Introducere in AS - 2017 - 2018 PDF

2017-2018
Nivel Licenta, Anul I,

Semestrul Emilia-Maria
I Sorescu - Introducere în asistența socială÷Sylllabus 2017-2018
Universitatea din Craiova
Facultatea de Stiinte Sociale

Departamentul Sociologie, Filosofie si
Asistenta Sociala
Specializarea ASISTENȚĂ SOCIALĂ
DISCIPLINA:
INTRODUCERE ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ
Titular disciplină: Lector univ. dr. Emilia-Maria Sorescu1
SYLLABUS CURS
1 E-mail: emsorescu@gmail.com.
1
Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială÷Sylllabus 2017-2018
INTRODUCERE ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ
PREZENTAREA SYLABUS……………………………………………………………………….3
ORGANIZAREA CURSULUI. TEMATICA. METODA DE EVALUARE……………………4
Surse si resurse pentru syllabus accesibile in BAZELE DE DATE INTERNATIONALE (BDI).5
Surse si resurse pentru syllabus accesibile in BAZELE DE DATE ALE ALTOR UNIVERSITATI..7
Cuvânt înainte ............................................................................................................................. 4
SĂPTĂMÂNILE 1-2. Privire istorică asupra asistenței sociale ................................................. 6
Principalele repere cronologice ale asistenţei sociale în România ....................................... 17
SĂPTĂMÂNILE 3-5. Asistenţa socială profesionalizată ........................................................ 22
Asistenţa socială tradiţională ................................................................................................ 22
Asistenţa socială profesionalizată ......................................................................................... 25
Niveluri ale intervenţiei în asistenţa socială ......................................................................... 28
Asistenţa socială comunitară ................................................................................................ 30
SĂPTĂMÂNILE 6-8. Asistentul social – profesie reglementată ............................................. 32
Definire ................................................................................................................................. 32
SĂPTĂMÂNILE 9-11. Cunoștințe, abilități practice, deprinderi și valori ale asistentului social
37
Cunoştinţe ............................................................................................................................. 37
Valori .................................................................................................................................... 37
Practici .................................................................................................................................. 41
SĂPTĂMÂNA 12. Rolurile asistentului social ........................................................................ 45
SĂPTĂMÂNA 13. Relația asistențială .................................................................................... 48
SĂPTĂMÂNA 14. Profesii asistenţiale ................................................................................... 54
Asistent maternal profesionist .............................................................................................. 54
Asistent personal ....................................................................................................................... 59
Educator – lucrător social ..................................................................................................... 60
Lucrător social stradal ........................................................................................................... 61
Asistent comunitar cu competenţe medico-sociale ............................................................... 62
Mediator sanitar comunitar ................................................................................................... 63
Îngrijitor la domiciliu ............................................................................................................ 64
Asistentul familial ................................................................................................................. 65
Bibliografie ............................................................................................................................... 67
2
PREZENTAREA SYLABUS
Acest curs își propune să ofere studenților o perspectivă asupra profesiei de asistent
social, realizând o incursiune prin istoricul asistenței sociale, abordând valorile și etica acestei
profesii, angajamenul acesteia față de principiile justiției sociale și respectării drepturilor
omului, în special ale persoanelor și grupurilor vulnerabile sau aflate în situație de risc,
precum și rolurile și abilitățile asistentului social.
Perspectiva istorică asupra evoluţiei asistenţei sociale ca profesie şi subsistem
funcţional al societăţii oferă o încadrare în timp şi spaţiu şi familiarizează studenţii cu noţiuni
elementare privind distincţia între filantropie şi alte aranjamente societale de răspuns la
nevoile umane şi asistenţa socială ca instituţie socială şi ca activitate profesională. Această
abordare este continuată în capitolul următor în care accentul este pus pe evidenţierea
caracteristicilor asistenţei sociale ca profesie, aşa cum este definită de Federaţia Internaţională
a Asistenţilor Sociali.
Cel de-al treilea capitol urmează a fi abordat pe parcursul a trei săptămâni, dezvoltând
pe larg aspectele formale ale exercitării profesie de asistent social, de la statutul de profesie
reglementată, definirea acesteia în legislaţia românească, atribuţii conferite de lege
asistentului social până la condiţiile de acces în profesie.
Aspectele de conţinut ale profesiei de asistent social – cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi
practice, valori şi principii etice – sunt evidenţiate în al patrulea capitol al cursului, care va fi
parcurs la rândul să în câteva săptămâni. Studenţii vor fi încurajaţi să identifice aceste aspecte
în exemple concrete şi studii de caz.
Rolurile asistentului social, aşa cum au fost identificate de Charles Zastrow, vor
constitui subiectul următorului capitol. Jocurile de rol, înregistrări video şi activităţi pe grupe
vor ajuta studenţii să asimileze mai uşor noţiunile predate.
Un loc aparte este consacrat analizei relaţiei asistenţiale: asistent social – beneficiar /
client, care constituie nucleul activităţii asistentului social, implică abilităţi complexe de
comunicare şi interacţiune şi are o deosebită valoare terapeutică.
Ultimul curs trece în revistă ceea ce am numit profesii asistenţiale, profesii şi ocupaţii
întâlnite în serviciile sociale, al căror rol asistentul social ca manager de caz trebuie să îl
cunoască, să le aprecieze contribuţia şi să le atribuie responsabilităţi conform statutului
acestora.
3
Cuvânt înainte
Prof univ. dr. Ioan Berilă2
Din totdeauna, diversitatea umană (biopsihosocioculturală) – o realitate inexorabilă –

şi-a dezvăluit în felurite chipuri multitudinea de nevoi considerate fundamentale pentru o
existenţă generatoare de satisfacţie. Structurile şi procesele societale strict determinate spaţio-
temporal n-au îngăduit însă de fiecare dată şi pentru fiecare persoană / familie / grup
soluţionarea tuturor trebuinţelor percepute şi exprimate. În asemenea condiţii trebuinţele
nesatisfăcute căpătau semnificaţia de risc social şi evoluau sincron, o vreme nedefinită, cu
incapacitatea comunitară de a interveni eficace, prejudiciind valoarea în sine a nenumărate
destine umane.
Funcţionarea timp îndelungat a unor instanţe „tradiţionale” de asistenţă socială
(insuficiente şi cu slabă eficacitate) motivate în principal de preceptele preluate din Noul
Testament3 s-a axat pe adoptarea unor conduite „terapeutice” focalizate, fără intervenţii
sistematice asupra contextelor situaţionale şi personale originare.
Destul de târziu, o anume treaptă de dezvoltare socio-economică şi culturală
comunitară a favorizat conştientizarea relaţiei între prezenţa unui anume factor de risc social
şi impactul său asupra unei persoane / familii / unui grup considerată a fi „în nevoie. Prezenţa
relativ crescută a acestor reale probleme sociale în societatea secolului al XIX-lea nu putea fi
ignorată. Modalităţile de intervenţie fuseseră până atunci punctuale şi se bazau pe experienţa
comună concretizată de oameni cu frica lui Dumnezeu.
În unele ţări ale lumii se pregăteau însă profesionişti capabili să acţioneze pentru
rezolvarea sistematică a unor asemenea situaţii. Modelul a fost împământenit şi în ţara noastră
la începutul secolului trecut de către străluciţi reprezentanţi ai şcolii sociologice autohtone cu
consecinţe remarcabile. Câteva generaţii de asistenţi sociali de mare devotament au creat o
reţea de profil legiferată, recunoscută ca autoritate şi apreciată prin rezultate. Au venit peste
noi însă deceniile unui regim totalitar care a suprimat procesul de formare profesională în
acest domeniu, a subevaluat problemele sociale şi a instaurat instituţionalizarea în cazurile
care trebuiau ascunse comunităţii. După coşmar s-a trecut cu destulă dificultate la adoptarea
unei legislaţii care să structureze un sistem modern de asistenţă socială şi să asigure
dezvoltarea unei reţele cu reale capacităţi rezolutive, „permiţând persoanelor cu nevoi sociale
să dispună de mijloace fizice, sociale şi economice care să le permită să ducă o viaţă socială şi
economică satisfăcătoare şi intelectual-creatoare.”4
Asistenţa socială este, până la urmă, o stare de spirit, un mod de a fi (pretutindeni) şi,
mai ales, un mod de a avea (resurse necesare, compatibile, disponibile, adaptative şi
competente – când ne referim la persoane cu pregătire specializată în domeniu).
Dacă nevoile sociale rămân în general cele cunoscute, cercetarea cu temeinicie a
ponderii lor, a factorilor de risc şi a cauzelor care le asigură o anumită permanenţă la nivelul
2
Prof. univ. dr. Ioan Berilă (d. 2005), reputat medic si profesor, cadru didactic care a format primele promoţii de
asistenţi sociali ai Universităţii din Craiova. Fragmentul deschide lucrarea Asistenţa socială: sistem şi profesie,
autori: Emilia – Maria Sorescu şi Ioan Berilă, Editura Universitaria, Craiova, 2005
3
Cele două porunci ale Mântuitorului în Evanghelia lui Marcu 12, 31 („Să iubeşti pe Domnul ... şi pe aproapele
tău...”), elogiul iubirii, smerenia creştină
4
Recherches prioritaires liées à la Sante pour... , Série européenne de la Santé pour tous no. 3, OMS,
Copenhague, 1989, p. 146
4
comunităţii, ar putea îngădui diversificarea ofertei de servicii sociale, implicit a eficacităţii şi

eficienţei sistemului de asistenţă socială.
Este neîndoielnic că în domeniul asistenţei sociale se petrece un real şi dezirabil
proces de emancipare: în statutul profesional şi etic al profesionistului, în arhitectura şi
funcţionalitatea serviciilor sociale, în devenirea personalităţii celor aflaţi în dificultate,
precum şi în cultura şi mentalitatea comunităţilor umane.
Procesul de emancipare a asistenţei sociale evoluează sincron cu ameliorarea stării de
sănătate personală şi a mediului. De altfel, interferenţele funcţionale (uneori şi structurale) ale
celor două sectoare de activitate sunt decisive în obţinerea unor bune rezultate ale
programelor iniţiate pentru cei aflaţi în nevoie. În acest sens cităm din Recherches prioritaires
liées à la Sante pour tous: „Valorizarea rolurilor majore ale familiei şi ale altor grupuri sociale
în dezvoltarea şi promovarea igienei vieţii ar beneficia considerabil de stabilirea de relaţii
sociale între programele de sănătate şi cele de protecţie socială, mai ales la nivel local.” 5...
„Promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii ar putea reduce abuzul de alcool şi de
produse farmaceutice, folosirea stupefiantelor şi a substanţelor chimice periculoase,
conduitele accidentogene şi comportamentul social violent.”6
Reflectând asupra acestor citate, am putea considera că între reţeaua de asistenţă
socială (pe care o prezentăm în paginile care urmează aşa cum este ea structurată în această
perioadă de tranziţie) şi reţeaua serviciilor de sănătate primară ar trebui să se instituie noi
structuri organizatorice de bază, unitare, cu autoritate recunoscută şi distribuite în tot
teritoriul, funcţionând după o legislaţie coerentă, adaptată realităţii noastre sociale şi cerinţelor
europene în cele două domenii menţionate.
Lucrarea de faţă încearcă să fie un pas modest pe calea cunoaşterii construcţiei actuale
a contextului strategic şi modului instituţional specific politicii de asistenţă socială.
5
idem, p. 138
6
idem, p. 147
5
SĂPTĂMÂNILE 1-2. Privire istorică asupra asistenței

sociale
Familia şi vecinii constituie primele comunităţi în care orice fiinţă umană se

integrează, sunt comunităţile în care se pun bazele socializării, bazele devenirii ca persoană
ale fiecărui om. Tot el sunt primele care îl ajută la necaz, astfel încât putem spune că asistenţa
socială ca idee şi demers este la fel de veche precum este şi societatea omenească.
Din toate timpurile au existat persoane ale căror nevoi nu erau satisfăcute
corespunzător, erau persoane care nu se puteau integra, dar în acelaşi timp există mărturii că
în toate societăţile acestea erau ajutate: iniţial doar de familie şi comunitatea restrânsă, apoi şi
de către stat. Societatea perfectă, în care toţi oamenii sunt fericiţi, toate funcţionează optim,
rămâne în continuare un ideal utopic, dar un ideal către care tindem în mod constant. Studiul
evoluţiei istorice a societăţilor omeneşti evidenţiază nu numai deficienţele acestora, ci şi
modalităţile prin care s-a încercat ajutorarea membrilor defavorizaţi.
Asistenţa socială apare relativ târziu în istorie ca domeniu profesionalizat. Începutul
instituţionalizat al asistenţei sociale poate fi considerat apariţia legii elisabetane a sărăciei, în
1601 (The Poor Low). „Legea săracilor din Marea Britanie enunţa responsabilitatea statului
pentru persoanele dependente în general, dar activităţile concrete de prevenire a cerşitului şi
de atragere a săracilor în activităţi lucrative reveneau în grija comunităţilor locale, a
parohiilor.”7 Ca profesie, asistenţa socială se cristalizează abia către sfârşitul secolului al
XIX-lea, pionieratul fiind realizat de americani.8 După cum se poate constata originile
asistenţei sociale moderne se află în ţările democratice occidentale. Astăzi toate ţările
civilizate au sisteme de protecţie şi asistenţă socială, care se cer perfecţionate şi adaptate
continuu la cerinţele unor societăţi aflate în permanent progres şi transformare, pe multiple
planuri.
Deşi recentă ca activitate formală, instituţionalizată, ca activitate informală, asistenţa
socială este prezentă chiar şi în cele mai vechi comunităţi omeneşti, cunoscând o mare
varietate de manifestări, aflate în strânsă dependenţă de mentalităţile şi atitudinile existente
privitor la persoanele vulnerabile, precum şi de cutumele locale.
Istoria popoarelor antice ne furnizează informaţii bogate despre modul în care
societăţile şi comunităţile de atunci tratau persoanele aflate în incapacitate de a-şi satisface
nevoile elementare la un nivel considerat acceptabil. Mijloacele de asistare erau diferite, cum
diferite erau şi categoriile de persoane considerate ca necesitând ajutor. Erau ajutaţi de regulă
copiii orfani, cei care aveau o infirmitate, cei extrem de săraci, bătrânii neputincioşi, bolnavii,
dar se întâlnesc diferenţe accentuate de la un popor la altul.
Spre exemplu, în ceea ce priveşte copiii, la evrei, egipteni, persani, indieni (popoarele
orientale, în general), germani sau incaşi copiii erau socotiţi o binecuvântare, iar naşterea lor
era atât principala datorie, cât şi o mare bucurie a unei familii. Avortul era interzis, fiind
pedepsit adesea cu moartea.9 Copiii orfani beneficiau de o protecţie specială. Astfel, la
persani, orfanii minori rămâneau în grija preoţilor, incaşii îi încredinţau unei femei văduve
fără copii care îi creştea pe cheltuiala statului, la bătrâneţe, văduva urmând să fie la rândul său
7
Marian Preda, Statul bunăstării, în Dicţionar de politici sociale, Coor. Luana Miruna Pop, Ed. Expert,
Bucureşti, 2002, p. 752
8
note de curs americanca
9
O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Saeculum.I. O. Şi Ed. Vestala, Bucureşti, 1998, vol. I, p. 299, 377,
vol. II, p. 225
6
îngrijită de copilul crescut.10 Grecii şi romanii pe lângă faptul că de obicei nu doreau să aibă
mai mult de unul-doi copii şi încurajau practicile abortive, abandonau fără milă copii nedoriţi
îi expuneau la marginea oraşelor, pe grămezile de gunoaie de unde putea să îi ia cine dorea
sau ajungeau hrană câinilor. Cei luaţi erau crescuţi pentru a fi vânduţi ca sclavi. „La Roma,
cetăţeanul nu are un fiu: îl ia, îl ridică (tolere); îndată după naşterea copilului tatăl ridică fiul
de pe jos unde l-a depus moaşa, îl ia în braţe şi astfel arată că îl recunoaşte şi că refuză să-l
expună.”11
Incaşii aveau de altfel o grijă deosebită pentru toţi cei aflaţi în nevoie, manifestând o
solidaritate rar întâlnită în istorie: „Fiecare om din popor avea obligaţia să lucreze în primul
rând Pământurile Soarelui (ale templelor), apoi cele ale bătrânilor, bolnavilor, văduvelor,
orfanilor minori şi cele ale soldaţilor în serviciu efectiv. Urmau în ordine – pământul destinat
familiei sale, dar şi pământul vecinului dacă acesta era în nevoie. În sfârşit – pământul
aparţinând lui Inca, suveranului.”12 „Bătrânii se bucurau de un respect deosebit. Infirmii –
care nu se puteau căsători decât între ei – îşi aveau la fel ca şi ceilalţi bucata lor de pământ, pe
care dacă nu-l puteau lucra singuri erau ajutaţi de ceilalţi membri ai comunităţii.”13
Preocuparea incaşilor pentru a asigura tuturor cele necesare, astfel încât nimeni să nu
fie marginalizat a atras admiraţia istoricilor care au studiat acest popor: „Poate că niciodată
vreun stat chiar din epoca modernă, n-a avut grijă să asigure celui mai umil membru al
colectivităţii, celui mai sărac, celui mai dezmoştenit, să fie protejat de societate şi să poată
duce o existenţă demnă de un om.”14 Însuşi Marele Preot, care poseda domenii imense,
cheltuia aproape în întregime veniturile acestora pentru a ajuta săracii, văduvele şi orfanii. 15 O
formă de asistenţă a orfanilor proprie incaşilor este aceea de a-i încredinţa spre creştere unor
văduve fără copii, care îi creşteau cu cheltuiala statului. Întâlnim astfel prima dată în istorie
plasamentul familial. Această măsură ajuta atât copilul, cât şi femeia care îl creştea, copilul
având obligaţia să o îngrijească la bătrâneţe.
Motivaţiile aflate la ajutorarea celor nevoiaşi erau dintre cele mai diverse:
sociabilitatea naturală, autoconservarea comunităţii, îndeplinirea unor obligaţii rituale,
religioase sau respectarea unor legi promulgate de suverani. Chiar şi atunci când această
ajutorare era decretată prin lege, cel mai adesea realizarea sa se referea la datorii cetăţeneşti
individuale şi nu la măsuri ale statului.
Motivaţiile aflate la ajutorarea celor nevoiaşi erau dintre cele mai diverse:
sociabilitatea naturală, autoconservarea comunităţii, îndeplinirea unor obligaţii rituale,
religioase sau respectarea unor legi promulgate de suverani. Chiar şi atunci când această
ajutorare era decretată prin lege, cel mai adesea realizarea sa se referea la datorii cetăţeneşti
individuale şi nu la măsuri ale statului. Baza activităţii de asistare o constituiau în primul rând
persoana, şi într-o foarte mică măsură comunitatea, fapt care corespunde aranjamentelor
societale existente: ajutorul mutual şi mai puţin caritate filantropie, acesta din urmă apărând
mai pregnant în perioada creştină.
Evul Mediu, din punct de vedere al asistenţei sociale, este marcat de activitatea
filantropică intensă a Bisericii, realizată la nivelul mănăstirilor, episcopiilor şi parohiilor. Tot
acum, sub influenţa preceptelor creştine, dar şi din raţiuni de orgoliu sau prestigiu se
înmulţesc actele caritabile ale nobililor. Suveranii înfiinţează adesea aşezăminte sociale, dar
nu exista încă o acţiune unitară, planificată şi eficientă.
În epoca modernă statul devine un actor important. „Statul pentru prima dată în istoria
lumii capătă aspectul unei istorii stabile, cuprinzătoare, motivate raţional şi emancipatoare,
10
ibidem, vol. II, p. 233
11
Aries şi Duby, Istoria vieţii private, Ed Meridiane, Bucureşti, vol.I, 1994, p. 19
12
O. Drimba, vol. II, p. 216
13
ibidem, p. 233
14
Karsten, apud ibidem.
15
Idem, p. 236
7
odată cu instituirea sa în stat naţiune.”16Apariţia statelor moderne a însemnat şi preluarea de

către acestea a responsabilităţii protecţiei şi asistenţei sociale. Primele măsuri de acest gen
apar la noi în secolul al XIX-lea. Regulamentele organice din 1831 şi 1832 prevedeau
administrarea de către stat a unor aşezăminte destinate ocrotirii unor categorii de populaţie
defavorizate: bolnavi, infirmi, săraci, bătrâni neputincioşi şi copii orfani. Lipsa de organizare
riguroasă, şi mai ales lipsa fondurilor necesare a făcut ca în Ţările Române Biserica să rămână
multă vreme pilonul de bază al activităţii filantropice, în ciuda faptului că posibilităţile sale
materiale au fost serios afectate de secularizarea averilor mănăstireşti. Treptat apar o serie de
organizaţii filantropice, în special ale doamnelor din înalta societate, dar şi ale unor bresle.
În perioada interbelică reţeaua de asistenţă socială din România era comparabilă cu
cele din ţările occidentale.
Apărută ca profesie la sfârşitul secolului al XIX-lea, asistenţa socială a cunoscut o
dezvoltare rapidă, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, devenind un element
indispensabil al oricărei societăţi contemporane.
În România, după o ascensiune spectaculoasă între cele două războaie mondiale,
ascensiune datorată în special eforturilor lui Dimitrie Gusti şi Şcolii Sociologice de la
Bucureşti, asistenţa socială a fost eliminată aproape în întregime în perioada regimului
comunist, conform pe baza considerentului că societatea socialistă este o societate perfectă în
care nu există persoane care nu se pot integra în sistem şi probleme care nu pot fi soluţionate.
Astfel că în 1969 şcolile de asistenţă socială se desfiinţează
A urmat apoi un regres semnificativ datorat în special ideologiei comuniste care
presupunea că „mecanismele birocratice de stat şi cele politico-administrative sunt capabile să
rezolve toate problemele”(EZ). Astfel, în 1969 este desfiinţat învăţământul de asistenţă
socială, iar instituţionalizarea rămâne singura modalitate de asistare a copiilor orfani sau
abandonaţi, a bătrânilor şi persoanelor cu handicap. Imaginea unora dintre aceste instituţii a
fost una dintre cele mai şocante pentru publicul din întreaga lume după revoluţia din 1989:
mizerie, nepăsare, oameni ai nimănui, suferinţă închisă între ziduri
A urmat apoi un regres semnificativ în timpul perioadei comuniste, când s-au
desfiinţat învăţământul şi reţeaua de asistenţă socială, pe considerentul că în societatea
socialistă nu există probleme sociale, că numai elementele ostile nu se pot integra din punct
de vedere social şi că orice problemă poate fi rezolvată prin mecanisme administrative.
Singura formă de asistare a copiilor orfani şi abandonaţi, a persoanelor cu handicap şi a
bătrânilor era internarea într-o instituţie, în timp ce, încă din anii 1960, în ţările occidentale
încep să se caute alternative la măsura instituţionalizării, multe dintre studiile în domeniu
arătând efectele negative ale acesteia asupra persoanelor internate.
Tot edificiul construit prin eforturile Şcolii Sociologice de la Bucureşti şi ale lui
Dimitrie Gusti a fost dărâmat, astfel că în1990 a fost necesar să se înceapă de la zero, iar
primul pas în construirea sistemului naţional de asistenţă socială a fost reînfiinţarea
învăţământului superior de asistenţă socială, ilustrând premisa că pentru orice activitate
eficientă este nevoie de profesionişti.
Antichitatea creştină
Baza valorică a asistenţei sociale contemporane este în esenţă iudeo-creştină17 chiar
dacă s-a îndepărtat mult de sensurile iniţiale. Noţiunile de confidenţialitate, nondiscriminare,
egalitate, respect faţă de persoană care constituie principii etice fundamentale pentru asistenţii
sociali, chiar noţiunea de persoană au origine creştină.
Creştinismul a adus o perspectivă cu totul nouă referitoare la ajutorare semenilor.
Iubirea faţă de Dumnezeu – porunca fundamentală a Evangheliei, nu poate fi concepută fără
16
Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Pogăceanu, Societatea civilă şi drepturile omului, Ed. Institutului
de Teorie Socială al Academiei Române, Bucureşti, 1997, p. 5
17
M.Payne, Modern Social Work Theories, second edition, Ed. Palgrave, 1997, p. 7
8
iubirea aproapelui: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte,
mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe
Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe
Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” 18
Iubirea vie faţă de aproapele, iubirea manifestată prin milă şi jertfă, prin fapte bune
este un act mântuitor, pentru că ne apropie de asemănarea cu Dumnezeu, El Însuşi un făcător
de bine faţă de oameni. Având grijă de cel aflat în nevoie, creştinul imită pe Dumnezeu, se
apropie de asemănarea cu El. În fiecare persoană pe care o ajută, creştinul îl ajută pe Hristos
Însuşi: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi
dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost
şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit?
Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am
îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul,
răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai
Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.”19
Un capitol esenţial al istoricului asistenţei sociale îl constituie fără îndoială contribuţia
pe care Biserica a adus-o la dezvoltarea acestei activităţi. Învăţătura de credinţă a creştinilor,
bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, a adus un mesaj nou, revoluţionar pentru antichitatea
sclavagistă: toţi oamenii sunt egali ca fii ai lui Dumnezeu, fiecare este dator să-şi iubească
aproapele ca pe sine însuşi. Mesajul creştinismului este unul al implicării sociale active, este
acela că omul este responsabil pentru lume, pentru creaţie. Devotată acestui mesaj, Biserica a
încercat încă din zorii existenţei sale să-l împlinească. Activităţile de ajutorare a aproapelui au
primit în timp denumirea de activităţi filantropice sau de caritate. Noţiunile filantropie şi
caritate au aproximativ acelaşi înţeles. Discursul teologic ortodox preferă adesea însă
termenul de filantropie, deoarece în acesta este transparent sensul etimologic: iubire de
oameni. Folosit adesea pentru a exprima o caracteristică a lui Dumnezeu, cel care iubeşte
oamenii, el este folosit şi pentru a desemna aceeaşi caracteristică a omului. Lui i se cere să îşi
iubească aproapele şi să se asemene astfel cu Dumnezeu. Termenul este preferat şi pentru că
„include participarea Bisericii în realizarea actului filantropic şi săvârşirea actului filantropic
în numele Mântuitorului şi în calitatea de creştin, om al Bisericii”.20
O primă formă de manifestare a filantropiei a fost în Biserica primară folosirea
bunurilor în comun: toate erau de obşte şi fiecare, indiferent dacă fusese bogat sau sărac
primea după trebuinţă. Această practică a fost însă abandonată datorită faptului că nu existau
resurse suficiente şi pentru că apăreau adesea neînţelegeri.
Instituţia diaconiei este prima dintre cele create în sânul Bisericii pentru îngrijirea
celor în nevoie. Aşa cum arată şi canoanele sinoadelor de mai târziu, diaconii serveau
episcopului atât la aducerea jertfei euharistice, cât şi la împărţirea milosteniilor. Diaconiţele,
în contextul social al epocii, când intrarea unui bărbat în casa unei femei singure scandaliza,
erau cele care se ocupau de îngrijirea văduvelor şi femeilor sărace.21
Agapele erau de asemenea o formă de ajutorare a celor săraci: la fiecare Liturghie
aduceau mâncare cei mai înstăriţi, dar ospătau împreună cu toţii după slujbă.
Exemplul dat de Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelii22 a fost urmat de Sfinţii
Apostoli. Ei văd ajutorarea aproapelui ca pe o însărcinare specială din partea lui Dumnezeu:
„Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea
învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările,
18
I Ioan, 20-21
19
Matei 25, 34-40
20
Dr. Pavel Chirilă, Pr. Mihai Valică, Dr. Mădălina Popescu, Fundamentarea biblică a filantropiei creştine
21
Constituţiile Apostolice, III, 7
22
Iisus tămăduieşte bolnavi, este prezent mereu acolo unde există suferinţă şi oameni necăjiţi.
9
cârmuirile, felurile limbilor.” (I Corinteni 12, 28)

Epistolele pauline pomenesc în repetate rânduri strângeri de ajutoare pentru creştinii
din alte comunităţi: I Corinteni 16, 1-4, II Corinteni, cap 8 (în care Pavel laudă pe creştinii din
Macedonia pentru strângerea de ajutoare şi îndeamnă şi pe corinteni să facă şi ei asemenea), II
Corinteni, cap 9. Întâlnim adesea sfaturi legate de facerea de bine: „Cel ce seamănă cu
zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera.
Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu
iubeşte pe cel care dă cu voie bună.” (II Corinteni 9, 6-7) A da săracului este un gest de
mulţumire faţă de Dumnezeu: Tu mi-ai dat mie, iar eu dau celui pe care Tu îl iubeşti.23 Fie că
ajutăm cu fapta, fie cu rugăciunea,24 milostenia trebuie făcută cu dragoste,25 pentru că
dragostea faţă de aproapele trebuie să primeze faţă de interesele personale: „Nimeni să nu
caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui.” (I Corinteni 10, 24)
Creştinii au câştigat libertatea, iar cea mai bună întrebuinţare a ei este slujirea
aproapelui: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca
prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire.” (Galateni 5, 13) Ei sunt îndemnaţi
să-şi poarte sarcinile unii altora, pentru că acest lucru însemnă de fapt împlinirea legii lui
Hristos. (Galateni 6, 2) Perspectiva asupra societăţii este una sistemică: dacă suferă un
mădular, suferă toate celelalte.
Activitatea filantropică a Bisericii ţine de dimensiunea slujirii. Ea nu reflectă o
dimensiune orizontală, morală, a săvârşirii binelui din considerentul unui bine abstract, ci o
dimensiune eccleziologică şi eshatologică, care nu ţine numai de relaţia Bisericii cu lumea 26,
ci de legătura fiecăruia şi a tuturor împreună cu Dumnezeu, de imitarea lui Dumnezeu. Unirea
cu Dumnezeu este posibilă doar celui care se deschide prin dragoste, iar dragostea implică
slujirea aproapelui, indiferent de neputinţa acestuia.
În primele comunităţi creştine, aşa cum aflăm din Scrierile Părinţilor Apostolici,27
porunca evanghelică a iubirii de aproapele era pusă în faptă. Părinţii pustiei, la fel celor din
mănăstiri o împlineau cu evlavie şi ardoare, o trăiau ca mod de viaţă. 28 Biserica a preluat în
grija sa problemele unor categorii sociale dezavantajate de societatea păgână. Toţi cei goi, cei
flămânzi, cei însetaţi, cei închişi în temniţă au o recomandare specială de la Părintele lor
ceresc pentru a primi ajutor (Matei 25, 34-40). Având grijă de cel aflat în nevoie, creştinul
imită pe Dumnezeu, ajutând în el pe Hristos Însuşi.
Vasiliadele – instituţiile sociale înfiinţate de Sfântul Ierarh Vasile cel Mare în secolul
al IV-lea – au constituit primele aşezăminte de ocrotire a categoriilor de populaţie
dezavantajate. Ele erau prevăzute să asigure un minim de asistenţă bătrânilor, copiilor - unii
salvaţi de la moarte prin faptul că erau luaţi de la familiile păgâne ce refuzau să-i crească pe
motiv că nu vedeau la ei şanse de supravieţuire sau îi considerau nefolositori, fetelor fără
adăpost sau salvate de la prostituţie, bolnavilor şi persoanelor cu handicap, văduvelor,
săracilor etc. Mănăstirile au rămas în continuare, vreme de multe secole, singurele care
ofereau asistenţă acestor persoane aflate în imposibilitatea de a se întreţine singure. Iar în
Imperiul Roman, unde întâlnim începuturile unor acţiuni filantropice instituţionalizate ale
Bisericii, sărăcia era prezentă, contrastând izbitor cu luxul şi risipa celor bogaţi.
Am putea concluziona că în Biserică filantropia ca poruncă dumnezeiască şi mod de
viaţă era realizată atât individual, cât şi colectiv. Asemenea Sfinţilor Vasile cel Mare, Ioan
23
„Ca întru toate să vă îmbogăţiţi, spre toată dărnicia care aduce prin noi mulţumire lui Dumnezeu. Pentru că
slujirea acestui dar nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui
Dumnezeu” (II Corinteni 9, 11-12)
24
„Ajutându-ne şi voi cu rugăciunea pentru noi, aşa încât darul acesta făcut nouă, prin rugăciunea multora, să ne
fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi.” (II Corinteni 1, 11)
25
„Toate ale voastre cu dragoste să se facă.” (I Corinteni 16, 14)
26
Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1972,
p.18
27
Scrierile Părinţilor Apostolici, EIBM al BOR, Bucureşti, 199
28
Vezi: Vieţile Sfinţilor, Patericele, Limonariul, Lavsaiconul.
10
Gură de Aur (care au fost episcopi), Efrem Sirul sau Ioan cel Milostiv, şi alţi episcopi, preoţi
şi comunităţi monahale amenajau case de oaspeţi şi cămine-spital pentru bolnavi şi săraci pe
lângă mănăstiri, realizând o „filantropie colectivă”. În Limonariu sunt amintite case de oaspeţi
în Ierusalim,29 Ascalon30, Alexandria31 şi bolniţe, precum cea din Ierusalim.32 În Nitria –
„Lângă biserică este şi o casă de oaspeţi, în care e primit orice străin care vine tot timpul, până
ce pleacă de bună voie, chiar de rămâne doi sau trei ani. O săptămână i se îngăduie să rămână
fără să lucreze, celelalte zile sunt puşi să lucreze fie în grădină, fie la cuptorul de pâine, fie în
bucătărie. (...) în acest munte se află şi doctori şi ţesători.”33
De aici aflăm că adesea pe lângă mănăstirile care întreţineau bolnavi şi săraci existau
şi ateliere meşteşugăreşti pentru susţinerea acestora, precum şi doctori care asigurau asistenţa
medicală necesară. La unele mănăstiri întâlnim o milostenie organizată făcută tuturor săracilor
din ţinut: „În Joia şi Vinerea Mare se dădea fiecărui sărac şi orfan din ţinut câte o jumătate de
baniţă de grâu, cinci prescuri, o jumătate de litru de vin şi un sfert de litru de miere.”34
Categoriile socotite defavorizate erau: bolnavii, bătrânii, infirmii, săracii, străinii: „Şi-
a făcut sieşi o mănăstire şi locuind în ea puţini fraţi, primea pe orice străin, pe orice bolnav, pe
orice bătrân, pe orice sărac, dând duminica şi sâmbăta trei sau patru mese.”35 Este uşor de
înţeles că printre săraci şi bolnavi cei mai numeroşi erau bătrânii.
Patericul oferă exemple numeroase de filantropie individuală. Uneori pustnicii
aduceau în chilie câte un bolnav grav sau un invalid. Îi îngrijeau cu un devotament rar,
slujindu-le cu dragoste şi răbdare şi nădăjduind că astfel se vor mântui.
Bătrâneţea, boala şi moartea sunt urmări ale căderii primordiale a omului din starea de
har în care a fost creat, cădere care a adus o alterare fiinţei umane. Spre deosebire de
concepţia budistă care le priveşte ca rele în sine, aceste trei surse fundamentale de angoasă
existenţială pentru omul din totdeauna, reprezintă în creştinism consecinţe ale alterării firii ca
urmare a păcatului strămoşesc, naturale în ordinea firii căzute şi binecuvântări în sensul
mântuirii.
Boala, sărăcia, durerea, suferinţa aproapelui se cer alinate după putinţă, ele dor şi
trebuie tămăduite, aşa cum le-ar fi tămăduit Hristos. Bătrâneţea, boala erau socotite
binecuvântări pe care Părinţii le primeau de la Dumnezeu, ele învrednicindu-i de ajutorul
dumnezeiesc: „A adus cineva la un bătrân bani, zicând: ia-i spre cheltuiala ta, căci ai
îmbătrânit şi eşti bolnav! Că era bubos. Răspuns-a lui bătrânul: şaizeci de ani am în boala
aceasta şi de nimic nu am fost lipsit, fiindcă Dumnezeu îmi da şi mă hrăneşte, şi tu acum ai
venit să-L ridici pe Hrănitorul meu? şi nu a primit banii.36
Evul Mediu
Evul Mediu se caracterizează ca perioadă istorică prin apariţia şi dezvoltarea clasei
feudale şi a raporturilor sociale derivate din aceasta. Toţi proprietarii de pământuri (latifundii)
constituiau „o clasă socială închisă, ereditară, organizată intern pe trepte ierarhice”37,
manifestând o solidaritate internă deosebit de puternică. Constituind la origine o clasă
militară, seniorii au păstrat moravurile cavalereşti, în baza cărora erau obligaţi să se ajute în
caz de nevoie. Astfel, la bătrâneţe, ca de altfel şi în caz de ruină, boală sau accident, seniorul
ierarhic superior era cel care oferea sprijin celui în cauză. Beneficiau de protecţie şi văduva şi
29
Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, Traducere şi comentarii de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae
şi Dumitru Fecioru, p. 24
30
Limonariu, p. 182
31
Limonariu, p. 106
32
Limonariu, p. 32
33
Lavsaicon, Despre cei din Nitria, p. 24. Valea Nitriei se afla la sud-vest de Alexandria şi era închisă de două
şiruri de munţi, unul fiind Muntele Nitriei.
34
Limonariu, p. 90
35
Idem, p. 32, „Despre Paisie şi Isaia”
36
Pateric, cap XVII, 16, p. 374-375
37
H. H. Stahl, I. Matei, Manual de prevederi şi asistenţă socială, vol. I, ..., p. 42
11
orfanii feudalului decedat. Această formă de asistenţă de clasă prezintă caracteristicile

ajutorului mutual. Oricare dintre feudali se putea afla la un moment dat în situaţia de a avea
nevoie de ajutorul celorlalţi.
Ţărănimea, liberă sau aservită, avea un nivel de trai precar. Şerbii aveau o valoare
pentru nobil numai în măsura în care puteau munci. În caz de boală, handicap sau bătrâneţe
unii dintre ei îngroşau pătura cerşetorilor. Doar solidaritatea familială le asigura cele necesare
în caz de neputinţă.
Viaţa oraşelor se dezvoltă în condiţiile în care meşteşugurile şi comerţul iau amploare,
apărând şi o nouă clasă socială: clasa liberă a meşteşugarilor şi negustorilor. Organizaţi în
bresle (corporaţii sau ghilde), ei vor pune baza unor modalităţi de asistenţă socială apropiate
de concepţia modernă a acestei activităţi. „Breasla era o asociaţie profesională a
meşteşugarilor sau negustorilor din aceeaşi ramură dintr-un oraş. Ea era condusă de către un
staroste şi un sfat ales de către breslaşi.”38 În atribuţiile breslei intrau: reglementarea
producţiei (ce mărfuri, în ce cantitate, la ce preţuri, distribuirea comenzilor etc.), instrucţia
profesională a meşteşugarilor (inclusiv controlul admiterii în breaslă), dar şi asistenţa socială.
Principiile ajutorului mutual funcţionau şi aici, cu scopul de a nu lăsa pe nici unul dintre
membrii să decadă sub standardul de viaţă normal. Ajutoarele se ofereau în toate situaţiile
specifice de vulnerabilitate datorate bolii, accidentelor sau evenimentelor naturale ale cursului
vieţii: naşterea unui copil, înmormântare, văduvie, orfanaj, bătrâneţe. În cazul unor calamităţi
naturale, incendii sau jafuri, cel ruinat era ajutat să-şi refacă situaţia. Forma de ajutorare
pentru bătrânii breslaşi era pensia. Tot de pensie beneficiau şi cei bolnavi, handicapaţi,
precum şi văduva şi orfanii meşteşugarului decedat. Formă de asistenţă completă şi
sistematică, asistenţa organizată de bresle avea dezavantajul de a se adresa unui „număr
restrâns de persoane asociate, care se ajutau într-un spirit egoist de autoapărare, ostil oricărui
alt grup care ar fi încercat să pătrundă în meserie sau să-i facă concurenţă.”39 Ideea creării
unui fond de ajutorare a fost deosebit de valoroasă pentru evoluţia protecţiei sociale
ulterioare, stând la baza sistemelor de asigurări sociale. Existau federaţii de bresle foarte
puternice, care dispuneau de un fond comun rezultat din contribuţia tuturor filialelor.40
Negustorii aveau de exemplu astfel de organizaţii. Din observaţiile făcute pe marginea
studiului registrelor contabile ale corăbiilor cu care negustorii îşi transportau mărfurile s-a
constatat că numărul corabiilor care se scufundau rămânea aproximativ constant. Astfel s-a
putut calcula cota parte prin care fiecare breslaş contribuia la strângerea fondurilor necesare.
De aici tehnica asigurărilor s-a extins şi la asigurări de incendii, de accidente, de viaţă şi de
bătrâneţe.41 Iată că pensia de bătrâneţe îşi are originea în asistenţa mutuală a breslelor
medievale şi ingenioasa tehnică a asigurărilor descoperită atunci.
Imaginea oferită de oraşele medievale era o aglomerare de contraste: luxul palatelor,
bogăţia podoabelor vestimentare ale orăşenilor înstăriţi, varietatea mărfurilor oferite de
negustori se opunea drastic mizeriei cerşetorilor care mişunau în număr mare pe străzi, printre
ei numărându-se mulţi bătrâni. Numărul acestora din urmă crescuse mult datorită războaielor
şi epidemiilor, care sărăciseră populaţia, descompletaseră nucleele familiale şi
dezechilibraseră viaţa economică per ansamblu. Ei erau organizaţi în bresle ca şi meşteşugarii
şi negustorii, iar feudalii le acordau autorizaţii de cerşit. Şi în ţara noastră a existat o breaslă a
calicilor.
Evul Mediu, din punct de vedere al asistenţei sociale, este marcat de activitatea
filantropică intensă a Bisericii, realizată la nivelul mănăstirilor, episcopiilor şi parohiilor. Tot
acum, sub influenţa preceptelor creştine, dar şi din raţiuni de orgoliu sau prestigiu se
înmulţesc actele caritabile ale nobililor. Suveranii înfiinţează adesea aşezăminte sociale, dar
nu exista încă o acţiune unitară, planificată şi eficientă.
38
idem, p. 43
39
idem, p. 44
40
idem, p. 45
41
idem, p. 45-46
12
În Occident sunt menţionate în secolul al XV-lea aziluri pentru bătrâni întreţinute de

confrerii caritative. Din veacul al XIII-lea – al XIV-lea găsim de regulă în fiecare oraş un
spital-azil de bolnavi şi săraci şi o leprozerie.42 La Londra, spre exemplu, existau „din 1446
un azil de bătrâni pentru foştii cârciumari şi din 1454 un altul pentru marinari bătrâni”43.
Spitalele se ocupau în mare măsură şi de îngrijirea şi întreţinerea bătrânilor
neputincioşi. La Lyon, în aceeaşi perioadă în care apar azilele pentru bătrâni în unele centre
urbane europene, „lucrători agricoli şi meşteşugarii lasă prin testament, întocmit şi legalizat
încă din anii maturităţii, unui spital o parte din avere în schimbul garanţiei de a fi întreţinut la
bătrâneţe.”44
Adesea statul se limita la măsuri poliţieneşti legate în special de limitarea ariilor de
cerşit. În 779, Carol cel Mare fixează obligaţia pentru biserici şi feudali de a-şi întreţine
săracii, înfiinţându-se şi o „taxă a sărăciei” în acest scop.45
Ideea unei centralizări şi sistematizări a acestor acţiuni intervine mai ales în vremea
reformelor protestante, urmărindu-se alcătuirea unui sistem de control al acordării pomenilor
şi a ajutoarelor. Invocând Biblia, care afirma că omul este sortit să-şi câştige existenţa în
sudoarea frunţii, Luther accentuează necesitatea ajutorării doar a celor care nu pot munci,
afirmând chiar că este un păcat a da pomană cuiva care poate munci, aceasta însemnând a te
împotrivi voinţei divine. Se reînvie funcţia de asistare a nevoiaşilor a vechii instituţii a
diaconiei, milosteniile individuale fiind adunate centralizat şi apoi redistribuite de diaconi şi
diaconiţe celor săraci, cercetându-se şi pricina sărăciei lor şi încercându-se plasarea în muncă
a celor apţi. Se pare aşadar că asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor are o origine
protestantă. Schimbarea de optică asupra ajutorării celor în nevoie se datorează inovaţilor
teologice aduse de Reforma protestantă, în special de Calvin şi concepţia sa despre
predestinare, precum şi de ideea mântuirii doar prin credinţă şi nu prin har, credinţă şi fapte
bune conform învăţăturii creştine primare. Astfel că faptele bune nu mai sunt necesare
mântuirii, deci nici ajutorarea nevoiaşilor. În plus, alegerea de către Dumnezeu se reflectă în
starea de bunăstare a credinciosului, astfel că sărăcia, dintr-o condiţie favorabilă mântuirii şi
şansă pentru cei bogaţi ca prin milostenie să se mântuiască, devine o ruşine: „De acum
înainte, sărăcia nu mai este prinsă într-o dialectică a umilinţei şi a gloriei, ci într-un anume
raport între dezordine şi ordine, care o închide în culpabilitate. Ea, care purta deja de la Luther
şi Calvin marca unei pedepse atemporale, va deveni, în lumea carităţii etatizate, concesie
vinovată faţă de propria-ţi persoană şi păcat împotriva bunului mers al statului. Ea alunecă de
la o experienţă religioasă care o santifică la o concepţie morală care o condamnă.”46
În 1526, teoreticianul filozof Vieves tipăreşte la Bruges un tratat intitulat „De
subventione pauperum", în care „preconizează tratamentul individualizat al săracilor,
constând în depistarea şi pedepsirea leneşilor şi cerşetorilor, dar şi în grija pentru tineretul în
suferinţă, pentru bolnavi, bătrâni şi infirmi.”47 Bătrânii intrau în categoria persoanelor care au
nevoie de ajutor iar acesta trebuie să le fie acordat necondiţionat.
În Ţările Române sunt numeroase acţiunile filantropice desfăşurate de Biserică şi de
familiile nobiliare în frunte cu cele domnitoare, alături de care şi-au adus contribuţia breslele
comerciale şi meşteşugăreşti în mediul urban şi obştile ţărăneşti în lumea satului.
Prin grija Bisericii se înfiinţează azile de bătrâni, unele dintre ele pentru boieri
scăpătaţi, cum sunt cele 14 chilii cu această destinaţie de pe lângă bisericile Hagiului şi cea
„din mahalaua ceauşului David”, date de ctitorul bisericilor, monahul Mihail, pe la mijlocul
secolului al XVIII-lea, „spre locuinţă a 24 de femei sărace, obraze mai alese şi mai deosebite
42
H. H. Stahl, op.cit., p. 48
43
O. Drimba, op.cit., vol. 10, p. 305
44
O. Drimba, op.cit., vol. 10, p. 305
45
H. H. Stahl, op.cit., p. 47
46
Michel Foucault, apud C. Bocancea şi G. Neamţu, op. cit., p. 60
47
idem.
13
şi a căror hrană şi îmbrăcăminte tot Mihail monahul le are purtare de grijă.”48

În afara bolniţelor care funcţionau pe lângă multe dintre mănăstiri şi sunt atestate
foarte multe în special în secolul al XVIII-lea, se înfiinţează şi spitale propriu-zise de care
beneficiau o parte dintre bătrânii bolnavi sau neputincioşi, primul dintre acestea fiind Spitalul
Colţea, înfiinţat în 1704.
Alte aşezăminte importante din aceeaşi perioadă au fost: azilul de femei „Domniţa
Bălaşa”, destinat fetelor sărace şi orfane, fondat în anul 1751 de Domniţa Bălaşa, fiica lui
Constantin Brâncoveanu, „Fundaţia Pantelimon”, înfiinţată de Grigore Ghica, construieşte
spitalul cu acelaşi nume, pe lângă care, din anul 1880, funcţionează un orfelinat pentru copii
săraci, prima instituţie din ţară cu acest profil, „Azilul Elena Doamna”, situat lângă Palatul
Cotroceni din Bucureşti, înfiinţat în 1862, de către Doamna Elena Cuza, cu sprijinul Bisericii.
Cu o capacitate de 100 de locuri, acest azil se preocupa îndeosebi de creşterea şi pregătirea
fetelor sărace, orfane şi fără sprijin.
Epoca Modernă
Anul 1601 marchează debutul instituţional al asistenţei sociale, prin apariţia Legii
elisabetane a sărăciei, „The Elisabethan Poor Law”, care impunea o taxă pentru sărăcie.
Proprietarii de pământuri erau obligaţi prin această lege să plătească o taxă „din care se
obţineau fonduri pentru ajutorul celor săraci: bătrâni, bolnavi, handicapaţi, copii abandonaţi,
orfani etc”. 49 Această lege constituie un precedent pentru cele mai multe dintre răspunsurile
moderne la problema sărăciei.
Apare astfel cel de-al treilea mecanism societal de răspuns la nevoile umane –
bunăstarea publică, mecanism care asigură o redistribuţie a resurselor prin implicarea statului,
dar la un nivel rudimentar, combinată în mare parte cu aranjamente caritativ-filantropice:
„Legea săracilor din Marea Britanie enunţa responsabilitatea statului pentru persoanele
dependente în general, dar activităţile concrete de prevenire a cerşitului şi de atragere a
săracilor în activităţi lucrative reveneau în grija comunităţilor locale, a parohiilor.”50 Treptat
însă, Biserica va pierde o parte importantă a puterii sale economice prin secularizarea averilor
sale şi ca urmare posibilităţile sale de asistare se diminuează, deşi continuă să rămână încă
multă vreme principala instituţie care oferea ajutor persoanelor defavorizate, inclusiv
bătrânilor.
În epoca modernă statul devine un actor important. „Statul pentru prima dată în istoria
lumii capătă aspectul unei istorii stabile, cuprinzătoare, motivate raţional şi emancipatoare,
odată cu instituirea sa în stat naţiune.”51Apariţia statelor moderne a însemnat şi preluarea
treptată de către acestea a responsabilităţii protecţiei şi asistenţei sociale. În secolul al XIX-lea
în Europa şi Statele Unite ale Americii apar tot mai multe societăţi filantropice, agenţii
voluntare şi aşezăminte pentru săracii, printre care se aflau un număr considerabil de persoane
vârstnice. Între anii 1890 şi 1900 se înfiinţează primele şcoli de asistenţă socială (Londra,
New York, Amsterdam52), marcându-se astfel naşterea asistenţei sociale ca activitate
profesionalizată.
Denumirea social work, tradusă la noi prin asistenţă socială, este atribuită lui Jeffrey
Brackett (1860–1949), care a lucrat aproape 30 de ani la Massachusetts Board of Charities şi a
devenit mai târziu primul director al The Simmons College School of Social Work. În anii
1900, Brackett argumenta că termenul social trebuie să facă parte din titlul acestei profesii
48
H: H. Stahl, op. cit., p. 83
49
Elena Zamfir, Sistemul serviciilor de asistenţă socială în România, în coord. Cătălin Zamfir, Politici sociale în
România: 1990 – 1998, Ed. Expert, Bucureşti, 1999, p. 238
50
Marian Preda, Statul bunăstării, în Dicţionar de politici sociale, Coor. Luana Miruna Pop, Ed. Expert,
51
Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Pogăceanu, Societatea civilă şi drepturile omului, Ed. Institutului
de Teorie Socială al Academiei Române, Bucureşti, 1997, p. 5
52
The Enciclopaedia Britannica, 27:373
14
datorită faptului că el descrie concentrarea acesteia pe interacţiunile oamenilor cu forţele

importante care le modelează viaţa, precum membrii de familie, prieteni, şi mulţi alţi factori
precum grupurile relevante etnice sau culturale, şcoala, locul de muncă, vecinătatea,
comunitatea şi aşa mai departe. A adăugat cuvântul work, pentru a diferenţia practica
profesională de activitatea filantropică, deoarece această activitate trebuie să fie ordonată,
responsabilă, disciplinată, efectuată de cineva pregătit anume.
În ciuda legăturilor timpurii între creştinism şi asistenţa socială, datorită acţiunii
conjugate a mai multor factori treptat asistenţa socială s-a secularizat. Cei mai importanţi sunt
pe de o parte implicarea crescută a statului în organizarea şi realizarea asistenţei sociale,
precum şi în controlarea organizaţiilor filantropice civile, iar pe de altă parte profesionalizarea
asistenţei sociale. „Când eforturile pentru bunăstare socială au căpătat o mai mare bază
comunitară, a avut loc o diviziune între preocuparea pentru bunăstarea comunităţii şi
orientarea carităţii creştine în termenii controlului scopului şi activităţii acestor organizaţii.”53
Amprenta pe care creştinismul a lăsat-o asupra asistenţei sociale occidentale este însă
de netăgăduit, dacă este să luăm în calcul fundamentul valoric. Analiza sumară a principiilor
etice ale asistenţei sociale moderne (valoarea unică a persoanei umane, dreptatea socială, non-
discriminarea, confidenţialitate, implicarea responsabilă, co-participarea persoanei asistate în
luarea deciziilor etc.54) ne arată originea lor creştină, chiar dacă au trecut apoi prin filtrul
ideologiei iluministe, cu umanismul său abstract. Astăzi există chiar o orientare teoretico-
practică – asistenţă socială creştină, utilizată în special în mediile catolice şi protestante
americane, conceptul rămânând să fie operaţionalizat pentru asistenţa socială desfăşurată în
cadrul Bisericii Răsăritene, care propune o viziune diferită despre om, societate şi problemele
sociale.
La noi, „actul de naştere al asistenţei sociale poate fi plasat încă din 1775, odată cu
apariţia primei legi de protecţie pentru copil şi a înfiinţării unor instituţii specializate de
ocrotire pentru persoanele în dificultate: fete-mame, săraci, bolnavi, persoane vârstnice fără
sprijin, persoane handicapate fizic şi psihic.” Este vorba despre reformele lui Alexandru
Ipsilanti (1775-1779) în Muntenia, reformele lui Grigore Ghica în Moldova (1824),
înscriindu-se pe aceeaşi linie. Domnia îşi creează o „aparatură funcţionărească” şi preia
progresiv administrarea tuturor domeniilor vieţii sociale.55 Apare astfel o nouă problemă,
aceea a pensionării funcţionarilor care ajung la vârsta bătrâneţii.
Despre o oarecare organizare a unui sistem de asistenţă socială se poate vorbi însă
abia după apariţia Regulamentelor organice din 1831 şi 1832.56 Acestea prevedeau
administrarea de către stat a unor aşezăminte destinate ocrotirii unor categorii de populaţie
defavorizate: bolnavi, infirmi, săraci, bătrâni neputincioşi şi copii orfani, dar şi acordarea unor
prestaţii de asistenţă socială, primele de acest fel: pensii pentru funcţionarii bătrâni şi unii
boieri, pentru văduvele acestora
Lipsa de organizare riguroasă, şi mai ales lipsa fondurilor necesare a făcut ca în Ţările
Române Biserica să rămână multă vreme pilonul de bază al activităţii filantropice, în ciuda
faptului că posibilităţile sale materiale fuseseră serios afectate de secularizarea averilor
mănăstireşti. Treptat apar o serie de organizaţii filantropice, în special ale doamnelor din
înalta societate, dar şi ale unor bresle.
Vechile aşezăminte înfiinţate de domnie, Biserică şi marile familii boiereşti (pentru
orfani, handicapaţi, cerşetori, vagabonzi, bătrâni săraci şi singuri) nu mai puteau acoperi
necesităţile în creştere de asistenţă socială. Situaţia bătrânilor se deteriorează atât datorită
sărăciei, cât şi schimbărilor profunde în percepţia socială asupra bătrâneţii.
Milostenia individuală se pare că era principalul mod de ajutorare a celor nevoiaşi, în
53
Van Hook, Mary P. – Christian Social Work, în "The Enciclopedy of Social Work ", NASW Pres, 1997
54
Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali (FIAS), „Etica profesională a asistenţilor socliali. Principii şi
standarde”, Colombo, Sri Lanka, 6-8 iunie 1994
55
H. H. Stahl op. cit., p. 84
56
Elena Zamfir, Sistemul serviciilor …, p. 239
15
contextul în care marile familii boiereşti fuseseră afectate de expropierea prin Legea agrară
din 1864, iar bugetul statului era solicitat pentru apărare naţională, ordine publică, sănătate şi
învăţământ. Legile administrative din 1864 şi 1894 deşi includeau obligaţia prefecturilor şi
primăriilor de a asista persoanele sărace existente în raza lor teritorială, nu au fost aplicate
eficient deoarece nu stabileau fondurile destinate acestora.
În 1881 ia fiinţă la Bucureşti primul serviciu de asistenţă socială a copiilor orfani.
La sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX apar în statele europene
primele legi privind asigurările sociale în caz de boală, accidente de muncă şi invaliditate, dar
şi de bătrâneţe. Primele dintre acestea sunt legile privind asigurările de bătrâneţe 1889 din
Franţa şi din 1891 din Germania, în România anul 1912 marcând apariţia legii de organizare a
asigurărilor sociale pentru caz de accidente, invaliditate şi bătrâneţe.57
Perioada interbelică
Pe plan mondial se remarcă o dezvoltare intensă a asistenţei sociale ca profesie, a
cadrelor sale teoretice şi practice şi căpătarea statutului de profesie, precum şi diversificarea
direcţiilor sale de acţiune. Vârstnicii săraci, dependenţi, lipsiţi de suport familial constituie în
continuare ţinte ale asistenţei sociale, dezvoltându-se o serie de societăţi caritabile şi instituţii
rezidenţiale destinate lor. Ideea de justiţie socială prinde contur reflectându-se în sistemele
legislative, derivând din relaţia statului cu munca şi capitalul. Apare ideea că populaţia
defavorizată are anumite drepturi şi că asistenţa socială nu este o problemă de bunăvoinţă
politică, ci una de necesitate socială.58
Asistenţa socială din România îşi conturează în această perioadă un specific aparte,
prin strânsa sa legătură cu sociologia, fapt datorat lui Dimitrie Gusti şi Şcolii Sociologice de
la Bucureşti, care a creat şi organizat instituţional, o mişcare de „cercetare şi acţiune” în
domeniul asistenţei sociale urbane şi rurale. Apare astfel în 1929 Revista de Asistenţă Socială,
an în care se elaborează şi proiectul primei şcoli superioare de asistenţă socială, conduse de
Veturia Manuilă. În 1936 se înfiinţează Asociaţia pentru Progresul Asistenţei Sociale (APAS),
având ca preşedinte pe Dimitrie Gusti.59 Principiile promovate de Gusti sunt actuale şi astăzi:
îndemna la activism social, voluntariat, pleda pentru principiul autoajutorării şi considera că
activitatea culturală nu poate lipsi din cadrele unei adevărate asistenţe sociale, considera că o
asistenţă socială bine organizată presupune terapie socială, cunoaşterea ştiinţifică a cauzalităţii
problemelor şi reforme de ordin legal şi administrativ.60
Un pas important l-a reprezentat şi dezvoltarea organizării instituţionale a asistenţei
sociale. Înfiinţarea în 1919 a Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale a marcat apariţia
asistenţei sociale ca organizaţie de stat. În 1920 acesta s-a unit cu Ministerul Sănătăţii. În
cadrul ministerului nou înfiinţat funcţionau departamentele: Direcţia Generală a Asistenţei
Sociale şi Consiliul Superior al Asistenţei Sociale, care avea un rol consultativ. La nivel local
existau birouri de asistenţă socială.
Datorită primului război mondial şi crizelor economice de după 1918 au dus la
creşterea spectaculoasă a numărului persoanelor asistate (orfani, mutilaţi de război). Dacă
orfanii şi copiii abandonaţi erau ocrotiţi cu succes prin instituţionalizare, bătrânii fără familie,
incapabili să îşi poarte singuri de grijă nu erau în aceeaşi situaţie.
57
H. H. Stahl, op. cit. p. 87
58
C. Bocancea şi G. Neamţu, op.cit., p. 63
59
Costa-Foru Andreescu, Xenia – Dimitrie Gusti şi concepţia asistenţei sociale ca ramură de sociologie concretă,
în Dimitrie Gusti - Studii critice, coord. H. H. Stahl, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
60
ibidem
16
Principalele repere cronologice ale asistenţei sociale în România

Tabelul nr. 1 – Principalele repere cronologice ale asistenţei sociale în România
Servicii de găzduire şi
îngrijire/ Alte oferte de servicii Elaborarea unor acte normative /
Data Servicii publice locale/centrale
Ctitor consemnat în sociale formare profesională
documente
Sec. XIII Bolniţe pe lângă mănăstiri
Ospiciul de mizeri de la Măţăul
Sec. XIV de Jos / Radu Basarab
calicii sub Dealul Mitropoliei,
Sec. XVI Bucureşti / Negru Vodă
Fundaţia Colţea din Bucureşti;
spital cu 24 de paturi / Clucerul
Colţea şi Spătarul Cantacuzino
1704-1750
Fundaţia Pantelimon din
Bucureşti; spital cu 12 paturi şi
orfelinat / Grigore II Ghica
Azilul de femei din Bucureşti /
1751 Domniţa Bălaşa
Se înfiinţează „Cutia
1775 milelor”
Azilul pentru fete, mame, săraci,
bolnavi, bătrâni fără sprijin,
persoane cu handicap fizic sau Epitropia obştei în
1780 Prima reglementare privind protecţia copilului
psihic din Bucureşti; Muntenia
Spital pentru copii în Bucureşti
(orfanotrofion) / Mihail Şuţu
Servicii de îngrijire gratuită a
1793 săracilor; instituţie pentru
creşterea copiilor abandonaţi.
Fundaţia „Iubirea de oameni” /
1813 Dr. Caracaş
Casa de ajutorarea a săracilor – Reglementarea unităţilor de asistenţă socială –
1831 Bucureşti Regulamentele organice
Azilul pentru fete orfane (cu
1862 şcoală şi ateliere) - Bucureşti /
Elena Doamna
17
Dr. I. Fătu (Iaşi) întocmeşte un proiect de act

1863 normativ privind asistenţa medico socială a orbilor.
Casa copiilor sărmani, aşezământ Eforia caselor făcătoare de
1864 pentru cerşetori inapţi de muncă bine şi de folos obştesc /
la Schitu Malamucu Kiseleff
Serviciul de asistenţă socială în cadrul
1881 Primăriei Bucureşti
Respingerea proiectului N. Crăiniceanu privind
1886 reglementarea protecţiei sociale a nevăzătorilor.
Legiferarea sarcinilor pentru asistenţa socială a
1894 copilului.
Ajutorarea familiilor sărace
1896-1917 de către Primăria Capitalei
D. I. Felix cere înfiinţarea unei instituţii
1897 pentru orbi.
1900 Azil pentru nevăzători la Cluj
Azil de copii / sugari la Focşani,
prevăzut şi cu secţie pentru orbi;
Serviciul crescătoarelor de
1901 Azil de copii / sugari în
copii la Primăria Capitalei
Bucureşti / ctitori: familia
Cantacuzino
Orfelinat de fete orfane şi copii
1905 găsiţi în Bucureşti
Fundaţia pentru protecţia
1908 nevăzătorilor adulţi la Timişoara
Institutul pentru orbi din Vatra
1910 Luminoasă (include şi şcoala de
orbi de la Focşani)
Legea de organizare a asigurărilor sociale pentru
1910-1920 accidente, invaliditate, bătrâneţe.
Fundaţia pentru protecţia
1923 nevăzătoarelor adulte la Arad
Şcoala Superioară de Asistenţă Socială din Bucureşti
Se pun bazele sistemului de servicii Centre de demonstraţie
1929 specializate de asistenţă socială pentru asistenţa familiei
/ Principesa Ileana
Apare Revista de „Asistenţa socială”
Serviciul de asistenţă a delincvenţilor de
pe lângă Penitenciarul Văcăreşti şi
1934 Serviciul de asistenţă de pe lângă
Parchetul Tribunalului Ilfov.
1936 Primul recensământ al unităţilor
18
de asistenţă socială (no. 521)

1938 Primul congres al asistenţei sociale din România
Realizarea primului fişier central
Consiliul de patronaj al
al persoanelor asistate / Se înfiinţează centre de asistenţă socială
operelor sociale
1941 serviciilor de asistenţă socială / şi Birouri de asistenţă juridică şi
Centrarea activităţii pe
căminelor de zi, preventoriilor, universitară în Bucureşti.
asistenţa familiei
atelierelor.
Servicii de asistenţă socială
pentru ajutorarea
1942 persoanelor nevoiaşe aflate
în trecere prin Bucureşti
Se înfiinţează Ministerul Sănătăţii şi
1943 Ocrotirilor Sociale
Se înfiinţează Ministerul Muncii,
1947 Asistenţei şi Asigurărilor Sociale
Se înfiinţează Ministerul Muncii şi
1948 Prevederilor Sociale
Se înfiinţează:
 Institutul de Expertiză Medicală şi recuperarea
1951 Capacităţii de Muncă;
 Institutul de Geriatrie;
Desfiinţarea învăţământului superior de asistenţă
1952 socială
Se înfiinţează Ministerul Sănătăţii şi
1957 Prevederilor Sociale
Acte normative care stabilesc atribuţiile serviciilor
1959 de asistenţă socială de la comune şi judeţe.
1968 Se înfiinţează Ministerul Muncii
Desfiinţarea învăţământului preuniversitar de
1969 asistenţă socială
1970 Legea nr. 3
Se înfiinţează:
- Ministerul Muncii şi Prevederior
Constituirea colegiilor de asistenţă socială în
1990 Sociale;
Universităţile din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi
- Inspectoratul de Stat pentru Persoanele
cu Handicap
Transformarea Colegiilor de asistenţă socială în
1991 secţii universitare / secţii de specialitate
1993 Legea nr. 47 cu privire la declararea judecătorească
19
a abandonului de copii
Se înfiinţează Centrul Pilot de Asistenţă
1996 şi Protecţie a Victimelor Violenţei în
Familie (HG nr. 862/1996)
Se înfiinţează:
 Comisia Judeţeană pentru Protecţia
Copilului
 Comitetul Român pentru Adopţii Aprobarea de către Sfântul
OUG nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în
(HG nr. 502/1997) Sinod al Regulamentului de
dificultate
1997  Comitetul Naţional de Coordonare a organizare şi funcţionare a
OUG nr. 25/1997 privind adopţia (aprobată prin
Măsurilor Active de Combatere a sistemului de asistenţă
Legea nr. 87/1998)
Şomajului (HG nr. 204/1997) socială a B. O. R.
Se reorganizează Secretariatul de Stat
pentru Persoane cu Handicap (HG nr.
939/1997)
Se înfiinţează:
 Agenţia Naţională pentru Ocupare
şi Formare Profesională (Legea nr.
Regulamentul de organizare şi funcţionare a
1998 145/1998)
Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap
 Departamentul pentru Protecţia
Copilului (OUG nr 34/1998 şi HG nr.
875/1998)
Servicii de reintegrare
Se înfiinţează Agenţia Naţională pentru socială a infractorilor şi de OUG nr. 102 privind protecţia specială şi încadrarea
1999 Protecţia Drepturilor Copilului şi supraveghere a executării în muncă a persoanelor cu handicap (aprobată prin
Adopţie (OUG nr. 192/1999) sancţiunilor neprivative de Legea nr. 519/2002)
libertate (OUG nr. 92)
 HG nr. 886 pentru aprobarea Grilei naţionale de
Se înfiinţează Consiliul naţional al evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice;
2000 Persoanelor Vârstnice (Legea nr. 16)  Legea nr. 17 privind asistenţa socială a
persoanelor vârstnice;
Se reorganizează Comisia pentru
 Legea nr. 705 privind sistemul naţional de
Protecţia Copilului (OUG nr. 123/2001)
asistenţă socială;
2001 Se înfiinţează Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi  Metodologia de funcţionare a Comisiei de
Protecţie a Copilului
Adopţie (OUG nr. 192/1999)
Organizarea Ministerului Muncii Şi  Legea nr. 116/2002 privind prevenirea şi
2002 Solidarităţii Sociale (HG nr. 824/2002) combaterea marginalizării sociale
20
 Planul naţional antisărăcie şi de promovare a

incluziunii sociale (HG nr. 829/2002)
Se înfiinţează:
 Autoritatea Naţională pentru  Se organizează
Persoanele cu Handicap (OUG nr. unităţile de asistenţă  Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi
14/2003) medico-socială. (HG nr. combaterea violenţei în familie
 Agenţia Naţională pentru Protecţia 412/2003)  HG nr. 154/2003 privind Strategia naţională
2003 Familiei (Legea nr. 217/2003)  Se înfiinţează centre de antidrog în perioada 2003-2004
Se organizează: recuperare pentru agresori  Hotărâre nr. 90 din 23 ianuarie 2003 pentru
 Serviciile sociale (OUG nr. şi victimele violenţei aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi
68/2003) domestice. funcţionare a serviciului public de asistenţă socială
 Serviciile publice de asistenţă
socială ( HG nr. 90/2003)
 Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
 Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 privind regimul
juridic al adopţiei
Se înfiinţează:
 Legea nr. 488 din 10 noiembrie 2004 privind
2004  Oficiul Român pentru Adopţii 
aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 86/2004
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei
Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale
 Standarde de calitate privind majoritatea
serviciilor de asistenţă socială.
Se comasează Direcţia Judeţeană pentru
2005 Protecţia Drepturilor Copilului cu   Intră în vigoare legile 272/2004 şi 273/2004
Direcţia Generală de Asistenţă Socială
Surse:
 Abraham, Pavel, Crăciun Adriana – Legislaţie în asistenţa socială, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, pp. 306-814
 Zamfir, Elena şi Zamfir, Cătălin – Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995, pp. 63-72
 Mănoiu, Florica şi Epureanu, Viorica – Asistenţa socială în România, Editura All, Bucureşti, 1996, pp. 4-35
 Răşcanu, Ruxandra – Psihologia medicală şi asistenţa socială, Societatea ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1996, pp. 181-185
 Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru legislaţia de după 1989
21
Sorescu Emilia-Maria Introducere in asistenta sociala÷ Sylllabus curs 2017-2018
SĂPTĂMÂNILE 3-5. Asistenţa socială profesionalizată
Asistenţa socială tradiţională

În comunitatea tradiţională românească, creştinismul era un mod de viaţă. Valorile
creştine şi-au pus amprenta asupra vieţuirii cotidiene, obişnuite, iar ajutorarea celor care nu
puteau duce o viaţă independentă este unul dintre aspectele fireşti ale acesteia.
Tabelul nr. 2. Analiză comparativă a asistenţei sociale tradiţionale şi moderne

Criterii Asistenţă socială tradiţională Asistenţă socială modernă
În principiu, orice membru al
comunităţii:
 Statul;
 Rudele;
 Autorităţile publice locale;
CINE?  Vecinii;
 Reprezentanţi ai societăţii civile
(Cine acordă ajutorul?)  Naşii;
(organizaţii neguvernamentale, unităţi d
 Moaşa;
cult).
 Notabilităţile (primarul, judele, preotul,
învăţătorul, boierul, sfatul bătrânilor);
Persoane sau grupuri care se confruntau
cu probleme.
Persoane sau grupuri care se confruntă
Persoana: cu probleme sau reprezintă ele însele o problemă
- Copiii orfani, săracii, persoanele cu handicap, Persoana:
săracii, bătrânii, bolnavii. - Copiii orfani sau abandonaţi, copii aflaţi în
situaţie de dificultate sau de risc; săracii,
Familia: persoanele cu handicap, bătrânii, bolnavii,
- Familiile cu probleme specifice (sărăcie, persoanele abuzate, persoane fără locuinţă,
PE CINE? bătrâneţe, violenţă domestică etc.) membrii unor minorităţi etnice, religioase sau
(Pe cine ajută?) - Toate familiile în momente speciale (nuntă, sexuale;
botez, înmormântare, construirea unei case, - Delincvenţii, persoane dependente de alcool ş
calamităţi etc.) de droguri.
Familia
Comunitatea (satul, mahalalele periferiilor - Familiile cu probleme specifice (disfuncţii).
urbane). Comunitatea (sat, oraş, cartier, comunitate etnică
sau religioasă)
Nu sunt ajutate persoanele care ar fi putut evita Societatea (politici sociale).
situaţia de dificultate (vagabondaj, alcoolism,
prostituţie, delicvenţă).
- Asigurarea normalităţii; Urmăreşte abilitarea persoanei, grupului sau
- Altruism, omenie, dragoste creştină; comunităţii, refacerea, menţinerea sau dezvoltare
DE CE?
- Nevoia de a se face util, de a dovedi că este capacităţilor lor de funcţionare, acţionînd la
(Care este motivaţia
un bun gospodar; interacţiunea dintre persoană şi mediul său de via
acordării ajutorului?)
- Respectul faţă de strămoşi;
- Ispăşirea păcatelor proprii şi ale strămoşilor.
Ocazional sau permanent, în situaţii Se acordă fără discriminare tuturo
reglementate de legi nescrise sau de morala persoanelor aflate în dificultate, care au drept
creştină. conform legii la servicii sau prestaţii de asisten
 Permanent – celor care nu puteau sau nu mai socială.
CÂND?
puteau să muncească, precum şi în unele Asistenţa socială profesionaliza
(Ce situaţii justifică
situaţii care priveau comunitatea. distinge între situaţii de dificultate care pot
ajutorul? Care este
 Ocazional – oricărui membru al comunităţii, depăşite şi necesită un ajutor temporar şi situaţ
natura problemei?)
în situaţii specifice, reglementate de de dificultate cronice (handicap, stadii termina
obiceiuri (nuntă, naştere, înmormântare etc.) ale unor boli cronice, situaţie de dependen
sau datini (colindul, pomenirea morţilor în severă la bătrâneţe), care necesită ajuto
anumite zile din an). permanent.
22
Consta în special în ajutor material şi sprijin

Constă în prestaţii şi servicii sociale.
moral.
Se utilizează metode şi tehnici ştiinţifice de
CUM? Societatea tradiţională are ca mecanisme de
intervenţie, aplicate de profesionişti, relaţia între
(Prin ce măsuri? asistare a celor în nevoie doar caritatea-filantropia
beneficiar şi profesionist durând atâta timp cât
Care este strategia? şi ajutorul mutual, ceea ce presupune că, de
durează relaţia de ajutor.
Care este maniera de regulă, cel care ajută şi cel ajutat se cunosc.
abordare?
Resursele sunt de regulă comunitare, principalul
Cu ce resurse?) Resursele sunt în mod preponderent individuale,
mecanism fiind redistribuţia financiară (fonduri
filantropia fiind individuală sau mijlocită de o
constituite din colectarea de taxe şi impozite).
instituţie precum Biserica sau autorităţile locale.
- A mijloci accesul persoanelor defavorizate

resursele comunitare, evitându-se crea
- A împlini preceptele religioase şi legea dependenţei faţă de ajutor.
CU CE SCOP?
morală naturală.; - A ajuta persoanele, grupurile, comunitatea
(Ce îşi propune să
- A găsi modalităţi de sprijin pentru persoanele activeze resursele proprii pentru a depăşi situaţia
realizeze?)
aflate în dificultate permanentă dificultate
- A găsi modalităţi de sprijin pentru persoanel
aflate în dificultate permanentă.
Demers eficient, cazuri de subnormalitate relativ Demers relativ eficient, dar insuficient. Toate
CARE SUNT puţine; societăţile moderne se confruntă cu o nevoie de
REZULTATELE? Demersuri sprijinite de datini, tradiţii, religie, fapt asistenţă socială neacoperită.
care le face să fie fireşti, integrate modului de Demersuri profesionalizate, formale.
viaţă. Concepută la nivel societal; utilizează şi
Adecvate comunităţilor mici, nu şi societăţii mecanisme tradiţionale, precum reţelele de supor
Tabelul nr. 2 prezintă o analiză comparativă a asistenţei sociale tradiţionale şi a celei

moderne, urmărind evidenţierea specificului fiecăreia raportat la realizatorii, beneficiarii,
motivaţia şi modalităţile concrete de realizare a asistenţei sociale. În formularea caracteristicilor
asistenţei sociale tradiţionale s-a utilizat studiul realizat de Dumitru Stan.61 Notele definitorii
ale asistenţei sociale moderne au fost subliniate pornind de la definiţia internaţională a
asistenţei sociale elaborată de Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali şi de la Legea
privind sistemul de asistenţă socială nr. 705/2001.
Această analiză arată schimbările profunde care au afectat domeniul asistenţei sociale
într-un timp relativ scurt, schimbări datorate evoluţiei societăţii pe multiple planuri: economic,
tehnologic, ştiinţific, cultural. Transformările care au apărut legat de realizatorii asistenţei
sociale de-a lungul timpului au fost ilustrate urmărind istoricul acestei activităţii din antichitate
şi până astăzi, prima mutaţi esenţială constituind-o etatizarea asistenţei sociale în epoca
modernă, iar cea de-a doua constând în redefinirea şi reconsiderarea rolului societăţii civile în
realizarea asistenţei sociale contemporane.
Categoriile de beneficiari ai asistenţei sociale au cunoscut schimbări importante, au
devenit sensibil mai numeroase decât în trecut. De ce s-au înmulţit categoriile de persoane
cărora li se oferă asistenţă?
În antichitate şi evul mediu erau ajutaţi cei care nu puteau sau nu mai puteau să
muncească: copiii orfani sau abandonaţi, persoanele cu handicap, bolnavii şi bătrânii. În
Vechiul Testament văduvele, orfanii, bătrânii, străinii şi săracii erau cei îndreptăţiţi să fie
ajutaţi. La sărăcie erau expuşi în primul rând cei din categoriile amintite, dar şi cei care nu
munceau. Aceştia din urmă nu erau încurajaţi să persiste în atitudinea amintită.
Astăzi ţintele asistenţei sociale – individul, grupul şi comunitatea – pot fi afectate de o
problematică mult mai complexă: copilul abuzat, femeia victimă a violenţei domestice,
minorităţi etnice sau rasiale marginalizate, imigranţi, refugiaţi, familii monoparentale sau
61
Dumitru Stan, Fenomenul asistenţei sociale în mediul tradiţional românesc, în (coord.) Vasile Mifrode,
Dimensiuni ale asistenţei sociale, Ed. EIDOS, Botoşani, 1995, p. 75-130
23
familii aflate în divorţ, persoane dependente de alcool sau de droguri – toate acestea
beneficiază de diferite servicii de asistenţă socială care nici măcar nu erau imaginate acum un
secol. Pe de altă parte sprijinul care se încearcă a fi oferit beneficiarilor asistenţei sociale este
unul înalt personalizat, prin care se urmăreşte menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor
individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie, cronice sau de urgenţă, pe care persoana
sau familia este incapabilă singură să o soluţioneze.
Printre explicaţiile posibile putem aminti:
 Creşterea standardelor de viaţă şi aspiraţiilor;
 Multiplicarea surselor de dificultate, majoritatea având la bază procesele de urbanizare,
industrializare şi globalizare, revoluţiile tehnologică, demografică şi culturală (şomajul,
migraţia, lipsa locuinţelor, criza familiei – schimbarea pattern-urilor de responsabilitate
şi obligaţii familiale, veniturile scăzute sub limita de subzistenţă ale pensionarilor,
mişcarea de emancipare a minorităţilor sexuale);
 Diminuarea standardelor morale: permisivitate faţă de conlocuirea premaritală şi
concubinaj, copii născuţi în afara căsătoriei, homosexualitate, consum de droguri,
prostituţie legalizată;
 Ideologia drepturilor omului, drepturile individului prioritare faţă de cele ale
comunităţii.
Progresul societăţii din punct de vedere tehnologic, economic, a adus cu sine şi serioase
transformări din punct de vedere social, una dintre acestea constituind-o trecerea de la
comunitate la societate (de la Gemeinschaft la Gesellschaft, în termenii lui Tönnies) sau de la
societatea cu solidaritate mecanică, la societatea cu solidaritate organică, despre care vorbeşte
Emile Durkheim.
Furnizarea asistenţei sociale a fost întotdeauna întreprinsă de patru actori principali:
 Sectorul public – care include toate instituţiile de stat, guvernamentale sau locale;
 Sectorul voluntar – incluzând organizaţiile caritabile şi nonprofit
 Familiile (sectorul informal) – cuprinzând şi vecinii şi toată asistenţa informală
neplătită;
 Sectorul pentru profit – toate prestaţiile private. 62
Deşi aceştia sunt prezenţi în mod constant, în diferite momente a prevalat unul dintre ei
sau o asociere a doi sau mai mulţi. Astfel, dacă până la sfârşitul secolului al XIX-lea familia şi
sectorul nonprofit erau principalii furnizori de asistenţă a celor în nevoie, în Europa şi Statele
Unite, o dată cu adoptarea unor legi speciale pentru serviciile de asistenţă socială şi asigurările
sociale statul începe să se implice tot mai mult, ajungând ca după cel al doilea război mondial
să devină cel mai important actor, să deţină controlul asupra sistemelor de asistenţă şi protecţie
socială, ba chiar să preia rolul de principal furnizor. Statele se implică astfel în asigurarea
serviciilor de sănătate universale, de organizarea şi furnizarea serviciilor şi prestaţiilor de
asistenţă socială, precum şi de pregătirea personalului de specialitate profesionalizat din aceste
sectoare.
Deplasarea unor responsabilităţi ale familiei către societate în forme care s-au
instituţionalizat: creşe, azile, este o consecinţă firească a accentuării diviziunii muncii şi
creşterii ocupării forţei de muncă feminine. Apariţia acestor forme instituţionalizate de acordare
a ajutorului, corelată cu factori amintiţi legaţi de aşa-numita „alienare” a omului societăţii post
industriale a dus la diminuarea ponderii actorilor şi formelor tradiţionale de asistenţă socială, la
o deresposabilizare a comunităţii şi familiei faţă de membrii lor dezavantajaţi, la care se
adaugă, în special în România şi degradarea accentuată a calităţii vieţii la nivel general.
Mecanismele comunitare de auto-asistare fie nu mai funcţionează, fie indivizii nu mai ştiu să le
acţioneze.
62
Anthea Symonds and Anne Kelly – The Social Construction of Community Care, MacMillan Press Ltd,
Houndmills, Basingstoke, Hampshire and London, 1998, p. 18-19
24
Astăzi întâlnim rar comunităţi în care relaţiile de rudenie şi vecinătate funcţionează ca

veritabile reţele de sprijin pentru asistarea celor care necesită ajutor. Ele sunt însă la fel de
necesare ca şi în trecut. Studiile contemporane au arătat însă că socializarea copiilor este
realizată optim doar într-un mediu familial. Fenomenul hospitalismului identificat în anii 50,
multiplele efecte negative ale instituţionalizării asupra copiilor abandonaţi au dus la o regândire
a modalităţilor de protecţie şi asistare a acestora. Bătrâni şi persoanele cu handicap au şanse de
recuperare sporite dacă unt îngrijiţi în mediul lor obişnuit. Reţelele de rudenie şi vecinătate au
revenit în vizorul celor care planifică serviciile de asistenţă socială, argumentele eficienţei şi
eficacităţii fiind hotărâtoare.
În ultimele decenii s-a conturat un nou concept atât în literatura de specialitate, cât şi la
nivelul politicilor sociale: asistenţa socială comunitară. Acest concept ilustrează cel mai bine
tendinţa de refacere în sens invers a drumului de la comunitate către stat pe care la parcurs
responsabilitatea asistării celor în nevoie.
Asistenţa socială profesionalizată

Complexitatea problemelor societăţilor moderne industrializate şi tehnologizate a indus
necesitatea unor specialişti anume pregătiţi. Sistemul societal îşi realizează homeostazia creând
un mecanism propriu de autoreglare a echilibrului – profesia asistenţei sociale.
Asistenţa naturală, informală (natural helping) rămâne în continuare funcţională, fiind
adesea prima formă de ajutor de care beneficiază o persoană aflată în dificultate şi constituind o
sursă de suport şi după ce acordarea de ajutor profesionist (professional helping) s-a încheiat.
Acest tip de asistenţă se bazează pe relaţii mutuale între egali, iar cel care ajută este ghidat în
acest proces de intuiţie şi experienţa sa de viaţă.63
Asistenţa profesionistă diferă de asistenţa naturală prin faptul că este o abordare
disciplinată, focalizată pe nevoile beneficiarilor şi necesită cunoştinţe, valori şi abilităţi
specifice. Cu alte cuvinte este o profesie.
Orice profesie răspunde unei necesităţi sociale, îndeplineşte o funcţie în cadrul
sistemului social. Funcţia asistenţei sociale este asigurarea bunăstării.
Scopurile asistenţei sociale

Pot fi identificate trei scopuri majore ale asistenţei sociale:64
1. Să ajute persoanele şi grupurile să identifice, să rezolve sau să reducă la minimum
problemele care apar din dezechilibrele dintre ei şi mediu. Din acest scop reiese o
caracteristică esenţială a asistenţei sociale, aceea de proces de rezolvare de probleme.
Asistentul social nu caută să rezolve problemele persoanei asistate, ci încearcă să îi
sporească capacităţile pentru a le rezolva singură, urmărind evitarea apariţiei dependenţei
acesteia de ajutor.
2. Să identifice arii potenţiale de dezechilibru între indivizi sau grupuri şi mediu pentru a
preveni apariţia lor. Aceste dezechilibre pot apărea la nivelul adaptării la mediul familial,
profesional sau la mediul social mai larg, la integrarea într-o instituţie de asistenţă socială,
într-o şcoală sau într-o comunitate, la nivelul interacţiunilor cu diferite instituţii ale statului
sau cu alte organizaţii.
63
Morales, A. T, Sheafor, B. W. – Social Work – A Profession with Many Faces, Allyn and Bacon, Boston,
London, Toronto, Sydney, Tokio, Singapore, 1998, p. 27-28
64
După Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din SUA, apud Mircea Alexiu, Curs de metode utilizate în
asistenţa socială, Universitatea de Vest, Timişoara, 1997, p. 1
25
3. Să caute, să identifice şi să întărească potenţialul persoanelor, grupurilor şi comunităţilor.

Persoanele, grupurile, comunităţile posedă un potenţial natural de a-şi rezolva problemele
cu care se pot confrunta la un moment dat, de a se dezvolta. Uneori acest potenţial este
ignorat sau pare pierdut datorită unor situaţii de criză generate de dificultăţile apărute.
Sarcina asistentului social este de a face vizibil acest potenţial, de a conştientiza pe cei
aflaţi în dificultate de resursa enormă pe care o reprezintă acest potenţial.
Din această formulare reiese importanţa prevenţiei în asistenţa socială. Prevenţia
consistă în acţiuni întreprinse cu scopul de a elimina condiţiile sociale, economice, psihologice
sau de altă natură cunoscute ca putând cauza sau contribui la apariţia unor probleme ale
oamenilor. Pentru a fi eficient în prevenţie, asistentul social trebuie să fie capabil să identifice
factorii specifici şi situaţiile care contribuie la dezvoltarea unor probleme sociale şi apoi să
selecteze activităţile şi acţiunile care vor reduce sau elimina impactul acestora. Pe baza
modelului din serviciile de sănătate publică, putem identifica trei niveluri ale prevenţiei:
1. Prevenţia primară: Acţiunii întreprinse pentru a împiedica dezvoltarea unei probleme.
2. Prevenţia secundară: acţiuni întreprinse pentru a detecta o problemă în stadiu incipient
şi a i se adresa cât timp este relativ uşor de schimbat situaţia.
3. Prevenţia terţiară: Acţiuni întreprinse pentru a aborda o problemă serioasă, astfel încât
aceasta să fie împiedicată să se agraveze, să provoace daune suplimentare sau să se
extindă la alţii.
Scopurile fundamentale ale asistenței sociale, conform The Global Standards for the
Education and Training of Social Workers (IASSW/IFSW, 2004):
1. Se adresează și provoacă barierele, inegalitățile și injustiția care există în societate.
2. Formează relații de lucru pe termen scurt și mai lung cu mobilizarea indivizilor.
3. Asistă și educă oamenii pentru a obține resurse și servicii în comunitățile proprii.
4. Formulează și implementează politici și programe care să sporească bunăstarea
oamenilor, să promoveze dezvoltarea și drepturile umane, precum și armonia și
stabilitatea socială, astfel încât acestea să nu violeze drepturile umane.
5. Încurajează oamenii să se implice în advocacy pentru îngrijorări locale, naționale,
regionale și/sau internaționale.
6. Acționează cu și/sau pentru oameni, susținând formularea și țintirea implementării unor
politici care respectă principiile etice ale profesiei.
7. Acționează cu și/sau pentru oameni, susținând schimbări ale acelor politici și condiții
structurale care mențin oamenii în poziții marginalizate, vulnerabile și de lipsuri, și ale
acelora care încalcă armonia socială colectivă și stabilitatea diverselor grupuri etnice,
astfel încât această stabilitate să nu violeze drepturile omului.
8. Lucrează împreună pentru protecția oamenilor care nu pot să o facă ei înșiși, ca de
exemplu copiii și tinerii care au nevoie de îngrijire și persoanele cu boli mintale sau
retard psihic, în parametrii acceptați legal și etic.
9. Se angajează în acțiuni cu impact asupra politicilor sociale și dezvoltării economice,
având ca efect schimbarea prin critica și eliminarea inegalităților.
10. Consolidează societățile stabile, armonioase și cu respect reciproc, care nu încalcă
drepturile omului.
11. Promovează respectul pentru tradiții, culturi, ideologii, credințe și religii în rândul
diferitelor grupuri etnice și societăți, în măsura în care acestea nu intră în conflict cu
drepturile fundamentale ale omului.
12. Planifică, organizează, administrează și gestionează programe și organizații dedicate
oricăruia dintre scopurile delimitate mai sus.
Asistenţa socială:
 Este în acelaşi timp:
 Subsistem al sistemului de protecţie socială – un ansamblu de instituţii, programe,
măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi
26
cu probleme sociale, aflate temporar sau permanent în incapacitatea de a face faţă

vieţii cotidiene.
 Profesie modernă, care presupune pregătire de specialitate, un set de cunoştinţe,
abilităţi practice şi valori specifice. În acest sens, poate fi definită ca activitate
profesională de ajutorare a persoanelor, grupurilor sau comunităţilor de a-şi întări
sau redobândi capacitatea de funcţionare socială şi de creare a condiţiilor sociale
favorabile acestui scop.
 Are un focus dublu: persoana şi mediul.
 Este o profesie pusă în slujba binelui public, este una dintre cele trei componente ale
sistemului de servicii publice, alături de învăţământ şi sănătate.
 Este o profesie organizaţională, în sensul că asistentul social se află în faţa realităţii sociale,
dar prestaţia sa se realizează în cadrul unei organizaţii formale, birocratice.65
 Este în continuă dezvoltare, este o profesie care se autodefineşte în continuare.
 Pune accentul pe servicii.
 Este orientată spre acţiune.
 Are trăsături specifice de la o ţară la alta în funcţie de specificul cultural-religios, de nivelul
de dezvoltare economică şi de opţiunile politice.
 Urmăreşte mijlocirea accesului persoanelor defavorizate la resursele comunitare, evitându-
se crearea dependenţei persoanelor în nevoie faţă de ajutor.
 Acţionează în punctele de intersecţie ale persoanei cu mediul ei de viaţă.
 Presupune implicarea într-un proces de rezolvare de probleme.
 Se ghidează după principii şi valori etice umaniste: echitate, respect faţă de demnitatea
persoanei, confidenţialitate, non-discriminare.
 Ajută persoanele, grupurile, comunitatea să activeze resursele proprii pentru a depăşi
situaţia de dificultate.
 Găseşte modalităţi de sprijin pentru persoanele aflate în dificultate permanentă (vârstnici
dependenţi, copii, bolnavi şi persoane cu handicap)
Definiţia internaţională a asistenţei sociale

Asistenţii sociali îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice, în organizaţii non-
guvernamentale, dar şi în cadre private, ca profesie liberală, la nivel, micro, macro sau
intermediar, incluzând munca directă cui beneficiarii, dar şi dezvoltarea comunitară,
politicile sociale şi planificarea serviciilor sociale. (Hare, 2009, 410)
Practica asistenţei sociale, precum şi pregătirea asistenţilor sociali trebuie adecvate
condiţiilor economice şi sociale locale şi realităţilor culturale, deoarece, aşa cum argumenta
Malcolm Payne, asistenţa socială este o profesie construită social.
După îndelungi dezbateri, Federația Internațională a Asistenților Sociali, a reuşit să
adopte în 1982 o definiţie a profesiei asistenţei sociale acceptată la nivel internaţional.
Recunoscând că asistenţa socială în secolul 21 este o realitate evolutivă şi că nici o definiţie nu
poate fi exhaustivă, FIAS (IFSW) a aprobat modificarea acesteia în anul 2000, iar în 2014 este
propusă deja o definiţie îmbunătăţită: „Asistenţa socială este o profesie bazată pe practică şi o
disciplină academică care promovează schimbarea și dezvoltarea socială, coeziunea socială și
abilitarea și eliberarea oamenilor. Principiile justiției sociale, drepturilor omului,
responsabilității colective și respectului pentru diversitate sunt centrale în asistența socială.
Bazată pe teorii ale asistenței sociale, științelor sociale și cunoștințelor umaniste și autohtone,
asistența socială cooptează oameni și structuri pentru a răspunde provocărilor vieții și a
65
După Max Weber, structura birocratică se caracterizează prin: grad ridicat de specializare, structură de
autoritate ierarhică, relaţii formale, impersonale, recrutare bazată pe abilităţi.
27
consolida bunăstarea.66 (varianta în limba română http://cdn.ifsw.org/assets/ifsw_94006-10.pdf)

Această definiție atribuie asistenței sociale, ceea ce este esențial pentru a fi considerată
profesie: o funcție socială, un corpus de cunoștințe, practici specifice și anumite valori și
principii deontologice. De asemenea, spre deosebire de precedentele definiții agreate la nivel
mondial, această accepțiune face referire și la importanța specificului autohton al profesiei,
precum şi la caracterul ei academic.
Misiunea asistenţei sociale este aceea de a consolida bunăstarea oamenilor prin
promovarea schimbării sociale, rezolvării de probleme în relaţiile interumane şi împuternicirea
şi eliberarea oamenilor. Aria ei de intervenţie este interacţiunea dintre oameni şi mediul lor de
viaţă. Asistentul social ajută oamenii să îşi dezvolte întregul lor potenţial, să îşi îmbogăţească
viaţa şi să prevină disfuncţiile. Ei sunt agenţii schimbării în societate şi în vieţile persoanelor,
familiilor şi comunităţilor pe care le deservesc.
După cum explică în manieră concisă definiţia internaţională, asistenţa socială „se
adresează barierelor, inechităţilor şi nedreptăţilor care există în societate. Răspunde crizelor şi
urgenţelor, atât problemelor personale, cotidiene, cât şi problemelor sociale. Utilizează o
ver5ietate de tehnici, abilităţi, activităţi corespunzătoare focusului său holistic pe persoană şi
mediul de viaţă al acesteia. Intervenţiile asistenţei sociale se întind de la procesele psihosociale
centrate pe persoană şa implicarea în politicile sociale, în planificarea şi dezvoltarea socială şi
includ consiliere, asistenţă socială clinică, lucru cu grupurile, activităţi de pedagogie socială şi
terapie de familie, precum şi eforturi de a facilita accesul oamenilor la resursele comunităţii.
Intervenţiile includ şi administrarea serviciilor sociale, organiyare comunitară, acţiuni cu
impact asupra politicilor sociale şi dezvoltării economice. Priorităţile asitenţei sociale diferă de
la ţară la ţară, de la epocă la epocă şi depind de condiţiile culturale, istorice şi culturale (IFSW,
2000).
Asistenţa socială se adresează în formele sale variate tranzacţiilor multiple şi complexe
dintre oameni şi mediul lor. Misiunea sa este de a abilita toţi oamenii pentru a-şi dezvolta
întregul lor potenţial, a-şi îmbogăţi viaţa şi a preveni disfuncţiile. Asistenţa socială
profesionalizată este focalizată pe rezolvarea de probleme şi schimbare. Bunăoară, asistenţii
sociali sunt agenţi de schimbare în societate şi în viaţa indivizilor, familiilor şi comunităţilor pe
care le deservesc. Fiind o profesie, asistenţa socială este un sistem interrelat de valori, teorii
(cunoştinţe) şi practici.
Niveluri ale intervenţiei în asistenţa socială
Sursa: Krogsrud Miley, Karla , O’Melia, Michael, DuBois, Brenda (2006) Practica asisten’ei sociale,
Editura Polirom, Iaşi (pp. 32-34)
Asistentii sociali analizeaza problemele in contexi si gasesc solutii in cadrul

interactiunilor dintre oameni si mediul lor. Abordarea generalista depaseste limitele practicii
focalizate pe individ si pe sfera extinsa a interventiei la niveluri multiple de sisteme. Natura
multinivelara a practicii asistentiale generale consta in: ...asistarea indivizilor, familiilor,
grupurilor mici si a sistemelor sociale mai mari in aplicarea unor schimbari care promoveaza
cea mai buna relatie posibila intre oameni si mediul lor. In acest proces sunt utilizate, separat
sau combinat, toate metodele asistentei sociale - traditionale sau inovatoare - pentru a satisface
necesitatile realitatii si a micsora nivelul de stres, sporind si intarind simultan capacitatile
66
The social work profession facilitates social change and development, social cohesion, and the empowerment
and liberation of people. Principles of social justice, human rights, collective responsibility and respect for
diversities are central to social work. Underpinned by theories of social work, social sciences, humanities and
indigenous knowledges, social work engages people and structures to address life challenges and enhance
wellbeing. (http://ifsw.org/get-involved/global-definition-of-social-work/)
28
inerente ale sistemelor-client. Practica generalista vizeaza solutionarea si/sau prevenirea

problemelor la toate nivelurile de interventie: intrapersonal, familial, interpersonal,
organizatioanal, comunitar, institutional si societal (Brown, 1982, p. 123)
In cazul asistentei sociale generaliste, natura situatiilor ce intervin, sistemele particulare
implicate si potentialele solutii sunte cele care modeleaza interventia, si nu preferinta
asitentului social pentru o anumita metoda.
Asistentii sociali generalisti vad problemele in context, combina tehnici practice pentru a
se adapta situatiei si aplica deprinderi pentru a intervenii asupra unor sisteme la diverse
niveluri.
Colaborarea cu sistemele la macronivel
Interventia la macronivel se focalizeaza pe munca cu oamenii la nivel individual, in
cadrul familiilor sau al grupurilor mici pentru promovarea unor schimbari in functionarea
personala, in relatiile sociale si in modul in care oamenii interactioneaza cu resursele sociale si
institutionale. Asistentii sociali folosesc cunostintele si deprinderile dobandite in practica
directa, inclusiv strategii precum interventia de criza, terapia de familie, conexiunea si
referatele de trimitere, precum si utilizarea proceselor in grup.
Desi interventiile la macronivel determina schimbari in functionarea individuala,
asistentii sociali nu isi indreapta neaparat toate eforturile spre schimbarea indivizilor. Deseori,
asistentii sociali au ca obiectiv realizarea unor schimbari ale altor sisteme, inclusiv ale mediului
social si fizic, pentru a facilita ameliorarea functionarii sociale a unui individ sau a unei familii.
Aceste activitati implica lucrul cu sisteme la alte niveluri.
Colaborarea cu sistemele la nivel intermediar
Interventia la nivel intermediar determina schimbari ale unor grupuri de lucruri, echipe,
organizatii si in reteaua de servicii. Cu alte cuvinte, schimbarea are loc in cadrul organizatiilor
si grupurilor formale si vizeaza inclusiv structurile, obiectivele sau functiile acestora.
Pentru realizarea unor schimbari in cadrul organizatiilor sunt necesare intelegerea
dinamicii de grup, deprinderi de facilitare a procesului decizional si abilitati de planificare
organizationala. Pentru dezvoltarea unor resurse si servicii de calitate trebuie sa se lucreze
asupra structurii agentilor si asupra retelei de servicii sociale.
Colaborarea cu sistemele la macronivel
Interventia la macronivel faciliteaza schimbarile sociale prin munca cu vecinatatile,
comunitatile si societatea. La acest nivel, practicienii generalisti au ca obiectiv realizarea unor
schimbari sociale prin organizarea de proximitati, planificare comunitara, dezvoltarea
localitatii, educatie publica si actiuni sociale. Munca cu grupuri de vecini pentru a face lobby in
vederea cresterii alocatiilor bugetare locale pentru fortele de politie, repararea strazilor si
intretinerea parcurilor sunt un alt exemplu de interventie la macronivel. Reformularea politicii
sociale si dezvoltarea comunitatii conduc la schimbari de macrosistem.
Colaborarea cu sistemul profesiei de asistent social
In fine, practicienii generalisti sunt preocupati de probleme din sistemul profesiei de
asistent social. Aceste activitati definesc relatiile profesionale cu colegii din domeniul asistentei
sociale sau din alte domenii conexe, reorienteaza prioritatile profesiei sau reorganizeaza
sistemul de furnizare de servicii.
29
Asistenţa socială comunitară

Autoarele unui studiu britanic exhaustiv privind construcţia socială a asistenţei sociale
comunitare deosebesc trei moduri în care asistenţa socială comunitară poate fi definită din trei
perspective67: asistenţa socială în comunitate, asistenţa socială de către comunitate şi asistenţa
socială pentru comunitate.
Asistenţa socială în comunitate se referă la faptul că această activitate este plasată într-o
localitate caracterizată de o strânsă proximitate între locuitori şi care este parte a culturii locale
şi vieţii cotidiene. Locul preferat de furnizare al asistenţei sociale formale şi informale este
domiciliul, dar acesta poate fi şi clinica, spitalul, instituţia. Acest mod de abordare subliniază
specificul laturilor asistenţei sociale.
În sensul de asistenţă socială de către comunitate, asistenţa socială comunitară este
asistenţa oferită de profesioniştii de stat într-un sistem formal de asistenţă socială la domiciliu
sau în alte părţi larg conectate, dar şi asistenţa oferită de familie, vecini, prieteni, ajutoare
voluntare cu sau fără management formal. Este o definire din perspectiva furnizorilor asistenţei
sociale.
Asistenţa socială pentru comunitate este o accepţiune a asistenţei sociale comunitare
din perspectiva beneficiarilor săi, a căror principală trăsătură este aceea de a fi membri ai
comunităţii.
Conceptul de asistenţă socială comunitară evocă simultan toate cele trei moduri de
definire: este o asistare a membrilor comunităţii, în mediul lor proxim de viaţă, pe cât posibil
cu sprijinul reţelelor informale şi cu implicare masivă a autorităţilor locale şi utilizarea
resurselor comunitare.
Bibliografie recomandată:
67
Anthea Symonds and Anne Kelly – The Social Construction ..., p. 3
30
1. Anthea Symonds and Anne Kelly – The Social Construction of Community Care,
MacMillan Press Ltd, Houndmills, Basingstoke, Hampshire and London, 1998
2. Bocancea, Cristian, Neamţu, George - Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom,
Iaşi, 1999
3. Costa-Foru Andreescu, Xenia – Dimitrie Gusti şi concepţia asistenţei sociale ca ramură
de sociologie concretă, în Dimitrie Gusti - Studii critice, coord. H. H. Stahl, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
4. Krogsrud Miley, Karla , O’Melia, Michael, DuBois, Brenda (2006) Practica
asisten’ei sociale, Editura Polirom, Iaşi (capitolele 1 şi 3)
5. Neamţu, Nicoleta şi Ciornei, Carmen – „Practica asistenţei sociale. Competenţe
specifice”, Ed. Pro Vita, Cluj-Napoca, 2001, p. 8-10
6. Morales, A. T, Sheafor, B. W. – Social Work – A Profession with Many Faces, Allyn
and Bacon, Boston, London, Toronto, Sydney, Tokio, Singapore, 1998
7. Prelici, Viorel - Asistenţa socială: idee, demers, profesie, Ed. Mirton, Timişoara, 2001
8. Sewpaul, Vishanthie, Jones, David (2004): Global Standards for Social Work Education
and Trening, Social Work Education, Vol. 23, No. 5, October 2004, pp. 493–513
9. Stan, Dumitru - Fenomenul asistenţei sociale în mediul tradiţional românesc, în
(coord.) Vasile Mifrode, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Ed. EIDOS, Botoşani, 1995,
p. 75-130
10. Zamfir, Elena - Sistemul serviciilor de asistenţă socială în România, în coord. Cătălin
Zamfir, Politici sociale în România: 1990 – 1998, Ed. Expert, Bucureşti, 1999
31
SĂPTĂMÂNILE 6-8. Asistentul social – profesie

reglementată
Definire
Profesia de asistent social se regăseste în Codul Ocupaţiilor din România (cod 263501),
este o profesie reglementată, conform Legii nr. 200/2004 privind recunoasterea diplomelor şi
calificărilor şi Legii nr. 466/2004 privind statutul profesiei de asistent social. De asemenea,
există în COR o serie de calificări care au la bază formarea în profesia de asistent social, iar
lista acestora ramâne deschisă: Asistent de cercetare în asistenta sociala - 263511; Asistent
social cu competenta în sanatate mintala - 263505; Consilier de probatiune - 261921; Consilier
forta de munca si somaj - 242301; Consilier scolar - 235903; Consilier în domeniul adictiilor –
263502
La nivel european există calificări similare: social pedagogue, social pedagogue-
counsellor, social security and/or family counsellor, social security officer, social worker.
Activitatea profesională reglementată reprezintă activitatea profesională pentru care
accesul sau exercitarea în România este condiţionată, direct sau indirect, în conformitate cu
legislaţia română în vigoare, de deţinerea unui document care să ateste nivelul de formare
profesională.
Profesia de asistent social face parte dintre profesiile reglementate în Romania, alaturi
de profesii precum cea de medic, psiholog, cadru didactic. Conform Legii 200 din 2004,
privind recunoasterea diplomelor si calificarilor, acest lucru inseamna ca accesul la profesie și
exercitarea profesiei sunt conditionate de deținerea unei diplome care atesta formarea
profesională inițială obligatorie prevăzută de lege
In cazul asistentilor sociali, aceasta formare initiala presupune minim 3 ani de studii
universitare absolvite cu diploma de licentă in domeniul asistentei sociale.
Indeplinirea conditiilor de exercitare a profesiei sunt certificate de autoritatea
competenta prevazuta de lege pentru profesia respectiva, pentru asistentii sociali aceasta fiind
Colegiul Național al Asistenților Sociali. Exercitarea profesiei de asistent social este avizata de
Colegiul Asistentilor Sociali din Romania si autorizata de Ministerul Muncii si Protectiei
Sociale.
Titlul profesional de asistent social, ca şi în cazul celorlate profesii reglementate
conform convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care România este parte, reprezintă un bun
intelectual colectiv şi reprezintă o licenţă de exploatare profesională pe proprie
răspundere. Acest tip de licenţe de exploatare nu se acordă de angajatori prin niciun tip de act
sau document, ci sunt permise, suspendate sau retrase de corpurile profesionale din care aceştia
fac parte. Cu alte cuvinte, anterior numirii în funcţie sau contractării relaţiei de muncă, se
obţine obligatoriu calitatea de asistent social în condiţiile legii privind statutul asistentului
social. Contractul de muncă sau actul de numire, prin selecţie sau recrutare, adaugă calităţii,
componenta de exerciţiu profesional efectiv.
Asistentul sociale este absolventul unei instituții de învățământ superior cu diplomă de
licență în domeniu, care îşi utilizează cunoștințele și abilitățile pentru a oferi servicii sociale
clienților (care pot fi persoane, familii, grupuri, comunități, organizații sau societatea în
general.) Asistenții sociali ajută oamenii să își dezvolte capacitățile de rezolvare de probleme și
de a face față și îi ajută să obțină resurse, facilitează interacțiunile dintre persoane și mediul lor
de viață, determină organizațiile să își asume responsabilitatea față de oameni și influențează
politicile sociale. El poate lucra direct cu persoanele, familiile și comunitățile sau la nivelul
32
dezvoltării de politici sociale, ca administratori și planificatori ai unor largi sisteme de servicii

sociale ( Robert L. Barker, The Social Work Dictionary, NASW, 2003, apud
http://www.naswdc.org/practice/intl/definitions.asp)
Specific asistenților sociali, față de alți profesioniști din sistemul serviciilor sociale este
că ei se adresează atât persoanei, cât și mediului acesteia, precum și interacțiunii dintre ele.
Dupa cum spunea sociologul britanic Martin Davis, asistentii sociali sunt mecanicii de
intretinere ai societatii. Asa cum motoarele au nevoie de diverse activitati de mentenanta,
pentru a functiona la parametrii optimi, tot astfel societatea are nevoie de asistenta sociala
pentru ca membrii ei sa functioneze optim.
Persoana care doreşte să exercite această profesie, trebuie să îndeplinească cumulativ,
conform Legii, următoarele condiţii:
a. este cetăţean român sau cetăţean al altui stat, în condiţiile prevăzute de lege;
b. are studii de specialitate în asistenţă socială;
c. este înregistrată în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România;
d. nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în prezenta lege.
Asistentul social îşi poate desfăşura activitatea numai după aprobarea cererii de
înscriere ca membru în Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali (CNAS). Aprobarea cererii
duce în mod automat la înregistrarea în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România şi
la eliberarea avizului de exercitare a profesiei.
Documentele necesare aprobării cererii de înscriere în CNAS:
a) diploma de licenţă, de absolvire sau echivalentă (după caz);
b) documente medicale;
c) certificat de cazier judiciar;
d) declaraţie pe propria răspundere că nu se află în situaţii de incompatibilitate cu
statutul de asistent social.
Un asistent social îşi poate exercita profesia în condiţii de liberă practică dacă obţine
atestatul de liberă practică. De asemenea, asistenţii sociali pot opta să înfiinţeze cabinete
individuale, cabinete asociate sau societăţi civile profesionale, în condiţiile legii.
Activităţi generale ale asistentului social
Activităţile uzuale întâlnite în practica asistenţei sociale se referă la: prevenire (a unor
riscuri / probleme sociale), diagnoză, prognoză, intervenţie directă, monitorizare, stabilirea
unor relaţii de colaborare şi de parteneriate, consultanţă şi expertiză profesională, învăţământ,
cercetare ştiinţifică. În statutul profesiei sunt prevăzute următoarele68
 Asistentul social pune în practică cunoştinţele, normele şi valorile asistenţei sociale
pentru a interveni şi a acorda asistenţă persoanelor sau comunităţilor, la cererea acestora
sau ori de câte ori situaţia o impune.
 Asistentul social participă activ la elaborarea şi aplicarea politicilor sociale în domeniu,
strategiilor şi planurilor de acţiune la nivel local, judeţean, naţional şi internaţional,
promovând bunăstarea socială.
 Asistentul social desfăşoară în principal următoarele tipuri generale de activităţi:
 identifică segmentul de populaţie ce face obiectul activităţilor de asistenţă socială;
 identifică şi evaluează problemele socioumane dintr-o anumită regiune, comunitate
sau localitate;
 dezvoltă planuri de acţiune, programe, măsuri, activităţi profesionalizate şi servicii
specializate specifice domeniului;
 sensibilizează opinia publică şi o informează cu privire la problematica socială;
 stabileşte modalităţile concrete de acces la prestaţii şi servicii specializate de asistenţă
socială pe baza evaluării nevoilor;
 dezvoltă programe de cercetare ştiinţifică şi formare profesională.
68
Art. 3, Legea nr. 466/2004
33
Standardele scoțiene ale formării inițiale a asstenților sociali enumeră următoarele

activitați fundamentale ale asistentului social (The Standards of Social Work Educations):
1: Se pregătește pentru, lucrează cu persoane, familii, îngrijitori, grupuri și comunități, le
evaluează nevoile și circumstanțele
2: Planifică, efectuează, verifică și evaluează practica asistenței sociale cu persoane, familii,
personal de îngrijire, grupuri, comunități și alți profesioniști
3: Evaluează și gestionează riscurile persoanelor, familiilor, personalului de îngrijire,
grupurilor, comunităților, precum și cele la care este expus el însuși și colegii.
4: Demonstrează competență profesională în practica asistenței sociale
5: Manageriază și este responsabil, cu supervizare și sprijin, pentru propria practica
profesională în cadrul organizației angajatoare.
6: Sprijină persoanele pentru a-și susține și gestiona propriile nevoi, opinii și circumstanțe.
Obţinerea autorizaţiei de liberă practică
Statutul profesiei de asistent social69 prevede obligativitatea obţinerii avizului de
exercitare a profesiei de la Colegiul Asistenţilor Sociali.
Sunt necesare următoarele acte:
a) Diploma de licenţă sau de absolvire eliberată de instituţia de învăţământ superior de
specialitate acreditată;
b) Documente medicale;
c) Certificat de cazier judiciar;
d) Declaraţie pe propria răspundere că nu se află în situaţii de incompatibilitate cu statutul
de asistent social.
Incompatibilităţi şi interdicţii
Nu poate exercita profesia de asistent social persoana care:70
 nu este înregistrată în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România;
 a fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea cu
intenţie a unei infracţiuni în împrejurări legate de exercitarea profesiei de asistent
social şi pentru care nu a intervenit reabilitarea;
 are stabilită pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita profesia, pe
durata stabilită, prin hotărâre judecătorească definitivă;
 are suspendat temporar avizul de exercitare a profesiei, ca sancţiune disciplinară, pe
durata suspendării.
Statutul asistentului social este incompatibil cu:71
 desfăşurarea oricărei activităţi de natură să aducă atingere demnităţii profesionale;
 folosirea cu bună ştiinţă a cunoştinţelor sau metodelor profesionale în defavoarea
persoanei sau în scop ilegal;
 apartenenţa sau promovarea intereselor unor formaţiuni politice ori grupări scoase în
afara legii.
Formarea profesională în asistenţa socială

Pregătirea profesioniștilor din orice domeniu se corelează direct cu statutul profesiei în
țara respectivă, cu nivelul de evoluție al domeniului respectiv, iar în cazul asistenței sociale, și
cu realitățile socio-economice, politice, culturale, etnice, geografice indigene. Deși fenomenul
globalizării își spune cuvântul și în aria asistenței sociale, ea însăși factor de globalizare, nu
putem vorbi de o uniformitate în ceea ce privește formarea profesională inițială a
69
Art. 8, Lege nr. 466 din 4 noiembrie 2004 privind Statutul asistentului social, Publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 1088 din 23 noiembrie 2004
70
idem, art. 14.
71
Idem, art. 15.
34
profesioniștilor: durata studiilor, standardele și curricula diferă.

O scurtă incursiune în evoluția formelor de pregătire a asistenților sociali în România
este necesară pentru a înțelege specificul formării profesionale actuale a asistenților sociali.
Datorită circumstanțelor istorice, în țara noastră asistența socială și profesia de asistent social
au avut o evoluție diferită față de ceea ce s-a petrecut în lumea occidentală. Statutul profesiei,
specificul practicii, caracteristicile formării profesionale inițiale și continue au căpătat în
România particularități aparte datorită sincopei provocate de parcugerea unei perioade de
aproape o jumătate de secol sub un regim politic comunist.
Sistemul protecției sociale în România a fost creat aproape simultan cu cele din țările
europene occidentale. În domeniul asigurărilor sociale: De un sistem de asistență socială se
poate vorbi încă din anul 1919, odată cu înființarea Ministerului Muncii și Prevederilor Sociale,
eveniment care marchează apariția asistenței sociale ca organizație de stat. Din 1920 acesta se
unește cu Ministerul Sănătății, în cadrul său funcționând Direcția de Asistență Socială. Bazele
unui sistem de servicii sociale specializate se pun în 1929, iar în 1930 se publică (Bulgaru și
Dillion, 2000). La recensământul din 1936 au fost înregistrate 521 de instituții de asistență
socială, dintre care 50 de stat și 471 particulare, existau servicii specifice pentru numeroase
categorii sociale defavorizate: copii orfani, familii, persoane delincvente etc..
În perioada dintre cele două războaie mondiale putem vorbi de realizări majore în
domeniul asistenței sociale, nu numai în modul de organizare și dezvoltarea sistemului de
asistență socială, ci și în practicarea profesiei și formarea profesională inițială a asistenților
sociali. Profesia era practicată pe baze științifice, direcțiile prioritare de intervenție la nivel
macrosocial erau stabilite pe bază de cercetări sociologice, fiind valorificate rezultatele obținute
de echipele multidisciplinare ale Școlii Sociologice de la București coordonate de Dimitrie
Gusti. Cu ajutorul unor specialiști pregătiți anume ca asistenți sociali în Statele Unite ale
Americii, la școala din Boston (Xenia Costaforu, Veturia Manuilă), se înființează în 1929
Școala Superioară de Asistență Socială „Principesa Ileana”, coordonată de Institutul Social
Român, care va funcționa până în anul 1952.
Tot în anul 1929 se publică primul număr al „Revistei de Asistență Socială”, iar în 1938
are loc la București Primul Congres Internațional al Asistenților Sociali. Am amintit aceste
detalii pentru a remarca sincronizarea cu evoluția din Occident, și chiar contribuția esențială în
dezvoltarea domeniului, fundamentarea sa pe baze stiințifice.
Această dezvoltare este frânată brusc după al doilea război mondial. În 1952, durata
studiilor este scurtată de la 4 la 3 ani, pentru ca în 1969 să fie desființată și forma de înățământ
de scurtă durată pentru pregătirea asistenților sociali.
Abia în 1990 se înființează la Universitatea din București specializarea Asistență socială,
cu o durată a studiilor de 3 ani, aceasta transformându-se în 1992 în studii superioare cu o
durată de 4 ani, moment în care se înființează și dubla specializare Teologie- Asistență
Socială. Din 2005, ca urmare a aderării la Declarația de la Bologna, formarea profesională
inițială a asistenților sociali durează 3 ani.
Scurtcircuitarea evoluției firești a domeniului pe o perioadă de aproape patru decenii a
avut efecte covârșitoare. În 1990 nu mai existau decât foarte puțini dintre cei care absolviseră
studii în domeniu, iar învățământul universitar de specialitate proaspăt constituit a trebuit să
apeleze la experiența externă, din păcate însă nu sistematic și organizat, ci mai degrabă
sporadic.
Deja în anul 2004 apare Legea nr. 466 privind statutul profesiei de asistent social. Din
păcate, aceasta nu este nici astăzi aplicată în toate structurile sistemului de asistență socială.
Conform acestei legi, precum și Legii nr. 200/2004 privind recunoașterea diplomelor si
calificărilor, profesia de asistent social este o profesie reglementată. Accesul la o profesie
reglementată și exercitarea profesiei respective sunt conditionate de deținerea unei diplome
care atesta formarea profesională inițială obligatorie prevăzută de lege.(Legea nr. 200/2004,
art. 2)
Formare profesională iniţială reprezintă aşadar o condiţie indispensabilă accesului în
35
profesia de asistent social şi presupune minim 3 ani de studii universitare absolvite cu diplomă
de licență în domeniul asistenței sociale.
Formarea profesională continuă este una dintre responsabilităţile asistenţilor sociali şi
se realizează în mod formal prin cursuri acreditate de Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali,
iar în mod informal prin studiul individual, participarea la seminarii, conferinţe, cursuri, altele
decât cele creditate CNAS, realizarea unor cercetări. Normele privind formarea profesională
continuă se stabilesc la nivelul CNAS. 72 Acestea stabilesc obligativitatea obţinerii anuale a
minimum 10 credite profesionale, dintre care 5 obţinute în urma participări la cursuri formale,
creditate CNAS.
Forme de exercitare a profesiei de asistent social:
Ca angajat:
• Administraţia publică centrală şi locală (ministere, agenţii guvernamentale, instituţii la
nivel teritorial cu atribuţii în asistenţă socială, furnizori de servicii sociale primare şi
specializate)
• Organizaţii neguvernamentale;
• Unităţi de cult;
• Instituţii publice de educaţie;
• Instituţii publice de sănătate;
• Instituţii aparţinând sistemului judiciar;
• Alte categorii de instituţii care dezvoltă compartimente de asistenţă socială specializată.
Ca practician independent:
 Cabinet individual;
 Cabinete asociate;
 Societate civilă profesională de asistenţă socială.
72
http://www.cnasr.ro/imag/files_7/1481914173528a316465e2d.pdf
36
SĂPTĂMÂNILE 9-11. Cunoștințe, abilități practice, deprinderi

și valori ale asistentului social
Concentrarea simultană a asistentului social pe persoană, pe mediul de viaţă al acesteia

şi pe calitatea relaţiei dintre ele este ceea ce determină specificitatea, dar şi complexitatea
cunoştinţelor şi abilităţilor practice ale acestei profesii.
Ca orice profesie, asistenţa socială presupune:
o un corpus de cunoştinţe (o teorie sistematică);
o un set de abilităţi, tehnici, activităţi;
o un cod etic.
Orice asistent social trebuie să îşi însuşească anumite cunoştinţe de natură ştiinţifică
despre oameni şi sisteme sociale, precum şi abilităţi care să permită abordarea complexă a
problematici sociale, în scopul de a furniza servicii social conform standardelor profesionale.
Cunoştinţe
Asistenţa socială se bazează din punct de vedere metodologic pe un trunchi de
cunoştinţe sistematic, derivate din cercetare şi evaluare practică, incluzând şi cunoştinţe cu
specific local. Ea recunoaşte complexitatea interacţiunilor dintre fiinţele umane şi mediul lor,
precum şi capacitatea oamenilor pe de o parte de a fi afectaţi de, iar pe de altă parte de a
exercita multiple influenţe asupra oamenilor.
Cunoştinţele necesare asistentului social se referă la domeniul mental, cognitiv, la
perceperea realităţii şi concepţia despre realitate. Ele cuprind tot ce trebuie să ştim despre
persoane şi sisteme sociale. Aceste cunoştinţe derivă din:
- teorie;
- experienţa proprie a asistentului social;
- studiul sistematic al fenomenelor relevante;
- experienţa directă relatată de alţi asistenţi sociali practicieni.
Asistenţa socială utilizează un corpus de cunoştinţe eclectic, împrumutate în mare
măsură din ştiinţele sociale şi comportamentale. Asistentul social intervine la nivelul
interacţiunilor dintre persoană şi mediul ei de viaţă, ca urmare este necesară cunoaşterea atât a
persoanei, cât şi a mediului său, precum şi a modului în care se stabilesc, evoluează şi pot fi
influenţate relaţiile dintre acestea. Este nevoie aşadar de cunoştinţe de psihologie, psihologie
socială, psihologia dezvoltării, medicină, sociologie, antropologie, dezvoltare comunitară,
economie etc.
La acestea se adaugă cunoştinţe specifice domeniului: teorii, metode şi tehnici de
intervenţie, cunoştinţe dobândite pe baza experienţei proprii a asistentului social.
Categorii de cunoştinţe:
- Cunoştinţe despre dezvoltarea umană (din punct de vedere fizic, cognitiv,
emoţional, spiritual);
- Cunoştinţe despre diversitatea umană (generată de influenţe genetice, culturale,
sociale);
- Cunoştinţe despre sistemele sociale (familii, comunitate, instituţii sociale).
Valori
37
Valorile reprezintă ceea ce este dezirabil, de dorit, de preferat, ceea ce este bine, corect.
Valorile reprezintă „obiceiuri, standarde de comportament şi principii considerate dezirabile de
către o cultură, un grup de oameni sau un individ.”73 Valorile se traduc în norme, reguli de
comportament.
Asistenţa socială s-a dezvoltat pe idealurile umanitare şi democratice, şi valorile sale se
bazează pe respectul pentru egalitatea, valoarea şi demnitatea tuturor oamenilor. Încă de la
începuturile sale, practica asistenţei sociale a fost centrată pe întâmpinarea nevoilor umane şi
dezvoltarea potenţialului uman. Drepturile omului şi justiţia socială servesc ca motivaţie şi
justificare pentru activitatea de asistenţă socială. Valorile asistenţei sociale sunt încorporate în
codurile etice naţionale şi internaţionale ale profesiei.
Pot fi clasificate în două mari categorii:
• valori orientate spre persoană (demnitate, dreptul la opţiune, confidenţialitate);
• valori orientate spre comunitate (respect faţă de tradiţiile şi modelul cultural local,
adaptare la specificul comunităţii, cooperarea cu actorii locali, dreptul la protecţie
socială). (Buzducea, 2009, p. 77)
Consecinţe pentru practică:
 cunoaşterea propriului sistem de valori de către asistentul social;
 cunoaşterea sistemului de valori al clientului;
 evitarea impunerii propriului sistem de valori;
 ghidarea după valorile profesiei (codul etic).
S-a estimat că jumătate din deciziile profesionale necesită mai degrabă judecăţi etice,
decât judecăţi ştiinţifice. Aşadar, este absolut necesară interiorizarea valorilor şi principiilor
etice ale asistenţei sociale astfel ca acestea să devină parte integrantă a conştiinţei individuale şi
rezultantă a vieţii în comunitate.74
Morala = Ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate
şi fixate în principii, norme, reguli, determinate istoric şi social, care reglementează
comportarea şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie,
grup, clasă, naţiune, popor, societate) în funcţie de categoriile bine, rău, dreptate, nedreptate şi
a căror respectare se întemeiază pe conştiinţă şi pe opinia publică.75
Etica = Disciplină având ca obiect studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din
perspectiva principiilor morale, privite fie ca cerinţe individuale, fie ca ansamblu de obligaţii şi
datorii sociale. Etica are două preocupări principale: de a stabili sistemul de valori suprem şi
idealul de viaţă (etica normativă) şi de a cerceta problemele legate de originea şi esenţa
moralei.76
În timp ce morala reprezintă un dat pe care îl trăiesc şi îl aplică toţi membrii societăţii,
etica argumentează ştiinţific necesitatea valorilor morale pe care le ierarhizează adecvat. 77
Deontologia = (gr. deontos, care înseamnă „necesitate” şi logos – studiu) 1. Doctină
privind normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei profesiuni. 2. Teorie a datoriei, a
obligaţiilor morale.78
În primul sens, deontologia este sinonimă cu etica profesională, în cel de-al doilea sens
reprezentând acea parte a eticii care studiază datoriile morale. Deontologia nu este o morală
proprie a unei profesiuni, ci reprezintă morala generală aplicată la o profesie.
Codul etic este un document în care se afirmă valorile şi principiile morale ale
comportamentului profesional şi reprezintă un ghid pentru profesie. Asociaţiile profesionale ale
asistenţilor sociali elaborează, de regulă, acest cod etic, valabil la nivel naţional. Există însă şi
un cod etic internaţional al profesiei, elaborat de către Federaţia Internaţională a Asistenţilor
73
Barker, apud, V. Prelici, Asistenţa socială: idée, demers, profesie, Ed. Mirton, Timişoara, 2001, p. 38
74
Gilles Ferreol – Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 97
75
Dicţionar enciclopedic român, Ed. Enciclopedică, Vol. IV, L-N, Bucureşti, 2000
76
idem, vol. II, D-G, Bucureşti, 1996
77
Terbancea M şi Scripcaru Gh. – Etica medicală, Casa de Editură Edimpex – Speranţa, Bucureşti, 1992, p. 16
78
Dicţionar enciclopedic ..., vol. II, D-G.
38
Sociali, organizaţie neguvernamentală care reuneşte asociaţii profesionale din întreaga lume şi
la care este afiliată şi Federaţia Asistenţilor Sociali din România.
Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali (FIAS), cel mai înalt for asociativ al
acestei profesii, având sediul general la Oslo, în Norvegia, a elaborat la întrunirea de la
Colombo, Sri Lanka, din 6-8 iunie 1994 „Etica profesională a asistenţilor sociali - Principii şi
standarde”. Acest cod etic cuprinde două documente: „Declaraţia internaţională asupra
principiilor etice ale asistenţei sociale” şi „Standardele etice internaţionale pentru asistenţii
sociali”, documente care, aşa cum se arată în introducerea actului amintit, „ilustrează
principiile etice de bază ale profesiei de asistent social, recomandă moduri de procedare în
confruntare cu dilemele de ordin etic în muncă şi se ocupă de relaţia profesiei în general, cât şi
a asistentului individual, cu clienţii, cu colegii, sau cu alte persoane în munca pe teren.” Acest
cod etic propune un minim universal acceptat de cerinţe etice pentru profesia de asistent social.
Valorile „sunt expresia unor principii generale, orientări fundamentale şi, în primul
rând, ale unor preferinţe şi credinţe colective”79, constituind nucleul cultural al unei societăţi.
Atât la nivel individual, cât şi de grup sau societal, valorile influenţează „selecţia modurilor,
mijloacelor şi scopurilor disponibile ale acţiunii.”80 Thomas şi Znaniecki identifică trei
caracteristici specifice ale valorilor: nu pot fi direct observate (sunt incluse în comportamente,
decizii, atitudini), implică consideraţii morale şi sunt concepţii despre ceea ce este dezirabil. 81
Astfel, valorile stau la baza oricăror decizii de natură etică. Uneori aceeaşi valoare poate fi
transpusă în practică în mod diferit.
Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din Statele Unite (NASW) identifică 10 valori
ale profesiei:
1. Importanţa majoră acordată persoanei în societate.
2. Angajarea în schimbarea socială pentru a ieşi în întâmpinarea trebuinţelor
recunoscute social.
3. Responsabilitate privind justiţia socială şi bunăstarea economică, psihologică şi
mentală pentru întreaga societate.
4. Respect şi apreciere pentru diferenţele individuale şi de grup.
5. A dezvolta abilităţile clienţilor de a se ajuta singuri
6. Disponibilitatea de a transmite cunoştinţe şi abilităţi altora.
7. Capacitatea de a menţine separate sentimentele şi trebuinţele personale de relaţiile
profesionale.
8. Respect şi confidenţialitate în relaţie cu clienţii.
9. Perseverenţa în depunerea eforturilor în activitatea cu clienţii în ciuda frustrării.
10. Obligaţia de a se ghida după standarde personale şi profesionale ridicate.
După Morales, A. T. Şi Sheafor, B. W., citaţi de V. Prelici82, asistentul social trebuie să
accepte şi să recunoască un set de zece valori şi anume:
 Demnitatea fiecărei persoane în parte,
 Schimbarea socială ca necesitate conativă,
 Justiţia socială şi bunăstarea economică, psihică şi mentală la nivel societal;
 Respectul şi aprecierea acordate suferinţelor individuale / de grup;
 Participarea beneficiarului la propria sa schimbare;
 Disponibilitatea de a transmite cunoştinţe şi abilităţi;
 Operarea cu un anumit grad emoţional de neutralitate (dar nu cu indiferenţă);
 Confidenţialitate;
 Rezistenţă la frustrare şi
 Orientarea după standarde personale şi profesionale ridicate.
79
Coord. Raymond Boudon – Dicţionar de sociologie, Larousse, p 312
80
Kluckhohn, apud Mălina Voicu, în coord. Luana Pop, Dicţionar de politici sociale, p. 802
81
apud Mălina Voicu, în coord. Luana Pop, Dicţionar de politici sociale, p. 802
82
Viorel Prelici – Asistenţa socială: idee, demers, profeie, Editura Mirton, Timişoara
39
În sinteză, aceste valori sunt orientate fie spre persoană, fie spre comunitate, sunt
centrate pe practica de asistenţă socială sau sunt valori proprii şi ale statutului de asistent social.
Normele sunt reguli care guvernează conduitele individuale şi colective.83 Fie că este
vorba de norme juridice, fie de norme morale sau aparţinând eticii profesionale, respectarea
regulilor (conformitatea) presupune o interiorizare a acestora în procesul de socializare.
Interiorizarea normelor se poate realiza în mod interesat, prin calcul, sau poate rezulta dintr-o
identificare din convingere cu grupul. În timp ce respectarea normelor constituie conformitatea,
încălcarea acestora poartă numele de devianţă.
Standardele reprezintă acele niveluri de profesionalism la care trebuie să îşi exercite
profesia orice membru al comunităţii profesionale respective. Codul etic internaţional identifică
următoarele categorii de standarde:
- standarde generale;
- standarde în relaţie cu clientul;
- standarde în relaţie cu agenţii şi organizaţii;
- standarde în relaţie cu colegii;
- standarde referitoare la profesie.
Norme deontologice prevăzute de legislaţia românească84
Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele sau
comunităţile aflate în nevoie, implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi
soluţionarea problemelor sociale.
Principii şi norme
 Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale, prevăzute în actele normative cu
privire la asistenţa socială şi serviciile sociale.
 Asistenţii sociali asigură egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate la
informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor.
 Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea individului, unicitatea şi valoarea
fiecărei persoane.
 Asistentul social nu trebuie să practice, să tolereze, să faciliteze sau să colaboreze la nici o
formă de discriminare bazată pe rasă, etnie, sex şi orientare sexuală, vârstă, convingeri
politice sau religioase, statut marital, deficienţă fizică sau psihică, situaţie materială şi/sau
orice altă preferinţă, caracteristică, condiţie sau statut.
 Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi identifica şi clarifica
scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni.
 Asistenţii sociali contribuie la consolidarea relaţiilor dintre persoane cu scopul de a
promova, reface, menţine şi/sau îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor, familiilor,
grupurilor, organizaţiilor şi comunităţilor.
 Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate faţă de beneficiari, instituţii şi
societate, în concordanţă cu normele deontologice ale profesiei, adoptate de comunitatea
profesională prin Colegiu.
 Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de competenţă
profesională determinată de calificarea şi experienţa profesională. Asistenţii sociali au
obligaţia de a-şi îmbunătăţi permanent cunoştinţele şi deprinderile profesionale şi de a le
aplica în practică.
 Asistenţii sociali contribuie la îmbunătăţirea şi dezvoltarea bazei de cunoştinţe a profesiei.
Componenta deontologică a profesiei de asistent social are o importanţă covârşitoare.
Ea depinde de evoluţia standardelor etice la nivel global şi în acelaşi timp, asistenţii sociali
formaţi în spiritul principiilor deontologice ale profesiei lor, ajung să influenţeze valorile şi
asteptările oamenilor la nivel global.
83
Coord. Raymond Boudon – Dicţionar ..., p. 190
84
Art. 19 – 25, Legea nr. 466/2004
40
În contextul unei lumi globalizate şi a concurenţei pentru resurse, devine tot mai evident
că, după cum afirmă şi Zigmunt Bauman în eseul său, “Am I my brother’s keeper?”, „viitorul
asistenţei sociale şi, mai general, al statului bunăstării, nu depinde de clasificări, de proceduri
nici nu se reduce la complexitatea şi varietatea nevoilor şi problemelor umane. El depinde, în
schimb, de standardele etice ale societăţii în care cu toţii trăim.
Practici
Asistenţa socială se adresează barierelor, inechităţilor şi nedreptăţilor care există în
societate. Ea răspunde la fel de bine crizelor şi urgenţelor din viaţa personală cotidiană, cât şi
problemelor sociale. Asistenţa socială utilizează o varietate de abilităţi, tehnici şi activităţi care
corespund centrării sale holistice pe persoane şi mediul lor. Intervenţiile asistenţei sociale se
întind de la procesele psihosociale primare, centrate pe persoană, până la implicarea în
politicile sociale, planificare şi dezvoltare. Acestea includ consiliere, asistenţă socială clinică,
muncă cu grupul, asistenţă social-pedagogică şi asistenţă şi terapie de familie, precum şi
eforturi de ajuta oamenii să obţină resurse şi servicii din partea comunităţii. Intervenţia include
aşadar: administrarea agenţiei, organizarea comunităţii şi angajare în acţiune politică şi socială
cu impact asupra politici sociale şi dezvoltării economice. Centrarea holistică a asistenţei
sociale este universală, dar priorităţile practicii de asistenţă socială pot varia de la ţară la ţară,
de al o epocă la alta, depinzând de condiţiile culturale, istorice şi socio-economice.
Aptitudini
Aptitudinea reprezintă capacitatea de a efectua o activitate de o manieră satisfăcătoare
în condiţii determinate.85 După Eduard Claparede, aptitudinea este ceea ce permite diferenţierea
indivizilor, atunci când la o educaţie egală, îi privim din unghiul randamentului.86 Aptitudinile
pot fi dezvoltate prin experienţă şi formare.
Dintre aptitudinile necesare celui implicat în realizare activităţii de asistenţă socială
amintim: empatia, comunicarea, obiectivitatea, sociabilitatea, toleranţa, receptivitatea,
capacitatea de analiză şi sinteza, mobilitatea, creativitatea, capacitatea de a lucra în echipă.
Deprinderi
Dacă aptitudinile sunt trăsături înnăscute, deprinderile se dobândesc prin învăţare şi
exerciţiu. Deprinderea este un comportament dobândit care a atins un anumit grad de
automatism87, ceea ce face posibil ca anumite operaţii să fie realizate efort şi control conştient.
Scrisul, cititul, sunt deprinderi pentru un adult de exemplu, dar nu şi pentru un copil care abia
acum le învaţă.
Deprinderile sunt necesare în realizarea oricărei activităţi. Utilizate frecvent,
deprinderile se perfecţionează.
Implicarea în activitatea de asistenţă socială necesită formarea unor deprinderi precum
deprinderea de a comunica, deprinderea de a asculta, deprinderea de a observa, de a înregistra
informaţiile, de a utiliza cunoştinţele asimilate în domeniu etc.
Abilităţi
85
Conform Aurelia Bădilă şi Constantin Rusu, Handicap şi readaptare. Dicţionar selectiv, Ed. Pro Humanitate,
86
Norbert Sillamy, Dicţionar de psihologie, Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 33
87
Roland Doron şi Francoise Parot, Dicţionar de psihologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 228
41
NASW Dictionary definește abilitatea ca fiind “competența cuiva în utilizarea mâinilor,

cunoștințelor, talentelor, personalității sau resurselor. Abilitățile unui asistent social includ faptul de a fi
competent în comunicare, evaluarea problemelor și capacității clientului de a lucra, potrivirea nevoilor
cu resursel, dezvoltarea de resurse.” (Barker, 1995). Mai pe scurt, se referă la „Producerea unr
comportamente specifice în condiții precise stabilite pentru utilizarea acestora.” (Middleman & Wood,
1990, p. 12). (apud Ann Marie Mumm PhD, LICSW (2006): Teaching Social Work Students Practice
Skills, Journal of Teaching in Social Work, 26:3-4, 71-89, http://dx.doi.org/10.1300/J067v26n03_05)
Site-ul http://jobsearch.about.com/od/skills/fl/social-work-skills.htm enumeră nu mai putin de
88 abilităţi solicitate asistentilor sociali la angajare:
Abilităţile necesare asistentului social pot fi grupate în cinci categorii:88
1. Cognitive (operaţionalizarea conceptelor, folosirea cunoştinţelor în practică, analiza,
evaluarea şi valorificarea datelor);
2. Relaţionale interpersonale (promovarea a unui câmp afectiv pozitiv prin bună comunicare
care să favorizeze munca în echipă pentru o intervenţie de sprijin bine ţintită şi în timp
util);
3. Decizionale (prin consultări prealabile şi implicare responsabilă);
4. Administrative (elaborarea de rapoarte documentate, de referinţă);
5. De folosire cu eficacitate, eficienţă şi profesionalism a resurselor/rezultatelor
(argumentarea nevoii extinderii / diversificării serviciilor de asistenţă socială)
Pornind de la această clasificare, se pot enumera următoarele abilităţi fundamentale ale
asistentului social89:
A. Abilităţi cognitive
Asistenţii sociali trebuie să fie capabili să:
 Analizeze şi evalueze experienţele personale şi pe ale altora;
 Analizeze şi clarifice conceptele şi problemele;
 Aplice cunoştinţele şi înţelegerea în practică;
 Utilizeze rezultatele cercetărilor în practică;
B. Abilităţi de relaţionare interpersonală
 Creeze şi să menţină relaţii de muncă;
 Recunoască şi să fie preocupaţi de sentimente şi de impactul acestora asupra lor
înşişi şi a altor persoane;
 Recunoască şi să ia în considerare deosebirile personale, rasiale, sociale,
culturale;
 Utilizeze autoritatea;
 Recunoască şi să poată controla situaţii în care apare ostilitate, furie;
 Observe, înţeleagă şi interpreteze comportamente şi atitudini;
 Comunice verbal (oral şi în scris), nonverbal;
 Structureze şi realizeze interviuri;
 Negocieze, să creeze reţele şi să lucreze în parteneriat;
 Acţioneze ca avocat al beneficiarilor de asistenţă socială.
C. Abilităţi de luare a deciziilor
 Decidă atunci când este nevoie de o decizie, uneori în numele persoanelor şi
grupurilor cu care lucrează;
 Identifice deciziile care necesită consultarea prealabilă a altor membrii ai
echipei;
 Participe la luarea unor decizii în echipă.
D. Abilităţi administrative
V. Miftode, Teorie şi metodă în asistenţa socială, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 1995, pp. 77-94
88
89
Nicoleta Neamţu şi Carmen Ciornei – „Practica asistenţei sociale. Competenţe specifice”, Ed. Pro Vita, Cluj-
Napoca, 2001, p. 8-10
42

 Înregistreze informaţiile precis şi succint;
 Păstreze confidenţialitatea;
 Pregătească şi să prezinte rapoarte;
 Organizeze, planifice şi monitorizeze munca;
 Obţină informaţii folosind tehnologia disponibilă.
E. Abilităţi de utilizare a resurselor
 Investigheze şi identifice nevoia de servicii;
 Influenţeze dezvoltarea serviciului;
 Folosească mediul fizic al organizaţiei în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii
rezidenţilor ei.
 Utilizeze creativ resursele organizaţiei şi ale reţelelor sociale.
Conform standardelor britanice, asistenții sociali trebuie să:
1. fie capabili să practice în condiții de siguranță și eficiență în domeniul lor de practica
2. fie capabili de a practica în limitele legale și etice ale profesiei lor
3. fie capabili să își mențină capacitatea de a practica
4. fie capabili să putea practica ca un profesionist autonom, exercitarea judecata lor
profesională
5. să fie conștienți de impactul culturii, egalității și diversității în practica
6. fie capabili să practice într-un mod nediscriminatoriu
7. fie capabili să păstreze confidențialitatea
8. fie capabili să comunice eficient
9. fie capabili să lucreze în mod corespunzător cu alții;
10. fie capabili să țină o evidență în mod corespunzător;
11. fie capabili să reflecteze asupra practicilor și să le revizuiască;
12. fie capabili să asigure calitatea practicii lor;
13. fie capabili să înțeleagă conceptele-cheie ale bazei de cunoștințe relevante pentru
profesia lor
14. fie capabili să își fundamenteze practica pe cunoștințe și abilități adecvate;
15. fie capabili să stabilească și să mențină un mediu de practică sigur.
Competenţe practice
Se referă la capacitatea unei persoane sau unui grup de a interpreta un fenomen, de a
soluţiona o problemă, de a lua o decizie sau de a efectua o acţiune. Denumite şi „priceperi”90,
competenţele presupun antrenarea cunoştinţelor şi deprinderilor dobândite, a aptitudinilor, iar
în cazul asistenţei sociale este necesar să acopere următoarele şapte domenii91:
- Evaluarea: evaluarea riscurilor, trebuinţelor, contextelor situaţionale şi
comportamentale, sistemelor de sprijin;
- Planificarea intervenţiei sociale: elaborarea planurilor de acţiune (selectarea
problemelor, stabilirea obiectivelor, găsirea şi evaluarea soluţiilor alternative
posibile, alocarea resurselor, anticiparea şi eliminarea obstacolelor);
- Sprijinul iniţial: acordarea asistenţei sociale iniţiale;
- Implementarea acţiunilor prevăzute în plan;
- Evaluarea obiectivelor şi rezultatelor;
- Asumarea responsabilităţii pentru intervenţie;
90
N. D. Popa, Anicuţa Tudor, A. Stănciulescu, C. Zgă... (coord. Gen.) – Dicţionar enciclopedic, vol. I, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 430
91
Vasile Miftode - Teorie şi metodă în asistenţa socială, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 1995, pp. 77-94
43
- Transferul de cunoştinţe şi abilităţi dobândite într-o anume experienţă în situaţii noi.
Legea cadru a asistenței sociale nr. 292 / 2011 se referă în mod expres la primele două
dintre acestea, arătând că sunt sarcini specifice care pot fi realizate doar de asistenţi sociali:
- Art. 122. – (1) Identificarea şi evaluarea nevoilor sociale individuale, familiale
sau de grup şi elaborarea planurilor de intervenţie pentru prevenirea, combaterea
şi soluţionarea situaţiilor de dificultate se realizează, în condiţiile legilor speciale,
de către asistenţii sociali, în conformitate cu atribuţiile ce le revin potrivit
statutului asistentului social şi regulamentelor interne ale angajatorilor, respectiv
fişei postului.
Formarea iniţială a asistenţilor sociali din România se realizează la nivel universitar,
procesul instructiv-educativ urmărind dobândirea de către absolvenţi a unor competenţe
profesionale şi transversale dinainte stabilite şi precizate pe suplimentul la diploma de licenţă.
Pentru asistentul social aceste competenţe profesionale sunt:
 C1. Identificare, analiză, evaluare şi intervenţii specifice pentru reducerea riscurilor
sociale de la nivel comunitar
 C2. Elaborare, implementare şi evaluare a politicilor şi programelor de asistenţă socială
pentru persoanele şi grupurile vulnerabile
 C3. Dezvoltarea în cadrul administraţiei publice a serviciilor şi activităţilor de prevenţie
precum şi a celor de suport acordate beneficiarilor sistemului de asistenţă socială.
 C4. Consultanţă în accesarea resurselor comunitare pentru persoanele şi grupurile
sociale excluse sau aflate în risc de excludere socială (instituţii, servicii, prestaţii)
 C5 Intervenţie, consiliere şi terapie individuală şi de grup acordată în mediul familial
sau instituţional (spitale, şcoli, penitenciare, centre anti-drog, instituţii specializate de
asistenţă socială)
 C6 Comunicare şi relaţionare cu beneficiarii
Competenţele transversale sunt acelea care pot fi utilizate într-o mare varietate de
contexte situaţionale şi profesionale, nu ţin de o profesie anume:
 CT1 Abordarea în mod realist şi cu argumentare atât teoretică, cât şi practică, a unor
situaţii - problemă cu grad avansat de dificultate în vederea soluţionării eficiente a
acestora
 CT2 Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă multidisciplinară pe diverse
paliere ierahice
 CT3 Autoevaluarea obiectivă a nevoii de formare profesională în scopul inserţiei şi
adaptabilităţii la cerinţele pieţei muncii
Trăsături de personalitate
 Personalitate armonios structurată, puternică, disponibilă pentru remanieri dezirabile din
punct de vedere social pe baza bunei cunoaşteri de sine şi a motivaţiilor de ordin superior,
evitând riscurile perfecţionismului, rutinei şi al subestimării diversităţii umane;
 Înclinare specială (vocaţie) pentru dobândirea binelui social de către cei care sunt în nevoie,
pentru îmbunătăţirea funcţionării sociale;
 Predominanţa laturii creative fundamentate pe înţelegerea şi explicarea complexităţii
contextelor sociale şi a persoanei umane.
44
SĂPTĂMÂNA 12. Rolurile asistentului social
Noţiunea de rol este corelativă noţiunii de status. În timp ce statusul desemnează

poziţia unei persoane într-un grup social, prin rol se înţelege conduita aşteptată de la o persoană
al cărei statut îl cunoaştem.92 Statusul cuprinde un ansamblu de drepturi şi obligaţii, iar rolul
este exercitarea acestora. De obicei sunt numite prin aceleaşi cuvinte; statusul de mamă – rolul
de mamă, statusul indică poziţia mamei faţă de copii în familie, îndatoririle şi privilegiile pe
care le are în această calitate, în timp ce rolul reprezintă manifestarea concretă a acestor
îndatoriri şi privilegii: îngrijirea, educarea copiilor etc.
Fiecare persoană poate avea mai multe statusuri sau poziţii (profesionale, familiale,
politice, cetăţeneşti), care se asociază între ele şi compun statusul global.93 De asemenea,
fiecare status poate fi realizat printr-unul sau mai multe roluri.
Rolurile asistentului social se referă la comportamentele la care se aşteaptă persoana
asistată, agenţia în cadrul căreia lucrează asistentul social din partea acestuia.
Charles Zastrow identifică următoarele roluri ale asistentului social:94
1. Rolul de facilitator de posibilităţi
Ajută persoanele şi grupurile să-şi articuleze trebuinţele, să-şi clarifice problemele, să
exploreze strategiile, să-şi dezvolte capacităţile. Acest rol este întâlnit în special în consilierea
individuală, de familie şi de grup, în dezvoltarea comunitară precum şi în îndeplinirea
obiectivului de a ajuta persoanele să se ajute ele însele. Încurajarea verbalizării şi descoperirii
unor sentimente, oferirea de încurajări, angajarea unor discuţii logice sunt modalităţi de
realizare a acestui rol.
2. Rolul de agent sau broker social
Acţionează ca verigă de legătură între persoanele care necesită ajutor şi resursele
comunităţii, respectiv între aceste persoane şi instituţiile care le pot oferi diferite servicii şi
prestaţii sociale. Exercitând acest rol, asistentul social ajută persoanele să-şi definească
resursele şi obiectivele, le informează şi le ajută să aleagă cea mai potrivită acţiune sau
serviciu.
În exercitarea acestui rol este nevoie de o bună cunoaştere a instituţiilor şi serviciilor
existente în sistemul de asistenţă socială, precum şi a altor resurse de care dispune comunitatea
şi pot fi utilizate în interesul celor vulnerabili.
3. Rolul de apărător sau avocat
Este apărătorul, purtătorul de cuvânt al clientului său, al grupului de cetăţeni. Asistentul
social încearcă să obţină pentru clientul său beneficii la care acesta are dreptul conform legii.
Acest rol este necesar atunci când există instituţii dezinteresate sau ostile celor care au nevoie
de ajutorul acestora. În acest rol asistentul colectează informaţii, corectează cererile şi
trebuinţele clientului, stimulează decizia instituţiilor care nu prevăd sau oferă inadecvat
serviciile necesare.
4. Cel care împuterniceşte
Împuternicirea (empowerment) este procesul de ajutare a persoanelor, familiilor,
grupurilor, organizaţiilor, comunităţilor pentru a-şi spori puterea personală, interpersonală,
politică şi influenţa. Ajută persoanele asistate să dezvolte capacităţi precum: înţelegerea
92
Dicţionar de psihologie Larouse, pp. 299 şi 272
93
Ioan Mihăilescu, Sociologie Generală, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000, p. 125
94
apud Viorel Prelici, Asistenţa socială: idee, demers, profesie, Ed. Mirton, Timişoara, 2001, pp. 18-21
45
ambianţei, luarea de decizii, luarea unor alegeri, capacitatea de a-şi asuma responsabilitatea
pentru alegerile lor, de a influenţa situaţiile lor de viaţă. Se urmăreşte o distribuţie mai
echitabilă a resurselor şi puterii între diferitele grupuri ale societăţii.
5. Rolul de activist
Urmăreşte schimbări de bază în instituţie, ca rezultat al preocupărilor asistentului social
pentru justiţie socială, inegalităţi şi privare.
6. Rolul mediator
Medierea implică efortul de a ajuta la rezolvarea unor dispute care pot exista la un
moment dat între persoana asistată şi alte persoane sau organizaţii.
Asistentul social rămâne neutru, ajutând părţile implicate să-şi clarifice poziţiile,
interesele, să-şi identifice interesele comune, să recunoască legitimitatea intereselor celeilalte
părţi, să-şi concentreze atenţia asupra unor aspecte şi situaţii concrete, să evite acuzele
reciproce căutând rezolvarea divergenţelor şi îndeplinirea obiectivelor comune.
7. Rolul de negociator
Spre deosebire de mediator, căruia i se cere să păstreze o poziţie neutră, echidistantă,
faţă de părţile implicate în conflict, negociatorul este aliat cu una dintre acestea. El trebuie să
aducă împreună pe cei aflaţi în conflict şi să negocieze pentru realizarea unei înţelegeri
acceptabile.
8. Rolul de educator
Realizarea acestui rol înseamnă oferirea de informaţii utile, de modele de
comportament adecvat pentru diferite situaţii. Asistentul social trebuie să fie atât bine informat,
cât şi capabil de a transmite accesibil şi eficient informaţiile.
Este necesar a face distincţia între sfat şi informaţie. A oferi o informaţie înseamnă a
pune la dispoziţia persoanelor asistate datele necesare pentru a lua o decizie, a face o alegere.
Ele sunt libere să utilizeze sau nu aceste informaţii. Oferirea de sfaturi pune asistentul social în
poziţia celui care ştie cel mai bine ce este de făcut. Pentru a evita această situaţie se
recomandă:95
 Asistentul social trebuie să recunoască faptul că informaţiile pe care el le
oferă reprezintă doar o mică parte din experienţa socială disponibilă.
 Informaţiile trebuie să fie legate de problemele care determină intervenţia
comună.
 Opiniile trebuie clar etichetate ca opinii şi nu prezentate ca fapte.
9. Rolul de iniţiator
Atrage atenţia asupra unor probleme şi iniţiază o serie de acţiuni pentru rezolvarea
acestora.
10. Rolul de coordonator
Coordonatorul este cel care ordonează toate componentele unei intervenţii, astfel încât
aceasta să îşi atingă scopul şi să se evite paralelismele între servicii, precum şi eventualele
conflicte. Adesea, asistentul social este atât coordonatorul unei intervenţii (manager de caz), cât
şi al echipei care realizează această intervenţie. Sunt necesare astfel abilităţi manageriale şi de
lucru în echipă.
11. Rolul de cercetător
Acest rol derivă din datoria asistentului social de a se perfecţiona continuu din punct de
vedere profesional şi de a contribui la progresul domeniului său de activitate, consultând
permanent literatura de specialitate, evaluând rezultatele activităţii sale, ale diferitelor
programe, identificând trebuinţele comunitare.
95
Schwartz, apud Mircea Alexiu, Curs de metode şi tehnici, Universitatea de Vest, Timişoara, p. 14
46
12. Rolul de facilitator de grup

Uneori asistentul social joacă rolul unui lider de grup, fiind vorba de grupuri
terapeutice, de consiliere, educative, de suport, de autoajutorare, de iniţiativă în rezolvarea unor
probleme comunitare.
13. Rolul de orator
Persoanele şi grupurile aflate în dificultate, precum şi cele care implicate în rezolvarea
unor situaţie de dificultate trebuie să fie informate asupra activităţilor necesare, asupra etapelor
pe care le implică intervenţia, să fie motivate să se implice. Din această cauză asistentului
social îi sunt necesare abilităţi de comunicare.
Asistentul social trebuie să îşi formeze abilităţile necesare realizării fiecăruia dintre
rolurile amintite, astfel încât să le poată îndeplini cu succes, având libertatea de a-l alege pe cel
mai adecvat situaţiei de dificultate cu care se confruntă persoana asistată. De asemenea este
posibil să fie solicitate mai multe roluri pentru rezolvarea unei singure probleme.
47
SĂPTĂMÂNA 13. Relația asistențială
“Asistenţa socială este arta în care cunoaşterea ştiinţei relaţiilor umane şi a

deprinderilor de relaţionare este folosită pentru a mobiliza capacităţi latente existente
în orice individ, astfel încât acesta să fie mai bine adaptat la stresul vieţii de zi cu zi.”
(Biesteck, 1949)
Beneficiarul activităţii profesionale a asistentului social poate fi o persoană, o familie,

un grup, o comunitate sau chiar societatea în ansamblu. El a fost numit în anii din urmă,
probabil datorită influenţei ştiinţelor economice şi marketizării serviciilor sociale, client, iar
relația cu acesta este de o importanță crucială.
O componentă cheie a asistenței sociale este capacitatea de a răspunde la nevoile
emoționale ale oamnilor, pentru a impulsiona dezvolarea lor emoțională și a-i ajuta în
dificultățile pe care le au în formarea și menținerea relațiilor interpersonale. (Sudbery, 2002) În
acest proces, principala resursă este asistentul social însuși.O bună relație este o condiție
necesară, nu însă și suficientă pentru a fi efectiv de ajutor. (Sheldon, apud Trevitich) Acest
lucru depinde atît de calitatea relației, cât și de cunoștințele, abilitățile, valorile și calitățile
asistentului social.
Relaţia asistent social – client a fost numită „sufletul”, „inima” asistenţei sociale, fără
de care evaluarea şi intervenţia nu ar fi posibile. Este un tip special de relaţie interpersonală.
- Relația reprezintă interactiunea emotionala dintre doua persoane - o legatura emotionala.
- ''Relatiile nu se termina niciodata, ele doar se schimba.''
- Relația este o interacțiune dinamică a atitudinilor și emoțiilor dintre asistent social și client,
cu scopul de a ajuta clientul să atingă cea mai bună ajustare a sinelui și a mediului său.
(Biersek)
- Relația este un proces bidirecțional în care ambele părți se afectează reciproc.(Salzberger-
Wittenberg)
Cum am putea descrie relatiile noastre?

 ocazionale
 apropiate
 incomfortabile
 bune
 rele
 distante
Toate sunt bazate pe sentimentele noastre si pe investirea emotionala in alta persoana.
De ce este o relatie ''buna'' importanta pentru tine in asistenta sociala?

 Ofera ''un mediu sigur'' pentru client pentru exprimarea sentimentelor, problemelor etc.
 asigura o atmosfera de incredere si respect = mediu pentru schimbare
 stabileste un mediu care este sigur si care nu judeca
Empatia, caldura și autenticitatea sunt elementele cheie pentru crearea unei relații
pozitive cu clienul.
Personalitatea:
Clientii au indicat urmatoarele caracteristici ale personalitatii unui asistent social ca
fiind cele mai importante:
48
 intelegator
 simpatic (empatic)
 placut
 abilitatea de a face pe cineva sa se simta in largul lui
Alte caracteristici importante sunt:
 caldura
 acceptarea
 interesul fata de clienti
Componentele unei relatii pozitive

Tipul de relatie pe care il avem cu cineva se bazeaza pe propriile noastre sentimente si
investitia noastra emotionala in cealalta persoana.
''O relatie pozitiva nu e la fel de buna pe cat este de rea o relatie negativa.''
Calitatile unei relatii pozitive?

Sensibila, politicoasa, grijulie, prietenoasa, respectuoasa, onesta...
Calitatile unei relatii negative?

Impersonala, nechibzuita, neprietenoasa, condescenta, critica, care respinge...
Relatiile pozitive client-asistent sunt caracterizate prin:

1. Oferirea dreptului de auto-determinare clientului
 lucrul cu clientul
 afisarea increderii in client
 credinta in client
2. Interesul autentic in client
 ascultarea
 reflectarea asupra sentimentelor
 caldura
 respectul
 increderea
3. Raspunderea clientului ca unui individ unic
 nu incadrati in stereotipuri
4.Acceptarea:
 atitudinea necritica
 compasiunea
 blandetea
5. Empatia
Asistentul social simte impreuna cu clientul ''constientizarea sentimentelor unul
fata de altul''
6. Autenticitatea:
 fii sincer
 fii om
 fii onest
7. Confidentialitatea:
Codul moral al asistentei sociale: ''Respecta intimitatea clientilor si pastreaza
confidentiale informatiile obtinute pe parcursul acordării sprijinului”.
De ce sa ai o relatie pozitiva/buna cu clientii tai?

49
 va facilita mai bine scopul interviului

 va facilita intervievarea buna
 nu e despre ''a fi placut''
 ca asistent social vei lucra cu probleme sociale serioase si oameni care au probleme
mentale serioase, care au abuzat copiii, familia, violatori, criminali etc. Acesti oameni
pot fi vazuti ca manipulativi, cu cerinte multe, ostili, care opun rezistenta sau foarte
dependenti.
 Din moment ce nu e posibil sa placi pe toata lumea cu adevarat sunt mai degraba
comportamentele noastre si nu atitudinile noastrea sau sentimentele cele care devin
cruciale. NU vom scuza comportamentele nesanatoase si abuzive, dar trebuie sa
acceptam persoana si dreptul acesteia de a primi serviciile.
 Scopul tau ca asistent social de profesie este de a raspunde la drepturile umane de baza
prin angajarea autenticitatea si compasiunea in eforturile tale de a-i intelege pe
ceilalti...trebuie sa te straduiesti sa nu fii fals
Ce face un bun asistent social?

1. Calitatea relatiei dintre un asistent si clientul lui este unul din cei mai buni prevestitori
ale rezultatelor. Abilitatea de a stabilii o relatie buna cu un client este cea mai buna
arma pe care o detine un asistent.
2. Orientarile terapeutice particulare si tehnicile specifice sunt prezicatori mult mai slabi ai
rezultatelor. Aceste tehnici vor avea un impact mic cat timp caramizile fundamentale nu
sunt la locul lor.
3. Relatiile pot avea un impact asupra rezultatelor chiar si atunci cand clienti sunt obligati
sa lucreze cu serviciile. Relatiile bune cu parintii aflati in contextul unei slujbe de
protectie a copilului poate avea un impact pozitiv in ingrijirea emotionala si fizica pe
care o ofera copilului.
4. Desi este un element de noroc in '''chimia'' dintre un asistent si client, sunt un numar de
factori care ajuta la obtinerea unor relatii pozitive:
 Empatia: clientii pretuiesc asistentii care sunt capabili de a demonstra caldura si
interest autentic. Ei apreciaza eforturile pentru a intelege situatiile lor, de multe
ori complexe.
 Egalitatea: Un sentiment de egalitatea in relatie este critic si cei care vorbesc de
bine despre un asistent social in compara de multe ori cu un prieten. Clientii nu
vor un profesionist distant care ''stie mai bine''. Utilizarea limbajului si a stilului
informal de a conversa par a fi factori importanti.
 Comuicarea libera: Clientii pretuiest asistentii care sunt deschisi si onesti si clari
cu privire la rolul lor. Aceasta este important mai ales in protectia copilului cand
asistentul social are rolul dublu de ajutor si investigator.
 Contactul regulat: comunicarea in mod regulat este extrem de importanta in
dezvoltarea unei relatii bune. Clientii apreciaza apelurile telefonice care sunt
facute pentru a verifica cum merg lucrurile si intalnirile planificare cu cineva
care are timp pentru a asculta si a da sfaturi. Vizitele acasa sunt apreciate ca o
incercare de a-i atinge atat geografic cat si emotional.
 Flexibilitatea: Clientii pretuiesc asistentii care sunt capabili de a fi flexibili cand
este nevoie. In momente de stres, ei apreciaza capacitatea de a vedea un asistent
fara o programare.
 Definitia problemei data de client: Unii din cei mai eficienti asistenti sunt
capabili de a lucra cu definitia problemei data de client, si nu cu propria
definitie.
 Concentrarea pe punctele forte: Intr-o relatie pozitiva, asistenti sunt capabili de a
vedea si a imbunatatii punctele forte ale clientului. Oricum, este important ca ei
50
sa faca asta fara a minimiza natura problemei - in special in cazurile de abuz.

Asistentii trebuie de asemenea sa fie un model de comportament corespunzator
astfel incat sa fie perceputi de clienti ca fiind corecti, deschisi, pe care te poti
baza etc.
 Asistenta financiara: Asistenta financiara apare de asemenea in construirea unei
relatii pozitive. Sursa concreta de suport poate ajuta construirea increderii in
sistem si in asistent.
 Fiind perceput ca un individ: Este important ca clientii sa poata vedea asistentul
social ca pe o persoana - putin distantati de organizatie. Ei ii pretuiesc pe cei
care lucreaza pentru a-si imbunatiatii propriile situatii unice mai degraba decat
actionand limitati de reguli. Cei cu experiente negative descriu ingrijirea sociala
ca inflexibila si fara inima. In multe cazuri, asistentii lor sociali au contribuit la
aceasta perceptie - prin atribuirea inabilitatii lor pentru a ajuta resursele
insuficiente sau administrarea rigida.
5. Dezvoltarea unei relatii pozitive cu clientii include investirea unui timp considerabil -
in special cu clientii stresati. Numarul de cazuri trebuie sa fie in asa fel incat construirea
relatiilor poate fi prioritizata.
6. Functia de supraveghere din ingrijirea sociala trebuie sa reflecte asupra faptului ca
asistenta sociala este mai mult decat rezolvarea sarcinilor. Asistentii sociali trebuie sa sustina
cu aspectele bazate pe relatie ale rolului lor si impactul pe care aceasta le poate avea asupra
bunastarii emotionale proprii.
Unul dintre primele și cele mai influente texte în acest domeniu – The Casework
Relationship de Felix Biestek, descrie „Atitudinile, cunoștințele și abilitățile adecvate” cerute
unui asistent social în termenii a cșapte principii: individualizare, exprimarea intenționată a
emoțiilor, mediul emoțional controlat, acceptare, atitudine de non-judecare, autodeterminarea și
confidențialitatea. (Trevitich, )
Relațiile sunt fundamentale pentru dezvoltarea umană de-a lungul ciclului vieții.
Dezvoltarea socială, emoțională, cognitivă are loc doar prin interacțiunea din cadrul relațiilor.
Experierea abuzului sau neglijării poate avea consecințe asupra capacității de relaționare a
copiilor, tinerilor și chiar adulților de mai tîrziu.
Accesul la relații consistente, de încredere, calde, poate constitui un "punct de cotitură"
pentru dezvoltarea copilului și adolescentului. Acestea includ relațiile cu diferite figuri de
atașament, frați, colegi și alți adulți, precum și cu profesioniști care pot oferi o relație prin care
tinerii pot consolida propria lor capacitate de a construi relații cu ceilalți. (Mitchel, 2012)
Principiul etic din medicină: în primul rând să nu faci rău, este valabil şi în asistenţă
socială, iar a face rău este posibil mai ales datorită faptului că, fie că o recunoaşte sau nu,
asistentul social este într-o poziţie de putere faţă de clienţii săi. Pentru a evita posibilele efecte
negative ale acestei situaţii este bine a se:
 Recunoaşte că această putere există.
 Înţelege elementele acestei puteri.
 Accepta că aceste elemente creează un dezechilibru în relaţia profesionist-client.
 Utiliza puterea adecvat cu relaţia profesionist / client.
51
Importanța relației de ajutor

Calitatea relației de ajutor, dintr-o perspectivă psihosocială, poate fi văzută ca importantă în
relație cu 8 arii ale practicii aasistenței sociale:
1. Evaluarea inițială;
2. Ca fundament pe care se construiește munca viitoare;
3. Ca ajutor pentru oamenii care experiază dificultăți legate de sine, alții și
mediul lor social mai larg;
4. ca ajutor, sprijin și grijă pentru cei vulnerabili, care au nevoie de un
anumit tip de serviciu pentru bunăstarea lor;
5. ca advocacy și mediere pentru cei care experiază discriminare,
dificultăți de acces la servicii și resurse;
6. ca abordare care să conțină anxietatea în momentele de tranziție sau
criză;
52
7. ca fundament pentru consolidarea capacităților;

8. ca practică prin care se poate aduce mărturie despre relele sociale și
impactul lor asupra utiliatorilor serviciilor sociale.
Dificultățile relaționale
Reid (Apud Trevitich) vorbește despre 8 categorii de „dorințe nesatisfăcute” care pot genera
dificultăți relaționale: conflicte interpersonale, insatisfacție în relațiile sociale, probleme cu organizațiile
formale, dificultăți de rol, probleme de tranziție socială, suferință emoțională reactivă, resurse
inadecvate și rol psihologic și probleme comportamentale neidentificate.
A înțelege și a fi înțeles constituie puterea tuturor relațiilor interumane, care au o
importanță deosebită la vreme de stres sau dificultate. Relațiile reușite sunt cruciale pentru
intimitate, sprijin emoțional, îngrijire și înțelegere, și în același timp protectoare împotriva
stresului și adversității. (Mitchel, 2012)
Asistenții sociali nu ar trebui să subestimeze niciodată valoarea lui „a fi acolo”,
interesați și receptivi, în contact direct cu clienții lor. (Mitchel, 2012)
1. Mitchel, Fiona, (2012) Using the social work relationship to promote recover y for
adolescents who have experienced abuse and neglect, WithScotland
2. Ribner, David S. and Knei-Paz, Cigal (2002) Client’s View of a Successful Helping
Relationship”, Social Work, oct. 2002, 47(4)
3. Sudbery, John (2002) „Key features of therapeutic social work: the use of relationship”,
Journal of Social Work Practice, 2002 16(2)
4. Trevithick, Pamela (2003) „Effective relationship-based practice: a theoretical exploration”,
Journal of Social Work Practice, vol. 17, no. 2, 2003
53
SĂPTĂMÂNA 14. Profesii asistenţiale
Sunt considerate „asistenţiale” profesiile care concură, alături de asistentul social, în

funcţie de competenţele dobândite, la obţinerea unor performanţe specifice prevăzute în
planurile de asistenţă socială centrate pe beneficiar.
Vor fi descrise în acest context profesiile: asistent maternal profesionist, asistent
personal, educator – lucrător social, lucrător social stradal, asistent (nursă) comunitar cu
competenţe medico-sociale, mediator sanitar comunitar, îngrijitor la domiciliu, asistent
familial.
Asistent maternal profesionist
Cadrul legal
 Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condiţiile de obţinere a atestatului,
procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist
 Ordin ANPCA nr. 137 din 23 septembrie 2003 privind aprobarea Programei
analitice a cursurilor de formare profesională pentru asistenţii maternali
profesionişti
Definire
Asistentul maternal profesionist este „persoana fizică, atestată în condiţiile legii, care
asigură prin activitatea pe care o desfăşoară la domiciliul său creşterea, îngrijirea şi educarea,
necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primeşte în plasament.”96
Asistentul maternal profesionist:
- este o persoană cu o pregătire specială pentru a desfăşura această activitate;
- este atestat în acest scop;
- este remunerat pentru activitatea respectivă;
- este angajat al Serviciului Public Specializat în Protecţia Copilului;
- poate primi în îngrijire unul sau mai mulţi copii, la decizia Comisiei de Protecţie a
Copilului;
- îngrijeşte copilul pe o perioadă de timp limitată.
Criterii de selecţie a solicitantului
 Capacitate deplină de exerciţiu
 Condiţii de locuit adecvate: drept de folosinţă asupra locuinţei (demonstrat cu acte),
locuinţă salubră, cameră separată pentru copii, acoperirea necesităţilor de preparare
a hranei, igienă, educaţie şi odihnă ale utilizatorilor săi, inclusiv pe cele ale copiilor,
ambient sigur pentru starea sănătăţii copilului.
 Stare de sănătate fizică şi psihică bună: dovedită cu certificat medical, atât pentru
asistentul maternal, cât şi pentru persoanele care locuiesc cu acesta.
 Studii: minim şcoala generală obligatorie de 8 ani absolvită.
 Familie stabilă
 Relaţii sociale bune şi comportament general apreciat de membrii comunităţii
96
HG nr. 679/2003, art. 1.
54
 Aptitudini parentale esenţiale, precum: altruism, comunicabilitate, dăruire,

disponibilitate afectivă, educaţională şi de joc, flexibilitate, înţelegere a nevoilor
copilului (pe etape de vârstă), răbdare, sociabilitate, spontaneitate;
 Acceptarea şi înţelegerea necesităţii colaborării cu familie biologică sau adoptivă a
copilului
 Acceptarea şi înţelegerea necesităţii colaborării cu DGASPDC / OPA
 Atitudine non-discriminatorie faţă de persoanele cu nevoi speciale şi faţă de
minorităţile etnice.
 Capacitate de a lucra în condiţii de stres sau condiţii speciale (ex. Plasament de
urgenţă)
 Înţelegerea caracterului temporar al plasamentului / încredinţării
 Experienţa anterioară în îngrijirea copiilor, bătrânilor, bolnavilor sau a unor
persoane cu handicap constituie un avantaj.
 Atitudinea celorlalţi membrii ai familiei care locuiesc împreună cu solicitantul faţă
de intrarea copilului în familie
Incompatibilităţi
 Persoana care a suferit o condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru
săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni;
 Părintele decăzut din drepturile părinteşti sau al cărui copil a fost declarat abandonat prin
hotărâre judecătorească rămasă definitivă;
 Persoana care suferă de boli cronice transmisibile.
 Persoana dependentă de alcool, droguri sau cu alte comportamente deviante în antecedente.
Etapele procesului de selecţie şi formare profesională
1. Informarea solicitantului
2. Completarea cererii de evaluare
3. Evaluarea solicitantului
4. Participarea solicitantului la procesul de formare iniţială
1. Informarea individuală sau în grup asupra:

 Criteriilor de selecţie;
 Particularităţilor profesiei de asistent maternal profesionist;
 Procesului de formare profesională;
 Procedurilor legale de obţinere a atestatului de asistent maternal profesionist;
 Cadrului juridic de exercitare a profesiei;
 Incompatibilităţilor privind formarea profesională sau continuarea profesiei deja
dobândite;
 Categoriilor de beneficiari;
 Principiilor şi procedurilor de lucru;
 Drepturilor şi obligaţiilor asistentului maternal profesionist;
 Aspectelor financiare.
2. Cererea de evaluare
 Este adresată Comisiei de Protecţie a Copilului de la domiciliul său, de către persoana care
doreşte să devină asistent maternal profesionist.
 Cuprinde:
o Un curriculum vitae;
o Motivele pentru care doreşte să devină asistent maternal profesionist.
o Date despre starea materială a solicitantului (locuinţă, venituri, gospodărie);
o Informaţii referitoare la copiii pe care îi pot ocroti (vârstă, sex, nevoi speciale,
55
religie, etnie, altele); cererea va menţiona in mod obligatoriu numărul de copii

pentru care solicitantul considera ca poate asigura simultan condiţii optime de
îngrijire, grupa de vârstă şi sexul acestora, disponibilitatea de a îngriji copii cu
handicap/dizabilităţi, infectaţi HIV sau bolnavi SIDA.
o Date despre persoanele care pot da referinţe (nume, adresă, telefon de la cel puţin
două persoane).
 La cerere se anexează97 următoarele acte:
o copii legalizate de pe actele de stare civilă şi de pe actele de studii ale solicitantului;
o scurtă prezentare a persoanelor cu care locuieşte solicitantul (numele, prenumele,
data de naştere a acestora, gradul lor de rudenie cu solicitantul);
o certificate medicale eliberate de policlinica de care aparţin care să prezinte o
evaluare completă a stării lor de sănătate;
o certificate de cazier judiciar ale solicitantului şi ale persoanelor cu care acesta
locuieşte.
o un document care să ateste dreptul de folosinţă asupra locuinţei (copie legalizată
după titlul de proprietate sau contractul de închiriere, declaraţie autentificată a
titularului dreptului de proprietate sau al contractului de închiriere prin care acesta
recunoaşte solicitantului un drept de folosinţă asupra locuinţei, cunoscând specificul
activităţii pe care solicitantul urmează să o desfăşoare ca asistent maternal
profesionist, sau, după caz, copie legalizată de pe contractul de subînchiriere,
încheiat in conditiile legii);
o declaraţie pe propria raspundere cu privire la faptul ca nu se afla în una dintre
situaţiile de incompatibilitate prevăzute de lege.
 Se soluţionează în termen de 15 zile de la data înregistrării.
3. Evaluarea solicitantului
Evaluarea cuprinde elemente sociale, psihologice şi medicale şi constă în:
a) Interviuri luate solicitantului şi persoanelor cu care locuieşte de către un asistent social şi un
psiholog;
b) Vizite la domiciliul solicitantului pentru o informare complexă asupra condiţiilor oferite
(minimum şase vizite);
c) Recomandări ale vecinilor, cunoştinţelor, rudelor solicitantului, ale reprezentanţilor
autorităţilor publice locale de la domiciliul acestuia cu privire la comportamentul social al
solicitantului.
În urma evaluării se redactează raportul de anchetă psiho-socială asupra capacităţii
solicitantului de a deveni asistent maternal profesionist, care va mentiona cunoştinţele
dobândite de acesta în urma cursurilor de formare profesională, precum şi propunerea motivată
a celui care a efectuat evaluarea, referitoare la eliberarea sau, după caz, neacordarea atestatului
de asistent maternal profesionist.
Comisia pentru protectia copilului poate cere si audierea altor persoane, precum si orice
informatii suplimentare pe care le considera necesare.
4. Procesul de formare iniţială

Persoana selectată pentru a fi de asistent maternal profesionist va fi angajată pe o
perioadă de probă de trei luni, perioadă în care este obligată să urmeze cursurile de formare
profesională.
Aceste cursuri sunt gratuite, cheltuielile pentru organizarea cursurilor fiind suportate de
către serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau de organismul privat autorizat, şi
cuprind 3 module minimum obligatorii pentru atestare sau 9 sesiuni (o sesiune = 2 maximum 3
ore) şi 4 module specializate, opţionale, în funcţie de specializarea asistentului maternal
97
HG nr. 217/1998, art. 3, alin (3)
56
profesionist. Modulele obligatorii includ noţiuni privind:

a) cadrul juridic şi administrativ al protecţiei drepturilor copilului;
b) dezvoltarea copilului, respectiv îngrijirea copilului sănătos şi bolnav, psihologia
copilului, puericultură, pedagogie socială;
c) problematica specifică a copilului aflat în dificultate;
d) drepturile şi obligaţiile asistentului maternal profesionist.98
Atestarea asistentului maternal profesionist
Atestatul de asistent maternal profesionist:
- se eliberează de Comisia pentru Protecţia Copilului pentru o perioadă de 3 ani.
- mentionează datele de identitate ale titularului, durata de valabilitate a atestatului,
numarul maxim de copii care pot fi primiti simultan in plasament sau in incredintare,
grupa de varsta si sexul acestora, precum si capacitatea titularului de a ingriji copii cu
handicap/dizabilitati, infectati HIV sau bolnavi SIDA.
- poate fi reînnoit, suspendat sau retras de Comisia pentru Protecţia Copilului, la
propunerea DGASPDC sau OPA care supravegheaza activitatea asistentului maternal
profesionist.
Plasamentul unui număr de copii mai mare decât cel prevăzut în atestat este interzisă, cu
excepţia cazului în care copiii daţi în plasament sunt fraţi.
Desfăşurarea activităţii
În acest scop se încheie cu angajatorul:
 un contract individual de muncă.
 convenţie de plasament pentru fiecare copil, care constituie anexa la contractul
individual de munca încheiat cu angajatorul. Conventia se încheie cu acordul scris
al soţului sau, după caz, al soţiei asistentului maternal profesionist şi se notifică
comisiei pentru protectia copilului care a hotarât plasamentul copilului. Conventia
cuprinde urmatoarele elemente:
o informaţii referitoare la copil: identitatea, originea etnică şi religioasă,
situaţia sa personală, familială, socială şi medicală, nevoile sale speciale;
o motivele hotărârii de plasament;
o planul de aplicare şi obiectivele plasamentului;
o modalităţile de menţinere a contactului între copil şi părinţii săi biologici şi
modul de pregătire a reintegrării copilului în familia sa naturală, în cazul
plasamentului;
o modul de pregătire a integrării copilului într-o familie adoptivă;
o modalităţile de supraveghere a activităţii asistentului maternal profesionist şi
de evaluare periodică a evoluţiei copilului primit în plasament sau
încredinţat;
o drepturile şi obligaţiile specifice ale parţilor.
Pe întreaga durată prevăzută se asigură monitorizarea activităţii asistentului maternal
profesionist de către DGASPDC sau OPA. La sfârşitul perioadei, acestea îşi fundamentează
propunerea de reînnoire, suspendare sau retragere a atestatului, adresată Comisia de Protecţie a
Copilului.
Funcţiile asistentului maternal profesionist
A. Funcţii legate de relaţia cu copilul primit în îngrijire:
1. Îngrijire
2. Educare şi socializare
3. Comunicare
98
Vezi Anexa Programa analitică a cursurilor de formare profesională pentru asistenţii maternali profesionişti.
57
B. Funcţii legate de relaţia cu familia naturală a copilului sau cu familia care urmează să-l
adopte
1. Comunicare
C. Funcţii legate de calitatea sa de profesionist – angajat al DGASPDC
1. Comunicare
2. Formare şi informare
Obligaţiile asistentului maternal profesionist
1. Obligaţii privind copiii primiţi în plasament:
a) să asigure creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor, în vederea asigurării unei dezvoltări
armonioase fizice, psihice, intelectuale şi afective a acestora;
b) să asigure integrarea copiilor în familia sa, aplicându-le un tratament egal cu al celorlalţi
membri ai familiei;
c) să asigure integrarea copiilor în viaţa socială;
d) să contribuie la pregătirea reintegrării copiilor în familia lor naturală sau la integrarea
acestora în familia adoptivă, după caz;
e) să permită specialiştilor serviciului public specializat pentru protecţia copilului sau
organismului privat autorizat supravegherea activităţii sale profesionale şi evaluarea
evoluţiei copiilor;
f) să asigure continuitatea activităţii desfăşurate şi în perioada efectuării concediului legal
de odihnă, cu excepţia cazului în care separarea de copiii plasaţi pentru aceasta perioada
este autorizată de către angajator;
g) să păstreze confidenţialitatea informaţiilor pe care le primeşte cu privire la copii.
2. Obligaţii faţă de DGASPC:

- Să informeze de îndată DGASPC sau organismul privat autorizat care le supraveghează
activitatea cu privire la orice schimbare survenită în situaţia lor personală, familială sau
socială care ar putea să influenţeze activitatea lor profesionala.
- Asistentul maternal profesionist şi persoanele cu care acesta locuieşte au obligaţia să
prezinte anual comisiei pentru protecţia copilului un certificat medical din care să rezulte că
starea sănătăţii lor permite continuarea desfăşurării activităţii. Cheltuielile legate de
efectuarea analizelor medicale şi de eliberarea certificatului medical se suportă de către
angajator.
- Să participe la cursurile de perfecţionare organizate de angajatori.
Obiectivul fundamental al activităţii asistentului maternal profesionist

 pregătirea reintegrării copilului în familia biologică / integrării în familia adoptivă.
Obiective parţiale ale activităţii asistentului maternal profesionist

 Crearea unui mediu de viaţă adecvat dezvoltării complexe a personalităţii copilului;
 Asigurarea igienei şi hranei corespunzătoare;
 Transmiterea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi de viaţă;
 Implicarea copilului în activităţile curente ale familiei;
 Organizarea petrecerii timpului liber alături de membrii familiei;
 Dezvoltarea relaţiilor cu comunitatea;
 Stimularea dezvoltării personalităţii, afectivităţii, proceselor cognitive, comportamentului
verbal şi motor.
Încheierea plasamentului
Are loc conform planului individual de permanenţă (sau din alte motive) prin hotărârea
58
Comisiei de Protecţie a Copilului. Plecarea copilului trebuie pregătită gradualizat, cu asigurarea

alternativei celei mai securizante pentru acesta.
Asistent personal
Definire
Persoana care, pe baza unui contract individual de muncă, supraveghează, acordă
asistenţă şi îngrijire unor copii sau adulţi cu handicap sever, în funcţie de programul individual
de recuperare şi integrare socială a persoanei cu handicap, elaborat de comisiile de expertiză
medicală pentru adulţii cu handicap şi, respectiv, de comisiile de protecţie a copilului.
Cadrul legal
 Hotărâre de Guvern nr. 427 din 25 aprilie 2001 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind condiţiile de încadrare, drepturile şi obligaţiile asistentului
personal al persoanei cu handicap
Calificare
 Cursuri de calificare în profesia de asistent personal, încheiate cu eliberarea unui atestat,
precum şi organizate de Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap în colaborare
cu consiliile judeţene, respectiv cu consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti,
şi cu agenţiile judeţene/locale pentru ocuparea forţei de muncă.
 Cursuri de formare profesională pentru asistenţii personali ai persoanelor cu handicap grav.
Poate fi încadrată cu contract individual de muncă în funcţia de asistent personal
persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
h) are vârsta minimă de 18 ani împliniţi;
i) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni care ar face-o incompatibilă cu
exercitarea funcţiei de asistent personal;
j) are capacitate deplină de exerciţiu;
k) are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată de medicul de familie sau pe baza unui
examen medical de specialitate;
l) a absolvit cel puţin cursurile învăţământului general obligatoriu, cu excepţia rudelor şi
afinilor până la gradul al IV-lea inclusiv ale persoanei cu handicap grav, precum şi a
soţului sau soţiei, după caz; în situaţii excepţionale, la propunerea asistentului social din
cadrul aparatului propriu al consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
sau reşedinţa persoana care urmează să îndeplinească funcţia de asistent personal,
secretarul de stat al Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap poate aproba
derogarea de la îndeplinirea condiţiilor de studii şi în cazul altor persoane decât cele
menţionate mai sus;
m) semnează un angajament, ca act adiţional la contractul individual de muncă, prin care îşi
asumă răspunderea de a realiza integral programul individual de recuperare şi integrare
socială a persoanei cu handicap grav, în cazul existenţei unui astfel de program.
Condiţionare specială
În situaţia în care persoana cu handicap nu are discernământ, asistentul personal este
angajat cu acordul familiei sau al susţinătorului legal al persoanei în cauză.
Drepturi99
 Salariu echivalent cu al asistentului social debutant cu studii medii;
 Transport gratuit;
 Program de lucru: 8 ore zilnic, 40 de ore pe săptămână;
99
cf. Normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 102/1999
59
 Concediu anual de odihnă plătit şi asigurări sociale de sănătate.
Obligaţii100
 Să respecte prevederile codului etic al asistentului social;
 Să presteze pentru persoana cu handicap grav toate activităţile şi serviciile prevăzute în
contractul individual de muncă, în fişa postului şi în programul individual de recuperare şi
de integrare socială a persoanei cu handicap grav;
 Să sesizeze angajatorul şi Direcţia de Asistenţă Socială despre orice modificare survenită în
starea fizică, psihică sau socială a persoanei cu handicap grav, de natură să modifice
acordarea drepturilor prevăzute de lege;
 Să participe la instructajul anual privind asistenţa specifică, organizat de primăria în a cărei
rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap grav, în colaborare cu
personalul specializat din cadrul inspectoratelor de stat teritoriale pentru persoanele cu
handicap;
 Să trateze cu respect, bună-credinţă şi înţelegere persoana cu handicap grav şi să nu
abuzeze fizic, psihic sau moral de starea de incapacitate în care se află aceasta;
 Să întocmească semestrial un raport de activitate, avizat de asistentul social din cadrul
aparatului propriu al consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau
reşedinţa persoana cu handicap grav sau, după caz, de persoana desemnată de angajator,
care va cuprinde date privind evoluţia persoanei cu handicap grav în raport cu obiectivele
programului individual de recuperare şi integrare socială, în cazul existenţei unui astfel de
program. Raportul va fi adus la cunoştinţă persoanei cu handicap grav, sub semnătura
acesteia sau, după caz, a reprezentantului legal.
Educator – lucrător social

Definire
Persoană care, în urma unei pregătiri atestate, este abilitată să ofere servicii de educaţie
pentru sănătate şi asistenţă socială în interiorul ori în afara unităţilor şcolare, de asistenţă şi
ocrotire.101
Calificare
Cursuri cu o durată de 3 luni organizate de MMSSF, prin Agenţiile Judeţene de

Ocupare a Forţei de Muncă.
Cerinţe fundamentale
 Personale:
o Personalitate armonioasă, echilibrată, puternică;
o Confidenţialitate;
o Cunoaştere de sine;
o Empatie;
o Flexibilitate;
o Răbdare;
100
Art. 4, H.G. nr. 427 din 25 aprilie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile de
încadrare, drepturile şi obligaţiile asistentului personal al persoanei cu handicap, Publicat în Monitorul Oficial al
României nr. 232 din 7 mai 2001
101
Codul deontologic al educatorului-lucrător social în domeniul protecţiei copilului / tânărului aflat în dificultate,
în Protecţia copilului, Revista de pedagogie şi asistenţă socială, anul I, nr. 4/2000, p. 192
60
o Sensibilitate;
o Sociabilitate;
o Tact pedagogic;
o Toleranţă.
 Interrelaţionale:
o Comunicare afectivă;
o Colaborare cu alţi specialişti: asistent social, psiholog, pedagog.
 Context situaţional profesional:
o Număr redus de copii în grupă;
o Asigurarea continuităţii activităţii cu grupa.
Instrument de lucru
 Programul educaţional personalizat.
Obiective principale
 Asigurarea unui nivel profesional ridicat al acţiunilor iniţiate;
 Favorizarea dezvoltării armonioase a copilului / tânărului, inclusiv formarea şi
dezvoltarea personalităţii umane dezirabile;
 Conştientizarea necesităţii prevenirii factorilor de risc de natură familial-educaţională,
socială, medicală, psihologică sau comportamentală;
 Creşterea aspiraţiei pentru un mod / mediu de viaţă sănătos şi pentru o sănătate care să
permită o viaţă activă social şi productivă economic.
Lucrător social stradal

Definire
Persoană din cadrul unei organizaţii care face parte dintr-o echipă complexă ce acordă
protecţie şi ajutor copiilor străzii în vederea punerii în practică a proiectelor de integrare a
acestora.
Calificare
Cursuri cu o durată de 3 luni organizate de MMSSF, prin Agenţiile Judeţene de
Ocupare a Forţei de Muncă.
Componenţa echipei
Echipa este alcătuită din asistent social, psiholog / psihopedagog, sociolog, pedagog,
educator, medic, lucrător social stradal.
Cunoştinţe necesare
 sistemul de valori în domeniul asistenţei sociale;
 etapele dezvoltării umane şi profilul psihologic al fiecărei vârste;
 problematica familiei în contextul factorilor socio-economici şi culturali care
condiţionează sistemul de valori şi normele de comportament;
 sistemul de valori acceptat de copiii străzi;
 reţeaua de asistenţă socială / servicii de sănătate;
 actele normative privind protecţia copilului.
Competenţe practice
 Definirea şi delimitarea zonei de interes a fiecărui copil în parte;
 Evaluarea unor noi factori de risc şi a impactului acestora asupra segmentului de vârstă
61
considerat;
 Lucru în echipă;
 Promovarea relaţiilor;
 Intermedierea între instituţia / organismul de apartenenţă şi copii, acordând atenţie
părerilor copiilor şi antrenându-i pe aceştia în desfăşurarea acţiunilor proiectate.
Etapele intervenţiei
 Identificarea locurilor preferate de copiii străzii;
 Observarea şi înţelegerea modului lor de viaţă;
 Analiza în detaliu, în cadrul echipei, a propunerilor făcute de lucrătorul social stradal şi
obţinerea acordului din partea copilului;
 Relaţionarea copilului, după caz, cu familia de origine, familia adoptivă, familia de
plasament sau cu instituţia rezidenţială de primire;
 Reintegrarea copilului;
 Evaluarea intervenţiei.
Premisele reuşitei
 Respectarea personalităţii copilului şi a deciziilor sale;
 Absenţa oricăror constrângeri din partea lucrătorului social stradal;
 Conştientizarea de către lucrătorul social stradal a nevoii de înţelegere a copilului, de a oferi
proiecte realiste, realizabile şi acceptate de copil;
 Perseverare până la obţinerea reintegrării acestuia în familia de origine.
Asistent comunitar cu competenţe medico-sociale

Definire
Absolventul unei instituţii de învăţământ universitar de specialitate de scurtă durată (tip
colegiu), acreditat de stat, în condiţiile legii.
Precizări:
 Asistentul comunitar (nursa comunitară) cu competenţe medico-sociale nu trebuie
confundat cu asistentul social sau cu asistentul medical de ocrotire din trecutul recent.
 Reprezintă o alternativă pentru formarea profesională şi integrarea socio-comunitară a
tinerilor care provin din / sau se află în instituţii de ocrotire.
Contexte situaţionale în care îşi poate desfăşura activitatea

 Instituţii de profil (de ocrotire şi recuperare medico-socială sau socială);
 Comunitate.
Competenţe102
 Oferă servicii alternative, complementare şi paliative persoanelor cu boli cronice
invalidante temporar sau definitiv;
 Oferă îngrijiri persoanelor cu handicap şi persoanelor cu risc de îmbolnăvire prin
statutul social şi economic precar;
 Ajută persoanele din instituţiile de asistenţă sociale sau asistate în comunitate să îşi
atingă propriul potenţial de sănătate în mediul lor de viaţă şi de muncă, care să le
permită să ducă o viaţă productivă din punct de vedere social şi economic.
102
Revista de pedagogie şi asistenţă socială nr. 1/2001, p. 20
62
Funcţii majore 103

 Să ofere şi să administreze îngrijiri nursing de promovare a sănătăţii, de prevenire a
bolilor, curative sau de sprijin persoanelor / familiilor / grupurilor;
 Să transmită cunoştinţe şi priceperi privind menţinerea şi refacerea sănătăţii;
 Să participe activ şi eficace în cadrul echipei de acordarea a îngrijirilor de sănătate;
 Să dezvolte practica nursei printr-o gândire critică şi prin cercetare;
 Să identifice problemele medico-sociale cu impact în starea de sănătate şi să informeze
lucrătorii sociali comunitari, asistenţii sociali comunitari şi liderii comunităţii în
vederea rezolvării lor.
Mediator sanitar comunitar

Definire
Mediatorul sanitar se asimilează cu funcţia de instructor de educaţie şi are rolul
principal de a înlesni comunităţile de rromi şi cadrele sanitare.
Cadrul legal
Ordinul MSF nr. 619/14 aug 2002 privind aprobarea funcţionării ocupaţiei de mediator
sanitar şi a Normelor tehnice privind organizarea, funcţionare şi finanţarea activităţii
mediatorilor sanitari în anul 2002, publicat în MO nr. 655/9 martie 2002
Selecţia
Se asigură prin recomandarea şi acordul conducătorului recunoscut al comunităţii de
romi; în lipsa acestuia, din partea mai multor organizaţii active de romi, caz în care se
organizează concurs.
Formarea profesională
 Se realizează prin Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică în colaborare cu organizaţiile
societăţii civile rome, într-o unitate sanitară de contact accesibilă (cabinet medical, spital).
 Include cursuri de formare teoretică şi pregătire profesională practică la locul de muncă
timp de trei luni;
 La absolvire se eliberează un certificat de parcurgerea a perioadei de pregătire practică şi
o caracterizare a capacităţii de îndeplinire a atribuţiilor specifice postului de către viitorul
mediator sanitar.
 La finalizarea stagiului practic de pregătire la locul de muncă dosarul personal se
înaintează la Ministerul Sănătăţii şi Familiei în vederea eliberării certificatului de
absolvire.
Conţinutul procesului educaţional

 îmbunătăţirea comunicării;
 aspecte ale funcţionării sistemului de asistenţă medicală privind accesul populaţiei la
serviciile preventive, curative şi recuperatorii;
 modalitatea încadrării în sistemul asigurărilor de sănătate;
 noţiuni de prim ajutor;
 aspecte ale problematicii de asistenţă socială privind riscurile sociale, nevoile sociale,
fenomenul de discriminare, marginalizare, excluziune / incluziune socială, serviciile sociale
103
ibidem; Nursing în acţiune, OMS, Biroul Regional pentru Europa, Copenhaga, seria nr. 48, 1993
63
actuale şi de perspectivă.
Condiţii de funcţionare
- Populaţia repartizată pentru un mediator sanitar: 500 – 700 de persoane (copii până la
16 ani şi femei de vârstă reproductivă) cu posibilităţi de creştere în cazul intervenţiilor
majore de sănătate publică;
- Program de lucru: 40 de ore pe săptămână.
Atribuţii
- Implicarea în campaniile de vaccinări, depistarea unor boli, acţiuni de promovare a
sănătăţii / alte acţiuni recomandate de medic;
- Implicarea în identificarea persoanelor / familiilor cu nevoi sociale şi informarea
autorităţii publice specializate în vederea unor intervenţii eficace;
- Raportarea în scris a activităţii săptămânale pe tipuri de activitate şi ore de muncă
îndeplinite către medicul unităţii de contact;
- Raportarea în scris a activităţii la sfârşitul fiecărei luni către Direcţia Judeţeană de
Sănătate Publică.
Îngrijitor la domiciliu
Definire
Persoană calificată prin curs postliceal special şi practică de 3 – 6 luni, aptă să ofere
îngrijiri într-un serviciu integrat la domiciliu, în cadrul unei echipe de îngrijire.
Îngrijitorul la domiciliu asigură îngrijiri, altele decât cele acordate de personalul
medico-sanitar, pentru: copii, vârstnici, persoane cu nevoi speciale.
Calificare
Cursuri de calificare cu o durată de 6 luni, organizate în colaborare de către Ministerul
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei prin Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu
Handicap şi Agenţia Naţională pentru ocuparea Forţei de Muncă, Ministerul Sănătăţii,
Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Cadrul legal
- Ordin privind aprobarea Programului de pregătire pentru practicarea ocupaţiei de
îngrijitor la domiciliul, nr. 356/31 mai 1999 nr. 510/5 iulie 1999 al Ministrului
sănătăţii educaţiei naţionale muncii şi Nr. 389123 iunie 1999 Nr. 64l5 iulie 1999 al
Secretarului de stat pentru persoane cu handicap publicat în M.Of. nr. 383 din data:
08/12/99
- Competenţe la nivelul cerut de particularităţile postului;
- Respectarea principiului confidenţialităţii datelor şi situaţiilor privind persoana
îngrijită.
Oferta de îngrijiri (prevăzute în planul individual de îngrijire)

- Direct persoanei îngrijite:
 Asigurarea confortului psihic prin comunicare permanentă şi antrenarea în
activităţi accesibile şi plăcute;
 Asigurarea igienei corporale (toaletă parţială sau totală);
 Ajutor la îmbrăcat / dezbrăcat;
64
 Ajutor la satisfacerea unor necesităţi fiziologice;

 Administrarea hranei şi a unor medicamente;
 Efectuarea mobilizării corporale;
 Observarea oricăror modificări survenite în starea generală.
- Indirect persoanei asistate:
 Supravegherea servirii mesei şi a administrării orale a medicamentelor;
 Supravegherea mobilizării unor segmente corporale.
- De tip menajer:
 Schimbarea lenjeriei de pat;
 Ajutor la prepararea hranei;
 Efectuarea curăţeniei, a unor cumpărături.
- De tip relaţional:
 Informarea imediată – după caz – a membrilor echipei de îngrijire sau a
serviciilor de urgenţă despre modificările survenite în starea generală a
persoanei îngrijite, despre disconfortul acesteia sau al îngrijitorului.
 Achitarea unor facturi.
- Activităţi de redactare şi informare periodică:
 Consemnarea în planul individual de îngrijire a tuturor observaţiilor zilnice
despre status-ul şi dinamica reactivităţii persoanei îngrijite;
 Participarea la întâlnirile periodice ale echipei de îngrijire.
Asistentul familial
Definire
Asistenţii familiali sunt asistenţi sociali autorizaţi de Agenţia Naţională pentru Protecţia
Familiei pentru asigurarea asistenţei specifice relaţiilor familiale.104
Instruirea asistenţilor familiali şi coordonarea activităţii lor se realizează de către
agenţie, aceasta stabilind criterii de vârsta, pregătire profesională, sănătate fizică şi mentală,
precum şi de moralitate pentru ocuparea funcţiei de asistent familial.
Atribuţii
În activitatea lor asistenţii familiali au următoarele atribuţii:
1. identifică şi ţin evidenţa familiilor în care apar conflicte ce pot cauza violenţe;
2. urmăresc desfăşurarea activităţii de prevenire a violenţei în familie;
3. identifică soluţii neviolente prin legătura cu persoanele în cauză;
4. solicita sprijinul unor persoane fizice sau juridice pentru rezolvarea situaţiilor care
generează violenţă în familie;
5. monitorizează respectarea drepturilor persoanelor nevoite să recurgă la serviciile
adăposturilor.
6. în cazul în care constata acte de violenta în familie împotriva minorilor, asistenţii familiali
sunt obligaţi să acorde de îndată asistenţa necesară şi să sesizeze Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, respectiv serviciul public specializat de la nivel
local.
7. instrumentează cazul împreuna cu persoana desemnata de Ministerul de Interne, conform
legii.
104
Lege nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violentei în familie, publicat în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 367 din 29 mai 2003, art. 12
65
1. CRIPS - Asistentul maternal, Editura Tritonic, Bucureşti, 1998
2. Guvernul României – Hotărârea nr. 217/1998 cu privire la condiţiile de obţinere a
atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist
3. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.26/1997 cu privire la protecţia copilului aflat în
dificultate
4. World Learning şi USAID – Plasamentul / încredinţarea copilului la asistentul maternal
profesionist. Principii şi standarde de lucru, fără an
5. Revista de pedagogie şi asistenţă socială nr. 1/2001
6. Nursing în acţiune, OMS, Biroul Regional pentru Europa, Copenhaga, seria nr. 48, 1993
7. Lege nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violentei în familie, publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 367 din 29 mai 2003
66
Bibliografie
1. Bauman, Zygmunt (2000):Am I my brother’s keeper?, European Journal of Social
Work Vol. 3, No. 1, pp. 5–11
2. Buzducea, Doru (2010) Asistența socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, Iași
3. Costa-Foru Andreescu, Xenia – Dimitrie Gusti şi concepţia asistenţei sociale ca ramură
de sociologie concretă, în Dimitrie Gusti - Studii critice, coord. H. H. Stahl, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
4. CNAS, Hotararea nr. 19 din 30 martie 2013 - aprobare norme privind formarea
profesionala continua,
http://www.cnasr.ro/imag/files_7/1481914173528a316465e2d.pdf
5. CNAS Hotararea BEX nr. 35 din 23 mai 2014 - privind modificarea si completarea
Hotararii nr. 19 din 30 martie 2013 pentru aprobarea normelor privind formarea
profesionala continua a asistentilor sociali.,
http://www.cnasr.ro/imag/files_7/9465469385396058d7521b.pdf
6. Colby, Ira and Dziegielewski, Sophia F. (2010) Introcuction to Social Work: The
People's Profession, Third Edition, Lyceum
7. Derezotes, David (2006) Spiritually Oriented Social Work Practice, Pearson
8. Goian, Cosmin (2004) Deprinderi în asistența socială, Editura Institutul European, Iași
9. Hare, Isadora (2009): Defining social work for the 21st century The International
Federation of Social Workers’ revised definition of social work International Social
Work 47(3): 407–424, Sage Publications: London, Thousand Oaks, CA and New Delhi
10. Krogsrud Miley, Karla , O’Melia, Michael, DuBois, Brenda (2006) Practica asisten’ei
sociale, Editura Polirom, Iaşi (capitolele 1 şi 3)
11. Mitchel, Fiona, (2012) Using the social work relationship to promote recover y for
adolescents who have experienced abuse and neglect, WithScotland
12. Neamţu, George (coord.) (2003) Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi
13. Ng Guat-Tin & Sim, Timothy (2006): Globalization, indigenization, and authentization
in social work, Asia Pacific Journal of Social Work and Development, 16:1, 1-5
14. Payne, Malcom (2002) Social Work’s Changing Identities,
15. Payne, Malcom (fara an) International social work research and health inequalities
16. Ribner, David S. and Knei-Paz, Cigal (2002) Client’s View of a Successful Helping
Relationship”, Social Work, oct. 2002, 47(4)
17. Sudbery, John (2002) „Key features of therapeutic social work: the use of relationship”,
Journal of Social Work Practice, 2002 16(2)
18. Sorescu, Emilia-Maria (2005) Asistenţa socială: sistem şi profesie, Editura
Universitaria, Craiova
19. Thomson, James W. (1987) Social Work’s Identity Problem: The Past, The (Old)
Paradigm, The Practice,The Profession, The Philosophy and The (New) Paradigm
,SOWK, Faculty of Social Welfare, University of Calgary, October 15, 1987,
http://www.ucalgary.ca/sw/ramsay/papers2/Thomson-87-social-works-identity-
problem-1.html
20. Trevithick, Pamela (2003) „Effective relationship-based practice: a theoretical
exploration”, Journal of Social Work Practice, vol. 17, no. 2, 2003
21. Zastrow, C., & Kirst-Ashman, K. (1997). Understanding human behavior and the
social environment (4th ed.). Wadsworth Publishing Company.
22. Suppes, Mary Ann and Cressy (2009) The Social Work Experience: An Introduction to
Social Work and Social Welfare, 5/e, Pearson, Allyn and Bacon
23. http://ifsw.org/policies/definition-of-social-work/
67

Introducere in AS - 2017 - 2018 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere in AS - 2017 - 2018 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2017-2018

Nivel Licenta, Anul I,

Universitatea din Craiova

Facultatea de Stiinte Sociale

Specializarea ASISTENȚĂ SOCIALĂ

INTRODUCERE ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ

Titular disciplină: Lector univ. dr. Emilia-Maria Sorescu1

INTRODUCERE ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ

Din totdeauna, diversitatea umană (biopsihosocioculturală) – o realitate inexorabilă –

comunităţii, ar putea îngădui diversificarea ofertei de servicii sociale, implicit a eficacităţii şi

SĂPTĂMÂNILE 1-2. Privire istorică asupra asistenței

Familia şi vecinii constituie primele comunităţi în care orice fiinţă umană se

odată cu instituirea sa în stat naţiune.”16Apariţia statelor moderne a însemnat şi preluarea de

cârmuirile, felurile limbilor.” (I Corinteni 12, 28)

orfanii feudalului decedat. Această formă de asistenţă de clasă prezintă caracteristicile

În Occident sunt menţionate în secolul al XV-lea aziluri pentru bătrâni întreţinute de

şi a căror hrană şi îmbrăcăminte tot Mihail monahul le are purtare de grijă.”48

datorită faptului că el descrie concentrarea acesteia pe interacţiunile oamenilor cu forţele

Principalele repere cronologice ale asistenţei sociale în România

Dr. I. Fătu (Iaşi) întocmeşte un proiect de act

de asistenţă socială (no. 521)

 Planul naţional antisărăcie şi de promovare a

SĂPTĂMÂNILE 3-5. Asistenţa socială profesionalizată

Asistenţa socială tradiţională

Tabelul nr. 2. Analiză comparativă a asistenţei sociale tradiţionale şi moderne

Consta în special în ajutor material şi sprijin

- A mijloci accesul persoanelor defavorizate

Tabelul nr. 2 prezintă o analiză comparativă a asistenţei sociale tradiţionale şi a celei

Astăzi întâlnim rar comunităţi în care relaţiile de rudenie şi vecinătate funcţionează ca

Asistenţa socială profesionalizată

Scopurile asistenţei sociale

3. Să caute, să identifice şi să întărească potenţialul persoanelor, grupurilor şi comunităţilor.

cu probleme sociale, aflate temporar sau permanent în incapacitatea de a face faţă

Definiţia internaţională a asistenţei sociale

consolida bunăstarea.66 (varianta în limba română http://cdn.ifsw.org/assets/ifsw_94006-10.pdf)

Niveluri ale intervenţiei în asistenţa socială

Asistentii sociali analizeaza problemele in contexi si gasesc solutii in cadrul

inerente ale sistemelor-client. Practica generalista vizeaza solutionarea si/sau prevenirea

Asistenţa socială comunitară

SĂPTĂMÂNILE 6-8. Asistentul social – profesie

dezvoltării de politici sociale, ca administratori și planificatori ai unor largi sisteme de servicii

Standardele scoțiene ale formării inițiale a asstenților sociali enumeră următoarele

Formarea profesională în asistenţa socială

profesioniștilor: durata studiilor, standardele și curricula diferă.

SĂPTĂMÂNILE 9-11. Cunoștințe, abilități practice, deprinderi

Concentrarea simultană a asistentului social pe persoană, pe mediul de viaţă al acesteia

NASW Dictionary definește abilitatea ca fiind “competența cuiva în utilizarea mâinilor,

Asistenţii sociali trebuie să fie capabili să:

- Transferul de cunoştinţe şi abilităţi dobândite într-o anume experienţă în situaţii noi.

SĂPTĂMÂNA 12. Rolurile asistentului social

Noţiunea de rol este corelativă noţiunii de status. În timp ce statusul desemnează

12. Rolul de facilitator de grup

SĂPTĂMÂNA 13. Relația asistențială

“Asistenţa socială este arta în care cunoaşterea ştiinţei relaţiilor umane şi a

Beneficiarul activităţii profesionale a asistentului social poate fi o persoană, o familie,

Cum am putea descrie relatiile noastre?

De ce este o relatie ''buna'' importanta pentru tine in asistenta sociala?

Componentele unei relatii pozitive

Calitatile unei relatii pozitive?

Calitatile unei relatii negative?

Relatiile pozitive client-asistent sunt caracterizate prin:

De ce sa ai o relatie pozitiva/buna cu clientii tai?

 va facilita mai bine scopul interviului