PNEUMOTERAPIA

REFERAT

PNEUMOTERAPIA
 Este o metodologie care se adreseaza atat mecanismului respirator intern, cat si extern, in
functie de sistemul utilizat.

1
 Se bazeaza pe proprietatile si modul de actiune a aerului comprimat sau rarefiat, utilizate in
camere pneumatice sau prin intermediul unor aparate pneumatice.
 Sedintele de terapie cu aer comprimat sau rarefiat sunt precedate de aerosoloterapie cu
diferite substante medicamentoase.
 Efectele aerului comprimat si rarefiat sunt multiple, actionand asupra: mecanismului
respirator, schimburilor gazoase, aparatului circulator

1. Testul de efort cardiopulmonar (TECP)

 Este o investigație complexă utilizată pentru a evalua capacitatea de efort a persoanei

investigate prin studiul concomitent al funcțiilor cardiacă , pulmonară , metabolică și
musculoscheletală .
 În acest mod, se poate identifica pricipala cauză ce determină intoleranța sau dispneea de
efort, simptom frecvent întâlnit atât la pacienții cu afectare cardiovasculară , cât și la cei
cu afectare pulmonară sau metabolică .
 Foarte frecvent etiologia dispneei de efort este mixtă – patologie cardiacă, pulmonară
sau musculoscheletală coexistentă.
 Analiza concomitentă a funcției cardiace, pulmonare, musculoscheletale, coroborată cu
informații indirecte privind posibile afectă ri metabolice sau hematologice oferă date
precise, reproductibile, legate de interacțiunea dintre ventilație, schimbul pulmonar de
gaze, sistemul cardiovascular și musculoscheletal.
În timpul testului de efort cardiopulmonar (TECP), utilizând un cicloergometru sau banda
rulantă , pacientul respiră într-un sistem închis, medicul urmă rindu-i simptomatologia la efort. De
asemenea, se monitorizează electrocardiograma (ECG), tensiunea arterială , precum și consumul
de oxigen (VO2), producția de CO2 (VCO2), parametrii ventilatori și saturația O2.
În acest mod, testul de efort cardiopulmonar este deosebit de util în identificarea cauzelor
principale ale intoleranței la efort și, totodată , în monitorizarea progresiei bolii și evaluarea
ră spunsului la tratamentele medicale și de reabilitare cardiopulmonară oferind informații utile
despre prognostic.

 
2. Indicațiile testului de efort cardiopulmonar:

 determinarea cauzei și severită ții dispneei de efort, intoleranței la efort sau hipoxemiei
induse de efort
 evaluarea capacită ții de efort și a prognosticului în diferite patologii, inclusiv insuficiența
cardiacă
 evaluarea riscului complicațiilor perioperatorii (chirurgie toracică , cardiacă sau generală )

2
  detectarea precoce și stratificarea riscului de boli cardiovasculare, pulmonare, pulmonare
vasculare și de tulbură ri musculoscheletale
 monitorizarea ră spunsului la tratament (medical sau program de reabilitare cardiacă sau
pulmonară )
 monitorizarea pregă tirii fizice individuale în reabilitare, în medicina preventivă și
sportivă
 evaluarea afectă rii capacită ții de efort în medicina muncii
 
Contraindicațiile testului de efort cardiopulmonar sunt reprezentate, în principiu, de
contraindicațiile testului de efort clasic:
 sindroame coronariene acute (infarct miocardic recent, angor instabil)
 stenoza aortică severă
 aritmii cardiace cu istabilitate hemodinamică
 insuficiența cardiacă decompensată
 hipertensiune pulmonară
 miocardită acută sau pericardită acută
 endocardită
 blocuri atrioventriculare
 hipertensiune arterială severă
 incapacitatea de a efectua test de efort (obezitate extremă , deficiențe fizice, mentale)
 suspiciunea de disecție de aortă
 

3. Dispozitive pentru efctuarea testului de efort cardiopulmonar:

Cum se desfă șoară testul cardiopulmonar?

1. Stabilirea indicației, de regulă în urma unui consult cardiologic, pulmonar, de medicină
internă , de medicină sportivă sau de reabilitare cardiopulmonară .
2. Evaluarea pre-test – este important ca înainte de efectuarea testului, atât pentru siguranța
desfă șură rii, cât și pentru corecta interpretare a testului, să fie studiat istoricul medical al
pacientului, inclusiv datele imagistice și de laborator: radiografie pulmonară sau tomografie
computerizată pulmonară , analizele de laborator (hemograma, glicemie, hormoni tiroidieni, etc.).
3. Examen clinic cardiologic – mă surarea tensiunii arteriale, ECG, ecocardiografie care să
excludă afecțiunile ce contraindică efectuarea testului de efort.
4. Testul de efort propriu-zis (cicloergometru/banda adaptată ) care se desfă șoară în prezența
medicului specialist cu parcurgerea urmă toarelor etape:
 etapa de repaus (2-3 min) – masură torile inițiale, ECG repaus, adaptarea respirației la
mască , efectuarea spirometriei inițiale;
 etapa de efort fă ră rezistență (2-3 min) – această etapă reprezintă principala linie de bază
cardiopulmonară și metabolică ;
 etapa de efort incremental cu creșterea efortului la cicloergometru cu 5-25 W/min (6-10
min) – regulile de oprire sunt similare cu cele ale testului ECG de efort
 etapa de recuperare (3-5 min) – pedalare fă ră sarcină

3
5. Interpretarea datelor cardiologice și, ulterior, pulmonare cu recomandă rile aferente în echipa
multidisciplinară .
Parametrii monitorizați în timpul testului de efort cardiopulmonar sunt reprezentați grafic
sincron pe 9 paneluri standardizate.
 

Procedura se realizează pe un covor rulant (bandă rulantă) sau bicicletă staționară

(medicinală). Pacientul respiră printr-o mască (sau o piesă bucală) și i se monitorizează, în
timpul efortului (a cărui intensitate va crește constant), simultan, ritmul cardiac, tensiunea
arterială și dinamica gazelor respiratorii (oxigen și dioxid de carbon), relația dintre
acestea și relația lor cu frecvența cardiacă și ventilația pulmonară.
 

4. Testul de mers:

Este o proba clinica simpla, usor de efectuat, bine tolerata de pacientii cu boli cardiace si
pulmonare moderat- severe. Testul de mers 6 minute este a masura a capacitatii functionale a
individului si constitue un factor predictor pentru morbiditatea si mortalitatea prin boli
cardiopulmonare
 
Cum se efectueaza testul de mers 6 minute?
 Testul masoara distanta parcursa de un pacient in acest interval de timp
 Pacientul este rugat sa mearga timp de 6 minute pe un plan plat, in ritmul propriu, fara
impuneri de viteza
 La final se noteaza distanta parcursa in metri (sau in numar pasi), precum si aparitia unor
simptome ca: fatigabilitate sau dispnee. Se poate folosi si monitorizarea saturatiei
oxigenului prin pulsoximetrie
 Testul este o alternativa fiabila pentru proba de efort la bicileta sau covor rulant, care nu
poate fi sustinuta de anumiti pacienti (in special varstinicii)
Indicatii
 Pentru a masura statusul functional (capacitatea de efort): insuficienta cardiaca, boli
vasculare, boli pulmonare, fibroza chsitica
 Predictie a spitalizarii si decesului prin: insuficienta cardiaca, BPOC sau hipertensiune
pulmonara
Contraindicatii
 Angina instabila sau infarct miocardic in luna anterioara testului
 Frecventa cardiaca de repaus > 120 bpm (tahicardie de repaus)
 Tensiune arteriala sistolica > 188mmHg
 Tensiune arteriala distolica > 100 mmHg

4
5. ASTMUL BONSIC – definitie si administrare
Astmul este o afecțiune pulmonară cronică , des întâlnită , care în momentele acute produce
dificultă ți respiratorii ocazionale. Astmul afectează persoanele de toate vârstele, cu o frecvență
mai mare în copilă rie, dar poate să apară și la adulți.

Astmul este o afecțiune de lungă durată a că ilor respiratorii superioare. Acestea suferă o
inflamație permanentă care, în anumite situații, poate îngreuna respirația. Căile respiratorii
devin atât de înguste, încât aerul nu se mai poate mișca liber. În momentele acute, respirația
este șuieră toare, uneori, însoțită de o stare de panică și de o scă dere a saturației de oxigen din
sânge.
Boala nu are un remediu, dar există soluții care pot ameliora rapid simptomele, în fazele acute,
astfel că , în perioadele de acalmie, se elimină complet manifestarea suferinței, iar viața celor
suferinzi este normală . 

Cauze și factori de risc

Există o serie de factori care sunt considerați ca fiind declanșatori ai crizelor acute de astm. Una
dintre cele mai simple soluții, prin care suferința este ținută sub control, este evitarea acestora.
Aceștia sunt cei mai comuni declanșatori ai crizelor de astm:
1. Alergiile - sunt considerate principala cauză a crizelor de astm. Peste trei sferturi din
persoanele care au astm sunt alergice la acarieni, polen, mucegaiuri, pă r de animale,
excremente de gândaci.
3. Unele alimente și aditivi - sunt al doilea factor declanșator al crizelor de astm. Alergiile
alimentare pot provoca reacții minore sau severe, care să pună viața în pericol. În cazul
persoanelor care au alergii, astmul face parte din reacțiile severe care pun viața în pericol.
Cele mai frecvente alimente asociate cu simptomele alergice sunt: ouă le, laptele de vacă ,
arahidele, nucile, soia, grâul, peştele, creveții și crustaceele, unele fructe, dar și
conservanții alimentari, în special bisulfitul de sodiu și de potasiu, metabisulfitul de sodiu
și de potasiu și sulfitul de sodiu, care sunt utilizați, în mod obișnuit, în procesarea sau
prepararea alimentelor.
4. Astmul poate fi indus de exerciții fizice. Peste jumă tate din persoanele care au astm pot
face o criză acută după ce fac sport. Simptomele apar la 15-30 de minute după
antrenament și dispar în urmă toarele 30-60 de minute. Mai rar, un atac de astm poate să
apară la câteva ore după antrenament. Efectuarea unor exerciții mai lente și progresive
poate preveni crizele astmatice.
5. Arsurile la stomac severe și astmul bronșic merg mână în mână . Majoritatea celor care au
astm au extrem de frecvent arsuri gastrice severe. Boala de reflux gastroesofagian este un
factor declanșator pentru crizele de astm. Acizii din stomac pot irita esofagul și,
ocazional, pot ajunge la nivelul mucoaselor că ilor respiratorii, ceea ce duce la o criză
acută de astm.
6. Oamenii care fumează sunt mai predispuși să facă astm. Astmaticii care fumează
agravează simptomele și pot avea crize puternice și dese. Se bă nuiește că femeile care
fumează în timpul sarcinii pot crește riscul copilului de a face astm.

5
 7. Sinuzita și alte infecții respiratorii ale că ilor superioare provoacă indirect inflamații la
nivelul mucoaselor, ceea ce produce mai mult mucus, factor declanșator pentru o criză
astmatică .
8. Unele medicamente pot crește sensibilitatea că ilor respiratorii și producția de mucus.
Acestea sunt: aspirina, unele medicamente cu efect antiinflamator (ibuprofen) și beta-
blocante (utilizate pentru tratarea bolilor de inimă , a tensiunii arteriale crescute și a
glaucomului).
9. Vremea umedă , rece și schimbă rile bruște de temperatură , precum și umiditatea excesivă
pot provoca un atac astmatic. Emoțiile puternice și stresul, dar și anxietatea, plânsul,
strigă tele, stresul, furia, chiar și râsul puternic pot provoca crize de astm.

Simptomele astmului
Persoanele cu astm prezintă simptome atunci când că ile respiratorii se îngustează , se inflamează
și când apare mucus în exces.
 tuse seacă sau productivă , mai ales noaptea;
 respirație șuieră toare;
 respirație scurtă , sacadată ;
 senzație de presiune și compresie toracică , însoțită de durere;
 dispnee și senzație de sufocare.

O criză severă de astm are urmă toarele simptome:

 învinețirea buzelor;
 nivel scă zut de vigilență , confuzie, somnolență severă , leșin;
 respirație foarte dificilă ;
 puls accelerat;
 anxietate severă asociată dificultă ților de respirație;
 transpirație.
Un astmatic știe ce are de fă cut imediat ce apare o criza acută , pentru a preveni episoadele severe
și pentru a menține astmul sub control.
Tipuri de astm

Diagnostic și tratament
Anamneza, testele și unele investigații pot pune diagnosticul de astm. În funcție de aceste date,
se poate stabili și tipul de astm.
Examenul fizic este esențial. Anamneza și eventualele alergii, erupții sau factori care
declanșează episoadele alergice sunt importante pentru un diagnostic corect. Simptomele din
timpul crizelor sunt un alt element esențial în diagnosticare.

Spirometria este un test simplu de respirație, care mă soară cât de mult aer expiră pacientul și în
cât timp, fiind folosit pentru a aprecia nivelul de obstrucție a că ilor respiratorii. La aceasta se
adaugă testele specifice pentru alergii și debitul de vârf, o analiză ce mă soară cât de amplă este
capacitatea pulmonară .
Testul de oxid nitric expirat evaluează cantitatea de oxid azotic din respirație. Nivelul acestuia
este ridicat dacă sunt inflamate că ile respiratorii.

6
La aceste teste se pot adă uga radiografiile pulmonare, o investigație a sinusurilor și verificarea
existenței polipilor nazali (uneori responsabili pentru dificultă țile de respirație și o cauză ce
favorizează crizele de astm).
Investigațiile pot cuprinde și o evaluare gastro-intestinală , în condițiile în care boala de reflux
gastroesofagian poate declanșa crize astmatice.
Ritmicitatea și intensitatea simptomelor și a crizelor vor determina tipul bolii astmatice.
Tratamentul
Este unul preventiv, care urmă rește tratarea simptomelor și prevenirea crizelor. Medicamentele
pot ajuta bolnavii să iasă rapid din fazele acute. Tratamentul este de lungă durată și include
inhalatoare cu substanțe ce relaxează că ile respiratorii. Sunt folosite, în principal,
bronhodilatatoare cu acțiune îndelungată . La acestea se adaugă antialergice și preparate care au
ca efect fluidizarea mucusului din că ile respiratorii. Uneori, se folosesc și corticosteroizi orali, ce
reduc inflamația mucoaselor. Tratamentul este individualizat.
O parte importantă din tratament cuprinde medicația pentru prevenirea sindromului de reflux
gastroesofagian și a stresului și anxietă ții, suferințe care pot declanșa crize severe de astm.

6. AEROSOLI
Starea de aerosol este rezultatul combinarii unui mediu gazos ("faza dispersanta") cu o substanta
solida sau lichida, foarte fin dispersata ("faza dispersa").
Tratamentele cu aerosoli se aplica pe cale orala sau nazala, individual sau colectiv.
In functie de originea si modul lor de formare, aerosolii se clasifica in :
Aerosoli naturali
Se gasesc in aerul atmosferic si se formeaza prin :
 pulverizarea naturala a apei marii sub actiunea valurilor (aerosoli marini)
 capacitatea de absorbtie, pe care o prezinta unele substante volatile (rasini, polen) din
mediul natural (aerosoli de padure)
Prezenta aerosolilor explica multe dintre efectele terapeutice favorabile ale climatului maritim,
montan si de padure.
Aerosoli artificiali
Sunt produsi prin dispersia unor substante sau solutii medicamentoase, cu ajutorul unor
aparate :
 cu aer comprimat si dispozitiv filtrant (in general scoase din uz)
 cu ultrasunete cu frecventa de 1-3 milioane oscilatii/secunda.
Indicatii:
 afectiuni oto-rino-laringologice :
 sinuzita fronto-maxilara acuta si cronica
 amigdalite acute si cronice
 rino-faringite
 laringo-traheite
 afectiuni bronho-pulmonare :
 bronsite acute si cronice
 astm bronsic
 bronsiectazii

7
  abces pulmonar
 pneumoconioze

7. OXIGENOTERAPIA – definitie si administrare

Oxigenoterapia reprezintă administrarea de oxigen pe cale respiratorie pentru combaterea stă rii
de hipoxie.
Hipoxia este o condiție patologică și reprezintă scă derea cantită ții de oxigen în țesuturi. Poate fi
determinată de scă derea oxigenului alveolar, diminuarea hemoglobinei, tulbură ri în sistemul
circulator.
În condiții normale, saturația oxigenului în sângele periferic este de 96 – 98 mmHg. 

Oxigenoterapia este indicată în cazurile în care saturația oxigenului în sângele periferica, iar
pacientul pă strează automatismul mişcă rilor respiratorii și nu necesită ventilație mecanică .

Tipuri
În funcție de condiții și perioada în care este necesară administrarea de oxigen, oxigenoterapia
poate fi:
 Oxigenoterapia administrată în condiții de ambulator
 Oxigenoterapia administrată în condiții speciale (în cadrul îngrijirilor paliative,
pentru reabilitare pulmonară , etc.)
 Oxigenoterapia administrată în cazul exacerbă rilor bronhopneumopatiei cronice
obstructive
 Oxigenoterapia de scurtă durată în cazul afecțiunilor acute
 Oxigenoterapia de lungă durată în cazul bolilor cronice.
Indicații
 Hipoxii circulatorii: insuficiență cardiacă , edem pulmonar acut, infarct miocardic
acut
 Insuficiență respiratorie acută şi cronică
 Afecţiunile respiratorii: astm bronșic , pneumonii,boli obstructive cronice
 Leziuni toracice
 Stă ri de șoc
 În anestezia generală
 Complicații post operatorii
 Pneumotorax
 Stă ri febrile
Materiale necesare 
 Sursa de oxigen – care poate sa fie un tub de oxigen medical sau un tub de la o reţea de
distribuire a oxigenului medical din spital (stație centrală , microstație sau butelie de
oxigen). Pentru racordare, se va folosi un debitmetru şi un umidificator.
 Materiale sterile pentru administrare: canule nazale (narine), sondă nazală  de unică
folosință , mască de oxigen (când necesarul de oxigen este mare), ochelari de oxigen (!
cortul de oxigen sau izoletă pentru copii nu se mai utilizează din cauza riscului crescut de
incendiu). Pentru nou nă scuții hipoxici se utilizează  incubatorul.
 Barbotor steril

8
 Apă distilată sterilă
 Leucoplast
 Foarfeca
 Tă viţa renală
 Materiale pentru spă larea mâinilor
 Recipient pentru colectarea deșeurilor