SUPORT DE CURS

Terapia ocupaţională

Rodica Iordache

Pentru uzul intern al școlii

2020

1
Motto: “Să recunoşti deficienţa unui individ este bine,
să-i ameliorezi starea sau să-l vindeci este mult mai bine,
să-l redai vieţii sociale este totul”

Pearl Buck

2
Cuprins

I. Locul şi rolul terapiei ocupaţionale în cadrul kinetologiei şi al recuperării medicale ............ 3

II. Bilanţul clinic al restantului functional pentru prescrierea terapiei ocupaţionale ................. 18
1. Etapele procesului de terapie ocupaţională ........................................................................ 18
2. Planul de tratament ............................................................................................................ 19
3. Tratamentul si reevaluarea ................................................................................................. 20
4. Evaluarea in terapia ocupationala ...................................................................................... 21
III. Tehnici folosite în terapia ocupaţională................................................................................ 26
1. Stadiile tratamentului: ........................................................................................................ 26
2. Obiectivele terapiei ocupaţionale şi modalităţi de abordare terapeutică............................ 28
3. Modalităţi de abordare terapeutică..................................................................................... 29
4. Alegerea mijloacelor de tratament ..................................................................................... 32
5. Metodele terapiei ocupaţionale .......................................................................................... 33
IV. Terapia ocupaţională în diverse afecţiuni ale aparatului locomotor..................................... 39
1. Evaluarea deficienţelor fizice în terapia ocupaţională ....................................................... 39
V. Terapia neurosenzorială ........................................................................................................ 45
VI. Particularităţi ale terapiei ocupaţionale la copii ................................................................... 49
VII. Terapia ocupaţională în bolile cardiovasculare .................................................................... 50
VIII. Terapia ocupaţională la bolnavii cu afecţiuni ale aparatului respirator................................ 58
IX. Terapia ocupaţională în bolile psihice .................................................................................. 60
X. Teoria ocupaţională în recuperarea vârstnicilor .................................................................... 64
Bibliografie ................................................................................................................................... 68

3
 I. Locul şi rolul terapiei ocupaţionale în cadrul kinetologiei şi al
recuperării medicale

Noţiuni introductive
Munca este considerată ca fiind o activitate conştientă a omului, îndreptată spre realizarea
unui anumit scop. "Punând în mişcare organele corpului său şi mijloacele de muncă, omul
acţionează asupra naturii ... îşi cheltuieşte forţa fizică şi intelectuală şi transformă obiectele şi
forţele naturii în produse necesare pentru satisfacerea multiplelor şi variatelor sale trebuinţe."1
Tot mai multe ştiinţe colaborează în prezent pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii omului.
Dintre acestea amintim: ştiinţele socio-umane (economice şi politice), unele discpline ca
psihologia socială, ergonomia, terapia ocupaţională, ergoterapia şi studiul muncii, în a căror
componente se include şi îngrijirea sănătăţii populaţiei.
Sănătatea omului, deziderat de care depinde însăşi calitatea vieţii, este domeniul de studiu
şi activitate al multor ştiinţe, în principal al celor medicale şi sociale întrucât "crearea de resurse
sporite necesare progresului societăţii rămâne dependentă şi de o creştere numerică a forţei de
muncă."2
Accidentele de muncă, accidentele rutiere, condiţiile de viaţă, stress-ul, bolile, conflictele
armate prezente în unele zone ale lumii, determină creşterea, din ce în ce mai mare a numărului
de persoane cu handicapuri de diferite feluri (în întreaga lume).
În prezent, invalidul sau handicapatul, care era considerat subiect de caritate sau/şi
filantropie, trebuie tratat ca oricare om valid, cu perspectiva reluării locului în societate, prin
participare activă, chiar productivă acolo unde este posibil.
Sănătatea, concepută ca o stare dinamică, este expresia relaţiilor interne, concrete ale
organismului cu mediul ambiant, pe linia realizării unui echilibru activ cu acesta sau, altfel
exprimat, este capacitatea de a răspunde la modificările acestuia printr-o adaptare
corespunzătoare."1
Pentru realizarea acestui echilibru, a stării de sănătate, pe lângă măsurile profilactice şi
curative se impun măsurile de recuperare a capacităţii de muncă a celor care din anumite motive
devin invalizi (deficienţe congenitale, deficienţe dobândite în cursul vieţii). Recuperarea prezintă
un aspect umanitar, dar şi un caracter economic, prin faptul că tot ce se investeşte în scopul

1
Dicţionar de economie politică, Editura Politică, 1974, pag. 496
2
Ergoterapia - organizare, finanţare, desfăşurare. Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14
1
Ergoterapia - organizare, finanţare, desfăşurare. Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14

4
recuperării invalidului şi reintegrării lui în comunitatea productivă, se compensează ulterior sub
forma creşterii potenţialului uman. Recuperarea este un proces continuu, începând de la patul
bolnavului până la reîntoarcerea acestuia în muncă.2 Lumea medicală caută căi de recuperare a
forţei de muncă, procesul fiind foarte complex, dictat de interesele personale ale subiecţilor
respectivi, cât şi de interesele societăţii, necesitatea şi importanţa muncii fiind imperativul
comun.
Complexul de acţiuni şi practici adoptate în direcţia recuperării deficienţelor, indiferent
de natura acestora, poartă denumiri diferite, cu toate că urmăreşte acelaşi scop comun. Astfel,
termenul de reabilitare este folosit de anglo-americani, iar cei de readaptare şi reeducare sunt
folosiţi în ţările francofone. Dar, indiferent de terminologia folosită, activitatea de recuperare în
esenţă urmăreşte refacerea deficientului şi transformarea sa într-un membru activ al comunităţii
în care trăieşte. Procesul complex desfăşurat în acest scop este continuu, el finalizându-se odată
cu încadrarea subiectului recuperat într-o ocupaţie, de preferinţă remunerată.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt căi de obţinere a acestui proces, cunoscute de
mult timp şi care se bazează pe conceptul că cel mai bun doctor pe care n-il oferă natura este
activitatea, munca. Caracterul terapeutic al muncii este recunoscut de foarte mult timp, iar în
acest domeniu munca este considerată metodă de tratament.
Diferenţa între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea formelor, în
mărimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode care urmăresc ca bolnavul,
prin îngrijire medicală să depăşească stadiul de infirmitate şi să poată deveni folositor lui şi
societăţii.
Terapia ocupaţională urmăreşte stimularea interesului bolnavului pentru activităţi
oarecare, evidenţiindu-se în acest context playterapia, artterapia, cultterapia, kinetoterapia, etc.
Ergoterapia are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate, exercitate prin
reinserţie profesională şi socială a bolnavului. Printre activităţile frecvent adoptate de către
bolnavii cu afecţiuni de lungă durată sunt: ţesutul covoarelor, confecţionarea articolelor de
croitorie, broderie, activităţile zootehnice, agricole (legumicultura, floricultura şi pomicultura),
etc. Acestea, prin stimuli corespunzători, urmăresc să trezească interesul pentru muncă, pentru
formarea unor stereotipuri dinamice, iar mai apoi să conducă la o recuperare socială.
Recuperarea în cadrul ergoterapiei are un sens mai larg, incluzând aplicarea procesului medical
cu finalitate socială în toate unităţile sanitare şi de asistenţă socială, scopul medical fiind cel
iniţial, iar efectul activităţii de muncă fiind considerat cel mai fiziologic şi eficace mijloc
terapeutic.
Pornind de la constatarea că inactivitatea prelungită duce la pierderea capacităţii de efort
şi a aptitudinilor psihomotorii, organizarea timpului liber al bolnavilor face ca, după aplicarea
tratamentului medical şi ergoterapeutic, reluarea muncii să fie posibilă fără dificultăţi importante
de ordin fizic şi psihic. În această idee, încă din perioada spitalizării, bolnavii trebuie să fie
pregătiţi pentru activitatea profesională practicată (înainte de îmbolnăvire) sau dacă acest lucru
nu este posibil, trebuie să fie reorientaţi şi iniţiaţi în alte profesii accesibile stării lor actuale.
În cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, recuperarea stării de sănătate este
primordială, dar nu trebuie neglijat scopul economic care de asemenea are o mare importanţă
prin:
- reducerea perioadei de readaptare la procesul muncii;
- reducerea numărului de zile de concediu medical;

2
Copenhag 1963 - al IX-lea Congres Internaţional al "Societăţii de Recuperarea a Deficienţelor"

5
 - valoarea bunurilor materiale produse în timpul spitalizării (conduce la îmbunătăţirea
condiţiilor de spitalizare a bolnavilor, dar şi cei în cauză, în afara obţinerii instruirii sau
reprofesionalizării pot obţine un venit din valorificarea muncii prestate).
Se poate afirma că munca dirijată şi supravegheată medical, în cadrul terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei, are atât efecte morale cât şi materiale.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat mai ales în cadrul profilelor
tradiţionale care sunt psihiatria şi unităţile recuperatorii pentru handicapaţi motori, dar pot fi
extinse ca metode terapeutice şi la alte profile ca: neurologie, geriatrie, medicină internă (cu
excepţia spitalelor de urgenţă), cât şi în unităţile de ocrotire socială. Atât terapia ocupaţională cât
şi ergoterapia au la bază realitatea handicapului. Şcolarizarea, inserţia profesională şi socială a
persoanelor deficiente se sprijină pe rezultatele reeducării, pe gradul de autonomie dobândit.
Ideea care conduce acest proces nu constă numai în a-l reintegra pe deficient în societate
ci în a-l împiedica să iasă din ea, dificultatea fizică nu trebuie să-l excludă din comunitate.
Experienţa dobândită în aceste domenii terapeutice se impune a fi cunoscută de către toţi
cei implicaţi în recuperarea capacităţii de muncă, atât sub aspectul factorului uman cât şi sub
aspectul factorului economic pe care îl determină.
În realizarea obiectivelor terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt numeroase aspecte ce
trebuiesc cunoscute şi dezvoltate, cel mai important fiind introducerea lor în toate unităţile de
recuperare indiferent de profilul medical al acestora.
Aspectele implicate, cele interdisciplinare, problemele specifice fiecărei specialităţi, de
ordin fiziologic şi fiziopatologic, posibilităţile de adaptare ale bolnavului la efort, metodele
kinetoterapiei folosite nu sunt simple şi necesită cunoaşterea lor aprofundată.
O altă problemă a domeniului este cea a pregătirii specialiştilor pentru unităţile sanitare
de profil, care să conducă la creşterea interesului şi valorii acestor metode terapeutice.
Crearea unităţilor sanitare şi de asistenţă socială de profil, care să asigure condiţiile
necesare de tratament şi timpul necesar pentru formarea unor deprinderi corespunzătoare unor
munci adecvate invalizilor cu anumite specificităţi sunt necesare, dar în egală măsură depind de
posibilităţile economice, de finanţare, mai greu de realizat în prezent.
Unităţile de profil existente în domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, au stabilite
metode de finanţare, organizare şi desfăşurare specifice, iar instituţiile de stat şi particulare
trebuie stimulate să accepte şi să încurajeze încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap,
pregătite pentru exercitarea unor munci adecvate posibilităţilor lor.

Scurt istoric

Metode cu orientare “ocupaţională” se foloseau încă din antichitate. Valoarea medicală a

muncii a fost subliniată la chinezii antici, apoi de către medici de seamă ai antichităţii precum
Herodicos, Hipocrate, Galenos. Pitagora recomanda formule muzicale calmante, relaxante sau
stimulatoare. Erasistrate asocia mijloacele terapeutice naturale cu muzica, exerciţiile fizice,
dansul, băile şi dieta. Grecii şi egiptenii antici au remarcat influenţa divertismentelor (muzică,
dans, pictură) asupra spiritului şi organismului uman, în tratamentul bolilor psihice. Acestea
induceau suferinzilor linişte, bucurie, speranţă şi mulţumire. Se poate spune că originea
ergoterapiei şi terapiei ocupaţionale se află în trecutul îndepărtat. Cu mult timp înainte, rolul
terapeutic al mişcării a fost formulat de Herodicos, al cărui principiu terapeutic avea la bază
gimnastica. Sollea, un alt medic al antichităţii, spunea că un medic complet nu trebuie să ignore
rolul gimnasticii. Pe parcursul istoriei, pe măsură ce civilizaţia a evoluat, forma organizată a
terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a fost instituită prin înfiinţarea aşezămintelor spitaliceşti
6
pentru bolnavii psihici. Phillipe Pinel, în “Tratat Privind Tratamentul Moral al Demenţei”
(1791), menţionează folosirea unor activităţi lucrative în vindecarea bolnavilor psihici. Benjamin
Ruch (1798), în America, exprimă acelaşi punct de vedere cu a renumitului psihiatru francez
Pinel, care în 1809 a publicat “Tratat Medico-Filosofic asupra Alienării Mintale”. În acel tratat,
Pinel critică practica epocii de punere în lanţuri sau a maltratării bolnavilor psihici, recomandând
“exerciţii ale corpului sau recurgerea la o muncă mecanică: lege fundamentală a oricărui spital de
alienaţi”. Metodele recomandate de acesta au fost puse în aplicare în spitalul Salpêtrière, iar
Benjamin Ruch le introduce în spitalul din Pensylvania. J.C. Tissot, renumit chirurg, precizează
indicaţiile şi modalităţile de reducere a deficienţelor aparatului locomotor prin mii de jocuri,
ocupaţii sau meşteşuguri, în lucrarea intitulată “Gimnastica medicală şi chirurgicală” (1780). În
secolul al XIX-lea, în Anglia şi S.U.A., aceste idei au fost puse mai activ în practică. În acest
sens se remarcă Adolphe Mayer, la cercetările căruia a contribuit semnificativ soţia sa, Pary
Petter Brooks, care este considerată prima asistentă socială. Aceasta recomanda o înţelegere
socială mai largă şi o cercetare mai amănunţită a cauzelor bolilor în familie şi societate.
Clifford Beers, care el însuşi a suferit mai multe episoade psihotice şi a fost tratat în
spitale psihiatrice, s-a preocupat de studiul şi ameliorarea situaţiei bolnavilor psihici,
condamnând metodele folosite atunci în spitalele respective, în lucrarea “Raţiuni care te
descoperă pe tine însuţi”. Beers a promovat ideea creării instituţiilor civilizate de astăzi şi a
psihiatriei “extra muros”, care include psihiatria preventivă şi reguli de igienă mintală.
Extinderea procedeelor propuse de cei amintiţi are loc în toată lumea. Se organizează
asociaţii internaţionale între care Federaţia Internaţională de Terapie Ocupaţională (1951), au loc
cursuri, conferinţe, apar publicaţii, dând amploare acestui mod de terapie.
În perioada ce a urmat primului război mondial, în Europa s-a dezvoltat continuu
ergoterapia, din necesitatea tratării şi reeducării răniţilor şi invalizilor de război. În 1935, în
Anglia şi Danemarca, s-au pus bazele unor şcoli pentru pregătirea specialiştilor în acest domeniu.
Ulterior importanţa terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a crescut, în paralel înmulţindu-se şcolile
de ergoterapie în care se pregătesc cadrele specializate pentru toate domeniile medicinii.
Apariţia psihiatriei ştiinţifice în ţara noastră a dus şi la apariţia terapiei ocupaţionale şi
ergoterapiei. Unităţile de psihiatrie organizate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX în România, aveau în împrejurimi mari suprafeţe agricole pentru activităţile
terapeutice prin muncă. Cele mai renumite sunt: spitalele din Iaşi, Sibiu, Târnăveni, Sighet,
Oradea, Lugoj, Jimbolia-Timiş, Craiova, Bucureşti.
Aşa cum am mai amintit, terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat şi organizat în
principal în cadrul spitalelor de psihiatrie dar nu sunt excluse nici alte profile în care spitalizarea
este de lungă durată, iar recuperarea nu este întotdeauna posibilă, uneori bolnavul fiind nevoit a
se reorienta profesional.
Perfecţionarea acestor metode terapeutice, cum este şi firesc, se datorează unor şcoli cu
tradiţie în domeniu şi unor specialişti de renume, de asemenea unor reglementări prin acte
normative.
Termenul de “ocupational therapy”, introdus de E. Barton (New York, 1915), este
adoptat de ţările de limbă engleză, iar cel de “ergoterapie”, propus de E.C. Reil în 1914, în ţările
francofone (provine din limba greacă - ergon=muncă).
La noi, cele două noţiuni sunt preluate diferenţiat, motivaţia constând în modul diferit de
organizare şi desfăşurare. Astfel, specialiştii definesc terapia ocupaţională ca fiind metoda
terapeutică cu semnificaţie mai largă, în care se includ activităţi variate, al căror scop nu este
obligatoriu de realizare a unor bunuri materiale.

7
 Ergoterapia este considerată de aceeaşi specialişti în domeniu, ca fiind metoda care are şi
un scop productiv, cu valoare materială bine definită.
Dintre cei mai renumiţi specialişti în ţara noastră, amintim: Cl. Baciu, E. Berlescu, P.
Brânzei, C. Ionescu, Al. Popescu, V. Predescu.
În general toţi specialiştii sunt de părere că tratamentul bolnavilor prin cele două metode
depinde în mare măsură de natura afecţiunii, durata ei şi scopul urmărit.
Există şi situaţii când activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie se suprapun,
parţial sau total, datorită modului de organizare, desfăşurare şi posibilităţile de finanţare. În alte
situaţii însă, deşi au puncte comune, se diferenţiază clar. Unul din aspectele de diferenţiere,
prezentate pe larg de Al. Popescu în volumul “Terapia ocupaţională şi ergoterapia - de la
eficacitate terapeutică, la eficienţă economică” este chiar cel economic. Autorul consideră terapia
ocupaţională ca o metodă terapeutică care include şi aspecte ale muncii şi pregătirii pentru
muncă, activitate finanţată de la bugetul de stat, prin intermediul unităţilor sanitare sau de
asistenţă socială. Ergoterapia se desprinde, după opinia aceluiaşi autor, îmbrăcând o formă
distinctă în cadrul intreprinderilor instituţionalizate. În acest cadru, ergoterapia poate fi
autofinanţată, îşi poate acoperi cheltuielile în totalitate sau parţial, prin venituri proprii, realizate
din activităţi de întreţinere, în ateliere, în ferme, etc.
În concluzie, complexul îngrijirilor medicale se traduce prin măsuri de recuperare a
bolnavului, menite să asigure întoarcerea acestuia la viaţa normală, la integrarea lui în societate.
Terapia ocupaţională poate fi socotită o primă etapă în care se urmăreşte restabilirea
capacităţii funcţionale, iar ergoterapia, o metodă specifică readaptării socio-profesionale a
bolnavului.
Terapia ocupationala are drept scop ajutorarea oameniilor sa isi recastige independenta in
majoritatea ariilor de existenta; aceasta terapie imbunatateste abilitatile cognitive, fizice si
motrice ale persoanelor cu dizabilitati si contribuie la cresterea increderii de sine si la
reintregrarea socială a unui individ.
Terapia este ramură a medicinei care studiează mijloacele şi metodele de tratament
al bolnavilor. ”Terapia ocupaţinală este forma de tratament care foloseşte activităţi şi metode
specifice pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea individului de adesfăşura activităţi
necesare vieţii, de a compensa disfuncţii şi de a diminua deficiente fizice”.
Terapia ocupaţională are o mare varietate de înţelesuri, astfel:
-Terapia ocupaţională este o profesie care ajută o persoană cu incapacitate să-şi câştige
potenţialul maxim pentru independenţă şi productivitate în propria viaţă.
-Terapia ocupaţională îndrumă indivizii să se ajute singuri, să facă ce este necesar cu ce pot .
-Terapia ocupaţională este arta practică de a promova independenţă funcţională prin utilizarea
activităţilor vieţii zilnice şi/sau modificând echipamentul sau mediul, când este necesar.
-Terapia ocupaţională foloseşte „activităţi pentru creşterea şi restaurarea stării fizice şi psihice
ale unei persoane la nivel funcţional necesar vieţii cotidiene”.
-Terapia ocupaţională este terapia care ajută o persoană să se adapteze mediului, sau adaptează
mediul pentru nevoile unei persoane, astfel încât aceasta să devină capabilă să-şi desfăşoare viaţa
cu demnitate şi respect desine.
-Terapia ocupaţională este o profesie pentru sănătate care contribuie la independenţa fizică şi
emoţională ca şi la starea de bine a individului – stare ce se realizează prin utilizarea
unor activităţi selectate.
-Terapia ocupaţională promovează calitatea vieţii restaurând, reîntărind şi crescând participarea
indivizilor la activităţile necesare vieţii.

8
-Terapia ocupaţională este o „terapie funcţională” având ca obiectiv
educarea pacientului la cel mai înalt nivel funcţional posibil care să-i permită să efectueze toate
activităţile vieţii acestuia. Acest obiectiv se poate atinge prin trei direcţii de lucru:
 adaptând activităţile individului în aşa fel încât „să facă” ce ar trebui„cu ce poate”;
 adaptând mediul înconjurător la deficientul funcţional al pacientului;
 adaptând meniera unei persoane de a realiza o sarcină

Principii în terapia ocupaţională

Noţiunea de „ocupaţie” nu se referă strict la serviciul pe care-l are un individ.Terapia
ocupaţională înţelege prin:
Ocupaţie - o sumă de activităti din cele mai variate domenii pe care individul le realizează în
cursul zilei şi care dau înţeles vieţii lui.Aceste activităţi se referă:
-autoîngrijirea zilnică;
-munca;
-activităţi educaţionale;
-activităţi de divertisment în timpul liber;
-hobby-uri;
-alte activităţi.
Cel care indică şi efectuează terapia ocupaţională trebuie să ofere următoarele servicii:
1.Evaluarea capacităţii funcţionale a subiectului, a restantului funcţional.
2. Evaluarea mediului de viaţă, acasă şi la locul de muncă.
3. Programe de asistenţă terapeutică/recuperare atât cu metode specifice, cât şi ajutătoare.
4.Recomandarea şi antrenarea pacienţilor în utilizarea unor echipamente adaptative care
înlocuiesc sau ajută funcţiile pierdute.
5.Instruirea familiei şi îngrijitorilor asupra modului de ajutor pe care trebuie să-ldea pacientului.
6.Sprijinul şi asistarea efectelor emoţionale, sociale, cognitive cauzate de boli şi traumatisme.
7. Cunoştinţele asupra creşterii şi dezvoltării copilului şi a perturbărilor tardive determinate de
abaterile de la dezvoltarea normală.
De metodele terapiei ocupaţionale beneficiază următoarele cazuri:
-bolnavi neurologici;
-bolnavi cu artropatii cronice inflamatorii , degenerative etc.;
-cei cu sechele posttraumatice;
-bolnavi cardiopulmonari;
-bolnavi cu probleme de sănătate mintală;
-bolnavi cu probleme de comportament, cu probleme cognitive;
-bolnavi cu afecţiuni senzoriale;
-amputaţi;
-arşi;
-pacienţi cu probleme: dependenţi de droguri, alcool, cu abuzuri alimentare-copii cu
tulburări de dezvoltare neuromusculară;
-vârstnici cu sindromul de decondiţionare fizică.
Terapia ocupaţională are trei preocupări esenţiale:
 evaluarea
 tratamentul
 consultaţa

9
 Evaluarea pacientului cuprinde:
- încadrarea în cele trei grupe:- infirmitate- incapacitate- handicap
- evaluarea mediului: acasă, la locul de muncă, la şcoală, agreement.
În faza evaluări se recomandăn tratamentul.
Consultanţa – terapeutul oferă indicaţii, sfaturi, programe pacienţilor şi instituţiilor în
scopul creării de oportunităţi pentru ca aceştia să-şi desfăşoare viaţa cât mai corect posibil, din
punct de vedere fizic şi psihic.

Definirea termenilor. Rolul terapiei ocupaţionale.

În fiecare etapă a vieţii, în viaţa fiecărui individ, există activităţi (ocupaţii) optime pentru
menţinerea stării de sănătate şi pentru societate. Rolul terapiei ocupaţionale constă în:
-evaluează tipurile de activităţi ocupaţionale trecute şi prezente, pe care le poate executa
individul;
-identifică disfuncţiile privind activităţile ocupaţionale;
-identifică comportamentele disfuncţionale din gestică şi impactul lor asupra activităţilor
ocupaţionale;
-remediază sau compensează disfuncţiile din activităţile ocupaţionale şi din gestică;
-facilitează sau structurează schemele de mişcare din activităţile ocupaţionale, în funcţie de
vârstă şi de rolul pe care îl are de îndeplinit pacientul în viaţa zilnică.
Pentru a-şi îndeplini obiectivele, terapia ocupaţională utilizează teste standardizate,
observaţia clinică şi activităţile practice. Performanţa ocupaţională este capacitatea individului de
a realiza sarcinile cerute de rolul său, raportat la etapa de dezvoltare. Rolul ocupaţional
se referă la noţiunile de preşcolar, şcolar, angajat, casnic, pensionar.
Activităţile ocupaţionale cuprind:
-autoîngrijirea: hrănire, îmbrăcat, pieptănat, manipularea obiectelor, mobilitatea;
-munca: îndeletniciri legate de îngrijirea casei şi a familiei;
-educaţia: activităţi şcolare şi educaţionale;
-joaca (pentru copii-joaca; pentru adulţi – sporturi, hobby-uri, activităţi sociale) şi activităţile
recreative.
Componentele performanţei ocupaţionale sunt:
-schemele comportamentale învăţate care compun şi fundamentează activităţile ocupaţionale ale
individului;
-schemele de mişcare care stau la baza gesturilor ce compun activităţile ocupaţionale.
Terapia ocupaţională este definită ca fiind forma de tratament care foloseşte activităţile şi
metode specifice pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea de a desfăşura activităţile
necesare vieţii individului, de a compensa disfuncţii şi de a diminua deficienţe fizice. Termenul
de ocupaţional se referă la folosirea direcţionată spre un anumit scop a timpului, energiei, la
suscitarea interesului pentru participarea activă la ADL, la activităţi de muncă şi producţie, la
activităţi de joacă şi destindere. Conceptul de ocupaţie include şi conceptul de modele
de performanţă ocupaţională. Activităţile practice sunt utilizate singure sau asociate cu terapia
adjuvantă:ortezarea, echipamentele de asistenţă, bio-feed-backul: se folosesc pentru a
dirija procesul şi scopul terapeutic urmărit şi nu concentrarea pe mişcări şi contracţii izolate.
Esenţială pentru eficienţa terapiei ocupaţionale este participarea activă a pacientului la tratament.
Sintagma de sarcini selectate include:
-acele sarcini care-l ajută pe pacient în mod optim să atingă obiectivele terapeutice;
-sarcinile necesare integrării pacientului în condiţiile de mediu.

10
 Bazele filozofice ale terapiei ocupaţionale au fost puse în 1979 de AOTA
(Asoc.Americană de terapie ocupaţională), acestea se referă la următoarele considerente:
-Omul este o fiinţă activă a cărei dezvoltare este influenţată de utilizarea unor activităţi practice.
-Folosindu-şi capacitatea de motivaţie intrinsecă fiinţele umane sunt capabile să-şi influenţeze
sănătatea fizică şi mintală, ca şi mediul fizic şi social, prin intermediul unor activităti utile,
practice.
-Viaţa umană include un proces de continua adaptare, ceea ce înseamnă o
continuă schimbare funcţională care promovează supravieţuirea şi „actualizarea” individului.
Factorii biologici, psihologici şi de mediu pot întrerupe procesul de adaptare în orice
moment al ciclului de viaţă.
Afectarea procesului de adaptare poate determina disfuncţii.
Activităţile practice facilitează procesul adaptativ.Terapia ocupaţională este bazată pe
folosirea activităţilor funcţionale pentru a obţine maximum de adaptare a organismului la mediul
său de viaţă.
Esenţa terapiei ocupaţionale este participarea activă a pacientului la activităţile în scopul
îmbunătăţirii performanţei funcţionale. Utilizarea procedurilor facilitării, este acceptată de
terapia ocupaţională numai în măsura în care se folosesc pentru a pregăti pacientul pentru o bună
participare la procesul terapeutic.
Ipoteze despre modelul de performanţă ocupaţională
1. performanţa ocupaţională contribuie la realizarea corespunzătoare a rolului ocupaţional al
individului.
2. performaţa ocupaţională a fiinţei umane se referă la:
-ADL (activitate din viaţa zilnică)
-Activităţi de muncă şi producţie
-Joaca şi activităţile din timpul liber
3. Dezvoltarea, desfăşurarea şi menţinerea performanţei ocupaţionale este influneţată de:
- elemente intrapersonale:

 aspecte temporare;
 factori genetici, morfofiziologici şi patologici.
- elemente extrapersonale:

 mediul fizic;
 obiecte, unelte;
- elemente sociale, culturale şi familiare.
4. Menţinerea unui echilibru între activităţile ocupaţionale este esenţială pentru menţinerea stării
de sănătate.
5. Dezvoltarea unei performanţe ocupaţionale adecvate este dependentă de dezvoltarea
neuropsihică şi de funcţiile integrative: senzoriale, motorii, cognitive, psihosociale.
6. Diverse boli sau traumatisme care afectează oricare din componetele performanţei ocupaţinale
determină eşecul integrării subsistemelor componente,determinând incapacitatea ocupaţionala a
individului.

11
7. Rolul terapistului ocupaţional este de a optimiza performanţele ocupaţionale, astfel încât
pacientul să-şi poată îndeplinii rolul său ocupaţional.
8. Terapistul ocupaţional se va ocupa de remedierea şi compensarea difereţelor apărute la
nivelul componentelor performanţei ocupaţionale.
9. Cel mai important instrument cu care operează terapia ocupaţională sunt activităţile practice.

10. Terapistul ocupaţional se va preocupa să pregătească bolnavul pentru executarea activităţilor

practice. In acest scop poate folosi metode ajutătoare şi complementare:
- exerciţii terapeutice;
- tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă (FNP);
- agenţi fizici;
- stimulare senzorială;
- orteze (atele);
- asistare prin instalaţi, dispozitive.

11. Folosirea exclusivă a metodelor preliminare şi complementare în afara contextului de

activitate ocupaţională, nu se consideră terapie ocupaţională.Terapeutul ocupaţional trebuie să-l
ajute pe bolnav să devină independent, cât se poate, în sfera activităţilor ocupaţionale, încă de la
debutul bolii. In multe situaţii de disfuncţii intervine încă din perioada operatorie şi
postoperatorie.

Clasificare
Exista doua tipuri de terapie ocupationala:
- practica profesionala la locul de muca (ergoterapia);
- terapie ocupationala asistata.

Cui se adreseaza?
Copiii care ar putea avea nevoie de terapie ocupationala prezinta urmatoarele caracteristici:
- au leziuni la nastere sau malformatii congenitale;
- manifesta tulburari senzoriale;
- au leziuni traumatice la nivelul creierului sau al maduvei spinarii;
- dificultati de a invata cititul si scrisul;
- sufera de autism sau de alte tulburari de dezvoltare;
- au artrita reumatoida juvenila;
- sufera de tulburari comportamentale sau de sanatate mentala;
- au oase rupte sau alte leziuni ortopedice;
- au suportat recent interventii chirurgicale;
- au arsuri ale pielii din diverse cauze;
- sufera de spina bifida;
- li s-a confirmat diagnosticul de cancer;
- amputatii traumatice;
- sufera de screloza multipla, paralizie cerebrala si alte boli cronice.

12
 Fizioterapia si terapia ocupationala
Atat terapia fizica (fizioterapie) cat si terapia ocupationala au acelasi scop –
imbunatatirea calitatii vietii; si totusi acestea sunt diferite.

Fizioterapia se adreseaza pacientilor care necesita tratarea, recuperearea si restabilirea

bunei functionari a organismului prin intermediul a diverse mecanisme de actiune a factorilor
fizici. Aceasta acopera mai degraba afectiunile motrice, dureroase, cele care solicita rezistenta
corpului, care privesc articulatiile, in timp ce terapia ocupationala este aplicata in cazul
problemelor de sanatate care implica abilitatile cognitive, senzoriale, activitati motorii fine,
abilitati vizual perceptive, etc.

Specialistii pot aplica terapia ocupationala in:

- spitale;
- scoli;
- centre de reabilitare;
- centre de sanatate mintala;
- cabinete private;
- clinici de pediatrie;
- centre de asistenta sociala.

Terapia ocupationala si ergoterapia sunt metode de tratament nemedicamentoase care au

rol important in reabilitarea si reinsertia socio-profesionala a bolnavilor cu dizabilitati
functionale. Viziunea integratoare asupra omului privit ca fiinta sociala, ca entitate complexa
bio-psiho-sociala a determinat cerinta metodologica pentru cuprinderea unitara a diferitelor
forme de terapie in plan biologic, chimioterapic si psihoterapic. Daca avem in vedere faptul ca
sensul oricarui demers terapeutic este de a restitui omului bolnav pe langa sanatatea fizica si
psihica si conditia psihosociala a normalitatii, intelegem de ce metodele terapeutice complexe
cum ar fi de neconceput fara terapiile sociale in care se incadreaza ca elemente distincte terapie
ocupationala si ergoterapie. Numai prin actiunea lor complexa si complementara se parcurge
drumul necesar de la recuperarea fizica, biologica la reintegrarea sociala si profesionala. Intelesul
sintagmei de terapie ocupationala deriva din cuvintele care o compun:
- ocupatia reprezinta ideea de activitate in care te implici, te angajezi si participi efectiv si
motivat;
- terapia insemnand tratamentul unei boli, al unei dizabilitati sau unui handicap.
Terapia ocupationala este arta si stiinta directionarii individului bolnav spre participarea
la anumite activitati pentru a-si reface, intari sau imbunatati performantele, spre a facilita
insusirea acelor abilitati si functii care sunt necesare pentru adaptare si productivitate si
diminuarea sau corectarea patologiei, pentru mentinerea starii de sanatate. Problema
fundamentala a terapiei ocupationale este de mentinere si dezvoltare a capacitatilor, de a realiza
satisfacator pentru sine si pentru altii diverse activitati si de a invata sa se controleze pe sine si
mediul inconjurator. Obiectivele terapiei ocupationale constau intr-un program ce vizeaza ca
finalitate cresterea increderii in sine, cresterea independentei in activitatea pacientului,
reintegrarea in mediul familial, social si profesional, deci de a oferi clientului conditia
psihosociala a normalitatii. In sfera cerintelor de baza a programelor de terapie ocupationala se
pot mentiona urmatoarele exigente:
1. necesitatea de a asigura un program activ prin ocuparea integrala a timpului bolnavului;

13
 2. cuprinderea in programul de activitate a unor elemente de socio-terapie intr-un ansamblu
armonios de actiuni recuperatorii cu continut similar sarcinilor de munca, cum ar fi ergoterapia,
cultterapia, meloterapia, artterapia.
Deoarece aceste activitati se desfasoara mai ales in grup - grup care are valente
sanogenetice de a induce sanatatea - prin acestea se realizeaza extinderea sferei de relatii
interumane si de interactiune in grup, ceea ce constituie un deziderat menit sa confere clientului
echilibru, sentiment de independenta si libertate de actiune, capacitate de initiativa. Aceasta
presupune drept cerinta diminuarea ponderii terapeut-pacient, a caracterului ei uneori autoritar si
amplificarea rolului grupului.
Istoria si evolutia terapiei ocupationale si a ergoterapiei isi gaseste radacinile in
antichitatea greco-romana prehipocratica cand se considera ca exercitiile fizice, masajul, baile,
jocurile, sportul care contin si un aspect social elibereaza spiritul de problemele bolii. Parerea se
mentine si se dezvolta in evul mediu, accentuandu-se ca exercitiile moderate ca si munca usoara,
lejera sunt arme in arsenalul terapeutic si in regulile generale de igiena. In medicina moderna se
releva pregnant rolul terapiei ocupationale in reabilitarea sociala si restaurarea valorilor morale.
Rolul profesiei de practician al terapiei ocupationale este de a dezvolta insusiri, calitati, abilitati,
beneficiarii fiind persoane care au intampinat probleme ale capacitatii de functionare in orice
perioada a dezvoltarii individuale, fizice sau psihice. Spectrul de actiune al terapiei ocupationale
include probleme fizice, deci ale corpului, psihice - la bolnavii psihici, cognitive, psihologice si
psihosociale. Practicianul terapiei ocupationale invata principiile generale aplicabile tuturor
acestor dizabilitati. Domeniul de aplicare si activitate a practicianului de terapie ocupationala
este de la pediatrie pana la sectiile de geriatrie, intr-o paleta larga de metode ce variaza de la o
consultatie unica pana la cure de tratament, pe termen scurt pana la reabilitare si ajustare pe
termen indelungat. Personalul din Terapia ocupationala activeaza in spitale, in clinici si scoli,
acasa la pacient, in diverse servicii sociale, in inchisori, in ultimul timp extinzandu-se activitatea
in ergonomie, in terapia sustinuta de animale, etc.
Practicianul de terapie ocupationala lucreaza cu pacienti cu dizabilitati fizice, psihice sau
psihologice care pot fi rezultatul unui accident, a unei raniri, boli somatice sau psihice, a unei
dereglari emotionale, a unui conflict sau stari de stres, al unor intarzieri in dezvoltare sau al unor
anomalii genetice. Beneficiarul practicianului de terapie ocupationala poate fi un copil prescolar
cuprins intr-un program de interventie preventiva (exemplu copiii strazii) sau un copil cu
probleme neuropsihice care frecventeaza o scoala publica sau adolescentii dintr-un centru de
tratament antidrog sau cu un adult retardat mintal sau cu sechele motorii care a fost antrenat
pentru a face o activitate productiva. Un client poate fi un om paralizat in urma unei leziuni a
maduvei spinarii ca urmare a unui accident sau care a avut un atac cerebral care trebuie sa se
obisnuiasca sa traiasca in propria casa, sa-si ingrijeasca familia, desi o parte a corpului sau nu
mai functioneaza normal. Un client poate fi un bolnav psihic care are nevoie sa invete lucruri
simple cum ar fi mersul la cumparaturi, pastrarea de caiete de cheltuieli, utilizarea transportului
in comun, deci activitati zilnice considerate banale, dar care confera un grad de independenta
putand fi integrat chiar si intr-un program de recalificare. Terapia ocupationala se adreseaza si
oamenilor in varsta unde poate fi aplicata in scop profilactic (de prevenire) incetinind procesul de
imbatranire prin exercitiu fizic si intelectual, cat si ca terapie caz in care isi propune sa ajute
varstnicul sa-si recapete maximum de independenta psihologica, fizica si sociala. Imbunatatirea
independentei personale, in limitele situatiei sale particulare de boala, este ceea ce leaga variatele
circumstante ale activitatilor socio-terapeutice. Parametrii tratamentului in terapia ocupationala
sunt determinati de dizabilitatile pacientului, respectiv si practic doar imaginatia terapeutului,

14
cunostintele si experienta sa stabileste limitele si orientarile pornind de la activitati special
concepute cum ar fi ergoterapia pana la activitatile ludice, deci jocuri, sport, muzica, gradinarit,
dans, computere, ingrijirea animalelor de casa, activitati casnice sau invatarea scrisului. Aceasta
introducere demonstreaza ca persoanele care doresc sa practice terapia ocupationala trebuie sa
gaseasca solutii in raport cu pregatirea si imaginatia lor, folosind activitatea cu scop pentru a
ajuta clientului sau pacientului sa achizitioneze noi abilitati, sa-si imbunatateasca abilitatile
deficitare, sa compenseze dizabilitatile functionale promovandu-se astfel sanatatea si cresterea
calitatii vietii.

Bazele filosofice ale terapiei ocupationale

Intelegerea bazei filosofice a unei profesii este importanta deoarece ea reprezinta un set
de valori, adevaruri si principii care ghideaza actiunile celui care practica profesia respectiva si
ajuta la definirea naturii si existentei profesiei. In studiul filosofiei in general si ale bazei
filosofice a unei profesii in particular este necesar sa se tina cont de urmatoarele componente:
1) componenta metafizica care se refera la natura omului;
2) componenta epistemologica care cerceteaza critic natura si componentele metodelor de
validitate a cunostintelor umane. In aceste componente ne punem intrebari despre cum
cunoastem lucrurile si despre cum ne dam seama de cele ce cunoastem.
3) componenta anxiologica care se refera la studiul valorilor, in cadrul careia ne intrebam ce este
frumos sau dezirabil. In cadrul componentei anxiologice intra si etica care se refera la
standardele sau regulile unui comportament corect.
La baza filosofiei terapiei ocupationale sta teoria care sustine ca omul este o fiinta activa
a carui dezvoltare e influentata de activitatile practice in care se implica activitate determinata de
o motivatie care-i influenteaza capacitatea fizica si psihica a individului si mediului social. Viata
omului e un proces de adaptare continua, adaptare ce sustine supravietuirea si actualizarea de
sine. Factorii biologici, psihologici si de mediu pot intrerupe in orice moment al ciclului vietii
procesul de adaptare determinand dizabilitati sau defecte ale capacitatii de integrare sociala si
profesionala a individului. Terapia ocupationala se bazeaza pe ideea ca activitatea practica care
include in componentele sale si relatia cu mediul si relatiile interpersonale pateu fi folosita pentru
a preveni sau remedia aceste disfunctii facilitand adaptarea maxima. Cea mai mare parte a
sistemului de asistenta medicala s-a dezvoltat printr-o abordare simplificatoare a individului,
fiinta umana fiind privita ca un ansamblu de parti functionale. Pornind de la aceasta idee s-au
dezvoltat specialitati cu o raza mica de actiune concentrata asupra problemelor specifice. Aceasta
abordare a fost benefica pentru producerea medicatiei necesare diverselor specialitati si pentru
dezvoltarea tehnologiei a aparaturii. In ultimul timp insa medicina s-a orientat spre omul privit
holistic (in ansamblu) sustinand ca persoana umana reprezinta un intreg, o interactiune de
elemente fizice, psihologice, socioculturale si de mediu din care fiecare element sau subsistem
participa la activitatea armonioasa a acesteia. Din aceasta perspectiva terapia ocupationala are la
baza ideea ca ocupatia reprezinta elementul hotarator pentru existenta fiintei umane. Din
perspectiva terapiei ocupationale, ocupatia se refera si la lucruri obisnuite, ordinare si familiare
pe care oamenii le realizeaza in fiecare zi.
Ocupatia umana a fost clasificata de catre teoreticienii terapiei ocupationale in mai multe
grupe care cuprind: grija fata de sine, munca, joaca si timpul liber. Deci, persoana poate fi
ocupata cu sarcini legate de propria persoana, de locul de munca, de grija fata de familia sa, iar
in alte momente implicarea ocupationala poate avea in vedere activitati pe care individul le
considera placute sau relaxante.

15
 Pentru a putea intelege domeniul terapiei ocupationale este necesar un alt model decat cel
medical. Acest model sustine ideea ca doar prin activitate, printr-o interactiune activa cu mediul
inconjurator omul devine ceea ce este.
Exista 2 premise majore care stau la baza modelului de terapie ocupationala:
1.indivizii sunt sisteme deschise care influenteaza si sunt influentate de mediul in care traiesc;
2. mintea si corpul sunt strans legate si nu pot fi privite ca entitati separate. Pornind de la aceste
doua conditii, modelul ocuparii umane sigura structura pentru a intelege interactiunea unei
persoane cu mediul inconjurator prin activitatea sau comportamentul ocupational.
Dimensiuni:
- executia unei operatii presupune interventie senzoriala, cognitiva, afectiva;
- dimensiunile psihologice care includ nevoia intrinseca a individului pentru desavarsirea sa,
pentru competenta sa si pentru cunoasterea de sine;
- dimensiunea socio-culturala si simbolica a actului;
- dimensiunea spirituala legata de semnificatia ocupatiei pentru individ;
- dimensiunile temporale ale ocupatiei care se refera la timpul sau perioada de timp necesara
recuperarii.
Terapia ocupationala fiind o activitate cu scop, implicarea in astfel de actiuni presupune
coordonarea intre sistemele senzoriale, motorii, cognitive si psiho-sociale ale individului.
Comportamentul terapeutic cu scop este important pentru ca presupune participarea voluntara,
deci dezvolta functiile volitive si motivative ale acestuia.
In terapia ocupationala activitatea practica este folosita pentru a dezvolta abilitatile de
adaptare. Prin ea individul dobandeste autoritate mediului inconjurator, fapt ce contribuie la
dezvoltarea sentimentului de competenta. Prin competenta creste capacitatea de a face fata
problemelor existentiale, de a-si indeplini rolul social prin contactul direct cu factorul uman si cu
mediul. Prin interactiunea cu acesti factori individul ajunge sa-si cunoasca potentialul si limitele
sale, cat si cele ale mediului in care traieste. Practicienii de terapie ocupationala folosesc
activitatea practica ca metoda de a ajuta clientul sa invete o noua indeletnicire de a-si regasi o
aptitudine pierduta, de a compensa o incapacitate si de a preveni o disfunctie. Scopurile terapiei
ocupationale sunt de a invata si cultiva independente individuale, de a cauta cai pentru client ca
sa-si recastige sau sa-si regaseasca capacitatea de a functiona independent depinzand cat mai
putin de asistenta oferita de altii. Terapia ocupationala cauta sa dezvolte calitatea vietii, a oricarei
persoane ale carei abilitati functionale sunt limitate. Acest obiectiv fiind atins printr-o
independenta mai mare in oricare domeniu de comportament ocupational. Terapia ocupationala
ajuta clientul sa-si imbunatateasca coordonarea corpului pentru toate activitatile asigurandu-i
prin acestea sentimentul de confort fizic si dezvoltandu-i sociabilitatea.
Terapia ocupationala se bazeaza pe maximizarea performantelor ocupationale. Regulile
unui comportament corect al practicianului de terapie ocupationala pornesc de la conceptia
umanista ca individul trebuie tratat ca persoana, ca om, nu ca obiect. Prin prisma acestor
conceptii umaniste valorile si aptitudinile de baza ale terapiei ocupationale se bazeaza pe
urmatoarele concepte:
1. altruismul care in acest caz inseamna grija neegoista pentru binele celuilalt demonstrata prin
devotamentul practicianului de terapie ocupationala fata de profesie prin responsabilitate si
intelegerea acestuia.
2. egalitatea care inseamna tratarea tuturor pacientilor egal cu o atitudine dreapta si impartiala
respectand credintele, valorile si stilul de viata ale fiecarui individ in decursul interactiunii lor
zilnice cu practicianul de terapie ocupationala.

16
3. libertatea se refera la dreptul pacientului de a alege din ceea ce i se ofera la terapia
ocupationala, de a da dovada de independenta si initiativa. Libertatea se exprima prin faptul ca
practicianul de terapie ocupationala isi indruma pacientii, asigurandu-le sprijin si incurajare si
dandu-le posibilitatea sa-si dezvolte potentialul restant. Indrumarea si incurajarea trebuie sa fie
mai frecvente decat controlul si dirijarea de catre practician.
4. dreptatea care reprezinta conditia ca practicianul de terapie ocupationala sa se supuna legilor
care guverneaza practica respectiva si drepturile pacientilor.
5. demnitatea care trebuie respectata si care consta in accentuarea unicitatii fiecarui individ si se
manifesta prin empatie (intelegerea si rezonanta afectiva fata de cel cu care discutam) si
respectul fata de fiecare pacient indiferent de handicapul pe care il are.
6. sinceritatea este valoare dovedita printr-un comportament responsabil al practicianului, onest
si corect care sustine propria competenta profesionala.
7. prudenta care este capacitatea de a da dovada de rationament corect in indicarea unei terapii
ocupationale, grija fata de pacientul preluat si discretia.
Boala este un ansamblu de manifestari patologice la diverse nivele ale organismului
determinate de diferite cauze, manifestari ce reprezinta o alterare a starii de sanatate, sanatate
inteleasa ca echilibru organic, psihic si social. Boala inseamna alterarea starii de sanatate avand
drept cauza modificarea mediului intern prin infectii, modificari metabolice, deficite enzimatice
sau de factori externi cum ar fi traumatisme, factori psihologici, stres, emotii puternice. Datorita
bolii are loc o deviere de la functionalitatea optima normala, echilibrata a organismului cu
implicatii directe biologice cum ar fi febra, durere, dar si indirecte: sociale ce sunt resimtite ca
disconfort personal sau ca afectand negativ viitorul statut de sanatate al pacientului. De aceea
relatia terapeut-pacient presupune intelegerea acestuia ca individ uman in contextul sau de relatii,
ceea ce face necesara interventia pe langa rezolvarea bolii in plan biologic si in reabilitarea
psihosociala. In bolile cronice elementul de perturbare a relatiei sociale si familiale uneori duce
la subminarea personalitatii provocata prin declivare (scoatere) sociala cum ar fi spitalizarile de
durata si prin modificarea ritmului de munca prin concedii indelungate de viata, prin modificarea
relatiilor interfamiliale, prin dependenta fata de diverse medicamente sau proceduri medicale,
prin modificarea traiectoriei existentiale (exemplu: cazul sechelelor dupa AVC sau raniri grave
care duc la sentimentul de insecuritate prin deficitele motorii sau sentimentul mortii inevitabile
in cazul cancerului sau izolarea si abandonul in cazul bolnavilor psihici sau ai batranilor singuri.
De aceea alaturi de terapia biologica, chirurgicala, psihoterapie, practicianul de terapie
ocupationala poate realiza in grupul de bolnavi o relatie interumana marcata printr-o comunicare
eficienta intre terapeut si pacient si in cadrul grupurilor care sa mobilizeze resursele individului
si sa le circumscrie in dorinta de vindecare.
In bolile psihice care intereseaza intreaga fiinta umana in complexitatea ei biologica,
psihologica, anxiologica si sociala interventia practicianului de terapie ocupationala este de
foarte mare importanta. In bolile psihice conditia de libertate a individului bolnav este mult
scazuta fata de propria existenta anterioara. Deci interventia terapiei ocupationale in aceste
cazuri prin cresterea independentei si a abilitatilor de comunicare este majora. Defectul in sensul
larg al termenului are intelesul de sechela, de urma marcand orice deficit senzorial, motor sau
intelectual aparut dupa o afectiune cerebrala, psihica sau afectiva. Deficitul care apare innascut
sau dobandit poate fi definitiv sau tranzitoriu; se poate manifesta la nivelul intregii personalitati
sau la nivelul subsistemelor ei (senzorial, motor, cognitiv sau afectiv). In bolile psihice deficitul
este o notiune care se refera mai mult la functiile intelectuale si poate fi evaluat cantitativ prin
teste psihologice specifice ce pot releva nedezvoltarea psihica in oligofrenii, regresia intelectuala

17
din demente, deficite cognitive, amnezice sau de atentie. Dizabilitatea e incapacitatea pasagera
sau durabila limitata la o functie instrumentala motorie, senzoriala, adaptativa sau asocierea mai
multor functii instrumentale care influenteaza negativ viata subiectului aflat in conditii normale
de existenta si pe care acesta le poate compensa sau substitui in mod satisfacator. O incapacitate
mai accentuata si care nu poate fi compensata de subiect constituie un handicap. Terapia
ocupationala are drept scop corectarea urmarilor bolii ce a determinat dizabilitatea sau
handicapul, dezvoltarea deprinderilor adaptative pentru ca o persoana cu un grad de incapacitate
sa-si poata pune in valoare intregul potential restant in vederea recuperarii pacientului, atat pe
plan familial, cat si profesional prin integrarea intr-o activitate utila la cel mai inalt nivel
accesibil lui. Metodele de terapie ocupationala in vederea masurilor de recuperare prin
diversitatea lor pot fi aplicate inca de la debutul bolii in cardiologie, reumatologie, ortopedie,
psihiatrie in scopul conservarii functiilor existente. In esenta, recuperarea e procesul care face
capabila o persoana cu un oarecare grad de incapacitate sa-si foloseasca mai bine potentialul
restant intr-un context social cat mai aproape de normal.

Etapele procesului de terapie ocupationala

Etapele procesului de terapie ocupationala sunt multiple. Se numeste proces pentru ca nu
este un serviciu simplu si presupune o relatie interactiva intre cei doi participanti la acest proces
deoarece e un fenomen marcat de schimbari graduale de evolutie a pacientului ce pot duce la un
anumit rezultat.

18
 II. Bilanţul clinic al restantului functional pentru prescrierea terapiei
ocupaţionale

1. Etapele procesului de terapie ocupaţională

Procesul de terapie ocupationala este definit de 7 etape. Cunoasterea acestora este
importanta deoarece ele definesc standardul minimal al serviciilor de terapie ocupationala pentru
populatie.
Prima etapa consta in trimiterea si luarea in evidenta a pacientului.
A II etapa (investigare, screening) presupune anamneza si investigatii preliminarii. De la acest
nivel directiile de indrumare a pacientului pot fi diferite.
A III etapa consta in observarea si evaluarea diagnostica propriu-zisa.
A IV etapa : planul de interventie (abordare) si de dezvoltare a telurilor terapiei ocupationale
impreuna cu pacientul.
Etapa a V-a : interventia propriu-zisa care consta in implementarea metodelor si a modalitatilor
necesare pentru obtinerea scopului terapeutic.
Etapa a VI-a este etapa de reevaluare, observare, inregistrare a starii de sanatate si a rezultatelor
obtinute. Etapele de la I la VI identifica diversele decizii ale interactiunii terapeutice cu
pacientul. Aceste etape pot fi combinate sau suprapuse.
A VII-a etapa este de management al serviciilor si includ serviciile administrative. Se adreseaza
serviciilor indirecte: pastrarea echipamentului, etc.
Celelalte etape sunt cunoscute ca servicii directe deoarece aceste servicii sunt prestate
direct in beneficiul pacientului. Acestea pot cuprinde si activitati de interventie in familie, de
educare a celorlalti membrii ai echipei terapeutice cu privire la scopul tratamentului si a
colaborarii in cadrul echipei terapeutice.
Luarea in evidenta (I etapa) se poate face in diverse moduri: persoana cu probleme se
poate prezenta singura, poate fi trimisa de o institutie, de un medic sau la sugestia unui profesor
ce constata ca studentul are probleme de dizabilitati sau poate veni cu trimitere de la psiholog ce
va solicita sa ajutam pacientul pentru a-si organiza timpul. Practicianul de terapie ocupationala e
raspunzator pentru modul in care evolueaza trimiterea si determinarea daca aceasta interventie e
necesara.
Anamneza. In cadrul anamnezei practicianul de terapie ocupationala culege informatii
despre pacient si apreciaza daca o examinare aprofundata sau o interventie prin terapie
ocupationala e necesara sau se impune. Anamneza poate cuprinde in dosarul pacientului
respectiv intalniri cu pacientul (repetate) sau cu persoanele care-l ingrijesc, discutii cu cel ce face
trimiterea, utilizarea unor teste sau scale de evaluare psihologica sau de evaluare a dizabilitatilor.
Cu ocazia acestor intalniri dintre practicianul terapiei ocupationale si client, practicianul ii
explica pacientului metodele de tratament prin terapie ocupationala, fapt ce scade anxietatea
clientului fata de metodele utilizate si produce transferul pozitiv de incredere a pacientului fata
de practician. Prin aceasta abordare, practicianul de terapie ocupationala priveste pacientul ca pe

19
persoana umana, ca pe un colaborator si confirma ca acesta nu e doar un simplu obiect pe care el
lucreaza. Acest transfer sta la baza cooperarii si a rezultatelor viitoare. Tot anamneza sta la baza
deciziei daca pacientul este potrivit pentru a fi integrat in terapia ocupationala, daca nu trebuie
stabilite cauzele si gama de probleme a pacientului ce nu pot fi rezolvate in institutia respectiva
sau, in unele cazuri, poate face recomandare spre alte institutii in care nevoile clientului pot fi
mai bine satisfacute. Indiferent care e decizia luata de practicianul de terapie ocupationala ea
trebuie comunicata si motivata atat individului, cat si celui care face trimiterea.
Etapa a III-a diagnosticarea. In aceasta etapa sunt adunate date amanuntite despre
pacient, atat familiale, sociale, profesionale, de locuinta, de suport social, cat si conditia
economica. Sunt identificate problemele pe care le are, sunt formulate ipoteze de lucru, sunt
adoptate deciziile pentru interventia terapeutica. Diagnosticul e definit ca suma rezultatelor
evaluarii ce descriu nivelul de functionare al clientului. Evaluarea se face cu ajutorul unei serii de
teste utilizate pentru a masura capacitatile si deficitele clientului. Dupa ce face anamneza,
terapeutul identifica cadrul de referinta in care se incadreaza clientul, urmand sa efectueze
procedurile de investigare conform acestui cadru. Clasificarea procedurilor:
1. dosarul medical;
2. observarea de catre practician a insusirilor;
3. interviul;
4. aplicarea de teste standardizate sau nu.
Aceste etape presupun profesionalismul practicianului ce trebuie sa selecteze cele mai
potrivite proceduri de evaluare pentru a determina nevoile si capacitatea individului supus
diagnosticarii. Dupa stabilirea si identificarea cadrului de referinta si dupa ce au fost selectate
procedurile de evaluare, practicianul de terapie ocupationala le aplica pentru a stabili atributiile si
deficientele pacientului. Deoarece acest fapt necesita mai multe intalniri este necesar ca
practicianul de terapie ocupationala sa identifice si sa noteze datele pe masura acumularii lor. Pe
masura ce se obtin datele necesare, practicianul de terapie ocupationala le analizeaza, le
prelucreaza si formuleaza un raport de diagnostic asupra individului. Acest raport trebuie sa
contina identificarea capacitatilor si dizabilitatilor individului, o lista a problemelor si a
calitatilor pe care acesta le prezinta. Aceste date constituie baza pentru planul initial de
tratament.

2. Planul de tratament

Se bazeaza pe informatiile obtinute din diagnostic si ia in considerare punctele tari ale

pacientului si punctele slabe ale pacientului, interesele pacientului si a celor ce se ingrijesc de el
si de sanatatea lui. El trebuie sa tina cont de potentialul de reabilitare, de prognostic, de metodele
si mijloacele ce se recomanda, ce pot presupune constrangeri temporale sau de mediu, de plan de
reevaluare. Dupa ce acestea toate au fost stabilite se selecteaza frecventa si durata serviciilor
necesare pentru atingerea scopului propus.

20
 3. Tratamentul si reevaluarea

Implementarea tratamentului consta in aplicarea planului de tratament lucrand alaturi de

pacient pentru atingerea scopurilor propuse. O parte importanta o constituie educarea pacientului
si a familiei sau a persoanelor de ingrijire pentru activitati ce sustin planul de interventie. De
multe ori personalul de ingrijire e responsabil de modul in care pacientul practica activitatile
invatate in cadrul terapiei. Acesta trebuie sa fie constient de riscurile, dar si de beneficiile
interventiei respective. Pe masura aplicarii tratamentului, practicianul de terapie ocupationala
efectueaza o permanenta reevaluare, ceea ce inseamna ca el e in permanenta la curent cu orice
modificari intervenite in evolutia pacientului, ca trebuie sa fie constient de circumstantele in care
se produc aceste modificari si la nevoie sa redirectioneze tratamentul. Reevaluarea poate
insemna schimbarea activitatii sau retestarea dizabilitatilor sau alcatuirea unui nou plan de
tratament. Tratamentul se aplica in functie de raspunsul individual al pacientului. Tratamentul
este portiunea cea mai vizibila a procesului de terapie ocupationala. El se face zilnic si presupune
interactiunea terapeut-pacient. In cadrul serviciilor de terapie ocupationala exista si servicii
temporare, acele servicii ce pregatesc clientul pentru o schimbare, pentru trecerea la alt nivel de
activitati, de stadiu de viata, de progres de viata sau mediu. Practicianul de terapie ocupationala
trebuie sa identifice aceste servicii si sa pregateasca un plan personalizat pentru trecerea
clientului dintr-un mediu in altul. Intreruperea serviciilor de terapie ocupationala se face la
aprecierea practicianului in raport cu modalitatea in care s-a putut face. Domeniile de interes in
terapia ocupationala. Prin domeniu de interes se intelege acela in care se poate obtine
performanta ocupationala, ce inseamna capacitatea sau abilitatea unei persoane de a desfasura
activitati in rolurile sociale (de exemplu: la locurile de munca, in familie, societate). Rolurile
ocupationale sunt acelea pe care individul le ocupa in societate: rol de student, angajat, parinte. E
responsabilitatea practicianului de terapie ocupationala de a intelege care abilitate, care activitate
si care context sunt afectate si care duc la intreruperea performantelor ocupationale ale
individului. Practicianul de terapie ocupationala catalogheaza activitatile de zi cu zi ale
individului/zilor in 3 domenii de performanta, de care trebuie sa tinem cont la examinarea
fiecarui individ:
1. activitati uzuale: activitatile de zi cu zi(de intretinere). Acestea include: hranire, imbracare,
igiena, in timp ce alte actiuni sunt la baza existentei noastre in lumea sociala: tinuta,
comportament. Practicianul de terapie ocupationala are ca preocupare centrala in domeniul
activitatii uzuale sa ajute clientul sa se mentina la un nivel cat mai ridicat de independenta.
Fiecare pas in atingerea independentei duce la cresterea demnitatii umane si la imbunatatirea
calitatii vietii.
2. munca si activitatile productive: aceste activitati sunt efectuate pentru propria dezvoltare a
clientului, pentru mentinerea si interventia lui in familie si pentru integrare sociala. Aceasta
categorie include toate activitatile: de acasa, scoala, loc de munca. Munca presupune si un
obiectiv educational si dezvoltarea de aptitudini sau vocatii.
3. distractie si recreere: acest domeniu include activitati ce recreaza si aduce placere: jocuri
sportive, muzica, activitati sociale, arta, cultura, la care pacientul participa cu placere.

21
 Folosind aceste 3 domenii de activitati practicianul de terapie ocupationala evalueaza
capacitatile pacientului de a se integra intr-unul dintre acestea. Practicianul de terapie
ocupationala planifica actiunile de imbunatatire a activitatilor deficitare. Telul final al acestei
actiuni e de a obtine un echilibru intre aceste 3 domenii. Conceptul de baza la care ne referim in
privinta performantelor:
- senzomotorie: implica capacitatea individului de a receptiona un semnal senzorial, de a-l
prelucra, de a da un raspuns corespunzator. Componenta senzomotorie e compusa din 3
elemente:
senzorial: ce presupune capacitatea de a receptiona diversi stimuli, de a-i prelucra, de a-i
percepe;
neuro-musculo-scheletic: ce presupune reflexele, raza de miscare a articulatiilor, tonusul
muscular, controlul postural;
motor: include coordonarea grosiera si fina, bilateralitatea, coordonarea ochi-mana.
- componenta cognitiva si cognitiv-integrativa: implica capacitatea de utilizare a functiilor
mintale la nivel ridicat. Aceasta include factori legati de orientare, recunoastere, atentie, alerta,
capacitatea de a initia o activitate si de a o determina, memoria, capacitatea de a organiza
informatia sub forma de ganduri si idei, capacitatea de a rezolva probleme de viata, invatarea,
generalizarea.
- componenta psiho-sociala reprezinta managementul relatiilor interumane si de prelucrare a
emotiilor. Este legata de capacitatea de a te conduce in interactiunile sociale, capacitatea de a
face fata stresului, de a-ti organiza timpul, capacitatea de a-ti modifica comportamentul ca
raspuns la solicitarile mediului inconjurator.

4. Evaluarea in terapia ocupationala

Evaluarea e de mare importanta in procesul de terapie ocupationala, in cadrul ei

impunandu-se culegerea de informatii corecte si reale ce se utilizeaza pentru identificarea
nevoilor si a problemelor pacientului si pentru a putea planifica tratamentele necesare.
Procedurile de evaluare folosite in cadrul acestui proces de strangere si estimare a informatiilor
referitoare la pacient pot fi clasificate in 4 procedee de baza:
1. culegerea bazei initiale de date;
2. interviul;
3. observatia;
4. proceduri de evaluare standardizata.
Sfera de practica a terapiei ocupationale ce poate fi psihologica, neurologica pentru
varstnici, pentru copii isi va pune amprenta asupra criteriilor de evaluare. Prin urmare,
practicianul de terapie ocupationala va hotari ce proceduri specifice sa foloseasca pornind de la
date referitoare la varsta pacientului; nivelul de dezvoltare psihica si fizica, educatie, statut social
si economic, mediu de cultura, capacitati si abilitati functionale.

22
 Procesul evaluarii incepe cu examinarea pacientului pentru a aprecia in primul rand
incadrarea in procedurile de terapie ocupationala, deci necesitatea continuarii evaluarii si
a terapiei ocupationale. Procesul continua cu folosirea instrumentelor de evaluare
selectate in raport cu datele reiesite din examinare. Pe parcursul acestei proceduri,
practicianul de terapie ocupationala va colecta datele referitoare la statutul functional al
individului, de componentele sale de performanta, de conjunctura in care-si desfasoara
activitatea. Odata datele necesare culese ele sunt canalizate pentru a crea o imagine de
ansamblu a pacientului si de a le putea folosi apoi pentru a dezvolta strategii si planuri de
tratament. Baza initiala de date se refera la varsta, sexul, motivul si necesitatea trimiterii
clientului pentru a putea fi cuprins in terapia ocupationala, diagnosticul medical si
antecedentele legate de acest diagnostic, situatia materiala anterioara imbolnavirii,
conditii de viata (daca e independent, institutionalizat, daca are nevoie de supraveghere
permanenta) va cuprinde relatii despre mediul social, educational, vocational. Aceasta
baza de date trebuie sa furnizeze informatii despre precautiunile ce trebuie luate in timpul
procesului de terapie ocupationala. Toate aceste date sunt inregistrate in fisa
practicianului de terapie ocupationala. Interviul e luat atat pacientului, cat si persoanelor
apropiate acestuia, el fiind o cale planificata si organizata de culegere de informatii.
Intrucat in centrul terapiei ocupationale se afla ocupatia propriu-zisa a pacientului, cat si
activitatile in care acesta se implica in cursul unei zile cu ocazia interviului se vor culege
informatii referitoare la ocupatia acestuia. Pe langa culegerea de informatii, interviul e
folosit pentru dezvoltare relatiilor de incredere si comunicare intre practician si pacient.
In unele cazuri interviul se face pe chestionare ce pun accent pe interesele si activitatile
pacientului. O alta tehnica folosita pentru a se adresa intereselor, activitatilor, hobby-
urilor pacientului e de a constitui grafic configuratia activitatilor lui. Ca formula i se
solicita pacientului sa schiteze modul in care-ti petrece fiecare zi in cadrul unei perioade
determinate de timp. Fiecare activitate e clasificata dupa functia careia ii serveste:
exemplu munca, odihna, sarcini casnice, sociale, educationale stabilindu-se un punctaj in
functie de tipul activitatii si de gradul de performanta cu care e executata. Din grafic,
practicianul de terapie ocupationala poate sa determine cum isi petrece persoana
respectiva ziua, in ce tipuri de activitati e integrata si daca duce o viata echilibrata. E
recomandabil ca interviul sa se tina intr-o atmosfera ce confera intimitate. Interviul
trebuie sa fie relaxat, confortabil atat pentru practician, cat si pentru pacient, sa nu
cuprinda o serie rigida de intrebari si raspunsuri. Arta interviului consta intr-o impletire
de formal si informal intre cele 2 persoane. Interviul are 3 stadii:
- contact initial;
- culegere de informatii;
- inchiderea lui.
Practicianul de terapie ocupationala, cel care intervieveaza va incerca din primele minute
sa creeze o atmosfera de apropiere fata de subiect deoarece de cele mai multe ori pacientul e
ingrijorat si nervos la prezentarea pentru interviu sau poate prin natura afectiunii sale sa se simta

23
incomod la perspectiva incadrarii intr-o terapie noua si nefamiliara. E bine ca inca de la inceputul
interviului practicianul sa familiarizeze pacientul cu particularitatile serviciului, cu programul
acestuia si cu modalitatile de desfasurare a activitatilor de terapie ocupationala. Interviul creaza
prima impresie a clientului despre ceea ce va urma si determina starea lui de confort psihic,
pregatindu-l sa devina un partener al practicianului de terapie ocupationala.
Culegerea informatiilor. Dupa discutia initiala despre serviciul si modalitatile de
desfasurare a procesului terapeutic, practicianul de terapie ocupationala deplaseaza centrul de
atentie asupra problemelor bolnavului ghidand in asa fel discutia incat sa obtina informatiile
dorite intr-un flux conversational, intr-o maniera cat mai naturala. Practicianul de terapie
ocupationala trebuie sa directioneze astfel discutia incat sa se adreseze problemelor pacientului.
Daca practicianul de terapie ocupationala e receptiv la raspunsurile bolnavului va putea decide
cat timp va putea sa insiste asupra unui subiect. Practicianul de terapie ocupationala va trebui sa
ia notite, dar pentru a nu alarma pe cel chestionat, pacientul va trebui informat asupra acestui
lucru. Contactul vizual va fi continuu cu interlocutorul. Interviul va putea fi structurat dupa un
plan bine determinat sau interviul nestructurat in care pot fi incluse raspunsurile pe masura
primirii lor. Practicianul va putea avea teme standard, dar pot aparea si teme specifice in raport
cu problematica pacientului intervievat ce ne vor ajuta in stabilirea schemei terapeutice.
Incheierea interviului se face in raport cu timpul disponibil al practicianului de terapie
ocupationala avand grija sa nu se piarda intr-o conversatie inutila si fara detaliile necesare.
Practicianul de terapie ocupationala trebuie sa dea un semn atunci cand interviul se apropie de
sfarsit care in nici un caz nu poate fi un final brusc, spunand ca timpul a expirat. Observatia
reprezinta un mod de culegere a datelor despre persoana sau mediul in care se traieste prin
simpla prezenta a practicianului si remarcare a detaliilor. Observatia poate fi structurata dupa o
serie de pasi introdusi de practicianul de terapie ocupationala sau poate fi libera, nestructurata
intentionat. Chiar de la prima intalnire a practicianului cu pacientul , acesta poate culege o serie
de date si informatii despre client, cum ar fi: postura, imbracamintea, capacitatile sociale si de
dialog, capacitatile cognitive, tonul vocii sau abilitatile fizice. Practicianul de teorie ocupationala
trebuie sa aiba abilitatea de a vedea, asculta, de a sorta din ansamblul datelor perceptive si
conceptuale pe cele care sunt relevante pentru procesul teoriei ocupationale. Talentul de a
observa nu e o aptitudine ce se dobandeste, dar poate fi intensificata si poate deveni un talent
printr-o munca constiincioasa si printr-un efort volitional. Concentrandu-ne asupra observatiei
putem deveni constienti de existenta unor detalii pe care altfel nu le-am observa. Cea mai buna
metoda de observatie e cresterea capacitatii de concentratie a atentiei. Pentru dezvoltarea
spiritului de observatie e pregatirea anticipata a gandului si a discriminarii pentru a culege
informatiile necesare. Observatia structurata consta in a urmari clientul in timp ce executa o
activitate determinata anterior pentru a vedea daca persoana respectiva poate sau nu sa determine
activitatea respectiva (de exemplu sa se barbiereasca). O alta metoda folosita in cadrul
observatiei structurate e cea a bateriilor de activitate. Se utilizeaza la pacientii cu dificultati
psiho-sociale. Prin recurgerea la bateria de activitati se urmareste atat rezultatul final al activitatii
depuse, cat si modalitatea in care persoana raspunde la ordinul dat, modul in care abordeaza

24
activitatea, precum si felul in care se raporteaza la cel ce aplica bacteria (exemplu: solicitam
pacientului sa deseneze un desen simplu, neimpus, fara a fi directionat ce trebuie sa faca sau
cerem sa execute un desen impus dupa un model vizual; cerem sa execute un desen impus dupa
un model vizual; cerem sa completeze un CEC dand informatii si sustinandu-l pas cu pas). Ce ne
intereseaza:
1. Analizam implicarea pacientului in termenii si componenta activitatii (implicare senzorio-
motorie, psihologica, psiho-sociala, cognitiva si cognitiv-integrativa.
2. Evaluarea clientului in termenii expresiei generale in timpul desfasurarii activitatii ce cuprind:
aspect fizic, reactia la situatia de test, raspunsul fata de examinator, abordarea sarcinilor, calitatea
productiei, exprimarea verbala.
3. Prin aplicarea bateriei de teste putem culege informatii referitoare la anumite calitati specifice:
atentia, independenta, inteligenta, capacitatea de a urma instructiunile verbale, scrise, cooperare,
initiativa, raspuns fara de autoritate, capacitatea de a citi si a scrie, timiditatea sau agresivitatea,
modul in care se ingrijeste si implicarea activa/pasiva.
Procedurile de evaluare. Inainte de a incepe tratamentul pe care trebuie sa-l urmeze
pacientul e necesara determinarea nivelului de performanta existent al pacientului utilizand
proceduri de evaluare formala. Datorita specificitatii informatiilor cautate, procedurile de
evaluare trebuie analizate critic in functie de caz, de fiabilitate si validitate. Un test aplicat are
validitate doar atunci cand a fost aplicat prin numeroase testari si pe diverse grupe de varsta,
pregatire educationala si uneori chiar tinand cont de localizarea geografica. Fiabilitatea testului e
masura acuratetii, cu care scorul obtinut prin test reflecta performanta reala a pacientului. Gradul
de incredere pe care practicianul il poate avea intr-un instrument se bazeaza pe validitatea si
fiabilitatea acestuia. Testele aplicate sunt insotite de obicei de un protocol ce reprezinta
procedeele de utilizare si administrare a testului, calcularea punctajului, iar uneori cuprinde si
cuvantul cheie ce trebuie folosit in timpul administrarii testului. Se face acest lucru pentru a
inlatura cat e posibil factorul subiectiv legat de practicianul de terapie ocupationala. Practicianul
de terapie ocupationala foloseste si teste nonstandardizate ce au un caracter mai mult subiectiv si
se bazeaza pe abilitatea medicala, pe gandirea si experienta practicianului de terapie
ocupationala. De exemplu procedura de evaluare prin testul de musculatura manual, ce evalueaza
forta unui muschi sau grup de muschi sau teste ce evalueaza abilitatile senzoriale (durerea, tactul,
sensibilitatea termica, algica). Administrarea oricarui instrument de testare, presupune ca
practicianul sa fie pregatit adevarat, sa cunoasca principiile de aplicare ale testului, sa fie
familiarizat cu procedurile si sa cunoasca modul corect de calculare si integrare a punctajului.
Unele teste presupun antrenamente speciale. Datele obtinute din evaluare sunt inscrise in
documentarul referitor la pacientul respectiv. Procesul de evaluare presupune mai multe moduri
de abordare pentru a culege informatiile referitoare la client. Culegerea bazei de date initiale
implica studiul rapoartelor si al dosarului medical al pacientului, precum si culegerea
informatiilor referitoare la diagnostic, trecutul din punct de vedere medical al pacientului, nivelul
anterior de functionare, precum si trecutul din punct de vedere social, educational, profesional.
Interviul din cadrul terapiei reprezinta o imbinare intre culegerea formala a datelor si o abordare

25
conversationala indreptata spre stabilirea unui raport de incredere intre cei doi. Capacitatea de a
culege informatiile prin simpla observatie reprezinta o aptitudine hotaratoare a practicianului de
terapie ocupationala. Prin concentrarea atentiei asupra acestei capacitati si prin realizarea unor
eforturi constiente pentru perfectionarea sa, aceasta capacitate naturala devine un instrument
valoros al terapiei. Perfectionarea acestei abilitati reprezinta o responsabilitate a practicianului de
terapie ocupationala. E de asemenea responsabilitatea practicianului de terapie ocupationala sa
inteleaga principiile testarii dupa ce se va ghida in selectarea si utilizarea instrumentelor de
testare. E necesar ca practicianului de terapie ocupationala sa se familiarizeze cu testele si sa le
exerseze printr-un autoantrenament inainte de a le administra pacientilor.

26
 III. Tehnici folosite în terapia ocupaţională

1. Stadiile tratamentului:
Stadiul I.
Metode adjustate (auxiliare)
- sunt proceduri care pregătesc pacientul pentru activităţile ocupaţionale.
-sunt premergătoare activităţilor practice
-includ: - exerciţii fizice
- tehnici de facilitare şi inhibiţie
- posturări
- stimulare senzorială
- proceduri ce folosesc agenţi fizici şi terapeutici
- preocuparea principală a terapeutului este evaluarea şi remedierea componentelor
performanţei ocupaţionale.
Stadiul II.
Metode facilitatoare
Activităţile practice au fost definite ca activităţi care au un scop autonom, în afară de funcţia
motorie cerută pentru a executa acţiunea respectivă.
Inhibiţie=Multe metode folosite în terapia ocupaţională nu sunt direct activităţi practice,
ele sunt denumite metode facilitatoare (şi/sau instalaţii); ele stimulează activităţile practice:
-scândura pentru şlefuit;
-skating boards (placă de alunecat);
-clădirea unor cuburi sau conuri;
-confecţionarea de cârlige de rufe;
-stimulatoare de conducere auto;
-stimulatoare de activităţi profesionale (echipamentul computerizat Baltimore);
-activităţi care se desfăşoară în masă.
Stadiul III.
Activităţile practice.
Acestea sunt esenţa terapiei ocupaţionale. Includ activităţi care au un scop de sine – stătător, care
este relevant şi semnificativ pentru pacient. Aceste activităţi fac parte din rutina vieţii cotidiene
şi se desfăşoară în cadrul performanţei ocupaţionale.
Stadiul IV.
Performanţa ocupaţională şi rolurile ocupaţionale.
In stadiul final al tratamentului, pacientul îşi execută rolurile sale ocupaţionale în mediul ambiant
şi în comunitate. O execuţie corespunzătoare a ADL, a activităţilor de muncă şi productive, a
activităţilor de relaxare şi joaca vor da pacientului un nivel maxim şi independenţă. In acest
stadiu intervenţia terapiei ocupaţionale se limitează şi în final se întrerupe.
Ajutoarele tehnice sunt unelte, instrumente sau dispozitive temporare sau definitive,
utilizate intermitent în scopuri precise: deplasare, autoîngrijire, autoservire, practicarea unor
profesiuni, jocuri sportive, alte activităţi sociale.
Clasele activităţilor practice
1. Activităţi productive de bază sunt esenţiale şi se regăsesc în orice serviciu de
terapie ocupaţională. Ele includ activităţi umane vechi: olăritul, ţesutul, împletitul popular a
rafiei, nuielelor, prelucrarea lemnului şi a fierului. S-aconstatat o înclinare aproape înnăscută

27
pentru aceste activităţi, chiar şi în cazul pacienţilor neîndemânatici. Fiecare activitate practică
este extrem de complex şi include mai multe subactivităţi, încât pacientului i se pot prescrie, în
funcţie de necesităţile recuperatorii funcţionale, anumite subactivităţi sau întreaga tehnologie,
până la produsul final.
2. Activităţi productive complementare sunt mai numeroase decât precedentele şi
includ activităţi productive recente, care necesită calificare, experienţă şicunoştinţe în domeniu.
Exemple: cartonajul, marochinărie, strungăria, tipografia, dactilografia.
3. Activităţi de expresie sunt utilizate mai ales în tratamentul bolnavilor mintal şi includ ocupaţii
speciale cu caracter artistic: desen, pictură, sculptură, gravură, mânuire de marionete etc. Aceste
trei categorii de activităţi au ca rezultat realizarea unui produs final, care poate fi valorificat,
reprezentând aşa numita terapie ocupaţională retribuită, prin care pacientul îşi poate completa
veniturile.
4. Activităţi corporale ludice sunt numeroase şi includ jocuri de mişcare, jocuri sportive sau părţi
componente ale acestora, tenis de masă, trasul cu arcul.
5. Activităţi corporale recreative sau de loisir sunt foarte apreciate: şah cu piese grele (uneori
magnetizate), fotbal cu pompiţe suflătoare, o minge de ping-pong este dirijată de curentul de aer
al unor paie prin care sufla jucătorii.
6. Activităţi de readaptare prin care mediul se adaptează capacităţii funcţionale
adisabilului, încât acesta dobândeşte independenţă de comunicare, de participare la acţiuni
sociale şi activităţi curente. Adaptarea se realizează prin proteze, orteze şi ajutoare tehnice.-
Protezele şi ortezele sunt dispozitive plasate pe corp, ele ameliorează statica şi dinamica
segmentului respectiv. Proteza este stabilă şi înlocuieşte un segment corporal sau fragmente ale
acestuia.
Orteza permite corectarea unei atitudini, menţinerea sau redarea niveluluifuncţional al un
ui segment corporal în afecţiuni traumatice ortopedice, neurologice şi reumatismale.
Ortezele şi protezele se pot aplica simultan combinând acţiunea de menţinere cu cea de
înlocuire.Ortezele sunt statice şi dinamice. Cele statice pentru menţinerea segmentelor articulare
imobilizate. Cele dinamice au părţi mobile care se substituie sau asistă forţa musculară.Ortezele
se aplică temporar sau definitiv şi includ:
-aparate gipsate şi aparate imobilizare cu scop de consolidare;
-aparate ortopedice prefabricate: atele gonflabile, atele articulare pentru leziuni ligamentare ale
genunchiului;
-
aparate de acţiune preventivă asupra deformaţiilor utilizate mai ales in poliartrita reumatoidă, co
nfecţionate din gips sau materiale termoplastice uşoare, de tipul polietilinei şi
neoprenului.Ortezele aplicate definitiv se utilizează în sechelele leziunilor traumatice: pseudoartr
oză, articulaţii blocate. Ortezele nu trebuie să provoace compresiuni tegumentare sau
osteoarticulare superioare toleranţei minime, deoarece pot produce escare sau fenomene
dureroase.Finalitatea unei activităţi depinde de modul în care aceasta este executată şi de
contextul în care se desfăşoară.Terapia ocupaţională utilizează activităţi practice pentru a facilita,
menţine şi reface abilitatea pacientului de a-şi desfăşura rolurile sale ocupaţionale.

28
Echipamentele speciale (ajutătoare tehnice) se referă la :
-deplasare: cârje, bastoane, scaune rulante, triciclete, automobile adaptate, căi de acces în
mijloacele de transport în comun, instituţii publice de învăţământ,de cultură;
-locuinţă: adaptări exterioare (poartă, scări, garaj) şi interioare (amenajarea parcursului locuinţei,
adaptarea mobilerului, a grupurilor sanitare);
-activităţile curente în gospodărie: ustensile pentru igiena locuinţei, a îmbrăcămintei, pregătirea
şi servirea hranei, autoîngrijirea-petrecerea timpului liber, scaune, aparate pentru nevăzători;
-activităţi profesionale: maşinile de scris, de cusut, războaie de ţesut,computere.

2. Obiectivele terapiei ocupaţionale şi modalităţi de abordare terapeutică

Terapia ocupaţională este un mijloc terapeutic care utilizează activităţi productive şi corp
orale pentru restabilirea capacităţii funcţionale normale saudezvoltarea compensatorie a funcţiilo
r restante sănătoase, precum şi pentruneutralizarea tulburărilor de comportament, încât individul
să poată să se autoservească, deplasa cu mijloace de transport speciale sau în comun, să practice
anumite jocuri, sporturi, activităţi zilnice (ADL) sau chiar să-şi exercite profesia.
Obiectivele terapiei ocupaţionale sunt:
1.Educarea sau reeducarea motorie;
2. Educarea sau reeducarea gestuală. In cazul reeducări corectează, simplifică sau automatizează
gesturile deficitare sau incorecte (readaptare funcţională) pentru asigurarea independenţei
psihosociale a individului;
3. Atenuarea şocului psihic la revenirea pacienţilor în societate, prin trecerea de la inactivitate
forţată la activităţi crescute;
4. Stimularea gândirii pozitive;
5. Stimularea încrederii în sine şi crearea condiţiilor optime pentru dezvoltarea firească a
personalităţii, acest scop apare pregnant în cazul persoanelor cu handicap major:
-malformaţii congenitale;
-infirmitate motorie cerebrală;
-sechele poliomelitice;
-paraplegii postraumatice,
-alte boli cu caracter invalidant.
Prin terapia ocupaţională se urmăreşte:
• Promovarea unei mişcări a cărei forţă şi amplitudine vor creşte
treptat.Prin mişcare se efectuează deplasarea unui segment corporal (de exemplu a unei membru
în raport cu celălalt); mişcarea este rezultantul acţiunii unui muşchi stimulat de contracţia
muşchilor sinergici).
• Promovarea unui ansamblu de mişcări utilitare care iniţiază şi dezvoltă alte calităţi ale
muşchiului, mai fine şi mai elaborate şi care solicită participarea susţinută a sistemului nervos; e
vorba de viteză, ritm,economie, armonie (psihomotricitate). In caz de eşec ireductibil, se
vor folosi compensaţiile.
Terapia ocupaţională are două determinări:
- specifică funcţională;
- nespecifică, globală (sau ocupaţională).

29
 Activităţile practice utilizate sunt sistematizate cu mai multe clase, terapeutul
recomandând practicarea uneia sau mai multor clase – recomandarea este precedată de un bilanţ
complex, şi anume:
-bilanţ cutanat, important în condiţiile aplicării unor proteze sau orteze;
-bilanţ neurologic;
-bilanţ funcţional care cuprinde:
 bilanţ articular, muscular, al aptitudinilor gestuale şi al nivelului de independenţă în viaţa
cotidiană (autoîngrijire, autoservire posibilităţi de comunicare şi deplasare);
 analiza efectelor activităţilor susceptibile de a fi realizate din punct de vedere cinetic,
organe şi fiziologic;
 alegerea scopului activităţii practice;
 obţinerea acordului şi a participării pacientului.
Indicaţii metodice:
1. Să fie profesia pacientului sau, dacă e posibil, o ocupaţie obişnuită, cunoscută:tricotat,
brodat, tâmplărie, împletit de nuiele ş.a.
2. Să fie simplă, uşor de înţeles şi de executat;
3. Să fie utilă, iar produsele să poată fi comercializate;
4. Să fie adaptată caracteristicilor ergofuncţionale ale segmentelor care trebuie recuperate
(Ex. pe recuperarea mâinii se vor indica activităţile cu solicitarea prehensiunii);
5. Să fie variată pentru a evita monotonia;
6. Să fie executată în grup, pentru a avea emulaţie;
7. Să solicite efort progresiv: ritmul şi intensitatea activităţilor să cunoască, iar perioadele
de repaos să se scurteze;
8. Intregul proces al muncii va fi îngreunat prin mijloace specifice cazului:instrumente din
ce în ce mai grele, manevrabile din poziţii din ce în ce mai dificile, materiale de prelucrat
din ce în ce mai rezistente, activităţi practice din ce în ce mai fine.In acest fel pacientul îşi
redobândeşte capacitatea funcţională şi de muncă normală sau cât mai aproape de normal.
9.Să se execute permanent sub supravegherea cadrelor de specialitate pregătite tehnic şi
cu calităţi pedagogice ce le recomandă.

3. Modalităţi de abordare terapeutică:

-abordare biomecanică;
-abordare senzorial motorie;
-abordare reabilitantă.
Abordarea biomecanică în tratamentul disfuncţiilor fizice aplică principiile fizice ale
cineticii şi cinematicii la mişcările corpului uman. Metodele de tratament din cadrul
acestei cinematice abordări utilizează principiile fizicii legate de forţe, pârghii,tensiuni. Exemplu
de tehnici biomecanice sunt bilanţul muscular şi articular,activitatea kinetică, exerciţiile
terapeutice şi ortezarea.
Obiectivele abordării biomecanice constau în:
-evaluarea limitărilor mobilităţii, forţei şi rezistenţei;
-refacerea mobilităţi, forţei şi rezistenţei;
30
-reeducarea diformităţilor.
Abordarea biomecanică este cea mai adecvată pentru pacienţii care prezintă leziuni
neurologice periferice şi ortopedice, dar au S.N. central intact. Aceşti bolnavi pot controla
mişcări izolate şi scheme specifice de mişcare, dar prezintă limitarea mobilităţii articulare, a
forţei şi rezistenţei musculare.Se indică în reumatisme inflamatorii; obiectivul terapiei
ocupaţionaleconstăîncorectarea mişcărilor şi gesturilor afectate, pentru restabilirea posibilităţilor
de comunicare a bolnavului cu mediul înconjuror.Recomandarea tehnicilor se face după analiza
fiecărui caz, în funcţie de stadiul procesului inflamator, mărirea deformărilor, frecvenţă
şi intensitatea durerilor.
Terapia ocupaţională se indică în fazele de remisie, fiind contraindicată în puseu
inflamator.Dintre tehnici se recomandă: cusut, gravare, modelat cu ceară, etc.
Abordarea biomecanică se indică de asemenea în:
-reumatismul degenerativ;
-afecţiuni postraumatice ale membrelor, care prin frecvenţă şi gravitate reprezintă indicaţie
majoră a terapeiei ocupaţionale (amputaţi, fracturi, arsuri);
-afecţiuni ale S.N. periferic;
-distrofii musculare.
In amputaţii terapia ocupaţională asigură, în faza preprotetică reeducarea bolnavului, iar
după montarea protezei permite învăţarea gesturilor utilitare.
Multe dintre metodele preliminare şi complementare sunt biomecanice, principiilebiomec
anicii pot fi aplicate în următoarele activităţi parctice: tăiautul lemnelor cu fierăstrăul,
întinsul rufelor, aspiratul covoarelor.Abordarea senzorial motorie se aplică la pacienţii cu
disfuncţii ale sistemului nervos central şi se bazează pe refacerea controlului motor.
In leziunile S.N.C. sunt tulburate coordonarea, controlul şi modularea mişcărilor.Se
folosesc mecanisme neurofiziologice pentru a normaliza tonusul muscular şi a solicita un răspuns
motor cât mai aproape de realitate. Tratamentul se bazează pe
folosirea mecanismelor reflexe; secvenţialitatea sa urmează etapele dezvoltării ontogenetice.
In acest tip de tratament sunt incluse:
-metode de terapie prin mişcare: Road; Brunnström;
-tehnici de facilitare neuromusculară periferică: Knot şi Voss;
-tratamentul neuroevolutiv:Bobath;
-metoda Affolter.
Toate modalităţile terapeutice bazate pe abordarea neurosenzorială sefundamentează pe
principul refacerii funcţiei motorii centrale şi ameliorarea performanţei motorii.
Terapia ocupaţională îşi propune dezvoltarea independenţei pacientului privind igiena
corporală personală, activităţi curente şi chiar deplasările.
Abordarea reabilitantă. Reabilitarea are sensul de revenire la abilitate (mai precis de a-
şi recăpăta abilitatea), ceea ce înseamnă maximă capacitate fizică,intelectuală, socială, profesiona
lă şi economică posibilă pentru un individ. Prin această abordare se încearcă o recuperare la un
anumit grad de abilitate care să-i permită pacientului să trăiască şi să muncească cu capacitatea

31
restantă.In terapie accentul este pus mai ales pe abilităţi, decât pe disabilităţi. Acest tip de
abordare foloseşte măsuri care ajută pacientul să trăiască cât mai independent posibil, cu
disabilităţile reziduale. Scopul este de a învăţă pacientul să înveţe să muncească cu disfuncţiile
existente sau să-şi compenseze funcţiile fizice. Este un proces dinamic care-i cere pacientului să
devină membru în echipa de recuperare.
Terapia ocupaţională se concentrează pe minimalizarea barierelor disabilităţii în
îndeplinirea rolurilor ocupaţionale. Metodele de tratament sunt:
1. Evaluarea şi antrenarea activităţilor de autoîngrijire.
2. Achiziţionarea şi antrenamentul pentru folosirea dispozitivelor de asistare.
3.Îmbrăcăminte adaptată disfuncţiilor bolnavului.
4.Activităţi casnice şi îngrijirea copilului.
5.Simplificarea muncii şi conservarea energiei.
6.Activităţi legate de profesie.
7.Activităţi de relaxare, în timpul liber.
8.Antrenarea cu proteze.
9.Utilizarea căruciorului cu rotile.
10.Evaluarea şi adaptarea locuinţei.
11.Transportul în comun.
12. Adaptari arhitecturale.
13. Achiziţia şi antrenamentul în folosirea ajutoarelor pentru comunicare.
In terapie, se combină frecvent cele 3 tipuri de abordare a terapiei ocupaţinoale.
Obiectivele tratamentului şi strategia aplicată se bazează pe rezultatele procesului de evaluare.
Obiectivul general al tratamentului este acela de a readuce pacientul la nivelul maxim de
performanţă ocupaţională.
Planul de tratament reprezintă esenţa practicii terapiei ocupaţionale. Un plan corect de
tratament se va elabora după ce s-au realizat următoarele:
-analiza şi interpretarea datelor obţinute în procesul de evaluare;
-stabilirea obiectivelor de tratament;
-selectarea unor mijloace terapeutice adecvate;
-reevaluarea periodică;
-stabilirea priorităţilor de tratament.
Planul de tratament se va stabili pe termen scurt şi pe termen lung şi cuprinde:
1.Culegerea de date se va face din documente medicale; din istoricul educaţional profesional şi
social; din interviul cu pacientul şi aparţinătorii.
2. Analiza datelor şi identificarea problemelor.
Din datele culese se vor stabili disfuncţiile din aria performanţelor ocupaţionale şi se va nota care
dintre acestea beneficiază de mijloace terapeutice din domeniul terapiei ocupaţionale, şi care de
alte mijloace terapeutice.
3. Selectarea schemei de tratament. In funcţie de natura deficitului se va alege cea mai
potrivită modalitate de abordare terapeutică.

32
4. Stabilirea obiectivelor tratamentului.
Scopurile sunt exprimări cu caracter general despre refacerea funcţională pe care o urmărim în
viitor. Ele sunt obiective pe termen lung ale recuperării.
Obiectivele reprezintă etapele intermediare pe care ni le propunem pentru atingerea
scopului următor. Terapeutul împreună cu pacientul vor stabili obiectivele care trebuie atinse la
sfârşitul tratamentului şi se vor selecta metodele adecvate pentru atingerea obiectivelor propuse.
Aprecierea progresiei tratamentului se va face prin aprecierea realizării obiectivelor propuse.
In absenţa stabilirii unor obiective bine definite nu
vom avea o bază pentru selectarea unor mijloace terapeutice adecvate şi va fi imposibil de
apreciat eficienţa tratamentului.
Se va specifica dacă este necesară folosirea unor echipamente speciale,instalaţii de
asistenţă, adaptări ale mediului ambiant, indicaţii verbale etc pentru ca pacientul să
poată desfăşura acţiunea propusă.

4. Alegerea mijloacelor de tratament

In funcţie de scopuri şi obiective se vor selecta mijloacele terapeutice adecvate.

Alegerea lor se va face în funcţie şi de alţi factori, cum sunt:

1.Stabilirea scopului pe care şi-l propune pacientul.

2.Prognosticul privind refacerea funcţiei pierdute.
3. Stabilirea precauţiilor şi contraindicaţiilor ce limitează aplicarea programuluide terapie
ocupaţională.
4. Ce alte tratamente a mai primit pacientul.
5. Care sunt obiectivele celorlalte modalităţi terapeutice.
6. Câtă energie consumă pacientul pentru alte tipuri de terapie aplicate.
7.Care este starea generală de sănătate a pacientului.
8.Ce preocupări şi deprinderi profesionale are pacientul.
9.In ce mediu social şi cultural trăieşte.
10. Ce roluri îndeplineşte pacientul în comunitate.
11. Ce tipuri de exerciţii şi activităţi sunt mai utile şi suscită interesul pacientului.
12. Ce echipamente speciale şi adaptări la echipamentele terapeutice sunt necesare pentru ca
performanţa pacientului să fie la un nivel cât mai ridicat.
In timp ce tratamentul se desfăşoară, terapeutul este obligat să observe următoarele
aspecte:
-Obiectivele propuse sunt proporţionale cu capacităţile şi nevoile pacientului?
-Metodele alese sunt cele mai adecvate pentru a îndeplini obiectivele propuse?
-Pacientului i se potrivesc metodele de tratament alese, le percepe ca fiind valoroase şi merită
osteneala de a le practica pentru scopurile propuse?
Pe baza acestor observaţii, terapeutul va face reevaluarea funcţională a pacientului,
folosind aceleaşi metode, se vor compara rezultatele cu cele iniţiale şi se va aprecia progresul sau
regresul, deci eficienţa tratamentului ales. Tratamentul este concepul în aşa fel, încât să
33
pregătească pacientul pentru reîntoarcerea în mediul familial şi în comunitate. Deseori terapia
continuă la un nivel mai redus şi la domiciliu.
Dacă programul iniţial de tratament este eficient se vor face pregătirile necesare în
vederea externării, adică:
-dotarea cu dispozitive de asistenţă şi echipamente speciale;
-stabilirea unui program de exerciţii şi activităţi terapeutice la domiciliu;
-efectuarea unei vizite la domiciliu pentru a evalua dificultăţile pe care le ridică locuinţa
deficienţelor pacientului şi pentru a recomanda amenajările posibile;
-se va lua legătura cu sistemul de asistenţă la domiciliu (acesta unde există).
Se va acorda o atenţie deosebită pregătiri psihologice a bolnavului care trebuiesă se
adapteze deficienţei pe care o prezintă. Membrii familiei vor fi prezenţi să acorde suport
emoţional pacientului şi vor fi instruiţi privind:
-gradul în care pacientul poate executa ADL-urile şi la ce îmbunătăţiri se mai pot aştepta;
-soluţii de acces în locuinţe;
-recomandări privind adaptări şi modificări la domiciliu;
-modul de a obţine şi folosi dispozitive de asistenţă şi echipament pentru mobilitate;
-informaţii privind serviciile de asistenţă la domiciliu şi instituţiile în care pacienţi pot fi
internaţi.

5. Metodele terapiei ocupaţionale

Conceptul francez de terapie prin muncă, metodă de tratament a unor boli în care munca este
procesul activ, ergoterapie, a pornit de la analiza gestualităţii umane observate în efectuarea celor
mai variate meserii şi activităţi. Au fost studiate 1300 de meserii şi s-a constatat că există doar 43
de gesturi diferite în executarea lor, din care 27sunt gesturi ale mâinii. In diferite activităţi aceste
gesturi de bază se combină în diverse moduri.Şcoala franceză de terapie ocupaţională consideră
că există două tipuri de ergoterapie:
specifică sau analitică şi nespecifică sau globală.
Terapia ocupaţională specifică se adresează direct deficitului funcţional propriu-zis,
articulaţiei afectate.Terapia ocupaţională nespecifică se adresează prin diverse ocupaţii întregului
organism, pentru a-l educa să participe la limitarea consecinţelor deficitului funcţional.
De exemplu un hemiplegic va executa activităţi, atât cu partea paralizată, cât şi cu cea
sănătoasă, în felul acesta creşte performanţa întregului corp.
Şcoala franceză denumeşte, deasemenea, activităţile utilizate în terapiaocupaţională ca şi
„tehnici” înţelegându-se părţi gestuale extrase din ocupaţiile practice umane.
Aceste „tehnici” se clasifică în 6 grupe:
1. Tehnici de bază sunt gestualităţi extrase din următoarele meserii:
-olărit;
-prelucrarea lemnului;
-împletit nuiele, rafie, papură;
-ţesut la război sau la gherghef;
-prelucrarea fierului.

34
Aceste activităţi se numesc de bază deoarece fiind cele mai vechi meserii ale omului, se
consideră că fiecare subiect ar avea o aptitudine „naturală” de a le executa, indiferent ce profesie
are. In cadrul terapiei ocupaţionale, unui pacient i se pot recomanda, în funcţie de
deficitul funcţional, 1-2-3 tehnici – gesturi dintr-o anumită meserie, sau toate gesturile. Ele se pot
executa cu sau fără ajutor.
2. Tehnici complementare : sunt reprezentate de celelalte activităţi utilizate de
terapia ocupaţională: marochinăria, cartonaj, tipografie, dactilografia, computer, ambalaj,
bucătărie, lăcătuşărie. Se poate utiliza parţial sau total gestualitatea activităţii.
3. Tehnici de readaptare sunt foarte importante, ele reprezintă activităţile vieţii zilnice.
Pentru creşterea performanţelor sunt necesare unele adaptări şiechipamente speciale.
4. Tehnici de exprimare, includ toate preocupările cu caracter artistic şi pe cele cu rol de
comunicare. Au un puternic impact asupra psihicului. Exemple:desenul, pictura, sculptura,
gravura, manipularea marionetelor, muzica, scrisul, vorbitul, gestica expresivă.
5. Tehnici recreative sunt utilizate în pauzele dintre celelalte tehnici, de exemplu: şah, table,
ţintar, fotbal de masă, jocuri de cărţi etc. Jocurile pot fi adaptate pentru deficitul pacientului, ca şi
greutate sau volum.
6. Tehnici sportive, care au pe lângă caracterul recreativ şi alt rol (badminton, golf, tenis de masă,
tras cu arcul, popice, înot, ciclism – se pot utiliza doar părţi gestuale ale acestor sporturi,
în funcţie de pacient.
AOTA clasifică metodele de lucru ale terapiei ocupaţionale în 3 tipuri:
A – esenţiale – semnificative;
B – neesenţiale – nesemnificative;
C – ajutătoare.
A.Metodele esenţiale au fost introduse în sens terapeutic în anul 1928 (de Dunton)
considerându-se că, ceea ce contează este scopul final al activităţii şi nu activitatea motorie care
realizează acest scop, căci prin urmărirea scopului activităţii se obţin rezultate
în recuperarea fizică şi mintală, mai rapid şi mai complet. Activităţile esenţiale trebuie să aibă un
scop final iar ceea ce rezultă să fie un produs concret, util,evental rentabil.
In timpul A.O. pacientul va fi atent la ceea ce realizează şi nu cu ceamplitudine îşi mişcă
articulaţiile sau ce forţă musculară au dezvoltat muşchii.Mişcările se efectuează spontan automat,
oboseala apare mai târziu. De asemenea, pacientul va descoperi involuntar compensările
necesare cu care se poate ajuta pentru a rezolva problemele date de deficitul funcţional.
Activitatea ocupaţională trebuie să trezească interesul pacientului. In alegere aactivităţii
ocupaţionale trebuie ţinut cont de următoarele:
-să aibă un scop direct;
-să se justifice pentru un anumit pacient, adică să fie acceptată de acesta;
-să solicite o participare activă fizică şi mintală;
-să realizeze recuperarea deficitelor prezentate de pacient;
-să dezvolte abilităţi care să mărească performanţe de viaţă;
-să nu fie periculoase, să nu producă leziuni, să nu polueze;
-să fie variate, să nu plictisească, să nu fie costisitoare;

35
-să existe condiţiile pentru a putea fi executate.
Pentru atingerea scopului terapeutic, activitatea ocupaţională trebuie să poată fi
adaptabilă şi gradabilă.Adaptabilitatea se referă la posibilitatea de a adapta activitatea la
condiţiile generale şi speciale ale pacientului: poziţia de lucru, adaptarea materialelor de lucru, a
uneltelor, la deficitul funcţional care trebuie recuperat. De asemenea, activitatea trebuie să fie
adaptabilă şi la mediul de lucru.Activitatea ocupaţională trebuie să poată fi gradabilă. Aceasta
trebuie să permită creşterea solicitării pe măsură ce pacientul îşi îmbunătăţeşte capacitatea
funcţională. Gradarea are în vedere funcţiile de bază: amplitudinea de mişcare, forţa,rezistenţa,
coordonarea, abilităţile de percepţie cognitive şi sociale.
Ortezele de mobilizare au ca obiectiv creşterea amplitudinii de mişcare articulară pasivă
sau activă. Există 3 feluri de orteze în funcţie de modalitatea princare se realizează creşterea
amplitudinii de mişcare şi anume:
1. Orteze care pun în tensiune ţesutul moale, realizând un stretching pasiv prelungit. Pe măsură ce
se câştigă în amplitudine, orteza se adaptează pentru a menţine forţa de întindere. Se mai
numeşte „orteză de tracţiune statică”.Orteza de tracţiune statică progresivă are în structură un
elastic sau arc care, pe măsură ce ţesutul cedează şi creşte amplitudinea, se reajustează
stretchingul.
2. Orteza de tracţiune dinamică se foloseşte în afecţiuni musculare până la pareză. De exemplu în
paralizia nervului radial nu se pot utiliza flexorii degetelor, deoarece extensorii paralizaţi nu
opun rezistenţa necesară, orteza va fixa în extensiune mâna şi pumnul, pentru a face posibilă
prehensiunea.
3. Orteza pentru realizarea unei rezistenţe permanente în vederea cereşterii forţei pentru o
anumită mişcare. Este o orteză dinamică de tracţiune.Ortezele sunt confecţionate din plastic,
metal, gips, lemn realizând „contracţii”rigide ale segmentelor. Există şi posibilitatea realizării
unei contracţii simple felxibile,care realizează o semimobilizare (permit o mobilizare minimă).
Contracţia simplă are ca obiective:
-reduce starea de tensiune tisulară, prin poziţionarea segmentului în „poziţia scurtată”;
-permite o cicatrizare sau unificare în poziţie corectă;
-reduce durerile;
-blochează apariţia edemului;
-reduce deviaţiile.
După îndepărtarea contenţiei suple, recuperarea funcţională locală se realizează mai
rapid, comparativ cu imobilizarea rigidă.Contenţiile suple au şi rol preventiv în timpul
activităţilor zilnice sau în terapia ocupaţională, nu permit mobilizarea articulaţiei afectate la
amplitudini extreme sau care produc neplăceri locale (entorse, luxaţii).
O altă categorie de orteze cuprinde:
- chinga – suport pentru membrul superior paralizat, evită tracţiunile prin atârnarea membrului
superior paralizat şi permite activităţile ocupaţionale cu mâinile;
- colarul, pentru coloana cervivală;
- lombostatul.

36
Metodologia de lucru în terapia ocupaţională.
Alcătuirea planurilor de lucru în terapia ocupaţională se desfăşoară pe trei niveluri de probleme:
1-Determinarea scopului final.
2- Identificarea ariei de performanţă.
3- Identificarea deficitelor din componenta de performanţă.

1) Scopul final pe termen lung al asistenţei care urmează să fie aplicată, se stabileşte de pacient-
familie şi terapeut. Pacientul şi familia îşi expun opţiunile pentru acele aspecte ale vieţii
bolnavului considerate ca necesare de a fi recâştigate cu prioritate. De exemplu:
-să nu fie o povară prea mare pentru familie;
-să poată să se îngrijească singur;
-să poată munci măcar cu program redus;
-să poată să-şi cunoască copiii;
-să poată efectua anumite activităţi în gospodărie etc.
Tratamentul trebuie să limiteze dorinţele exagerate, care nu sunt în corcondanţă cu capacităţile
fizice şi cognitive reale ale pacientului.

2) Identificarea ariei de performanţă” reprezintă domeniul în care pacientul îşi realizează „scopul
final”. Ariile de performanţă sunt:
-activităţile vieţii zilnice (ADL);
-activităţile de muncă (profesionale);
-activităţile de agrement, petrecerea timpului liber, hobby-uri.
Scopul final al pacientului se poate încadra în una, două sau în toate cele trei arii de performanţă.

3) Identificarea deficitelor din „componentul de performanţă” este necesară pentru determinarea

dificultăţii sau incapacităţii de a realiza scopul din aria de performantă.

Stabilirea restantului funcţional se face prin evaluarea pacientului ocupaţional.

Există 3 mari „componente de performanţă”:
a. Componenta senzomotorie, cuprinde toate aspectele legate de funcţiile motorii şi senzitivo-
senzoriale:
-aspecte neuromusculare: activităţile reflexe, amplitudine de mişcare, forţă şi rezistenţă, echilibru
etc.
-aspecte de integrare senzorială: tactile, proprioceptive, vizuale, auditive,vestibulare.
-aspecte motorii: toleranţă la efort, coordonare, control motor, abilitate,mers etc.
b. Componenta cognitive apreciază calităţile proceselor cerebrale: memoria, atenţia,
abstractizarea, orientarea, gândirea, capacitatea de calcul etc.
c. Componenta psihosocială este apreciată prin cele 3 elemente ale acesteia:
-elementul psihologic: aprecierea de valori, de interes, autoconcepţie, iniţiere de activităţi, stări
de indiferenţă etc.

37
-elemente sociale: comportament social, comunicare cu cei din jur, modalităţi de integrare,
activitătile de grup etc;
-elemente de autoîngrijire, de exmplu aspectul exterior fizic - nu se referă la ADL-uri.
Pe baza analizei „componentelor de performanţă” terapeutul va alcătui programul de
lucru. Stabileşte de asemenea termenele de perioade scurte pentru atingerea obiectivelor ariei de
performanţă.
Terapia ocupaţională propune să rezerve aspecte esenţiale pentru o anumită
ocupaţie şi ignoră deficienţele care nu interferează cu realizarea scopului final.
Priorităţile terapeutului sunt reprezentate de acele componente de performanţă, care se
implică direct cu nivelul de independenţă necesar ariei de performanţă dorită.Pe parcursul
desfăşurării activităţilor terapeutice pacientul va fi evaluat: se vor aprecia obiectivele atinse se
vor putea atinge altele sau se vor face schimbări în metodele aplicate.

Terapia prin muncă.

Munca are un rol prioritar în viaţa omului, pierderea capacităţiide muncă având urmări
negative importante:
-schimbarea statutului de viată;
-senzaţia de dependenţă, care duce la depresie;
-scăderea resurselor economice.
-dezadaptarea socială, izolare;
-pierderea stimei fată de sine etc.
Activităţile de muncă fac parte din activităţile esenţiale ale terapiei ocupaţionale.
In anul 1923, programul de recuperare prin activităti de muncă a fost denumit„Work –
Hardening” (WH) = străduindu-te în sau prin muncă, iar din 1970 acest program a devenit
obligatoriu în recuperarea bolilor din diverse cauze.Comisia americană de acreditare a
facilităţilor de reabilitare defineşte WH ca fiind programul de tratament bine structurat, cu scop
precis, individualizat, având drept obiectiv maximizarea obligaţiilor unei persoane pentru a se
putea întoarce la muncă.
In funcţie de starea funcţională a pacientului, WH îl pregăteşte pentru:
-întoarcerea la vechea muncă;
-întoarcerea la o muncă asemănătoare, dar modificată în unele elemente;
-întoarcerea la o cu totul altă muncă, adică reprofesionalizare.
Organizarea WH trece prin mai multe etape:
I. Analiza meseriei. Trebuie cunoscute în detaliu cerinţele la locul de muncă pentru muncitori:
- poziţie, manevre, urcat-coborât scări, împins-tras-ridicat obiecte etc;
- condiţiile senzoriale: vedere, auz, miros;
- condiţiile psihologice: capacitatea de acomodare la mediul de muncă;
- factorii locali de risc: efort, frig, poluare, postură, zgomot.
II. Stabilirea toleranţei la muncă se realizează în baza actelor asupra capacităţii funcţionale a
pacientului: a sechelelor lăsate de boală, sau de accident, precum şi de starea de sănătate generală
a acestuia (diabet, boli coronariene, hepatice, renale).Evaluarea toleranţei la muncă va fi fizică,
cognitivă şi psihică, ţinând contde vârstă, nivel cultural, motivaţie (în SUA) – elementele
obligatorii de evaluare a toleranţei la muncă sunt:

38
-starea aparatului locomotor;
-starea aparatului cardiovascular;
-starea aparatului respirator;
-starea cognitivă;
-starea comportamentală şi de atitudine;
-capacitatea funcţională de muncă;
-starea vocaţională.
Evaluarea durează câteva ore şi se continuă 1-2 zile.
III. Alcătuirea WH (work hardining) individual. Pe baza actelor obţinute, etapa următoare constă
în stabilirea de către terapeut împreună cu pacientul, a planului de lucru.
Acesta îşi propune următoarele scopuri:
-creşterea progresivă a duratei de lucru zilnică, pe măsura creşterii torelanţei (se începe cu 2 ore
pe zi);
-creşterea gradului şi pe rând a capacităţilor fizice deficiente;
-ameliorarea posturilor şi biomecanicii corpului, în timpul muncii;
-dezvoltarea unor strategii pentru controlul durerilor când acestea există, prin medicaţie, poziţii;
-dezvoltarea abilitătilor de autoîngrijire la locul de muncă, de a evita incidentele şi accidentele,
de a şti când trebuie să solicite ajutor pentru executarea unor manopere;
-dezvoltarea unui comportament corect la locul de muncă: punctualitatea, atitudinea, respectarea
standardelor etc.
IV. Punerea în aplicare a planului WH . Pentru aceasta există trei modalităţi:
1 – aplicarea ca atare a tuturor condiţiilor pentru exercitarea unei munci;
2- aplicarea doar, parţială a muncii;
3- simularea muncii.
WH se organizează în spital în ateliere speciale, în centre de recuperare, în bazele de terapie
ocupaţională sau chiar la locul de muncă al pacientului. Avantajele metodei:
-pacienţii realizează că sunt capabili şi pregătiţi să reintre în muncă, mai rapid şi în deplină
securitate;
-patronii au încredere că angajatul lor va face faţă sarcinilor şi în acelaşi timp va plăti mai puţine
compensaţii materiale.
-casele de asigurări vor plăti mai puţin;
-medicii de întreprindere sau de medicina muncii vor obţine de la serviciul terapiei ocupaţionale
o documentaţie completă asupra abilităţilor fizice şi psihice ale pacienţilor.

39
 IV. Terapia ocupaţională în diverse afecţiuni ale aparatului locomotor

1. Evaluarea deficienţelor fizice în terapia ocupaţională

Evaluarea este un proces de culegere de date, identificare de probleme,formulare de ipoteze
şi luare de decizii pentru intervenţia terapeutică. Se face cu ajutorul unor metode cum ar fi:
anamneza, interviul, observaţia, teste standardizate şi nestandardizate.
In terapia ocupaţională evaluarea performanţei ocupaţionale şi a componentelor acesteia stă
la baza stabilirii obiectivelor şi strategiei tratamentului. Evaluarea parcurge mai multe etape:
-evaluarea iniţială, înaintea începerii tratamentului
-reevaluările periodice, pe parcursul aplicării tratamentului.
Evaluarea iniţială este esenţială pentru stabilirea planului de tratament.Reevaluările au ca
scop aprecierea eficienţei tratamentului în stabilirea unor ajustări în planul tratamentului,
în eliminarea obiectivelor imposibile de realizat, în eliminarea obiectivelor deja atinse şi
adăugarea altora noi.Raţionamentul clinic este metoda prin care se stabilesc strategiile de
tratament, în funcţie de problemele identificate în timpul evaluării; tratamentul va fi adaptat
specificului individual al bolnavului.Se desfăşoară în şase stadii:
1. Obţinerea informaţiilor din documentele medicale ale pacientului.
2. Selectarea planului de evaluare pe baza diagnosticului, prognosticului şi capacităţii pacientului
de a coopera şi a participa la evaluări.
3. Implementarea planului de evaluare şi realizarea testelor selectate pentru pacient.
4.Definirea problemelor şi cauzelor posibile.
5.Definirea obiectivelor de tratament pe baza listei de probleme a pacientului.
6.Aprecierea eficienţei planului de evaluare şi fezabilitatea rezultatelor evaluării.
Evaluarea iniţială cuprinde:
-aprecierea obiectivelor pacientului;
-abilitatea funcţională;
-deficitul în sfera performanţei ocupaţionale.
Deasemeni de vor efectua:
-evaluarea mediului social, cultural şi fizic al pacientului;
-identificarea factorilor de mediu cu rol facilitator, dar şi cu rol nefavorabil.
Structura tratamentului pe aceste baze solicită maximum de participare a pacientului la
procesul de tratament.
Metode de evaluare:
1. Documentul medical
(foaia de observaţie) furnizează date privind:
-diagnosticul;
-prognosticul;
-istoricul bolii;
-regimul de tratament curent;
-date sociale (condiţii de viaţă şi de muncă);
-date psihologice;
-alte tratamente recuperatorii urmate;
-evoluţia şi tratamentul zilnic.

40
Pe baza acestor informaţii se vor selecta procedeele de evaluare.
2. Interviul serveşte la aflarea modului în care pacientul percepe rolul ocupaţional, nevoile pe
care le are, obiectivele pe care şi le propune; terapeutul va trebui să dea relaţii pacientului despre
terapia ocupaţinală şi rolul ei în programul de reabilitare.Terapeutul va culege informaţii despre
familie şi comunitatea în care trăieşte pacientul, despre rolul său în activitatea profesională,
istoricul de educaţie şi muncă, preocupările din timpul liber şi mediul de viaţă în care bolnavul se
va reîntoarce laexternare.Sunt importante şi informaţiile despre felul în care bolnavul îşi petrece
timpul liber.
3. Orarul zilnic
Pacientul va fi solicitat să dea date amănunţite despre modul în care îşi desfăşura
activitatea într-o zi sau într-o săptămână, înainte de debutul bolii, interesează:
- ora trezirii;
- activităţi din cursul dimineţii – pe ore;
- igiena;
- îmbrăcatul;
- activităţi: profesionale, casnice, de petrecere a timpului liber;
- îngrijirea copiilor;
- odihna;
- activităţi sociale;
- cina;
- activităţi din cursul serii – pe ore;
- activităţi de relaxare;
- pregătirea pentru culcare;
- somnul din cursul nopţii.
Se va nota durata fiecărei activităţi. Dacă pacientul are tulburări de memorie/comunicare datele
se vor obţine de la membrii familiei.
Al doilea orar zilnic culege date despre schemele de activitate după debutul bolii.
Se va nota cine îl ajută pe pacient să-şi desfăşoare activităţile zilnice şi câtă asistenţă necesită.
Din compararea celor două orare se vor trage concluzii despre nevoile, obiectivele şi etaloanele
la care se raportează pacientul, satisfacţiile şi insatisfacţiile, relaţiile interpersonale şi motivaţia
pe care o are pentru a participa active la procesul terapeutic.
Obiectivele tratamentului se vor ierarhiza pe baza priorităţilor şi nevoilor pacientului.
Terapeutul are ocazia să vadă dacă pacientul este o persoană activă, antrenată în activitatea
zilnică, va cunoaşte rolurile, interesele, activităţile pacientului şi se vor aprecia posibilităţile reale
de a se reface capacitatea funcţională.
4. Observaţia.Unele aspecte ale evaluării se vor baza pe observarea pacientului în cursul interviu
lui, în tratament şi reevaluare. Se observă postura, schema de mers, felul în care se îmbracă,
prezenţa unor diformităţi, expresia feţei, tonul vocii, modul în care vorbeşte şi gesticulează,
eventualele atitudini antalgice (care calmează durerea).
Terapeutul va observa şi modul în care bolnavul desfăşoară activităţi de autoîngrijire,
casnice, de mobilizare şi transfer, pe care le execută în mediul real sau simulate. Se va determina
nivelul de independenţă, viteza de execuţie, abilitatea,necesarul de echipamente speciale şi
posibilitatea tratamentului ulterior.

41
5. Procedee de evaluare formală.
Evaluarea corectă a performanţei este o responsabilitate majoră a terapiei ocupaţionale.
Pentru evaluare se utilizează teste standardizate şi probe nestandardizate. Evaluarea câştigă în
obiectivitate dacă se folosesc instrumente.
Evaluarea standardizată utilizează teste pe baza cărora se stabilesc niştescoruri. Pe baza
unor norme se compară scorul persoanei evaluate cu cel al grupului etalon. Folosirea testelor
standardizate permite o evaluare cantitativă, obiectivă,consistentă şi valabilă. Se folosesc în
domeniul deprinderilor motorii a dexterităţilor normale deprinderilor profesionale, inteligenţei,
funcţiilor senzoriale – motorii, personalităţii. Probele nestandardizate folosesc evaluarea
subiectivă şi nu au criterii pentru stabilirea unui scop. Rezultatele şi interpretarea testelor
nestandardizate depind de experienţa testatorului (exemplu evaluarea forţei musculare).
Terapia biomecanică, mijloace terapeutice.In mod tradiţional, terapia ocupaţională
foloseşte artele şi meseriile ca modalităţi terapeutice. In 1934 Willard şi Shackmann afirmau că “
în terapia ocupatională contracţia musculară şi mişcarea articulară sunt obţinute prin
folosirea de către pacient a segmentului lezat, în cursul unor activităţi constructive.”
Fizioterapeutul foloseşte ca mijloace terapeutice agenţi
fizici şi exerciţiile fizice, iar terapia ocupaţională foloseşte activităţi practice
complementare.
De aceea, este bine ca terapia ocupaţională să fie precedată de fizioterapie.
In ultimii ani terapia ocupaţională nu se limitează numai la folosirea artelor şi meseriilor
ca mijloace terapeutice; pe lângă acestea se folosesc şi exerciţii terapeutice,
agenţi fizici, tehnici de facilitate şi de inhibiţie, mijloace care aparţin în mod
tradiţional terapiei şi kinetoterapiei.
Acestea sunt folosite deoarece stimulează dezvoltarea abilităţii de a desfăşura activităţi
practice.
Activităţi practice.
Unul din principiile de bază ale terapiei ocupaţionale stabilit de Dunton în 1918 este acela
că activităţile ocupaţionale trebuie să aibă o finalitate utilitară sau mintală. Activităţile practice
au un scop autonom şi intrinsec, pe lângă funcţia motoare necesară îndeplinirii unei sarcini. O
angajare individuală în activităţi practice concentrează atenţia pe scopul activităţii şi mai puţin pe
gesturile necesare pentru realizarea obiectivului propus. Activităţile practice utilizate în terapia
ocupaţională au un scop terapeutic. Steinbeck afirmă că pacientul antrenat într-
o activitate practică este motivat să execute mişcarea pe o perioadă mult mai lungă, decât un
exerciţiu analitic.
Activităţile practice din terapia ocupaţională au următoarele obiective terapeutice:
-să dezvolte şi să menţină forţa, rezistenţa, toleranţa la efort, mobilitatea ,coordonarea
-să utilizeze mişcări automate şi voluntare în timpul executării unor sarcinidirecţionate spre un
anumit scop;
-să utilizeze deprinderile profesionale ale bolnavului;
-să amelioreze senzaţia, percepţia şi funcţia cognitivă;
-să îmbunătăţească socializarea şi să susţină echilibrul emoţional al pacientului;
-să crească independenţa bolnavului în desfăşurarea rolurilor sale ocupaţionale.
In selectarea activităţilor practice cu importanţă pentru pacientul se va porni de la
configuraţia activităţilor individuale ale pacientului. (Cynkin) A fost conceput

42
un model care include informaţii despre istoricul educaţional şi profesional al pacientului;
interesele personale, preocupările din timpul liber. Dacă pacientul este un bolnav ambulator aflat
într-o fază avansată de recuperare, orarul zilnic prezent va ficomparat cu cel anterior instalării
deficitului.Informaţiile se vor obţine de la pacient, familie, prieteni, apropiaţi.
Acestea cuprind:
Numele…. Vârsta….. Sexul

Istoricul educational
1.Până la ce nivel a urmat studii
2.Ce fel de scoli a absolvit
3.Subiectele de interes din şcoală
4.Subiectele care nu i-au plăcut
5.Dacă i-a plăcut sau nu şcoala
6.Activităţile din timpul liber în anii de şcoală
7.Grupul social la care aparţinea subiectul
8.Nivelul educaţional al părinţilor
9.Eventualele planuri de viitor privind educaţia
10.Proiecte privind cariera profesională
Istoricul professional
1.Ultima meserie practicată
2.Profesii anterioare
3. Pregătire profesională specială
4. Ce agreează şi ce nu din meseria pe care o practică
5.Ce meserie i-ar plăcea cel mai mult
6.Preferinţă de a lucra singur sau împreună cu alţii
7.Dacă lucrează singur sau în echipă
8. Relaţiile cu colegii de muncă
9. Cine supraveghează desfăşurarea activităţilor profesionale
10.Planuri de viitor privind munca şi eventual schimbarea meseriei.
Activităţi din timpul liber
1.Interesul privind sportul, jocurile, alte hobby-uri
2.Participări la activităţi, jocuri sportive, hobby-uri
3.Alte activităţi de care ar fi interest
Influenţe culturale
1. Grupul cultural în care pacientul se identifică
2. Descrierea tradiţiilor culturale semnificative pentru pacient (practici religioase, sărbători de
familie, festivităţi, îmbrăcăminte)
3. Credinţe specifice despre sănătate şi boală

43
4. Descrierea lucrurilor care au mare importanţă şi sunt valoroase pentru pacient(maşini,
bijuteriile, jucării, tablouri, tradiţii de familie sau noţiuni abstracte:onestitatea, integritatea
morală etc.)
Orarul zilnic. Se va nota orarul zilnic al pacientului într-o zi tipică din săptămână şi într-o zi de
week-end, detaliat, oră de oră.
Rolurile ocupaţionale. Se vor înregistra toate rolurile ocupaţionale ale pacientului: ex.Monitor,
soţ, frate etc.
Balanţa activităţilor. Se va nota procentual timpul utilizat de pacient pentru fiecare din
acţiunile ocupaţionale (autoîngrijire, activităţi casnice, îngrijirea copiilor etc.) sarcinile pe care
pacientul trebuie să le îndeplinească în raport cu etapa de viaţă în care se află.
Analiza activităţilor . Pentru a selecta cele mai adecvate activităţi terapeutice, trebuie
făcută o analiză atentă a activităţilor pacientului.
Activităţile practice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie orientate spre un anumit scop;
- să aibă importanţă pentru pacient;
- să implice participarea mintală şi fizică a pacientului;
- să fie adaptabilă, gradabilă, adecvată vârstei pacientului;
- să dezvolte deprinderi care să favorizeze creşterea performanţelor ocupaţionale.
Adaptarea activităţilor se va face la nevoile specifice ale pacientului, de ex. Pacientul trebuie
învăţat să mănânce cu o singură mână, folosind o atelă cu ajutorul căreia să apuce un tacâm.
Gradarea activităţilor se referă la alegerea unui ritm adecvat şi modificarea sa în funcţie de
performanţa maximă a bolnavului.Se vor evita mişcările nenaturale şi rezistenţa excesivă opusă
mişcărilor, deoarece pacientul nu se va mai concentra pe
finalitatea activităţii, ci pe mişcările componente, ceea ce va reduce satisfacţia pacientuluiprivind
performanţele activităţii. Gradarea activităţilor are ca scop:
-creşterea forţei musculare, a mobilităţi, rezistenţei şi toleranţei;
-creşterea coordonării;
-dezvoltarea deprinderilor sociale, cognitive şi de percepţie.
a)Forţă musculară poate fi gradată prin creşterea rezistenţei:
-schimbarea planului mişcărilor din planul fără gravitaţie în contragravitaţie şi prin adăugarea de
greutăţi;
-folosind instrumente cu greutate crescândă;
-gradând textura materialelor, de la moale la rezistent, de la fin , la aspru;
-schimbarea cu o altă activitate mai mult sau mai puţin rezistentă.
Ex. Ataşarea de gâtul mâinii a unui săculeţ cu nisip creşte rezistenţa la mişcarea braţului în
timpul coaserii macrameului.
b) Mobilitatea articulară. Activităţile pentru menţinerea sau creşterea mobilităţii pot fi gradate
prin poziţionarea materialului sau a echipamentului, astfel încât să solicite o mai amplă mişcare
articulară.

44
Ex. Poziţionarea unei table de şah mari în plan vertical pentru a obţine unghiul dorit de flexia
umărului în timpul jocului.
c) Rezistenţa şi toleranţa. Rezistenţa poate fi gradată prin trecerea de la muncă grea la muncă
uşoară şi creşterea duratei activităţii. Creşterea toleranţei la mers şi poziţia ortostatică se face
prin creşterea timpului de activitate care se desfăşoară în picioare şi prin creşterea duratei şi
distanţei în activitatea ce necesită mers.
d) Coordonarea şi controlul muscular pot fi gradate prin reducerea
mişcărilor grosiere rezistente şi creşterea mişcărilor de fineţe necesare în timpul activităţilor
propuse.
Ex. Progresie de la tăiatul lemnelor cu fierăstrăul la folosirea unui ferestrău de bijutier.
e)Deprinderi sociale, percepţiile şi cognitive. Pentru gradarea deprinderilor cognitive, programul
de tratament începe cu activităţi simple, în una sau două etape, care solicită un nivel minimal de
judecată, elaborarea de decizii ş icapacitatea de rezolvare a problemelor. Pentru a grada
deprinderile sociale, iniţial pacientul va fi antrenat în activităţi în care interacţionează numai cu
terapeutul, apoi cu încă un alt pacient şi în final va participa la activităţi în grup. In cadrul
grupului, terapeutul poate să faciliteze progresia pacientului de la etapa de observator la cea de
participant şi apoi de lider al grupului.
Terapeutul va reduce supravegherea şi ghidarea pacientului dându-i un grad crescut de
independenţă.
Selecţia propriu zisă a activităţilor. In tratamentul disfuncţiilor fizice se selectează activităţi care
sa refacă funcţia mobilităţii. Aceste activităţi trebuie să aibă anumite caracteristici:
-Trebuie să antreneze mai ales mişcarea, decât poziţia articulaţiilor afectate, deci să permită
contracţia şi relaxarea alternativă a muşchilor şi să permit mişcarea articulară pe toată aria de
mobilitate.
-Trebuie să asigure repetivitatea mişcărilor de un număr controlabil de ori pentru a fi
în beneficiul bolnavului.
-Trebuie să permită gradarea mai multor parametrii, cum ar fi: rezistenţa, amplitudinea,
coordonarea, complexitatea.
In activităţile practice sunt folosite exerciţii active şi rezistive; exerciţii passive şi active asistate
sunt mult mai greu de aplicat. Activităţile selectate trebuie să suscite interesul pacientului;
activitatea va fi mult mai eficientă dacă se oferă solicitarea pacientului. Activităţi facilitatoare
sunt activităţi simulate create de terapeut pentru a realiza o etapă intermediară a tratamentului.
Nu sunt considerate activităţi practice deoarece nu au un scop intrinsec, o finalitate practică prin
care să angajeze participarea fizică şi mintală a pacientului. Ele au scopul de a antrena nişte
scheme de mişcare, nişte deprinderi senzorial motorii, perceptuale şi cognitive
necesare bolnavului pentru a activa acasă şi în comunitate. Modalităţile complementare sunt
metode preliminare activităţilor practice şi au ca scop pregătirea pacientului pentru performanţa
ocupaţională.

45
 V. Terapia neurosenzorială

Facilitarea neuromusculară proprioceptivă se bazează pe mişcările normale şi pe

dezvoltarea motorie din cursul evoluţiei ontogenetice.În activitatea motorie normală, ceierul
înregistrează mişcările de ansamblu şi nu contracţiile musculare individuale.
Metodele de facilitare neuromusculară proprioceptivă utilizează mişcările de ansamblu, care se
desfăşoră în diagonală şi în spirală şi care se aseamănă cu mişcările din activitatea cotidiană.
Aceste metode sunt eficente în tratamentul unor boli ca:
-Parkinson
-traumatisme vertebromedulare
-artrite
-accidente vasculare cerebrale
-traumatisme ale mâinii.
Principiile de tratament au fost stabilite de Voss în 1966 şi stabilesc:
1. Toate fiinţele umane au potenţiale care nu au fost complet dezvoltate. Acest principiu
reprezintă fundamentul facilitării neuromusculare proprioceptive.
2. Dezvoltarea neuromotorie normală se desfăşoară în direcţie cervicocaudală şi proximodistală.
-În evaluare şi tratament vor fi urmărite aceste direcţii.
-Când există o invaliditate severă, atenţia se concentrează pe regiunile corpului şi gâtului, cu
receptorii auditivi, vestibulari, vizuali şi asupra trunchiului superior şi a extremităţilor. Dacă nu
există un control adecvat la nivelul corpului, gâtului şi trunchiului, depriderile motorii de fineţe
nu pot fi dezvoltate.
3. Depriderile motorii timpurii sunt dominate de activităţile reflexe. Deprinderile motorii ale
adultului sunt susţinute sau întărite de refexele posturale.
-Pe măsură ce fiinţa umană se maturizează, reflexele primitive sunt completate pentru a permite
dezvoltarea progresivă a unor activităţi cum sunt rostogolirea, târârea, şederea.
-Reflexele au efect şi asupra modificărilor de tonus de la nivelul membrelor.
Aplicaţie în tratament. Dacă extensorii cotului sunt slabi vom postura bolnavul, astfel încât să
şi privească partea bolnavă.
4. Deprinderile motorii precoce sunt caracterizate prin mişcări spontane care oscilează între
extrema flexiune şi extrema extensiune. Sunt mişcări ritmice şi au un caracter ireversibil.
5. Dezvoltarea deprinderilor motorii este exprimată într-o succesiune ordonată de modele de
mişcare şi postură.
La copilul normal, această secvenţă este demonstrată
de dezvoltarea locomoţiei, pe care Reflexul tonic asimetric al gâtului, declanşat prin această
poziţie, va avea efect de întărire asupra muşchilor slabi ai membrului superior.
Copilul o învaţă în următoarea succesiune:
rostogolire->târâre->mers de-a buşilea->ridicare în ortostatism-> mers în picoare.
Copilul învaţă să-şi utilizeze mâna în diferite tipuri de mişcare în cadrul
diferitelor posturi: la început, se întinde după un obiect şi se agaţă din postura cea mai stabilă-
culcat pe spate sau pe burtă. Pe măsură ce se dezvoltă controlul postural, copilul îşi foloseşte
mâinile şi din decubit lateral, din şezând şi din stând.
Utilizarea extremităţilor în mişcări complexe, de ansamblu necesită interacţiunea cu
schemele de mişcare ale capului, gâtului şi trunchiului.

46
6. Dezvoltarea deprinderilor motorii are tendinţă de ciclicitate, evidenţiată prin trecerea de la
dominanţa flexorilor la cea a extensorilor.
Un obiectiv principal al tratamentului prin facilitare neuromusculară proprioceptivă este acela de
a stabili o balanţă între antagonişti; alternanţă dintre antagonişti ajută la dezvoltarea balanţei
musculare. În dezvoltarea sa, copilul merge întâi de-a buşilea, adică se balansează înainte
(predominanţa extensorilor) şi înapoi (predominanţa flexorilor), pe mâini şi pe genunchi.
Balansul şi controlul postural trebuie obţinute înainte de a începe mişcările din aceste posturi.
7. Etapele dezvoltării motorii au o succesiune ordonată. Copilul încheie dezvoltarea unei etape,
înainte de a trece la următoarea (o activitate mai avansată). Pentru a stabili în ce postură să
poziţionăm bolnavul, trebuie să ţinem cont de etapele dezvoltării motorii normale. Dacă o
tehnică sau o postură nu este eficientă, trebuie să încercăm reeducarea activităţii respective într-
o altă postură.
8. Locomoţia depinde de contracţia reciprocă a flexorilor şi a extensorilor, iar menţinerea posturii
necesită o ajustare continuă a nuanţelor dezechilibrului. Acesta este principiul fundamental care
stă la baza unui obiectiv principal al facilitării neuromusculare proprioceptive - adică refacerea
echilibrului dintre antagonişti.
9. Perfecţionarea abilităţilor motorii este dependentă de învăţarea motorie.
Stimularea multisenzorială de către terapeut facilitează învăţarea motorie a pacientului şi este
parte integrantă a facilitării neuromusculare proprioceptive.
10. Frecvenţa stimulărilor şi activităţilor repetitive sunt folosite pentru a promova învăţarea
actelor motorii şi pentru a dezvolta forţa şi rezistenţa.
In dezvoltare, copilul repetă actele motorii până când reuşeşte să le stăpânească. Acest lucru
devine evident când observăm un copil care învaţă să meargă. El cade frecvent, dar repetă efortul
până când stăpâneşte actul motor.
11. Activităţile orientate spre un anumit scop, cuplate cu facilitarea neuromusculară
proprioceptivă, sunt folosite pentru a grăbi învăţarea mersului şi a activităţilor de autoîngrijire.
Când se aplică facilitarea neuromusculară proprioceptivă (FNP) la autoîngrijire, obiectivul este
îmbunătăţirea abilităţii funcţionale. Componente ale învăţării motorii din punct de vedere al FNP
a-Învăţarea motorie necesită o abordare multisenzorială. Pentru a obţine răspunsul dorit folosim
sistemele: auditiv, vizual şi tactil.
b-Combinarea corectă a stimulării senzoriale trebuie ajustată pe măsură ce pacientul progresează.
c-Se va ţine seama şi de capacitatea intelectuală şi de abilitatea de a coopera a fiecărui
pacient.Referitor la stimularea auditivă. Comenzile trebuie să fie:
-scurte şi clare;
-să survină la timp în raport cu executarea actului motor;
-tonul vocii influenţează calitatea răspunsului motor;
-tonul blând se foloseşte pentru a linişti şi încuraja bolnavul;
-medierea verbală se foloseşte pentru a învăţa pacienţii cu acident cerebral vascular (AVC) să
utilizeze scaunul cu rotile în condiţii de securitate. Stimularea vizuală asistă iniţierea
şi coordonarea mişcării.

47
-Contribuţia vederii trebuie monitorizată pentru a ne asigura dacă pacientul urmăreşte direcţia
mişcării.
-Poziţia terapeutului este importantă pentru că adesea pacientul foloseşte poziţia terapeutului şi
mişcările sale drept indicaţie vizuală.
Stimularea tactilă. Din punct de vedere al dezvoltării, sistemul tactil se maturizează înaintea
celor auditiv şi vizual. Sistemul tactil este mai eficient pentru că permite discriminarea spaţială şi
temporală.
-După Affolter, în cursul dezvoltării, perceperea informaţiilor kinestezice şi tactile este
fundamentală pentru acumularea experienţelor afective şi cognitive.
– Este important pentru pacient să simtă schemele de mişcare.
– Prin facilitarea neuromusculară proprioceptivă aportul tactil este completat prin contactele
normale ale terapeutului care ghidează şi întăresc răspunsul dorit:
-atingerea uşoară a pacientului, pentru a ghida mişcarea;
-folosirea stretchingului pentru a iniţia mişcarea;
-opunerea de rezistenţă pentru a intensifica mişcarea;
-pentru creşterea vitezei şi acurateţei mişcării, este necesară exersarea repetată, prin care
pacientul câştigă schemele habituale, pe care apoi le efectuează automat, fără efort voluntar.
-În facilitarea neuromusculară proprioceptivă se utilizează coneptul sarcinilor parţiale şi totale.
Pentru a îndeplini/învăţa sarcini totale, accentul se pune pe sarcina
respectivă, pe care pacientul nu o poate îndeplini independent. Termenul de“procedură în trepte”
se referă la accentuarea unei părţi din sarcină, în timp ce se efectuează întregul. Pentru învăţarea
motorie trebuie respectate câteva componente din punct devedere al abordării FNP:
-stimularea multisenzorială prin: comenzi verbale, stimulare vizuală şi contacte normale;
-atingerea este cea mai eficientă dintre stimulări şi ajută pacientul să simtă mişcările normale;
-pacientul trebuie să practice activităţile motorii în situaţii diferite şi care au răspuns feed-back
imediat.
Evaluarea se desfăşoară în mai multe etape:
Evaluarea iniţială urmăreşte determinarea:
-abilităţilor pacientului;
-deficienţelor;
-a potenţialului
După stabilirea planului de tratament evaluarea continuă pentru aprecierea eficenţei
tratamentului şi reajustarea acestuia. Evaluarea se face în sens craniocaudal şi proximodistal.
1)Funcţiile vitale şi de relaţie:
-respiraţia
-deglutiţia
-funcţia cardiovasculară
-musculatura feţei şi a gurii
-controlul vizual/ocular
2)Regiunea corpului şi a gâtului:
-deficenţele în aceste regiuni afectează direct trunchiul superior şi extremitatea superioară
-se vor observa în timpul diferitelor posturi şi activităţi funcţionale
-se va nota:
48
-tonusul dominant: flexor-extensor
-aliniamentul: median/înclinat într-o parte
-stabilitaea/ mobilitatea.
3)Trunchiul superior
4)Extremităţile superioare
5)Extremităţile inferioare
Segmentele se observă individual în cadrul schemelor de mişcare specifice,dar şi în activităţile
complexe în care intervine interacţiunea dintre segmente.
6) Evaluarea este urmată de unele întrebări:
1. Este necesară o creştere a mobilităţii sau stabilităţii?
2. Există echilibru între flexori şi extensori sau are un grup dominant?
3.Pacientul este capabil să se deplaseze în orce direcţie?
4. Care sunt principalele deficite? (scăderea forţei musculare, tulburări de coordonare,
spasticitate, contractură).
5. Este pacientul capabil să adopte o postură şi să o menţină? Dacă nu, care sunt posturile
sau schemele de mişcare pe care nu le poate efectua?
6. Deficitul este localizat cu predilecţie proximal sau distal?
7.La care stimulare senzorială ar răspunde mai bine (pacientul)?
8.La care facilitare neuromusculară proprioceptivă ar răspunde mai bine pacientul?
7) Observarea pacientului în timp ce desfăsoară activităti de autoîngrijire şi alte ADL-uri pentru a
aprecia dacă performarea schemelor individuale şi totale este adecvată în contextul activităţii
funcţionale.
8) După ce pacientul părăseşte cadrul organizat al T.O. şi trece în mediul de la domiciliu, care
este mai puţin organizat şi structurat, se producea adesea o deteriorare a performanţelor motorii.
Din această cauză, tratamentul trebuie acomodat pentru practicile motorii din mediul casnic,
profesional, cu specificul lor de activitate. Schemele de mişcare şi de postură în FNP:
Schemele diagonale
-Sunt scheme de mişcare globale observate în cadrul activităţilor cotidiene.
-O parte a chestionarului pentru evaluarea în T.O. este recunoaşterea schemelor diagonale din
cadrul ADL-urilor
-Cunoaşterea diagonalelor este importantă pentru a identifica aria de deficit
-Există două mişcări diagonale prezente în părţile principale ale corpului. Fiecare diagonală are
componente de flexie, extensie, rotaţie şi mişcări de abductee sau adducţie.
-Schemele corpului, gâtului şi trunchiului sunt:
-flexie cu rotaţie spre dreapta sau spre stânga;
-extensie cu rotaţie spre dreapta sau spre stânga;
-diagonalele extremităţilor superioare şi inferioare sunt deschise în funcţie de trei mişcări
componente ale şoldului şi umărului:
-flexie-extensie;
-abducţie-aducţie
-rotaţie internă-rotăţie externă.

49
 VI. Particularităţi ale terapiei ocupaţionale la copii

Terapia ocupationala este un tratament ce se concentreaza in a ajuta oamenii pentru a

dobandi independenta in toate zonele de activitate pe care le desfasoara. Terapia ocupationala
ofera copiilor metode variate, activitati placute, distractive, pentru a imbogati deprinderile
cognitive, fizice si motorii si pentru a spori increderea in sine.
Cu ajutorul terapiei ocupationale, un copil cu probleme in dezvoltare va invata sa
interactioneze cu membrii familiei si sa dezvolte relatii sociale cu alti copii si parteneri de joc.
Caror tipuri de probleme se adreseaza terapia ocupationala?
Principalele situatii sunt:
- copii cu defecte din naştere sau în timpul naşterii
- copii cu probleme senzoriale
- copii cu probleme de invatare
- copii cu autism
- copii cu tulburari de dezvoltare
- copii cu tulburari mentale sau de comportament
- copii cu probleme fizice si motrice
- copii cu boli cronice.
Terapeutul poate lucra si pentru dezvoltarea coordonarii motrice fine, cat si a coordonarii
dintre mana si ochi cum ar fi implicarea in jocurile de aruncat la tinta fixa, jocul cu mingea,
scrisul.
Terapia ocupationala este necesara atunci cand este afectata performanta in mai multe
domenii:
- Abilitati de motricitate fina: miscarea si dexteritatea muschilor mici din maini si degete.
- Abilitati de motricitate grosiera: miscarea muschilor mari din brate si picioare.
- Abilitati vizuo-motrice: deplasarea unui copil pe baza perceptiei informatiilor vizuale.
- Abilitati oral-motorii: miscarea muschilor din gura, buze, limbă si maxilar, incluzând suptul,
muscatul, mestecatul si linsul.
- Abilitati de auto-ingrijire: imbracat, hranit si mersul la toaleta.
- Integrare senzoriala: abilitatea de a primi, sorta si raspunde la informatiile primite din mediu.
- Abilitati de planificare motorie: abilitatea de a planifica, implementa si imparti secventele
sarcinilor motorii.

Recuperarea prin terapie ocupationala imbraca mai multe forme: terapia prin invatare,
ludoterapia si ergoterapia.
Ergoterapia sau activitatile de tip lucrative sunt un mijloc de exprimare, permitand
persoanei sa creeze in realitate ceea ce a vazut, trait sau imaginat. Activitatile ergoterapeutice
implica gandire, planificare, presupunere si alegere, pentru ca la finalul activitatii, persoana cu
handicap sa fie mandra ca a creat o jucarie, un panou decorativ sau un obiect util. Acest lucru le
da un sentiment revigorant si le confera un simt al realizarii si increderii in sine, contribuind la
structurarea statutului si rolului persoanei, recunoscute din punct de vedere social.

50
 VII. Terapia ocupaţională în bolile cardiovasculare

În cazul afecţiunilor cardio-vasculare, terapia ocupaţională şi ergoterapia includ activităţi

de kinetoterapie, playterapie, artterapie, meloterapie, ca terapii instructiv-recreativ-distractive,
dar nu este exclusă practicarea ergoterapiei în unele situaţii.
Reantrenarea la efort, stimularea aptitudinilor şi posibilităţilor pentru activităţile cotidiene
sunt scopurile esenţiale ale recuperării bolnavilor cu aceste suferinţe.
Ca în toate cazurile, medicul terapeut solicită din partea pacientului un efort liber
consimţit, natural şi utilitar.
Modalitatea de acţionare, intensitatea şi durata efortului necesită respectarea unor reguli
care se impun prin specificul afecţiunii, dar efortul depus este efectuat în mod liber. Acesta
constă în gesturi utile care îmbină activitatea fizică şi psihică în scopul angajării în activităţi
creative.
La indicaţia medicului specialist, activităţilor de antrenare fizică propriu-zisă, pe măsura
diminuării afecţiunii psihice care survine în situaţia bolnavului coronarian, se poate recomanda
exersarea gesturilor şi deprinderilor de lucru.
Terapeutul ocupaţional trebuie să cunoască foarte bine aspectul recuperării cardiologice
pentru a putea doza corect intensitatea efortului, a sesiza semnele de intoleranţă.
De asemenea este necesară cunoaşterea situaţiei fiecărui subiect, a particularităţilor sale
de adaptare la solicitarea propusă.
La această categorie de bolnavi se vor evita eforturile mari şi de durată, preferându-se
activităţile uşoare, cu efort minim, cele care solicită îndemânarea (din domeniul artistic şi
intelectual). Se recomandă activităţi desfăşurate în seră, în aer liber, în grădină, spaţii care oferă
climat sedativ, optimist (îngrijirea florilor, lucrul de mână pentru femei, artizanatul, pictura, care
pun în evidenţă disponibilităţile artistice, decorative, de care dispune persoana respectivă).
Menţinerea exerciţiului intelectual al acestor bolnavi se realizează prin antrenarea lor în
activităţi cu nivel adecvat, legate de bibliotecă, de munca de birou, unde ei vor fi eventual
cooptaţi alături de personalul angajat.
Obiectivele terapiei ocupaţionale în bolile cardio-vasculare cele mai invalidante cum
sunt: cardiopatia ischemică, hipertensiunea arterială, valvulopatiile, vasculopatiile periferice,
sunt de recuperare sub aspect funcţional, psihologic şi socio-profesional, aspecte care apar
simultan şi sunt intercondiţionate.
Acestea, de multe ori necesită spitalizare de lungă durată, se manifestă prin incapacitate
temporară de muncă şi reîncadrare întârziată în activitatea socială.
Pentru recuperare, serviciul respectiv necesită amenajarea şi dotarea unui compartiment
de terapie ocupaţională şi ergoterapie.
În medicina modernă, practica terapeuticii în afecţiunile cardio-vasculare de natură
coronariană, a înlocuit repausul absolut şi prelungit care era recomandat în trecut, cu
reantrenarea la efort. Această metodă a condus la obţinerea unor rezultate bune, în special pe
linia reintegrării sociale. În acest scop, odată cu aplicarea primelor măsuri terapeutice, se aplică
şi primele măsuri de readaptare funcţională.
Actul medical terapeutic care vizează simultan aspectul funcţional, psihologic şi socio-
profesional, în fiecare caz în parte urmăreşte activarea şi reactivarea bolnavului astfel:
- în cazul aspectului funcţional, terapia ocupaţională prin activităţi cu intensitate
progresivă atent supravegheate, urmăreşte execuţia, aspectele neplăcute (durerea, oboseala) sunt
prevenite de către medic şi terapeut;
51
 - în cazul aspectului psihologic se urmăreşte ameliorarea anomaliilor psihologice de
comportament (anxietatea, pesimismul, cât şi cele de hiperactivitate dăunătoare). Disciplina
personală este un remendiu important. Alimentaţia corectă şi adaptată diagnosticului, suprimarea
tutunului, a alcoolului, sunt remedii ce se pot obţine prin activitatea acceptată, supravegheată, dar
şi prin contribuţia pacientului, prin voinţa lui de a-şi adapta corect modul de viaţă;
- în cazul aspectului socio-profesional - întreaga echipă terapeutică are datoria de a
participa la munca pedagogică pentru instruirea bolnavului în privinţa cunoaşterii situaţiei sale,
atât în ce priveşte organizarea, sarcinile de lucru, cât şi a petrecerii timpului liber. Munca
propriu-zisă trebuie îmbinată cu exerciţiile fizice în vederea antrenării pacientului pentru sarcini
sociale şi profesionale.
În funcţie de starea de sănătate de moment, în cadrul terapiei ocupaţionale se vor alege
iniţial ocupaţii simple, bine motivate în privinţa valorii lor utilitare, estetice. Activitatea propusă
trebuie să-l determine pe bolnav să-şi aprecieze posibilităţile, să-l antreneze într-un ritm de
execuţie normal ca rapiditate şi intensitate a mişcărilor, să-l obişnuiască să accepte pauze
frecvente.
Experienţa arată că aceste activităţi sunt acceptate şi bine desfăşurate de către bolnavii
cardiaci. Cu toate acestea, în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, supravegherea trebuie
să fie destul de strictă pentru a oferi siguranţă deplină. În acelaşi timp activitatea trebuie să fie
liberă pentru a nu provoca anxietatea bolnavului şi a nu antrena dependenţa acestuia faţă de
terapeut.
Ocupaţia la bolnavii cardiaci este mai mult decât necesară pentru obţinerea echilibrului
vital şi petrecerea activă a timpului liber. Ocupaţia trebuie să fie adecvată persoanei cardiace,
gravităţii bolii şi fazei de boală în care se află. Spre exemplu, în afecţiunile cardiace minime,
respectivul bolnav poate să-şi conducă propriul autoturism, dar nu trebuie asumate riscuri majore
pentru securitatea publică, în unele meserii cum ar fi cea de pilot, conducător de autobuz,
locomotivă, mijloace de trasport public.
Consecintele bolilor vasculare sunt multiple si dezechilibreaza viata normala si
profesionala a bolnavului. Se cunoaste influenta binefacatoare a unui program de recuperare,
precoce asupra ameliorarii calitatii vietii si reintoarcerii la munca In scopul de a-i intelege
importanta trebuie aplicate modalitatile ei de aplicare.Probele de efort standard permit sa se
aprecieze mai bine handicapul functional al bolii si constituie elementul indispensabil pentru a
fixa un program de antrenament eficace si fara pericol. Acest program de reantrenare se bazeaza
pe fiziologia de efort si asociaza o munca de durata pe bicicleta ergonomica cu exercitii de
gimnastica orientate spre antrenarea musculara, mladiere, respiratie etc. Este stiut ca adaptarea
cardio-respiratorie la eforturile manuale intalnite in gesturile vietii curente, in perioadele de
deconectare nu se suprapun cu adaptarea cardio-respiratorie in timpul muncii. Nu se pot asimila
eforturile continue, regulate, cu niste eforturi discontinue, neregulate, eforturile picioarelor cu
eforturile bratelor, eforturile dinamice ale membrelor inferioare cu eforturile statice generate de
mentinerea posturala: rezistentele de invins maresc frecventa cardiaca si favorizeaza aparitia
extrasistolelor ventriculare. In sfarsit efortul gratuity difera de efortul motivat de o sarcina data;
acesta din urma este mai putin bine controlat depinzand de personalitate si mediu. Efortul in TO
si ET este apropiat de gesturile vietii curente, liberatatea, naturaletea, utilitarul fiind
caracteristicile care ii dau specificitatea si originalitatea.
In general dar si in special in cazul bonalvilor cardiovasculari, activitatile sunt alese
dintre tehnicile artizanale si pot fi foarte diversificate. Ele trebuie totusi sa raspunda
imperativelor reeducarii cardiace. Muncile manuale trebuie sa ramana simple in executia lor, sa

52
suscite motivatia si dorinta de creativitate prin caracterul lor atragator. TO si ET participa, cu
acest titlu, la efortul general al echipei de recuperare pentru a minimaliza repercusiunile,
totdeauna importante, dupa accidentul cardiac brutal. Practicarea muncii manuale trebuie intr-
un mod cu totul special sa permita o pedagogie cu privire la modalitatile de desfasurare a
sedintelor de instruire practica. Atelierul sau spatiul de desfasurare este un teren potrivit pentru a
invata dozarea gesturilor si a corecta felul in care ele se fac. Reducerea ritmului de lucru,
acceptarea unor pauze suficiente, recunoasterea eforturior cu o puternica componenta, cresterea
autocontrolului, frecventei cardiace, sunt tot atatea achizitii noi pe care pacientul le va face in
decursul sedintelor zilnice. Bineinteles aceste activitati trebuie sa fie compatibile cu posibilitatile
bolnavului cardiac. Alegerea locurilor de munca este dictata de adaptarea cardiaca, starea de
sanatate de moment si intensitatea progresiva. Activitatile sunt alese dupa o discutie cu bolnavul
care sa permita o investigare practica a obisnuintelor de efort si a constrangerilor mediului sau
ambiant.
In prima faza activitatile se vor referi la domeniul adaptarii la gesturile vietii curente:
activitati menajere, deplasare cu valiza, cu sacosa; mici munci de amenajare a casei, gradinarit la
scara mica etc. Activitatile au scopul de a dezvolta aptitudinile fizice pentru diversele eforturi
ale vietii sociale si profesionale. Ele sunt orientate spre activitatile profesionale si relaxarile cu
caracter fizic: munci mai grele de gradinarit, munci agricole, zidarie, transportatrea unor greutati
importante, efortul de impingere, cel de tractiune diversa, depanarea unei roti de autoturism etc.
Activitatile de TO si ET asociate cu alte tehnici accelereaza recapatarea increderii in sine printr-
o demonstratie practica a posibilitatilor restante. Aspectul creator al TO si ET mobilizeaza
spiritual si suscita motivatia pentru activitatea fizica ajutand astfel la neutralizarea sentimentului
de devalorizare. Reluarea progresiva, dozata a muncilor fizice amelioreaza adaptatrea cardiaca la
eforturile membrelor superioare si pregateste mai bine reluarea activitatilor sociale si
profesionale. Observatiile adunate si analiza rezultatelor sunt explicate pacientului inainte de
revenirea lui la domiciliu. Cu aceasta ocazie ii sunt inmanate intructiuni si programe practice de
conduita. Aceste programe de activitate, organizarea rationala a muncii si a relaxarii, largeste
informarea in mediul familial a carui atitudine este deseori supra protectoare, si sunt adaptate,
treptat, in functie de evolutia bolii. To si ET sunt indicate mai ales la bolnavii care au activitati
profesionale sau extraprofesionale ce implica o munca manuala, la subiectii care trebuie sa se
pensioneze datorita invaliditatii si a caroractivitati de relaxare in timpul liber sunt necesare
pentru a le echilibra viata.
Indicatia este deosebit de potrivita in formele severe, unde tendinta este deseori de a ceda
atitudinii prea facile, de a interzice totul. TO si ET permit sa se aprecieze pentru fiecare caz in
parte pragul de intoleranta si sa dea indicatii precise limitand astfel consecintele intotdeauna greu
de suportat ale dependentei si ale sentimentului de invaliditate. TO si ET constituie un mijloc
folositor care vizeaza atat imbunatatirea calitatii efortului cat si cantitatea lui. Ele urmaresc de
asemenea prevenirea esecurilor. Un bolnav mai bine instruit in ceea ce priveste gesturile pe care
are voie sa le faca, va sti sa actioneze cu mai multa precautie si chibzuinta in viata lui
profesionala si sociala.
Exercitiile cardiovasculare
Orice exercitiu continuu practicat pentru a mari ritmul cardiac va imbunatati fitnessul
cardiovascular, iar pe masura ce sangele este mai oxigenat, ajunge la ceea ce se numeste ,,efect
aerobic”. Exercitiile cardiovasculare obisnuite (alergatul, mersul pe bicicleta, gimnastica
aerobica, baschetul, plimbarile, urcatul pe scari, inotul terapeutic, vaslitul),I mbunatatesc
functionarea inimii, plamanilor si aparatului circulator pentru a putea duce mai multi nutrienti si

53
mai mult oxigen la muschi si tesuturi. Asemenea programe de exercitii ard calorii, ajutand la
mentinerea unei greutati ideale, scad tensiunea arteriala, intaresc sistemul imunitar, reduc stresul
si riscul de diabet, dementa. Practicarea organizata si planificata a exercitiilor fizice duce la o
modificare favorabila a functiilor diverselor organe si sisteme, precum si a relatiilor dintre ele, la
baza carora sta fenomenul de adaptare generala a organismului. Adaptarea sau readaptarea (in
urma diferitelor afectiuni) organismului la efort se realizeaza in mod treptat prin declansarea
mecanismelor reglatoare neuro-endocrino-metabolice.
Inaintea lectiilor de gimnastica medicala sau a antrenamentului fizic este absolut necesara
verificarea valorilor tensiunii arteriale. Numarul de exercitii cardiovasculare de care are nevoie
fiecare persoana variaza in functie de varsta, sex si starea generala de sanatate. Desi cercetarile
arata in general ca sedintele de exercitii mai lungi ajuta inima mai mult chiar si exercitiile scurte
dar periodice favorizeaza longevitatea.

Activitatile adecvate bolnavilor cardiovasculari dupa LOUIS PERQUIN si COLAB

Faza I(prima luna)
Ergoterapia in sala neamenajata
Proba de effort
Context clinic
Program limitat
Program de antrenament
Faza II Luna a2-a
Luna a 3-a (in teorie pana la reluarea muncii)
Activitati sezand sau usoare in picioare
Desen artistic sau industrial
Decoratiuni pe sticla
Mica tamplarie
Marochinarie
Cartonaj
Activitati sezand sau usoare in picioare, intr-o prima etapa apoi activitati mai sustinute in
picioare in ambianta de atelier normal.
Tamplarie
Tesut
Impletit cosuri
Croitorie- cu folosirea unor locuri de munca mai exigente;
- deplasari cu manipulare de materiale.
Faza III Dupa luna a 3-a
Program orientat spre:
- activitati relaxante in timpul liber
- activitati cotidiene
Activitati de interior:
- picture
- tapiterie

54
- mica tamplarie
- electricitate

Ergonomie menajera:
- bucatarie
- spalat rufe, menaj
- mic gradinarit
Program orientat spre:
- activitati profetisionale
- activitati relaxante de tip liber cu caracter fizic
- activitati cotidiene
Exemple:
Activitati exterioare:
- tersament
- zidarie,
-menaj
-gradinarit complet
- deplasari de materiale grele
Afectiunile cardiovasculare
Termenul de ,,boli cardiovasculare” (BCV) este atribuit unei multitudini de boli ce afecteaza
inima si vasele de sange. Bolile aparatului cardiovascular sunt clasificate astfel:
1. Cardiopatie ischemica (CI), este o afectiune a vaselor desange ce iriga inima, care cuprinde:
-Infarctul miocardic
-Angina
-Unele aritmii ( ritmuri anormale ale inimii)
2. Bolile cerebrovasculare sunt afectiuni ale vaselor de sangece iriga creierul, acestea cuprind:
- Accidentele cerebrale
- Atacul ischemic tranzitoriu
3. Boala arteriala periferica ( BAP) reprezentand o afectiune a vaselor de sange ce iriga
membrele inferioare si superioare, ce poate rezulta in dureri interminente sau crampe, mai ales in
timpul exercitiilor fizice la nivelul muschilor picioarelor.
4. Bolile congenitale ale inimii sunt anomalii ale vaselor, aparute in timpul vietii intra-uterine.
In etiologia lor intervin factorii ereditari si externi de mediu, dintre care cei mai frecventi
sunt:virozele, rubeola, varicela, gripa sau iradierea mamei in primele luni de sarcina. Se clasifica
in:
- Cardiopatii congenitale necianogene
-Cardiopatii congenitale cianogene
Obiectivele si contraindicatiile in afectiunile cardiovasculare
Obiective:
1. ameliorarea starii clinice (eliminarea simptomatologiei care limiteaza capacitatea de efort);

55
2. ameliorarea parametrilor neuroendocrini si metabolici (scaderea tonusului simpatic si a
secretiei de adrenalina, a nivelului lipidelor serice, a nivelului acidului lactic dupa efort, cresterea
tolerantei la glucoza);
3. obtinerea unor efecte hemodinamice (frecventa cardiaca, presiune sangvina, debit cardiac);
4.combaterea sedentarismului;
5. mentinerea si optimizarea conditiei fizice prin: marirea puterii functionale aerobe sau a
consumului maxim de oxigen, munca economica a inimii si a vaselor, scaderea costului energetic
pentru acelasi tip de efort efectuat;
6. imbunatatirea ,,calitatii vietii”.

Contraindicatiile
Sunt expuse separat deoarece sunt comune pentru majoritatea afectiunilor supuse
recuperarii. Contraindicatiile se refera strict la masurile de recuperare fizica, masurile de
recuperare psihologica si de preventie secundar fiind necesar a fi aplicate. Aceste contraindicatii
sunt:
- insuficienta cardiaca cu semne de de compensare (sindrom congestiv prezent)
- angorul instabil
- aritmiile ventriculare severe
- hipertensiunea arteriala pulmonara (TAPs >0 mmHg)
- hipertensiunea arteriala severa
- tromboza intracavitara voluminoasa sau pediculate
- revarsat pericardic moderat sau mare
- antecedente recente de embolie pulmonara sau tromboflebita
- cardiomiopatiile obstructive (obstructie moderata - severa)
- stenoza aortica severa sau simptomatica
- stenoza mitrala strânsa
- afectiunile inflamatorii sau infectioase evolutive
- handicapurile motorii care nu permit sau interzic practicarea efortului fizic.
Cardiopatia ischemica
CI este o insuficienta coronariana, a carei forma de manifestarese datoreste
dezechilibrului instalat intre aportul de oxigen, necesarulde oxigen si substante nutritive la
nivelul inimii in urma unei slabe irigari a acesteia. In forma acuta denumita si angina pectorala,
bolnavul acuza dureri toracice in regiunea cardiaca cu iradieri in umar. O data cu adaugarea
anilor se reduce intensitatea durerii si individul o defineste ca o presiune la nivelul cutiei toracice
insotite de nevoia de a casca des.
In aceasta afectiune tratamentul medicamentos este asociat cu antrenamentul fizic in
scopul de a dezvolta circulatia coronariana colaterala, pentru a incetini evolutia bolii si a obtine
adaptarea inimii la necesitatile fizice cotidiane. Kinetoterapia se va aplica cu prudenta si numai
la recomandarea medicului, dupa ce s-a stabilit pragul de efort la care apare durerea.
Clasificarea cardiopatiei ischemice
-Stopul cardiac
-Angina pectoral
-Infarctul miocardic
-Insuficienta cardiaca in cardiopatia ischemica
-Aritmiile cardiace.

56
 Cauze ale cardiopatiei ischemice
-Ateroscleroza coronariana
-Anomaliile congenitale ale arterelor coronariene
-Anevrismele coronariene
-Disectia de aorta
-Tromboza primara
-Arterite
-Traumatisme
-Abuzul de cocaina
Obiective:
1. educarea bolnavului în vederea respectarii unui regim alimentar care sa tinda la normalizarea
greutatii corporale;
2. diminuarea prin autoeducare a efectelor nocive ale stresului din viata curenta;
3. Intensificarea dozata schimburilor metabolice,
4. intensificarea activitatii sistemului de transport a O2 în vederea solicitarii dozate a cordului,
5.marirea fortei si rezistentei grupelor musculare ale membrelor si trunchiului,
6.îmbunatatirea coordonarii în executarea diferitelor acte motrice.
Mijloace: - mers, bicicleta de camera sau de exterior, alergare, urcat pescari, elemente
din sport fara caracter competitiv.

Infarctul miocardic
Infarctul miocardic este un sindrom clinic provocat de necroza ischemica a unei
portiuni din miocard, determinata de obstruarea brusca a unei artere coronare.
Cauza principala (90 -95%) este ateroscleroza. Mai rar intervin: embolii, coronarite
reumatice, aortite luetice.
In general apare la barbati trecuti de 40 de ani, cu crize de angina pectorala în ultimele
luni sau ani. Bolnavii sunt de obicei sedentari, obezi, mari fumatori,suprasolicitati psihic,
prezentând hipercolesterolemie, diabet sau hipertensiune arteriala. De obicei, în antecedentele
personale sau familiale exista accidente vasculare cerebrale, cardipatii ischemice sau arterite ale
membrelor pelviene. Poate aparea însa si la persoane fara antecedente coronariene. Leziunea
specifica este necroza miocardului, care apare fie în urma ocluziei acute si complete a unei artere
coronare prin tromboza, fie - mai rar - datorita hemoragiei peretelui arterei coronare sau ramolirii
unei placi de aterom. Localizarea cea mai frecventa a infarctului miocardic o reprezinta
ventriculul stâng si septul interventricular.
Obiective:
1. Sa se asigure bolnavului capacitatea de autoingrijire;
2. Obtinerea independentei în sensul deplasarii, în spital siinafara acestuia, fara ajutor din partea
altor persoane;
3. Limitarea efectelor generale ale decubitului.
4.Combaterea repercursiunilor psihologice ale imobilizarii.
5.Pregatirea functionala a aparatului cardiovascular pentru trecerea la urmatoarea etapa.
Mijloace:- strechingul, mobilizari psive si active, mersul, bicicleta ergometrica.
Aritmiile.Sunt dereglari ale ritmului normal al inimii fie sub raportul frecventei, fie al
regularitatii frecventei cardiace, fie din ambele.
Cauze:- cardiopatie ischemica, leziuni valvulare, hipertiroidie, insuficienta respiratorie,
dezechilibre hidroelectrolitice, intoxicatie cudigitalice, alcool, tutun.

57
 Clasificare:
1. Aritmii atriale:
a) tahicardia sinusala (frecventa inimii -90-120/min.);
b) bradicardia sinusala (frecventa sub 60/min.)
In ambele este pastrat focarul normal al impulsurilor cardiace: nodul sinusal;
c) extrasistolele atriale - impulsuri ectopice;
d) tahicardia paroxistica atriala (frecventa 140-220/min.regulata);
e) fibrilatia atriala si flutlerul atrial (tulburari de ritm neregulate).
2. Aritmii ventriculare:
a) extrasistolele ventriculare;
Concluzii
In activitatea fizica si prezenta unui stil de viata sedentar reprezinta un factor de risc
semnificativ care afecteaza starea de sanatate a oamenilor. Scopul unui program de antrenament
este mentinerea unei caapacitati functionale corespunzatoare unei vieti independente, reducerea
riscului bolilor cardiovasculare, incetinirea progresiei bolilor cronice, promovarea unei stari
psihologice de bine si furnizarea oportunitatilor pentru o viata saociala activa. Antrenamentul
aerobic asigura reducerea discomfortului si a oboselii asociate efortului fizic, ameliorarea
capacitatii functionale maximale si a calitatii vietii precum si reducerea riscului aparitiei unor
boli (ateroscleroza, HTA, cardiopatie ischemica, ritmiile, ifarctul miocardic).
In cazul varstnicilor cardiaci, reabilitarea fizica reprezinta conditia obligatorie a refacerii
partiale a capacitatii de efort, care sa le permita o viata activa, chiar daca aceasta se va limita
doar la masurile de autoingrijire, munca casnica si la posibilitatea de a se deplasa singuri.
In concluzie, bolnavii cardiovasculari se pot bucura de beneficiile TO si ET in procesul
de recuperare, mai ales aceea care in perioada premergatoare a infarctului erau dornici de a
realiza si de a invata ceva. Ei vor deveni din nou activi dar cu mai multa cumpatare si mai
constienti.

58
 VIII. Terapia ocupaţională la bolnavii cu afecţiuni ale aparatului respirator

Bolile aparatului respirator, prin suferinţele pe care le provoacă celor în cauză cât şi celor
din anturajul lor, constituie o problemă de sănătate publică, inclusiv sub aspect economic.
Numărul bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului respirator este mare şi se preconizează o
creştere a acestuia prin:
- creşterea numărului de îmbolnăviri de cancer pulmonar mai ales prin creşterea
consumului de tutun;
- creşterea numărului de îmbolnăviri de bronşită cronică datorită poluării aerului.
Pe de altă parte se poate vorbi de o creştere a speranţei de viaţă a celor cu insuficienţă
respiratorie datorită progreselor terapeutice care încetinesc evoluţia acestor boli şi a depistării lor
precoce.
Consecinţele acestor boli sub aspect economic trebuie să ia în considerare atât costul
medical şi al pierderilor de producţie legate de acestea, de asemenea importantul impact asupra
modului de viaţă al bolnavului şi a celor din jurul său.
Aceste afecţiuni nu sunt generate de o cauză unică ci pot fi generate de un complex de
condiţii de existenţă care constituie factori de risc. Expunerea în timp la anumite condiţii ce
constituie factori de risc poate duce la apariţia unor perturbări grave, cu manifestări diferite, pe
plan social şi economic, variind în funcţie de invalid (copil sau adult).
Copiii cu deficienţe respiratorii pot fi scoşi din mediul familial prin spitalizări repetate, de
durată, în sanatorii, ceea ce înseamnă şi o întrerupere a şcolarizării, o rămânere în urmă,
limitându-le posibilităţile de alegere a unei viitoare meserii.
La adult, impactul cu boala poate însemna întreruperea prelungită a muncii, ceea ce poate
însemna pierderea locului de muncă, o reorientare profesională sau, în cazuri mai grave, nu va
mai putea presta nici o muncă.
În aceste situaţii de boală (în care repausul este necesar) ergoterapia îşi are locul
determinat prin posibilitatea de a-l sustrage pe bolnav de la starea apăsătoare a suferinţei sale.
Problema reinserţiei sociale şi recuperarea profesională a celor vindecaţi constituie obiective ale
echipei terapeutice formată din: medic, kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog.
Principiile care stau la baza terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în cadrul afecţiunilor
respiratorii sunt:
- înfiinţarea şi funcţionarea unor ateliere cu activităţi terapeutice de diferite profile
adecvate, pentru ca bolnavii să poată depăşi starea de oboseală şi deprimarea psihică;
- programele de recuperare a rezistenţei la efort să se aplice numai în faza stabilă a
bolii;
- prudenţa deosebită a terapeutului în activităţile care vizează rezistenţa la efort
(evitarea oboselii exagerate);
- evitarea inhalării de substanţe iritante pentru căile respiratorii;
- educaţia sanitară a acestor bolnavi este necesară, în sensul convingerii de a renunţa la
fumat, a prevenirii şi tratării precoce a episoadelor infecţioase, combaterii exceselor
ponderale, a informării bolnavului cu privire la stadiul bolii sale, a cooperării pentru
recuperarea sa prin respectarea prescripţiilor medicale;

59
 - necesitatea supravegherii permanente a bolnavului pentru prevenirea unor incidente şi
pentru a regla permanent efortul, pentru a-l aprecia sub aspectul posibilităţilor şi al
calităţii activităţii prestate, în scopul includerii în cadrul unei grupe de lucru;
- efectuarea controalelor medicale periodice şi de laborator, în scopul adoptării celei
mai eficiente terapii medicale şi de activitate;
- în aceste activităţi nu vor fi cuprinşi bolnavii cu forme grave de tuberculoză activ-
evolutivă, cu BK prezent în spută, cei hemoptici, cu insuficienţă cardiacă accentuată,
cu insuficienţă respiratorie importantă, nici cei cu alte boli asociate care nu permit
solicitarea fizică (diabet, insuficienţă hepatică sau renală, SIDA, etc.).
Bolnavii de tuberculoză cronică şi cei cu diferite grade de insuficienţă respiratorie vor fi
supuşi unui efort dozat, diferenţiat, în aşa fel încât să nu provoace dezechilibrul stării de sănătate
pe care o au.
Obiectivele ergoterapiei la bolnavii cu afecţiuni ale aparatului respirator vizează
următoarele aspecte:
- reeducarea funcţională;
- psihoterapia;
- preorientarea profesională.
Reeducarea funcţională în bolile aparatului respirator se impune la fel ca şi în celelalte
grupe de afecţiuni. Aceasta priveşte antrenarea în activităţi de ergoterapie a bolnavilor afebrili,
cu stare generală bună, cu tuse şi expectoraţii reduse, cu leziunile în faza de involuţie (examen
radiologic).
Activităţile propuse vor urmări obţinerea unei senzaţii de bine, de scădere a dificultăţilor
respiratorii la efort, de reducere a anxietăţii prin creşterea capacităţii de efort.
Efectul psihoterapic al ergoterapiei este important şi trebuie luat în consideraţie, ştiut
fiind impactul pe care îl are boala asupra psihicului uman.
Aplicarea unor forme de ergoterapie urmăreşte înlăturarea crizei (stării depresive) de
adaptare la situaţia dată. Activităţile fizice şi intelectuale recomandate urmăresc antrenarea
bolnavului în limitele posibilităţilor sale pentru a-şi descoperi noi aptitudini şi pentru a-şi depăşi
psihozele asociate.
La copilul cu afecţiuni ale aparatului respirator urmările bolii pot fi mult mai ample,
spitalizarea de lungă durată frânează dezvoltarea lui intelectuală, poate duce chiar la regres prin
apariţia unui blocaj afectiv determinat de lipsa mediului familial şi social anterior, a lipsei
mişcării. În cazul adolescentului cu astfel de boli, inactivitatea poate modifica negativ
personalitatea acestuia conducând la manifestări comportamentale deviate.

60
 IX. Terapia ocupaţională în bolile psihice

Noţiuni generale. Afecţiunile psihiatrice, care perturbă pentru o perioadă îndelungată

relaţiile bolnavului mintal cu existenţa normală, menţin un ridicat potenţial invalidant al acestuia.
Recuperarea în aceste afecţiuni necesită un ansamblu organizat de măsuri medico-psiho-
sociale, care să conducă spre integrarea durabilă a bolnavului, cât mai apropiată de viaţa normală
şi cu un grad cât mai redus de dependenţă socială.
Spre deosebire de trecut, în care spitalele pentru bolnavii psihici erau denumite ospicii şi
în majoritatea cazurilor cei ajunşi acolo rămâneau izolaţi de lumea din afară, în prezent statutul
bolnavului psihic este cu totul altul. Psihiatria dispune de o lege ergoterapeutică, de un cadru
juridic prin care bolnavul este protejat pentru a nu deveni victima vreunei forme de exploatare.
La bolnavii psihici cuprinşi în activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie, numărul faptelor
grave comise de aceştia (violenţa, fuga, ostilitatea) este în descreştere.

Psihoterapia ca definiţie, reprezintă ansamblul metodelor curative care folosesc

mijloacele psihologice. J.D. Frauk consideră elemente curative comune tuturor psihoterapiilor
(individuale sau de grup) următoarele:
- relaţia de încredere, încărcată emoţional, cu un terapeut cu statut social;
- un cadru protejat (setting) în care pacientul se manifestă, se exteriorizează, fără a se
teme de consecinţe;
- o terapie care să permită medicului terapeut explicaţia unor întâmplări sau probleme
din viaţa pacientului;
- un proces izvorât din această teorie şi reunind adeziunea pacientului şi a
psihoterapeutului;
- caracteristicile comune oricăror orientări psihoterapeutice sunt: încrederea pacientului
în actul terapeutic, descătuşarea stărilor sale emoţionale, redobândirea încrederii în
sine, prin trăirea unor experienţe reuşite.
Aceşti factori, deşi sunt independenţi se influenţează reciproc.

Rolul încrederii pacientului în actul terapeutic. Terapeutul, prin descrierea făcută în

prealabil a proprietăţilor tratamentului prescris, trebuie să trezească încrederea pacientului şi să
mobilizeze optimismul acestuia. Aceste aspecte influenţează considerabil efectul terapeutic.

Starea emoţională şi atitudinea. Un nivel optim emoţional influenţează evoluţia atitudinii

pacientului. Starea emoţională pozitivă este favorabilă schimburilor cu mediul ambiental, fiind în
strânsă legătură cu cea a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. Înlăturarea modului patologic de a
gândi şi a se comporta favorizează atingerea unui nivel superior de integrare a structurii sale
psihice, stimulează receptivitatea bolnavului faţă de conduita terapeutică.

Sentimentul încrederii în sine. În anumite situaţii de boală, pacientul nu este capabil să-şi
stăpânească sentimentele, gândurile sau comportamentul, datorită unor suferinţe, prezintă o stare
de descurajare. Aceasta apare datorită incapacităţii individului de a face faţă unei situaţii
existenţiale normale. Această stare pe care o percepe el însuşi, cât şi cei din jur, fac ca persoana
în cauză să se replieze asupra ei însăşi, să se simtă izolată, dezarmată, fără speranţă. Semnele
obişnuite de descurajare sunt: anxietatea, depresia, agresivitatea, culpabilitatea, ruşinea,
amărăciunea, simptome care reduc capacitatea pacientului de a face faţă situaţiei. Prezenţa

61
simptomelor respective conduce la depresie, iar aceasta agravează simptomele. Sunt multe
persoane care având unele din aceste simptome nu ajung să ceară ajutorul specialistului,
psihoterapeutului (în cazurile obsesiilor, alcoolismului, al halucinaţiilor). Caracteristica esenţială
a psihoterapiei este de a restabili moralul pacientului, indiferent de natura simptomului pe care
acesta îl prezintă. Pentru acest fapt este mai importantă participarea medicului decât tehnica pe
care o foloseşte, cât şi relaţia dintre suferinţele bolnavului şi stresul specific la care acesta este
supus. Prognosticul terapeutic depinde de un număr de caracteristici personale care constituie aşa
numita “forţă a eului”. Atitudinea medicului terapeut, de la primul său gest, îi poate trezi
pacientului sentimentul propriei sale valori, terapia urmărind limpezirea trăirilor sale tulburate şi
favorizarea unor experienţe reuşite. Prin acestea, se poate ajunge la un rezultat favorabil, la
consolidarea sentimentului de încredere în sine.

Psihoterapiile individuale. Relaţia care se stabileşte între pacient şi medicul terapeut, se

încarcă de o “condiţie particulară” (V. Predescu). Relaţia interpersonală, “transferul” respectiv,
constituie elementul esenţial al terapiei. Personalitatea medicului terapeut, angajarea activă a
acestuia, imprimă şi nuanţează receptivitatea bolnavului faţă de actul terapeutic. Metodele
psihoterapeutice individuale vizează liniştea, securizarea, asigurarea bolnavului, în scopul
reconstituirii disponibilităţilor şi posibilităţilor sale de vindecare.

Psihoterapia de grup. În cadrul psihoterapiei de grup, metodele folosite sunt acţiuni

interpsihologice, ca de exemplu: improvizaţia dramatică, “jocul”, prin care este stimulată în scop
terapeutic acţiunea binefăcătoare, rezolutivă, reeducatoare a interrelaţiilor dintr-un mediu
organizat. Ea se bazează pe încrederea bolnavului în medicul terapeut şi pe comparaţia pe care
acesta o face cu ceilalţi membri ai grupului. Identificarea pacientului cu ceilalţi duce la
înţelegerea rezistenţelor personale, permiţând ameliorarea simptomatică, încurajarea şi asumarea
unor roluri care până acum i se păreau inabordabile, fortificând “eul” persoanei în cauză.
Manifestarea emoţională până atunci reprimată, deschiderea faţă de ceilalţi conduce la
redobândirea încrederii în sine şi la reintegrare socială.
Psihoterapiile instituţionale. Terapiile instituţionale reprezintă ansamblul de măsuri care
constituie tratamentul unui bolnav, aplicat într-un spital, utilizând organizarea însăşi a spitalului
(J.M. Sutter). Acestea sunt: socioterapia, terapia ambientală, terapia ocupaţională şi ergoterapia.

Socioterapia. Originea socioterapiei moderne se află în Grecia antică, în Pergam şi

Epidaur. Începând cu secolul al VIII-lea (Benjamin Rusch, Pinel, Esquirol) s-au pus bazele unei
organizări de terapie ocupaţională şi ergoterapie în azilele de bolnavi psihici. În a doua jumătate
a secolului XX, în cadrul serviciilor psihiatrice s-au structurat adevărate “comunităţi
terapeutice”, elaborându-se şi concepţia de “terapeutică colectivă instituţională”, cu acţiune
integratoare a bolnavului într-un climat social favorabil. Societăţile terapeutice nu trebuie să fie
rigide ci să se adapteze permanent la schimbările survenite, să ţină cont de intenţia terapeutică şi
de opinia bolnavilor, de componenţa bolnavilor la un moment dat, de evoluţia bolii, de
economia, administraţia şi organizarea instituţiei respective. Socioterapia are ca prim nivel
terapia ocupaţională în care se stabilesc relaţiile de grup, realizarea lor prin comunicare şi printr-
o activitate care intenţionează să determine o activitate productivă. În continuare, ergoterapia are
o eficienţă mult mai mare, mai ales atunci când se apropie de relaţiile sociale productive. În
această etapă este necesară protejarea pacientului de către mediul ambiant psihologic, special
creat pentru tratament.

62
 Terapia ambientală. Pentru a preciza noţiunile legate de terapia ambientală este necesar
să precizăm noţiunile de climat terapeutic şi relaţiile psihoterapeutice.
Climatul terapeutic. Toate elementele care contribuie la tratament se înscriu în conceptul
de “Milieuthérapie”. Aceasta include echipa terapeutică, organizarea spaţiilor şi a programului
zilnic, ambianţa localului secţiei medicale, a fiecărui salon.
Relaţiile psihoterapeutice. Relaţiile echipei terapeutice şi a întregului personal cu
bolnavul au un rol deosebit de important. De asemenea, relaţiile dintre un bolnav şi ceilalţi,
realizarea acestora şi caracterul lor constituie grija permanentă a fiecărui serviciu de acest fel.
Comunitatea terapeutică este constituită din echipa terapeutică care îşi asumă rolul activ
în organizarea generală, în sens de mediu social în scop terapeutic.
Terapia ocupaţională. Pentru sustragerea bolnavului din starea nevrotică sau psihotică
sunt puse la dispoziţia sa preocupări dirijate care să determine o descărcare afectivă,
resocializarea şi dezalienarea acestuia. Activităţile uşoare, simple şi reconfortante desfăşurate în
cluburi, cenacluri, reuniuni literar-muzicale, play- şi hobyterapia crează posibilitatea îndeplinirii
acestor obiective.
Ergoterapia. Pornind de la premiza că munca este o datorie a omului, dar şi o modalitate
de comunicare interumană, în acest context este privită sub mai multe aspecte. Lipsa posibilităţii
de a presta o activitate de muncă, poate constitui pentru un bolnav cu afecţiune psihică un
handicap în plus, accentuând psihologic infirmitatea acestuia. Integrarea unui astfel de bolnav
într-un flux ergonomic interuman, devine o condiţie terapeutică prin reintroducerea bolnavului în
lume. Terapia ocupaţională şi ergoterapia, prin intermediul cărora bolnavii psihici sunt stimulaţi,
normalizează relaţiile dintre aceştia, dintre aceştia şi personalul medical şi cel de deservire,
reprimă stările lor agresive sau de vegetaţie pasivă, de inactivitate şi introvertire, conduce la
coordonarea gesturilor, reflexelor, gândurilor, echilibrează afectivitatea, stimulează memoria,
voinţa, în general activitatea.

Terapiile neconvenţionale folosite în asistenţa bolnavilor psihici

În prezent, conduita terapeutică în afecţiunile neuropsihice pune accent pe resocializarea

bolnavului, pe o cât mai armonică reinserţie a acestuia în mediul său socio-profesional. Secţia
sau spitalul de psihiatrie are pe lângă menirea terapeutică şi pe aceea de a reintegra în societate
un număr de persoane sănătoase. În acest scop s-a recurs la o lărgire şi diversificare a instituţiilor
ambulatorii şi cu staţionare pe timp de zi, care să preia cu timpul o parte a cazuisticii. Acest
progres se datoreşte pe de o parte psihotropelor, dar, în cea mai mare măsură depinde de
metodele de factură psihoterapeutică, dintre care: relaţiile medic-bolnav, bolnav-medicament,
bolnav-mediu social şi cultural, interferenţa efectelor psiho-dinamice farmacogene motivate
social. Terapiile neconvenţionale constau în acele proceduri şi acţiuni medicale
nemedicamentoase, asociate în terapie, în scopul vindecării şi resocializării bolnavului. În
această categorie, în afară de terapia ocupaţională şi ergoterapie care şi-au dobândit un statut
propriu, se includ:
- instaurarea unei atmosfere de optimism şi încredere (sanogenetică), prin folosirea
factorilor ambientali ai încăperilor, asistenţa terapeutică fiind desfăşurată într-un
cadru optim pentru maladiile respective;
- kinetoterapia cu întreaga paletă de proceduri (de la gimnastica de înviorare la jocurile
sportive). Această terapie urmăreşte redarea încrederii bolnavului în forţele proprii,
reinserţia în propria schemă corporală, realizări importante ca suport pentru echilibrul
său psihic;
63
 - procedurile fizioterapeutice, dintre care: duşurile scoţiene, masajul, sauna, înotul,
urmăresc aceleaşi efecte ca şi kinetoterapia;
- psihoterapia de grup şi cea individuală, cu activităţile recunoscute ca: artterapia,
meloterapia, cinaclul literar, etc.
Tot ca formă de terapie neconvenţională se include şi socioterapia, care are rol de
mediator între societate şi bolnav, sprijinindu-l în problemele de serviciu, locuinţă, în problemele
juridice, serviciul de asistenţă socială poate contribui la reinserţia bolnavului în societate.

64
 X. Teoria ocupaţională în recuperarea vârstnicilor

Recuperarea geriatrică presupune un concept bine delimitat, numărul vârstnicilor fiind

mare iar independenţa acestora constituind o problemă primordială.
Infirmităţile datorate îmbolnăvirii organismului cât şi cele rezultate din afecţiunile
apărute pe parcursul vieţii se cumulează, se agravează şi se multiplică în perioada de îmbătrânire.
În această perioadă, capacitatea de raţionament şi de adaptare se degradează punându-şi anprenta
asupra vieţii psihologice şi sociale.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia vizează recuperarea complexă a vârstnicului, avându-
se în vedere şi alte situaţii specifice, particulare, cu care se confruntă acesta: anxietatea,
dezorientarea, dependenţa.
Anxietatea se datorează grijii persoanei în vârstă în privinţa securităţii existenţei sale, fapt
care generează o nelinişte accentuată.
Dezorientarea survine în urma deficienţelor de adaptare la exigenţele şi schimbările
mediului său de viaţă.
Dependenţa exprimată printr-o atitudine pasivă raportată la activităţile de zi cu zi este
urmare a pierderii iniţiativei şi conştientizării faptului că este un întreţinut, uneori o povară.
Aceste caracteristici sunt variabile depinzând de personalitatea fiecărui vârstnic, de starea
de sănătate a acestuia, de condiţiile de mediu şi ajutorul social de care beneficiază.
Implicaţiile medicale, psihologice, familiale şi economice legate de îngrijirea şi asistenţa
persoanelor în vârstă sunt importante. În acest sens se impune combaterea tendinţei persoanelor
în vârstă spre sedentarism, “subsolicitarea dovedindu-se a fi mult mai nocivă decât
suprasolicitarea”.
Vârstnicul trebuie să fie supus permanent unui exerciţiu critic, psihic şi intelectual,
angajarea lui în activităţi în cadrul unei terapii ocupaţionale şi “ergoterapii de susţinere” fiind
benefică pentru păstrarea autonomiei în ce priveşte activităţile zilnice şi gestualitatea habituală.
În situaţii legate de anumite îmbolnăviri, kinetoterapiei i se asociază aşa-zisa terapie
ocupaţională de funcţie, care vizează recuperarea funcţională şi redobândirea gestualităţii
pierdute.
Deprimarea survenită în anumite situaţii legate de suferinţe de lungă durată necesită
intervenţia unor specialişti în geropsihologie, psihoterapia susţinând astfel recuperarea realizată
prin celelalte metode amintite: kinetoterapie, terapie ocupaţională, eventual ergoterapie.
De cele mai multe ori după anumite îmbolnăviri care necesită îngrijiri medicale în unităţi
specializate, vârstnicul îşi reia locul în familie, viaţa lui continuând în mod firesc. Alteori însă, în
lipsa acesteia, este inclus într-un cămin de bătrâni sau cămin-spital unde beneficiază de îngrijire
păstrându-şi totuşi o suficientă independenţă.
Geriatria, medicina vârstnicului, include diverse domenii ale patologiei cum sunt:
medicina internă, psihiatria, reeducarea funcţională şi readaptarea socială.
Tot mai mult câştigă teren ca metode cu eficienţă probată şi accesibile vârstnicilor,
terapia ocupaţională şi ergoterapia.
Conceptul de recuperare în geriatrie implică aspecte complexe medico-biologice,
psihologice şi sociale, iar aceste metode kinetologice tind să se extindă în acest domeniu prin
eficienţa pe care o au din acest punct de vedere.
Caracteristicile morfofuncţionale şi psihologice ale organismului vârstnicului impun
exigenţe particulare în privinţa metodologiei de aplicare a acestor metode.

65
 Întreaga activitate terapeutică în acest context trebuie orientată în funcţie de următoarele
principii:
- cunoaşterea particularităţilor biologice, psihologice şi de morbiditate ale vărstnicului
stă la baza organizării, prescrierii şi aplicării activităţilor de terapie ocupaţională şi
ergoterapie;
- organizarea activităţilor se face în mod individualizat şi este supravegheată
îndeaproape de către echipa terapeutică pluridisciplinară;
- activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie trebuie să fie recomandate cât mai
curând posibil după îmbolnăvire simultan cu activităţile zilnice de autoservire şi cele
de kinetoterapie;
- recomandarea activităţilor practice trebuie corelată cu particularităţile deficienţei
generale şi a celei speciale a pacientului, urmărindu-se efectul terapeutic al acestora;
- activităţile alese să respecte ideile şi gusturile persoanei, experienţa sa, fapt ce va
susţine motivaţia şi reuşita execuţiei pe un fond psihic favorabil;
- activităţile de ergoterapie nu trebuie să fie neapărat cele anterioare îmbolnăvirii
pentru a nu crea sentimentul de nereuşită, să nu fie prea grele pentru starea actuală a
pacientului, dar nici puerile pentru a nu crea complexe de inferioritate;
- în alegerea activităţilor se va ţine cont de particularităţile vârstei (uneori spiritul mai
puţin ager, memoria alterată, înţelegerea mai greoaie, rezistenţa la efort mai mică);
- evitarea automatismului (reduce participarea voluntară), activităţile să aibă o
succesiune logică, firească;
- în execuţie nu se va trece brusc de la o activitate la alta pentru a nu dezorienta şi
diminua concentrarea asupra activităţii;
- aparatele, sculele, utilajele vor fi adaptate posibilităţilor de mânuire ale persoanelor,
cu acordul şi în prezenţa subiectului care devine astfel mai cooperant;
- factorii de ambianţă fizică, psihică şi socială să fie menţinuţi la un nivel
corespunzător, pentru a susţine capacitatea de muncă a pacientului.

Scopul şi obiectivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei la vârstnici

Terapia ocupaţională şi ergoterapia au drept scop să ajute vârstnicul să-şi menţină sau să-
şi recapete maximul de independenţă fizică, psihică şi socială (C. Taneborne). Orientarea lui
către lumea exterioară este necesară. Geriatria urmăreşte prin intervenţia sa menţinerea nivelului
fizic prin suplinirea deficitului senzorial şi motor, a nivelului psihic prin influenţarea relaţiei
bolnav-boală şi a relaţiei bolnav-mediu înconjurător.

Starea fizică a vârstnicului, starea de sănătate somatică, se raportează în primul rând la

bătrâneţea în sine. Din acest punct de vedere, organsimul uman suferă modificări multiple.
Atrofia musculară, deteriorarea cartilajelor, fatigabilitatea, diminuarea îndemânării, durerile
reumatice, tulburările funcţionale cardio-vasculare, pulmonare, diminuarea acuităţii auditive,
vizuale, tulburările sfincteriene, ameţelile, pierderea mobilităţii, sunt cele mai importante
deteriorări la care este supus organismul vârstnicului.

66
 Pe acest fond, uneori pot apărea accidente sau îmbolnăviri mai grave de ordin fizic sau
psihic. În acest context, persoana în vârstă poate fi de la caz la caz supraprotejată sau persecutată
în funcţie de mediul familial şi social în care trăieşte.
Întregul complex de măsuri care vizează recuperarea vârstnicului urmăreşte prevenirea
degradării sale fizice, psihice şi sociale, să-i redea independenţa funcţională, demnitatea umană,
să împiedice izolarea acestuia.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia vizează:
- recuperarea motricităţii (completează terapia globală şi kinetoterapia);
- reluarea activităţilor de zi cu zi pentru redobândirea autonomiei;
- o psihoterapie specială (geropsihologie) care conduce la o colaborare activă a
vârstnicului în vederea acceptării unei activităţi rentabile sub aspect material dar care
totodată combate apatia şi deprimarea;
- socioterapia - munca în grup, în atelier, are efecte benefice în socializarea persoanelor
în vârstă;
Obiectivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei la vârstnici pot fi considerate:
- prevenirea şi întârzierea proceselor de îmbătrânire;
- reantrenarea prin mijloace diverse, în condiţii fiziologice, a funcţiilor diminuate sau
pierdute;
- stimularea capacităţii de adaptare la noi situaţii;
- preîntâmpinarea desocializării (aspect legat de pensionare, scăderea performanţelor
fizice şi intelectuale cât şi de bolile care survin);
- stimularea activităţii pe măsura posibilităţilor personale, în vederea distragerii atenţiei
de la aspectele negative legate de fenomenul îmbătrânirii (singurătate, infirmitate,
boală);
- restructurarea personalităţii care tinde să se diminueze.

Forme şi activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie la vârstnici

În abordarea acestor două metode, terapia ocupaţională şi ergoterapia, la persoanele în

vărstă trebuie avută în vedere delimitarea celor două noţiuni stabilite prin definiţiile prezentate
iniţial (capitolul I).
Unii autori consideră că ergoterapia este mai puţin potrivită pentru vârstnici şi că terapia
ocupaţională este forma de activitate cea mai indicată pentru această categorie de subiecţi. Acest
fapt se datorează posibilităţilor fizice reduse la aceată vârstă, la care sunt recomandate activităţi
uşoare dar susţinute, antrenante şi recreative.
Specialiştii în geriatrie au stabilit că evaluarea funcţiei la vârstnici este diferită de cea a
persoanelor tinere, proces influenţat de mai multe elemente:
- vârstnicii sunt supuşi unor deficienţe multiple;
- starea lor fizică, mintală şi socială sunt strâns intercondiţionate, fiind necesară
evaluarea multidimensională;
- indicatorii generali cei mai utili sunt măsurarea stării funcţionale care analizează
capacitatea de independenţă a subiectului afectat de boală (deficienţă fizică, mintală şi
a privaţiunilor sociale).
Ergoterapeuţii folosesc tehnici speciale pentru aprecierea funcţiei la vârstnici
(instrumente şi metodologie de evaluare). În funcţie de rezultatele evaluării funcţiei fizice,
mintale şi sociale, persoana va fi antrenată în activităţi de susţinere care împreună cu

67
kinetoterapia urmăresc autonomia activităţilor zilnice şi a gestualităţii habituale, activităţi de
ergoterapie de funcţie.
Ca particularitate metodică, tehnicile de ergoterapie nu diferă decât sub aspectul adaptării
la vârsta pacientului. Activităţile pot fi împărţite în funcţie de locul şi momentul aplicării lor
astfel: activităţi zilnice, munca în atelier, adaptări la domiciliul pacientului, activităţi în centrul
de zi, activităţi distractive şi ocupaţii utilitare.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu se adresează numai vărstnicilor în anumite situaţii
de îmbolnăvire (fizică, psihică, organică), efectele profilactice ale acestor metode fiind bine
cunoscute. Acest aspect este particular terapiei ocupaţionale geriatrice, metoda integrând
categoria populaţiei vârstnice sănătoase, prevenind şi întârziind procesul de îmbătrânire. Este
ştiut că anumite tulburări ale stării de sănătate prezente la persoanele în vârstă se datorează unei
activităţi fizice reduse, pasivităţii şi inerţiei. Ocupaţia şi munca, relaţiile sociale şi familiale, cu
mediul înconjurător întreţin sănătatea, întreţin viaţa. Modul de viaţă activ, dinamic are o
importanţă deosebită în special pentru creier. Din experienţă se spune că persoanele care practică
exerciţiile fizice pot “întineri” cu 40 de ani, că o persoană “activă” la vârsta de 70 de ani poate
arăta ca o persoană “neactivă” de 30 de ani.
Activităţile utilitare şi cele distractive se adresează deopotrivă vârstnicilor valizi cât şi
celor recuperaţi şi instituţionalizaţi din motive sociale în cămine sau cămine-spital. Dintre
activităţile recomandate în funcţie de starea şi posibilităţile fizice ale fiecărui vârstnic se
recomandă:
- activităţi la pat - croşetatul, cusutul, confecţionarea unor obiecte de artizanat;
- activităţi la sală - ţesut, artă culinară;
- munca în sere de flori, în curţi, grădini, parcuri;
- participarea la activităţi artistice, culturale, frecventarea cluburilor, cinematografelor,
vizitarea muzeelor, sărbătorirea unor evenimente.
Unele forme de activitate pot fi încadrate în ergoterapie dar la vârstnicii bolnavi este
dificilă departajarea acestora. Pentru unii o activitate poate urmări reeducarea funcţională, pentru
alţii poate avea un caracter profesional.

Aspecte particulare ale muncii cu persoanele în vârstă

Particularităţile vârstei înaintate sunt diverse, afecţiunile fiind de ordin fizic, psihic şi
organic, făcând dificilă adeseori munca de recuperare. Deficienţele aparatului cardio-vascular,
tulburările psihice (scleroza, senilitatea, tulburările de memorie, senzoriale) reduc adesea
posibilităţile de recuperare prin metodele de terapie ocupaţioanlă şi ergoterapie.
Terapeutul trebuie să dea dovadă de o bună înţelegere a acestor aspecte, să adopte o
atitudine potrivită fiecărui caz în parte. Se pot întâlni diferite situaţii faţă de care terapeutul
trebuie să acţioneze în consecinţă urmărind:
- acordarea consideraţiei şi respectul cuvenit pentru ceea ce a făcut în viaţă persoana
respectivă, ascultându-l cu răbdare;
- comportarea adecvată (autoritară sau mai puţin autoritară) a terapeutului faţă de
bătrân, în aşa fel încât să nu-i lezeze personalitatea dar nici să nu ducă la refuzarea
tratamentului;
- cooperarea pacientului vârstnic cu terapeutul;
- abordarea unei atitudini optimiste care să insufle pacientului vârstnic speranţa de
viitor, curaj, interes pentru activităţile propuse.

68
 Bibliografie

1. Baciu Cl. - Kinetoterapia pre si postoperatorie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981.

2. Brânzei P. - Consideraţiuni cu privire la scopul şi metodologia activităţii de recuperare în
unităţile sanitare, prin intermediul psihoterapiei // Iaşi, 1976.
3. Coroi V., Gorgos C. - Medicina socială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
4. Encyclopedie medico-chirurgicale, 1977.
5. Mârza D. - Ergoterapie - note de curs, Ed. Universităţii Bacău, 1997.
6. Mihăilă I. - Bazele ştiinţifice şi aplicaţiile ergonomiei, Ed. Medicală, Bucureşti, 1982.
7. Perquin L. şi colab. - Ergothérapie, Ed. Masson, Paris, 1980.
8. Popescu Al. - Terapie ocupaţională şi ergoterapie vol. I, Ed. Cerna, Bucureşti, 1993.
9. Sbenghe T. - Kinetoterapie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti,
1987.
10. Taneborne C. - Ergoterapia în geriatrie, Médicine et Hygiène // nr. 1446, 1981.
11. Zaharia C. - Elemente de patologie a aparatului locomotor, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994.
12. Alexandru Al. Popescu - Terapia ocupationala siergoterapia, editura Cerma, Bucuresti
1994

69