul retragerii lor în peştera Klutter
(Germania) la adăpost de bombardament în perioada primului şi al doilea
război mondial. Recunoaşterea pe plan european şi organizarea studiilor
sistematice ale efectului curativ al microclimatului principalelor grote şi
saline (tab.8) s-au efectuat în ultimele trei decenii.
Particularităţile microclimatului depind de caracterul încăperilor
subterane. Microclimatul de „salină“ sau de „grotă“ se caracterizează
prin constanţa parametrilor fizici de temperatură şi presiune a aerului, de
componenţă ionică şi gazoasă, umezeală relativ mică, ionizare sporită
negativă, prezenţa aerosolilor de sare, radioactivitate pronunţată (în
peştere), absenţa florii bacteriale şi a alergenţilor. De exem-

335
 Tabelul 8.
FACTORII CURATIVI AI MICROCLIMATULUI SALINELOR Şî A GROTELOR EUROPENE
Localitatea Factorii Indicaţii Anul
curativi explorării
1 2 3 4
Austria Temperatura +20"C, umi- Maladii 1955 ocnă
ditatea 75%, conţinutul cu ale sistemului mare de
bioxid de carbon, respirator clorură de
sodiu
Bulgaria Umiditatea 75-98%, Maladii 1979
grotă hidrocarbonat de calciu, ale sistemului
radioactivitate respirator
Azerbaidjan Umiditatea 40-60%, aero- Maladii ale siste- 1980
ocnă soli de clorură de sodiu mului respirator
Georgia Umiditate mare, radioac- Afecţiuni ale sis- 1978
grotă tivitate, hidrocarbonat de calciu ternului cardio-
vascular şi res-
pirator
Italia Temperatură ridicată, Afecţiuni ale apa- 1871
grotă hidropatie, nămol radioactiv râtului locomotor
Localitatea Factorii Indicaţii Anul
curativi explorării
1 2 3 4
Germania Temperatura + 10°C şi Maladii ale siste- 1942-
grotă, +46°C, umiditatea 80%, mului respirator 1945
ocnă radioactivitate, hidro- carbonat şi aparatului locomotor
de calciu
România Temperatura + 13°C, urni- Maladii ale siste- 1975
ocnă ditatea 60-80%, aerosoli de mului respirator
clorură de sodiu
Rusia Temperatura +19°C, aero- Maladii ale siste- 1980
ocnă soli de clorură de sodiu mului respirator
Polonia Temperatura +22°C, aero- Maladii ale siste- 1958
ocnă soli de clorură de sodiu mului respirator
Kîrgîstan Umiditatea 40-60%, aero- Maladii ale siste- 1981
ocnă soli de clorură de sodiu mului respirator
Ucraina Temperatura +23°C, aero- Maladii ale siste- 1968
ocnă soli de clorură de sodiu mului respirator
Ungaria Temperatura +12°C, umi- Maladii ale siste- 1954
grotă ditate 99%, hidrocarbo- nat de mului respirator
calciu
Cehia, Temperatura +9°C, radio- Maladii ale siste- 1955
Sîovakia activitate, ionizare pronunţată mului respirator
grotă
Tabelul 8.
piu, pot fi indicaţi parametrii climatici ai salinei „Solotvino“ (Ucraina).
Secţia de tratament a acestei saline este situată în mina de sare N8
la adîncimea de 300 m, adică cu 16,5 m mai jos de nivelul mării şi în aşa
mod presiunea atmosferică constituie 98-101 kPa (750-775 mm Hg).
Aerosolii clorurii de sodiu au concentraţie de 2-5 mg/m3 cu dimensiunile
particulelor pînă la 3 microni (70-80%). Cantitatea de particule cu
sarcină negativă şi pozitivă în aerul salinei constituie 9-10000 la cm3 de
aer. Umiditatea relativă în încăpere constituie 40-60%, temperatura 23-
24°C, curenţii de aer cu viteze reduse practic insesizabile nu depăşesc
valoarea de 0,2 m/s. Presiunea parţială a oxigenului (20,7%) şi
bioxidului de carbon (0,03%) nu se deosebeşte de cea atmosferică,
deoarece salina este supusă ventilării forţate. Fondul de zgomot nu
depăşeşte nivelul de 25 decibeli. în acest fel bioclimatul de salină are un
caracter sedativ de cruţare cu valori foarte reduse ale indicilor de stres.
Microclimatul de saline exercită o acţiune stimulatoare asupra
funcţiei sistemului respirator şi cardiovascular, asigură declanşarea
proceselor antiinflamatoare, hiposensibi- lizatoare şi apariţia efectului
spasmolitic. Procesele metabolice oxidoreductive se ameliorează, iar
funcţia glicocorticoi- dă a cortexului suprarenalelor creşte şi în aşa fel
se echilibrează conţinutul electrolitic al mediului intern al organismului.
Inspiraţia aerosolilor cu conţinut de clorură de sodiu, magniu,
calciu etc., precum şi cu ioni de Na+, Ca2+, Mg2+, NC03 în mare măsură
exercită o influenţă pozitivă asupra sistemului respirator şi
cardiovascular. Bolnavii cu dereglări ale respiraţiei în foarte scurt timp
îşi revin sub influenţa microclimatului de saline, deoarece conţinutul de
bioxid de carbon şi al oxigenului în peşteră este mai mare decît în aerul
atmosferic din exterior. în cazul astmului bronşic se normalizează sau se
ameliorează indicii respiraţiei externe. Sub influenţa primelor proceduri
la bolnavii cu astm bronşic sau cu bronşită cronică se pot observa accese
de astmă,

309
 creşterea numărului de raluri sonore în plămîni şi micşorarea
penetraţiei bronşilor. Peste o săptămînă aceste fenomene dispar complet
odată cu ameliorarea evidentă a stării generale a bolnavilor.
Normalizarea funcţiei cortexului suprarenalelor şi a
metabolismului hidrosalin asigură micşorarea treptată a tensiunii
arteriale la bolnavii cu boala hipertonică de gradul I-II.
Efectul cumulant al factorilor microclimatului de saline
ameliorează starea clinică a bolnavilor, în special astmatici prin rărirea
sau dispariţia crizelor de astm, reducerea tusei şi dispneei, îmbunătăţirea
stării psihofiziologice şi reducerea medicaţiei.
Acţiunea curativă a speleoterapiei în cazul bolii astmatice este
considerată ca rezultatul întreruperii stimulului patogen, absent în aerul
salinelor. Prin aceasta se pun în repaus suprarenalele, receptorii şi se
inhibă producţia de prostaglandine.
Nu este exclusă şi valoarea normalizării ritmului circa- dian,
denaturat la astmatici, şi în general tendinţa tonusului vegetativ de a
trece de la tropotrop spre normal.
Metodologia de tratament diferă în ceea ce priveşte durata
expunerii bolnavilor într-o zi în salină. De regulă, tratamentul se aplică
în cursul dimineţii. Bolnavul este plasat timp de 2-3 ore, iar în minele de
sare pînă la 12-16 ore pe zi în peşteră sau grotă. Durata curei este de la
2-3 săptămîni pînă la 1-3 luni.
Speleoterapia este indicată bolnavilor în stare preast- matică, cu
astm bronşic alergic şi atopic cu evoluţie uşoară sau medie şi cu
insuficienţă respiratorie de gradul I-II, cu bronşite cronice, cu boala
hipertonică de gradul I şi IIA.
Contraindicaţiile tratamentului în minele de sare includ
tuberculoza în toate formele, infecţiile, reumatismul, cola- genozele,
insuficienţa cardiacă, cordul pulmonar cronic decompensat, neoplaziile
pulmonare, afecţiunile renale, boala ulceroasă, hepatitele.
 CUPRINS

CUVÎNT ÎNAINTE ........................................................................ 5

CAPITOLUL I
BAZELE REABILITĂRII MEDICALE ........................................ 7
Fazele şi etapele reabilitării.................................................. 11
Formele de reabilitare .......................................................... 13
Perspectivele de dezvoltare
a reabilitologiei şi importanţa specialităţii ........................... 16

CAPITOLUL II
INTRODUCERE ŞI ASPECTE
GENERALE PRIVIND MECANISMUL
DE ACŢIUNE A FACTORILOR FIZICI ..................................... 18
Fizioterapia şi mijloacele fizioterapeutice ........................... 18

CAPITOLUL III
ELECTROTERAPIA .................................................................... 27
Noţiuni generale ................................................................... 27
Metode curative prin aplicarea curentului continuu . . . . 31
3.1. Galvanizarea ............................................................... 31
3.2. Electroforeza medicamentoasă ................................... 41
Electroterapia cu curent de impulsuri (şoc)
de frecvenţă joasă şi sonoră ................................................. 52

315
 3.3. Electrosomnul ............................................................. 53
3.4. Electroanalgezia prin impulsuri de scurtă durată ... 57
3.5. Electroanalgezia centrală ............................................ 60
3.6. Diadinamoterapia ........................................................ 62
3.7. Amplipulsoterapia ....................................................... 71
3.8. Terapia prin curent interferenţial ................................ 78
3.9. Electrostimularea ........................................................ 82
3.10. Electrodiagnosticul.................................................... 94
3.11. Curenţi stohastici(fluctuorizare).............................. 101
Metode curative prin aplicarea curentului
de frecvenţă înaltă .............................................................. 105
3.12. Curentul d’Arsonval................................................ 105
3.13. Tratamentul cu curent de frecvenţă
supersonică................................................................. 111
Tratamentul cu cîmp electric .............................................. 112
3.14. Franklinizarea ......................................................... 112
3.15. Tratamentul cu frecvenţă foarte înaltă .................... 114
Tratamentul cu cîmp magnetic . .... ................................... 126
3.16. Magnetoterapia de frecvenţă joasă .......................... 126
3.17. Inductoterapia ......................................................... 128
Tratamentul cu cîmp electromagnetic
de frecvenţă foarte înaltă .................................................... 133
3.18. Tratamentul cu unde decimetrice „lungi“ ............... 134
3.19. Tratamentul cu unde decimetrice „scurte“ .............. 139
3.20. Tratamentul cu unde milimetrice ............................ 143

CAPITOLUL IV
FONOTEPVPIA ......................................................................... 145
4.1. Vibroterapia .............................................................. 145
4.2. Terapia ultrasonoră ................................................... 146

CAPITOLUL V
TERAPIA CU AER IONIZANT ................................................ 158
5.1. Aeroionoterapia......................................................... 158
5.2. Aerosoli şi electroaerosoliterapia .............................. 161
5.3. Oxigenoterapia .......................................................... 165
CAPITOLUL VI

316
FOTOTERAPIA ........................................................................ 168

6.1. Tratamentul cu radiaţie infraroşie ........................... 168

6.2. Tratamentul cu radiaţii vizibile ............................... 171
6.3. Tratamentul cu radiaţie ultravioletă ........................ 173
6.4. Tratamentul cu radiaţie laser ................................... 185

CAPITOLUL VII
HIDROTERAPIA ...................................................................... 188

7.1. Bazele fiziologice ale hidroterapiei ......................... 190

7.2. Metodele de aplicare
şi tehnica procedurilor hidro terapeutice ...................... 200
7.2.1. Afuziunile ...................................................... 200
7.2.2. Fricţiunile .................................................... 203
7.2.3. Comprese ..................................................... 205
7.2.4. Cataplasmele.................................................. 208
7.2.5. împachetări .................................................... 209
7.2.6. Duşurile ......................................................... 211
7.2.7. Băile medicinale ............................................ 218

CAPITOLUL VIII
BALNEOLOGIA ....................................................................... 231

A. Apele minerale .......................................................... 232

8.1. Băile minerale ........................................................... 237
8.2. Băile de radon ........................................................... 243
8.3. Băile gazoase ............................................................. 244
Băile cu bule de bioxid de carbon .............................. 245
Băile cu bule de oxigen.............................................. 247
Băile de azot .............................................................. 248
Băile cu aer ............ ................................................... 249
8.4. Aplicarea internă a apelor minerale .......................... 250
Apele hidrocarbonate ................................................. 251
Apele de clor .............................................................. 252
Apele sulfatate ........................................................... 253

317
 Apele cu componenţă complexă................................. 253
Apele oligometalice.................................................... 254
Apele sulfuroase ......................................................... 255
B. Peloidoterapia.............................................................. 256
8.5. Aplicările peloidice ................................................... 265
8.6. Peloidoterapia intracavitară....................................... 268
8.7. Băile cu soluţii peloidice ........................................... 268
C. Utilizarea termoforilor naturali
în scopuri curative .............................................................. 271
8.8. Ozocheritoterapia ...................................................... 271
8.9. Parafinoterapia .......................................................... 273
8.10. Psamoterapia. . .... .................................................. 275

CAPITOLUL IX
CLIMATOLOGIA MEDICALĂ ................................................ 279
9.1. Mecanismele fiziologice ale climatoterapiei ........... 280
9.2. Bioclima sedativ indifirentă ...................................... 287
9.3. Bioclima tonică-stimulantă ....................................... 288
9.4. Bioclima excitantă-solicitantă ................................... 290
9.5. Talasoterapia ............................................................. 292
9.6. Helioterapia .............................................................. 298
9.7. Speleoterapia ............................................................. 306

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .................................................. 311

ABREVIERI 313
c
Fig. 17. Varia(ia curenţilor stohastici. a) — curent alternativ simetric;
b) — curent alternativ asimetric; c) — curent redresat

Sînt aplicate 3 forme de variaţii ale curentului:

1) alternativă, care se manifestă prin variaţia simetrică a tensiunii
electrice, dar cu modificarea haotică a frecvenţei şi amplitudinii (fig. 17,
a);
2) parţial redresate, în care frecvenţa şi amplitudinea ondulaţiilor
se modifică de asemenea dezordonat, dar în una din direcţii oscilaţiile nu
ating valoarea maximală (fig. 17 b);
3)redresate, care se reprezintă ca curent continuu pulsativ cu
modificări rapide ale amplitudinii şi frecvenţei (fig. 17 c).
Metoda utilizează ondulaţiile tensiunii în spectrul sonor, adică
modificarea asimetrică a frecvenţei oscilaţiilor în limitele de la 100 pînă
la 2000 Hz, tensiunea de la 0 pînă la 100 V şi densitatea curentului pînă
la 3 mA/cm* 1 2 3.