Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Gr.I, An I,
ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Conform Art. 2 din Legea 47/2006 sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de
instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale,
colectivitatea locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea
efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau
excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor. Asistenţa socială,
componentă a sistemului naţional de protecţie socială, cuprinde serviciile sociale şi prestaţiile
sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea
nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune
socială.
Conform Art.(2) din Legea 292/2011 (1) Sistemul național de asistență socială reprezintă
ansamblul de instituții, măsuri și acțiuni prin care statul, reprezentat de autoritățile administrației
publice centrale și locale, precum și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau
înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale situațiilor care pot genera marginalizarea sau
excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților. (2) Sistemul național de
asistență socială intervine subsidiar sau, după caz, complementar sistemelor de asigurări sociale
și se compune din sistemul de beneficii de asistență socială și sistemul de servicii
sociale.(3) Asistența socială, prin măsurile și acțiunile specifice, are drept scop dezvoltarea
capacităților individuale, de grup sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creșterea
calității vieții și promovarea principiilor de coeziune și incluziune socială.
2. Descrierea sistemului de asistență socială din România
Sistemul de asistență socială din România a cunoscut o evoluție sinuoasă în perioada post-
comunistă. În primii ani după 1989 s-au evidențiat eforturile de (re)construire a unor domenii ale
politicilor sociale (ex. sistemul ajutorului social, ocupare, asistența persoanelor cu handicap/
dizabilități, serviciile pentru copii aflați în dificultate, etc), iar la începutul anilor 2000 și-au făcut
debutul niște reorganizări sistemice în materie de asistență socială bazate pe documente de
politici publice, strategii și lanuri de acțiune.
În anul 2004 a fost aprobată și a intrat în vigoare Legea 466/2004 privind statutul asistentului
social prin care sunt reglementate drepturile și obligațiile asistentului social, condițiile exercitării
profesiei și principiile etice ale acesteia precum și înființarea Colegiului Național al Asistenților
Sociali din România (CNASR) ca organizație profesională de interes public, autonomă și
independentă, cu rol de reprezentare la nivel național și international a intereselor profesiei de
asistent social.
Prezenta Lege asistenței scociale nr. 292/2011 reglementează cadrul general de organizare,
funcționare și finanțare a sistemului național de asistență socială în România, pe când Legea nr.
197/2012 privind asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale reglementează procesul de
evaluare, certificare, monitorizare și control pentru asigurarea calității în domeniul serviciilor
sociale. Legea nr. 197/2012 introduce în plan legislativ crearea unui sistem unic și coerent de
evaluare și control a calității serviciilor sociale asigurate de furnizorii publici sau privați prin
intermediul următoarelor instrumente:
În ceea ce privește rolul asistentului social trebuie precizat că dacă în Legea 466/2004 (art. 17)
rolul asistentului social este definit mai degrabă în termeni de coordonare a echipei (cel puțin
atunci când se referă la alți specialiști cu nivel de formare mediu, conform legii), în legea
292/2011, accentul este pus pe rolul deosebit de important ce revine acestuia în privința
identificării și evaluării nevoilor sociale precum și în elaborarea planurilor de intervenție
pentru prevenirea, combaterea și soluționarea situațiilor de dificultate.
Legea 466/2004 enunță în cuprinsul art.3 alin. (3) și principalele tipuri de activități pe care le
poate desfășura un asistent social conform statutului său: “identifică segmentul de populaţie ce
face obiectul activităţilor de asistenţă socială; identifică şi evaluează problemele socio-umane
dintr-o anumită regiune, comunitate sau localitate; dezvoltă planuri de acţiune, programe,
măsuri, activităţi profesionalizate şi servicii specializate specifice domeniului; sensibilizează
opinia publică şi o informează cu privire la problematica socială; stabileşte modalităţile concrete
de acces la prestaţii şi servicii specializate de asistenţă socială pe baza evaluării nevoilor;
dezvoltă programe de cercetare ştiinţifică şi formare profesională“.
Implicarea asistentului social este menționată expres și în contextul reglementărilor care vizează
detalierea etapelor obligatorii ce trebuie urmate, indiferent de domeniul sectorial, în cadrul
procesului de acordare a serviciilor sociale, respectiv:
a) evaluarea inițială;
b) elaborarea planului de intervenție;
c) evaluarea complexă;
d) elaborarea planului individualizat de asistență și îngrijire;
e) implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenție și în planul
individualizat;
f) monitorizarea și evaluarea acordării serviciilor.
Ceea ce e important de reținut este faptul că toate aceste standarde impun furnizorului de servicii
sociale, indiferent dacă acesta este public sau privat să dispună de personal de specialitate, în
această categorie asistentul social fiind menționat în mod explicit: “Furnizorul de servicii sociale
angajeazăpersonal de specialitate - manageri de caz, asistenți sociali; Furnizorul de servicii
sociale trebuie să asigure personal de specialitate (asistenți sociali, psihologi, psihopedagogi,
educatori, medicali, etc.) care intervine în evaluarea comprehensivă a nevoilor copilului, precum
și pe parcursul dezvoltării acestuia sau atunci când situația copilulul aflat în plasament la
persoanele/familiile de plasament şi asistenţii maternali profesionişti ( FA ) o impune;
ersonalul pentru reabilitarea copiilor abuzați, neglijați și exploatați este reprezentat de consilieri
(asistenți și psihologi) și, după caz, de psihoterapeuți (psihologi și neuropsihiatri sau psihiatri
pentru copii). ersonalul care deservește este format din consilieri, de preferință asistenți sociali
și psihologi sau specialiști cu studii socio-umane care au absolvit cursuri de instruire/formare
profesională pentru obținerea de competențe în consiliere psihologică.”