Universitatea “Babes- Bolyai”

Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala

Sectia: Asistenta Sociala, anul III
Linia de studiu: Romana, Zi.

Referat stiinţific realizat în cadrul seminarului de

Psihologia Sănătăţii şi Sănătate Publică

Terapiile Ocupaţionale în Asistenţa Socială

Profesor coordonator:
Lect. univ. dr. Eugen Baican

Student: Cociş Alina- Violeta

Grupa A
 Cluj Napoca
Noiembrie 2009

Cuprins:

1. Problema stiintifica abordata................................................................2

2. Preliminarii teoretice si metodologice ale demersului de cercetare.................................2
2.1. Istoricul, importanta si oportunitatea demersului de cercetare............................2
2.2. Incadrari paradigmatice, principalele teorii stiintifice in domeniu, precizari
conceptuale..........................................................................................................4
2.3. Metodologia lucrarii.............................................................................................5
2.3.1. Bibliografia de baza................................................................................5
2.3.2. Metode utilizate in demersul cercetarii...................................................5
2.3.3. Instrumentele cercetarii...........................................................................5
3. Prezentarea rezultatelor demersului de cercetare.............................................................5
3.1. Obiectul de studiu, domeniile de actiune si clasificarea terapiilor
ocupationale........................................................................................................5
3.1.1. Obiectul de studiu al terapiei ocupationale.............................................5
3.1.2. Domeniile de actiune ale terapiei ocupationale......................................7
3.1.3. Clasificarea terapiilor ocupationale........................................................8
3.2. Scopul terapiei ocupationale……………………………………………………8
3.3. Obiectivele terapiei ocupationale……………………………………………….9
3.4. Etapele procesului de terapie ocupationala…………………………………....11
3.4.1. Evaluarea diagnostica………………………………………………...11
3.4.2. Planificarea interventiei………………………………………………12
3.4.3. Interventia propriu-zisa……………………………………………….12
3.4.4. Reevaluarea, inregistrarea rezultatelor obtinute……………………...13

2
 3.5. Efectele terapiei ocupationale…………………………………………………13
4.Concluzii sintetice. Pozitionari personale……………………………………………...15
5. Bibliografie……………………………………………………………………………17

1. Problema stiintifica abordata

Problema stiintifica ce face obiectul acestei lucrari este terapia ocupationala, ca
metoda de tratament a anumitor tulburari fizice sau mentale care este folosită şi în
domeniul asistenţei sociale.
Scopul acestei lucrari consta in a ilustra semnificatia conceptului de terapie
ocupaţională si aplicabilitatea sa in serviciile de asistenţă socială pentru persoanele cu
tulburări fizice sau mentale.
Scopul lucrării si obiectivele specifice:
Obiective:
1.Sa ilustrez detaliat obiectul de studiu al terapiiei ocupationale.
2.Să prezint domeniile de actiune ale terapiiei ocupationale.
3.Să confer o imagine mai ampla a diferitelor terapii ocupationale, sa clasific terapiile
ocupationale.
4.Să clarific care anume este scopul terapiei ocupationale.
5.Să enumar obiectivele terapiiei ocupationale.

2. Preliminarii teoretice si metodologice ale demersului de cercetare

2.1. Istoricul, importanta si oportunitatea demersului de cercetare
Istoricul terapiei ocupationale incepe cu mii de ani in urma si se confunda cu istoria
diverselor forme de ocupatii cu valente terapeutice din cadrul dezvoltarii istorice a
omenirii. Astfel, munca, jocul si exercitiul, preponderent fizic, au fost folosite cu cateva
mii de ani in urma pentru calitatile lor curative pentru persoanele care le practicau.

3
 Spre exemplu, inca din anul 2600 i.e.n., chinezii credeau ca bolile se datoreaza
incapacitatii organismului si de aceea recomandau practicarea execitiilor fizice pentru
recuperarea sanatatii. De asemenea, medici precum Hipocrate si Galenus recomandau
pacientilor gimnastica ca forma de recuperare dupa boala, iar in Roma Antica, Asclepios
pleda pentru masaj, bai si exercitii in scopul imbunatatirii sanatatii.
Conceptul de terapie ocupationala a fost introdus pentru prima data de catre G. E.
Barton, in anul 1914. Acesta renunta la terminologia diversa sub care era prezentata
activitatea practica si defineste terapia ocupationala ca fiind “stiinta instruirii si
incurajarii omului bolnav de a practica anumite activitati ce sunt destinate implicarii
acelor energii ce produc efecte terapeutice benefice”.(Willard si Spackman, 1983).
Momentul transformarii terapiei ocupationale intr-o profesie este legat de perioada
de sfarsit a primului razboi mondial. Atunci s-a constatat ca ranitii internati in spitalele
americane, care solicitau sa presteze diferite activitati, erau recuperati mult mai rapid,
comparativ cu cei care ramaneau inactivi. Necesitatea organizarii multitudinii de
specialisti interesati in a oferi, ca tratament, activitati practice tot mai diversificate, a
determinat construirea, in 1917, a ‘Societatii Nationale pentru Promovarea Terapiei
Ocupationale’. In 1923, aceasta s-a transformat in ASOCIATIA AMERICANA DE
TERAPIE OCUPATIONALA, nume pe care il poarta si in prezent.
Un alt moment important in dezvoltarea terapiei ocupationale, in plan mondial, a
avut loc in 1952, cand s–a constituit FEDERATIA MONDIALA DE TERAPIE
OCUPATIONALA, ai carei membrii fondatori au fost, la inceput, specialisti din zece
tari: S.U.A., Canada, Marea Britanie, Africa de Sud, Suedia, Australia, Noua Zeelanda si
India.
In anii din urma terapia ocupationala, gratie progreselor medicinii, s-a transformat
tot mai mult in stiinta exacta. In majoritatea tarilor lumii au fost organizate, in zilele
noastre, colegii de trei ani pentru pregatirea in domeniul terapiei ocupationale. (Popovici,
Doru V., 2005, pag.17- 23).

Importanta ,actualitatea si oportunitatea demersului de cercetare

4
 Importanta acestui demers de cercetare consta tocmai in semnificatia terapiei
ocupationale pentru persoanele vulnerabile si cum anume se aplica acest tip de terapie pe
domeniul asistentei sociale.
Actualitatea apare in discutie tocmai cand vorbim despre tearpia ocupationala ca o
preocupare actuala a celor din serviciile sociale pentru recuperare si integrarea
bolnaviilor cu evolutie prelungita si nu numai.
Oportunitatea se reflecta in posibilitatea exploararii acestei metode in serviciul de
asistenta sociala, cat de productiva este aceasta aplicata pentru cei cu un anumit grad de
degradare fizica sau mentala.
Se reflecta in preocuparile actuale ale societatii de a recupera si de a integra bolnavii cu
evolutie prelungita si nu numai. Dan Mirela (2005) sustine teoria conform careia orice
disfunctie duce la dezorganizarea comportamentului de viata de zi cu zi. Insa orice om,
fie el sanatos sau bolnav, doreste sa fie independent, sa-si intemeieze o familie, sa
desfasoare o activitate profesionala care sa-i permita asigurarea unor conditii optime de
viata si sa participe activ la viata comunitatii. Astfel, individul, indiferent de starea in
care se afla, are nevoie de o ocupatie care sa-i bareze degradarea psihica si fizica,
conchide autoarea mai sus mentionata, fapt ce accentueaza inca o data importanta
cercetarilor in domeniul terapiei ocupationale.

2.2. Incadrari paradigmatice, precizari conceptuale

Problema stiintifica abordata in aceasta lucrare poate fi incadrata in paradigma
cognitiv- comportamentală, in ideea in care terapia ocupationala utilizeaza o serie de
tehnici de interventie cognitiv- comportamentale, care urmaresc modificarea cognitiilor
si comportamentelor pacientilor. In acest sens, se poate vorbi de restructurare cognitiva-
vizand modificarea cognitiilor dezadaptative, dezvoltare de abilitati pentru rezolvarea
problemelor- vizand modificarea situatiilor generatoare de discrepanta cognitiva din
realitatea externa, inocularea stresului (Stress Innoculation Trainning)- vizand
modificarea mecanismelor de copying dezadaptativ emotional (cauza situatiei de distres
nu poate fi eliminata, dar clientul poate fi invatat cum sa se adapteze situatiei respective,
diminuand sau chiar eliminand starea neplacuta de distres). Tot in categoria tehnicilor
cognitiv- comportamentale intra si dezvoltarea motivatiei pentru schimbare, precum si

5
planificarea si managementul situatiilor cu risc crescut. (Beck, T. A., Wright, D. F.,
1993).

In cele ce urmeaza voi face cateva precizari conceptuale, insa ma voi opri mai ales
asupra clarificarii diferentelor existente intre doua concepte aparent foarte asemanatoare,
si anume: terapie ocupationala si ergoterapie.
Confuzia intre aceste doua concepte depaseste nivelul simtului comun, fiind
intalnita si in unele lucrari de specialitate.
Cel care surprinde cu claritate deosebirea fundamentala dintre conceptelor mai sus
mentionate este Alexandru Popescu, 1994, care afirma ca terapia ocupationala “are
menirea sa destepte interesul bolnavului pentru activitati oarecare”, in timp ce
“ergoterapia are la baza semnificatia intrinseca a muncii in procesul de reinsertie
profesionala si sociala a bolnavului”. (pag.24- 26). Astfel, ergoterapia urmareste
INVATAREA UNOR ACTIVITATI DE MUNCA, punandu-se accentul pe formarea
abilitatilor manuale, in timp ce terapia ocupationala foloseste ACTIVITATI pentru
cresterea si restaurarea starii fizice si psihice ale unei persoane la nivel functional necesar
vietii cotidiene.

2.3. Metodologia lucrarii

2.3.1. Bibligrafia de baza

In demersul de cercetare al acestei teme am pornit de la definitiile terapiei

ocupationale date in dictionarele de specialitate, urmand ca apoi sa ma sprijin in mod
pregnant pe lucrarile “Introducere in terapia ocupationala” (Dan, Mirela, 2005, editura
Universitatii din Oradea, Oradea), si “Terapie Ocupationala pentru persoanele cu
deficiente” (Popovici, Doru, V., 2005, editura Muntenia, Constanta), deoarece ambele
surse bibliografice trateaza sistematic si intr-o maniera coerenta diferite aspecte legate de
subiectul acestei lucrari.

2.3.2. Metode utilizate in demersul cercetarii

Ipoteze de cercetare:

6
Terapia ocupaţională reprezintă o formă de tratatemnt pentru pacienţi cu anumite
disfuncţii.
Aceasta este o metodă care se împarte în mai multe tipuri specifice.
Asistenţa socială reprezintă un domeniu care poate folosi foarte uşor acest tip de metodă
în serviciile pentru persoanele cu incapacităţi fizice sau mentale.
Terapia ocupaţională presupune anumite etape pentru o desfăşurare optimă.

Pentru intocmirea acestei lucrari am utilizat metoda analizei critice a literaturii de

specialitate.

2.3.3. Instrumentele cercetarii

Ca si instrumente ale cercetarii, am utiliza -sursa bibliografica; -articole de pe
internet.

3. Prezentarea rezultatelor demersului de cercetare

3.1. Obiectul de studiu, domeniile de actiune si clasificarea terapiilor ocupationale
3.1.1. Obiectul de studiu al terapiei ocupationale
Cautand o clarificare cat mai cuprinzatoare a obiectului de studiu al terapiei
ocupationale, voi include in acest subcapitol o serie de definitii date in momente diferite
si de catre diversi autori, cu intentia de a surprinde elementele specifice comune dar si
abordarile gresite in definirea acestui concept.
Definitia terapiei ocupationale data de AOTA (American Occupational Therapy
Association, 1968) este: “Terapia ocupationala este forma de tratament care foloseste
activitati si metode specifice, pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea de a
desfasura activitatile necesare vietii individului, de a compensa disfunctii si de a diminua
deficientele fizice”. (Dan, M., 2005, p.7).
“Terapia ocupationala, o arta si stiinta care dirijeaza modul de raspuns al omului
fata de o activitate selectionata, menita sa promoveze si sa mentina sanatatea, sa
impiedice evolutia spre infirmitate, sa evalueze comportamentul si sa trateze sau sa
antreneze pacientii cu disfunctii psihice sau psihosociale” (Dictionar Enciclopedic
Medical de Balneologie, Bucuresti, 1982, autor dr. Elena Berlescu). Pe aceeasi linie

7
merge si o definitie mai recenta, aparuta in Dictionarul de Psihologie, 2000, unde terapia
ocupationala este considerata a fi “o forma de tratament prin activitate a unor tulburari
mentale”, precizandu-se in continuare ca, “pentru a evita ca bolnavii sa se impotmoleasca
in trandavie si sa piarda contactul cu realitatea, de care au tendinta marcata de a fugi (mai
ales in reverie), psihiatrii le propun pacientilor spitalizati ocupatii recreative(ludoterapie),
activitati artistice (artterapie), sportive au manuale care favorizeaza readaptarea sociala”.
“Terapia ocupationala, o metoda de tratament a anumitor tulburari fizice si mentale,
prescrisa de medic si aplicata de specialisti calificati, folosind munca, sau orice ocupatie,
in vederea vindecarii afectiunii sau a sechelelor sale” (Enciclopedia Franceza de
Kinesitherapie, editura Masson, Paris).
O definitie mai recenta a terapiei ocupationale regasim in “Black’s Medical
Dictionary”(Gordon Macpherson, 2002, A. & C., London): “Terapia ocupationala este o
forma de tratament a unor tulburari fizice si psihice, prin activitati atent selectionate
pentru a ajuta pacientii sa atinga nivelul maxim de functionare si independenta in toate
aspectele legate de viata de zi cu zi”.
Dupa T. Sbenghe, 2002, terapia ocupationala se preocupa de integrarea familiala,
sociala si profesionala a handicapatilor: “Terapia ocupationala este o profesie care ajuta o
persoana cu incapacitate sa-si castige potentialul maxim pentru independenta si
productivitate in propria viata”.
Elementul comun si general al tuturor definitiilor date terapiei ocupationale se
bazeaza pe utilizarea conceptului de activitate sau ocupatie. Astfel, Popovici, Doru V.,
2005, afirma ca orice activitate dispune de: -o baza motivationala; -o structura; -o tinta,
scop sau plan, in raport cu care se autoregleaza.
In cadrul terapiei ocupationale, afirma acelasi autor, accentul se pune pe
caracteristicile individului in relatie cu societatea si cu lumea in care traieste. De aceea,
cunostintele pe care le acumuleaza aceasta disciplina se bazeaza pe informatiile
dobandite din domeniul anatomiei, fiziologiei, pedagogiei, psihologiei, sociologiei,
antropologiei si, in general, pe cunostintele provenite de la majoritatea stiintelor care
studiaza comportamentul omului.

8
 Dezvoltarea si modificarea cunostintelor provenite de la aceste stiinte determina, in
final, dezvoltarea terapiei ocupationale ca stiinta mereu deschisa spre innoire si cu o baza
teoretica aflata in permanenta schimbare.

3.1.2. Domeniile de actiune ale terapiei ocupationale

In lucrarea “Terapia ocupationala pentru persoanele cu deficiente”, Popovici, D.,
V., 2005, (pag. 13), incearca sa clarifice in mod analitic domeniile de actiune ale terapiei
ocupationale, contribuind in acest fel la eliminarea unor confuzii si neclaritati care
persista intr-o stiinta aflata in proces de formare. Popovici preia din lucrarea lui Denton,
Peggy, L. (1987), o clasificare detaliata asupra principalelor arii de actiune in terapia
ocupationala, considerand ca actiunea terapeutilor ocupationali asupra subiectilor se
exercita in urmatoarele directii de baza:
stimularea responsabilitatii in diferite situatii de viata;
formarea deprinderilor de autoingrijire si igiena personala;
cultivarea deprinderilor de munca;
organizarea de jocuri si distractii;
formarea imaginii de sine si stimularea increderii in propria persoana;
cultivarea autocontrolului si expresivitatii personale;
educarea capacitatilor cognitive;
educarea capacitatilor de reactie la diverse situatii de viata;
antrenarea integrarii senzoriale;
sprijinirea relatiilor interpersonale;
educarea capacitatii de actiune, in functie de constrangerile si resursele de mediu.
Acelasi autor afirma ca, rezumand sintetic elementele prezentate mai sus, se poate
spune ca activitatea de terapie ocupationala actioneaza pe trei mari domenii generale:
formarea deprinderilor de viata cotidiana (inclusiv artistice);
formarea capacitatilor si aptitudinilor pentru munca;
educarea abilitatilor pentru diverse jocuri si petrecerea timpului liber.
3.1.3. Clasificarea terapiilor ocupationale

9
 In lucrarea “Kinesiologie- Stiinta miscarii”, Sbenghe, T., 2002, introduce o
clasificare a terapiilor ocupationale, afirmand ca se pot delimita patru mari tipuri de
terapii ocupationale, si anume:
1. Terapia ocupationala recreativa, cuprinzand:
- tehnici de exprimare: desen, pictura, gravura, manuit marionete, scris, sculptura
etc.;
- tehnici sportive: diverse jocuri sportive sau parti ale acestora;
- tehnici recreative: jocuri distractive adaptate handicapatilor (sah cu piese grele,
fotbal de masa cu minge de ping- pong mibilizata cu pompite de mana etc.);

2. Terapia ocupationala functionala- are ca scop executarea unor anumite miscari in

cadrul muncii sau ocupatiei respective, in care sunt incluse:
- tehnici de baza formate din unele activitati practice inca de la inceputurile
societatii umane, cand mainile omului prelucrau materia prima de baza (lut, lemn, fibre
naturale, fier): impletitul, olaritul, tesutul, tamplaria, feroneria;
- tehnici complementare, care reprezinta de fapt totalitatea restului activitatilor
lucrative umane, dintre care amintesc: cartonajul, marochinaria, tipografia, strungaria,
dactilografia etc.
- tehnici de readaptare, formate din multitudinea si diveritatea activitatilor zilnice
casnice, familiale, scolare, recreative, profesionale si sociale, modalitati de deplasare;
aceste tehnici adapteaza mediul ambiant al handicapatilor la propriile lor capacitati
functionale.

3. Terapia ocupationala profesionala- se poate aplica in spitale bine dotate, cu centre de

recuperare bine utilate, in scoli profesionale specializate sau in atelier- scoala, de pe langa
intreprinderi, cu doua subcategorii:
- terapia ocupationala pregatitoare pentru activitatea scolara si orientarea
profesionala a copiilor;
- terapia ocupationala de reprofesionalizare sau profesionalizare a adultilor in sensul
reintegrarii in munca desfasurata anterior imbolnavirii sau accidentului sau a reorientarii
profesionale.

10
4. Terapia ocupationala retribuita- care poate fi utilizata ca forma economica pentru
bolnavii care recupereaza pontan o paralizie sau au suferit un tratament paleativ al
sechelelor si si-au recastigat micarile principale; aceasta forma de terapie ocupationala
poate completa lipurile produse de pensionarea temporara au definitiva a bolnavului si
poate constitui un factor obiectiv de apreciere a reincadrarii bolnavului in circuitul
economico- social normal.
3.2. Scopul terapiei ocupationale
Scopul terapiei ocupationale exprimat de Popescu, Al., 1994, “este primordial cel
medical, si apoi cel economic, urmarindu-se efectul terapeutic prin munca, prin
activitate”, iar Sbenghe, T., 2002, considera ca “principalul scop urmarit este refacerea
mobilitatii, sub toate aspectele si componentele ei: amplitudine articulara, forta si
rezistenta musculara, coordonare si abilitate”. In acest sens terapia ocupationala:
stimuleaza increderea in sine a bolnavilor si dezvoltarea fireasca a personalitatii;
organizeaza un program de miscari dirijate in conditii de lucru constata capacitatile si
inclinatiile restante ale bolnavulu; coreleaza recuperarea medicala cu cea profesionala;
realizeaza reinsertia cat mai rapid cu putinta in viata sociala, economica si profesionala.
(Popovici, D. V., 2005).
Popovici D. V., 2005, afirma ca directiile terapiei ocupationale sunt orientate spre
recuperarea disfunctiilor fizice, deficientelor cognitive, disfunctiilor psiho- sociale,
bolilor mentale, deficientelor educationale de invatare, de dezvoltare a puterii si a dorintei
de invatare, dezvoltare piho-fizica a copilului in crestere, tulburari comportamentale ale
copiilor si parintilor si diverselor probleme datorate varstei a treia.

3.3. Obiectivele terapiei ocupationale

Dan Mirela, 2005, sustine in lucrarea sa, “Introducere in terapia ocupationala”, ca
pentru realizarea unei recuperari cat mai eficiente ale diferitelor dizabilitati, recuperare
care se realizeaza prin intermediul terapiei ocupationale, un rol deosebit il are stabilirea
corecta si cat mai directa a obiectivelor pe care si le propun atat recuperatorul cat si
pacientul. Obiectivele se stabilesc dupa o justa evaluare a pacientului, a mediului social si
profesional in care isi desfasoara activitatea pacientul. De asemenea, afirma aceeasi

11
autoare, obiectivele trebuie stabilite individual, la fiecare pacient, in functie de diagnostic
si de posibilitatile de recuperare ale acestuia.
Pe aceeasi idee merge si Popovici, Doru V., 2005, care considera ca formularea
obiectivelor trebuie sa se exprime in termeni cat mai concreti, cuantificabili si masurabili;
el clasifica obiectivele in felul urmator:
obiective pe termen lung;
obiective pe termen scurt.
In general, obiectivele pe termen lung se aleg din sfera domeniilor fundamentale ale
terapiei ocupationale, iar cele pe termen scurt se stabilesc in functie de activitatile care li
se subsumeaza.
Popovici, 2005, sustine ideea conform careia ete util ca la stabilirea obiectivelor
generale sa se realizeze consultarea unor specialisti din diverse domenii care, prin
colaborare interdisciplinara sa le transpuna in practica. Autorul vorbeste aici de o
conlucrare, cu mijloace specifice, dintre terapeuti ocupationali, educatori, profesori,
instructori, medici, psihologi, asistenti sociali tec.
Al. Popescu, 2005, considera ca, in general, principalele obiective ale terapiei
ocupationale sunt:
inlaturarea tulburarilor functionale pasagere simple sau multiple, prezente intr-o serie de
afectiuni sau in variate asociatii morbide, in care este necesara reeducarea gestuala, deci
recuperarea unui deficit motor;
reeducarea mijloacelor de exprimare, implicand vorbirea, atitudinea, comportamentul;
restabilirea independentei bolnavului, sub aspect psiho- somatic;
cresterea performantei ocupationale pentru munca si distractie;
prevenirea injuriilor si a disfunctiilor;
mentinerea sanatatii generale vizand dezvoltarea armonioasa a copiilor;
cresterea calitatii vietii pacientilor.

3.4. Etapele procesului de terapie ocupationala

3.4.1. Evaluarea diagnostica
Evaluarea diagnostica in terapia ocupationala este un proces planificat in scopul
obtinerii unei imagini cat mai exacte asupra nivelului de functionare al unei persoane.

12
Obiectivul general al oricarei evaluari consta in strangerea de informatii necesare, care sa
sprijine subiectul in atingerea unui nivel maxim de functionare al capacitatilor sale.
In primul rand, evaluarile generale sunt realizate de catre psihologi iar metodele
folosite sunt cele specifice psihologiei: observatia, interviul, chestionarele si testele
psihologice, dar evaluarile pot fi facute si de terapeutul ocupational; in acest sens, se pot
folosi teste standardizate pentru terapia ocupationala sau liste de control, specifice
domeniului. Aceste liste de control masoara nivelul performantei atins de subiect in
realizarea unei activitati sau comportament, care intra in sfera de preocupari a
terapeutului ocupational. In paralel cu aplicarea acestor probe, este util ca terapeutul sa
faca apel si la metoda observatiei, care-i poate oferi date concludente despre dezvoltarea
sociala a subiectului si caracteristicile relatiilor sale interpersonale.
In realizarea evaluarii pe ansamblul sau, este util ca terapeutul ocupational sa
culeaga informatii si de la alte categorii de profesionisti, in afara psihologilor, ca de
exemplu medici, profesori, asistenti sociali etc. Deosebit de utila este si angrenarea
familiei persoanei, in vederea culegerii de date si informatii din mediul extern. (Popovici,
D. V., 2005)
3.4.2. Planificarea interventiei
Planificarea interventiei consta in stabilirea unui program terapeutic din diverse
domenii de actiune ale terapiei ocupationale, care trebuie sa tina seama de nivelul
educational al subiectului, caracteristicile deficientei, statutul prezent, mediul cultural in
care traieste si motivatia sa pentru schimbare.
Aceasta faza se poate divide, conform lui Popovici, D. V., 2005, in doua etape:
alegerea obiectivelor;
elaborarea planului terapeutic.
Elaborarea planului terapeutic se refera la descrierea metodelor si procedeelor care
se folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. El cuprinde sinteza activitatilor
desemnate in vederea realizarii unui nivel de performanta al functionarii deprinderilor si
capacitatilor unei persoane. Planul este necesar sa fie stabilit in functie de anumite
obiective pe termen scurt, pentru a putea fi schimbat cu usurinta, in cazul in care o
evaluare intermediara poate demonstra lipsa lui de viabilitate.

13
 In rezumat, principalele caracteristici ale unui plan terapeutic trebuie sa fie
flexibilitatea si mobilitatea, adaptate in functie de progresele realizate de cel caruia i se
adreseaza.
3.4.3. Interventia propriu- zisa
Interventia propriu- zisa presupune, in primul rand aplicarea planului terapeutic.
Aceasta consta in defasurarea urmatoarelor faze distincte (Popovici, D.V., 2005):
Faza orientarii- in care terapeutul explica subiectului activitatea care urmeaza sa o
desfasoare impreuna, tipul performantelor dorite si descrie sau demonstreaza modalitatile
lor de realizare practica;
Faza dezvoltarii- in timpul careia terapeutul conduce subiectul in explorarea si
practicarea efectiva a activitatii alese;
Faza finala- in care terapeutul evalueaza performantele obtinute de subiect in activitate si
stabileste obiectivele viitoare de recuperare.
Selectionarea si adaptarea echipamentului reclama din partea terapeutului un efort
substantial de imaginatie, in vederea proiectarii unor mijloace si dispozitive adaptate
nevoilor persoanei.
De exemplu, fiecare copil deficient poseda anumite cerinte speciale, care trebuie
stabilite cu prioritate, inaintea adaptarii au construirii unui anumit echipament pentru el.
Astfel de echipamente adaptate pot fi reprezentate de un prelungitor pentru creion sub
forma unui burete sau sub forma unui tub de cauciuc, daca copilul are tulburari de
motricitate fina. Se poate folosi in acest sens, in cadrul altor activitati, un maner de lemn
suplimentar pentru apucarea unor obiecte, cum ar fi, de exemplu, tacamurile.
In cazul copiilor cu dificultati de coordonare a miscarilor, se recomanda, spre
exemplu, inlocuirea nasturilor de la haine cu arici sau capse, iar in cazul pantofilor, se pot
folosi catarame in locul clasicelor sireturi.

3.4.4. Reevaluarea, inregistrarea rezultatelor obtinute

Consider că terapia ocupaţională joacă un rol primordial în viaţa persoanelor
pentru refacerea mobilităţii în toate fazele sale, dar şi stimularea refacerii încrederii de
sine a bolnavului şi dezvoltarea personalităţii.

14
 Evaluarea programelor de terapie ocupationala este o actiune indispensabila in
vederea masurarii eficientei interventiei procedurilor utilizate de terapeut. Cele mai
raspandite forme de evaluare sunt cele intermediare si finale.
Evaluarile intermediare se folosesc pe parcursul aplicarii planului terapeutic si
consta in masurarea rezultatelor obtinute prin atingerea obiectivelor intermediare
proiectate.
Evaluarea finala se refera la analiza rezultatelor procesului terapeutic in ansamblul
sau. Prin aceasta actiune se pune in evidenta succesul sau esecul demersurilor realizate de
specialist pentru a veni in sprijinul nevoilor unei persoane prin mijloacele terapiei
ocupationale.
3.5. Efectele terapiei ocupationale
Dan Mirela, 2005, afirma ca efectele terapiei ocupationale sunt multiple, fiind
directionate spre:
Efecte fizice- care consta in mentinerea functiilor tuturor grupelor musculare atat pentru
regiunea afectata cat si pentru celelalte regiuni si conservarea unei bune functii a
articulatiilor neimplicate in procesul patologic si intarirea musculaturii deficiente. Prin
miscari analitice si globale se obtin rezultate bune pe linia obtinerii imbunatatirii
amplitudinii de miscare a cadentei si a progresiei.
Efecte psihice- se reflecta in calmarea starii de neliniste a pacientului, dezvoltarea
atentiei, disparitia descurajarii si renasterii sperantei, pastrarea obisnuintei activitatilor
zilnice si diminuarea complexelor de inferioritate.
Efecte psiho- sociale- se concretizeaza in intretinerea relatiilor cu celelalte persoane in
capatarea increderii in sine si in altii, si in obtinerea perspectivei de incadrare sociala in
viitor.
4. Concluzii sintetice. Pozitionari personale
Sintetic vorbind, putem spune ca terapia ocupationala se preocupa in primul rand de
asigurarea sanatatii si functionarii optime a individului in mediul sau de existenta.
Fiintele umane au o natura ocupationala; asa cum hrana si aerul alimenteaza si sustin
organismul, ocupatia cu ritmul de lucru, odihna, joaca si somnul mentin organizarea
intregului corp si a mintii pentru a supravietui. Astfel, intru-cat ocupatia este

15
organizatorul natural al comportamentului, ea poate fi folosita pentru organizarea sau
reorganizarea comportamentului zilnic.
Din multiplele cai de recuperare, activitatea sau ocuparea timpului liber a unui
bolnav prin terapie ocupationala este recomandata din cele mai vechi timpuri (asa cum
am evidentiat de altfel, in cadrul acestei lucrari), stiindu-se faptul ca cel mai bun doctor
este munca sau activitatea prin care un bolnav se simte util societatii din care face parte.
In sprijinul acestor afirmatii ar dori sa expun parerea lui Popescu, Al.,1994, care
considera ca terapia ocupationala duce la dezvoltarea personala, socializarea si
independenta persoanei implicate in procesul de terapie ocupationala:
1.Dezvoltarea personala
Fiecare tanar vine cu probleme psihice sau/si fizice individuale. Scopul terapiei
ocupationale nu este de a vindeca aceste probleme, ci de a-l ajuta pe tanar sa invete sa se
descurce cu aceste probleme. De exemplu, un tanar cu probleme motrice, poate fi invatat
sa gaseasca solutii pentru a se descurca cu anumite lucruri. Sau un tanar cu tulburari
psihice poate invata cum sa gaseasca o solutie de a stapani o situatie.
2. Socializarea
Un alt aspect este socializarea tinerilor, iar faptul ca ei apartin unei comunitati este deja
un pas. Tanarul nu mai e singur, e intr-un grup, iar acest lucru il face sa se simta acceptat
intr-o comunitate si il pregateste pentru confruntarea cu problemele societatii.
3. Independenta
Toata aceasta pregatire are un scop final si anume independenta. De aceea e nevoie ca
tinerii sa invete sa ia singuri decizii si sa si le asume responsabil. Cei cu probleme
motrice pot sa exerseze multe miscari ale mainilor, bratelor, degetelor, etc. daca au o
ocupatie, astfel vor capata o mai buna mobilitate. Cei cu probleme psihice pot invata sa
faca fata unei situatii. Important este ca tinerii sa-si inteleaga capacitatile si sa se
foloseasca pozitiv de acestea.

16
5. Bibliografie
1. Beck, T., Aron; Wright, D., Fred; Newman, F., Cory; Liese, S., Bruce, (1993),
„Cognitive Therapy of Substance Abuse”, The Gruilford Press, New York;
1. “Black’s Medical Dictionary”,(2002), editat de Gordon Macpherson, editura A.&C.
Black, Londra;
2. Dan, Mirela, (2005), “Introducere in terapia ocupationala”, Editura Universitatii din
Oradea, Oradea;
3. Dictionar Enciclopedic Medical de Balneologie, (1982), autor dr. Elena Berlescu,
Bucuresti;
4. Popescu, Alexandru, (1994), “Terapie ocupationala si ergoterapie”, editura Cerna,
Bucuresti;
5. Popovici, Doru, Vlad, (2005), “Terapie ocupationala pentru persoanele cu deficiente”,
editura Muntenia, Constanta;
6. Sbenghe, T., (2002), “Kinesiologie- Stiinta miscarii”, editura Medicala, Bucuresti;
7. Sillamy, Norbert, (2000), “Dictionar de psihologie”, editura Univers Enciclopedic,
Bucuresti;
8. www.helpstep.net/web/romana/informatii/terapie-ocupationala/

17
18