Asistent social

Asistenta sociala

Din perspectiva exclusiv juridica, conturata

prin prevederile Legii 466/2004 Guvernului
României, privind Statutul asistentului social,
titlul de asistent social poate fi detinut de: a)
persoana care a obtinut diploma de licenta în cadrul unei institutii de învatamânt superior cu
specializare în domeniu, acreditata conform legii; b) persoana care detine diploma de
asistent social echivalata conform legii; c) persoana care detine diploma de asistent social
eliberata sau recunoscuta într-unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, într-unul
dintre statele apartinând Spatiului Economic European ori în Confederatia Elvetiana.

Trebuie mentionat ca în textul original al legii se face referire la învatamântul de lunga

durata, respectiv cel de 4 ani, si cel de scurta durata, respectiv de 3 ani, element care a
dispa 19419u2011t rut odata cu reformarea învatamântului universitar din perspectiva
Declaratiei de la Bologna, când întregul parcurs universitar de pregatire în domeniul
asistentei sociale a fost redus la 3 ani.

Într-o perspectiva mai larga, se poate face referire la persoana care practica profesia de
asistent social, ceea ce implica punerea în discutie ca aspecte definitorii nu numai a unei
pregatiri de specialitate, ci si a existentei unui cod de conduita, adica a unui set de norme,
valori si principii specifice de actiune, precum si a unor forme specifice de organizare si
control care sa asigure standardul de performata a membrilor individuali, dar si selectarea si
instruirea celor care doresc sa devina profesionisti în domeniu.

În plus, definitorii pentru asistentul social sunt si setul de abilitati si deprinderi necesare
pentru practicarea acestei profesii, dar si scopurile si rolurile specifice subsumate lor pe care
le îndeplineste profesionistul din acest sector de activitate.

Desi la începutul secolului Flexner (1915 apud Buzducea, 2005) îsi punea întrebarea daca
asistenta sociala este o profesie, cercetarile teoretice dezvoltate au condus la concluzia ca
asistenta sociala este o profesie, dar si o stiinta, bazata pe legi, principii, teorii si metodologie
proprii.
Debutul asistentei sociale ca profesie în România este marcat de contextul social, politic si
cultural al perioadei cuprinse între începutul anilor '20 si începutul celui de al doilea razboi
mondial, care a promovat o noua perspectiva asupra problematicii sociale; acest fapt a avut
un impact pozitiv asupra evolutiei profesiei de asistent social. În fapt, aceasta perioada este
cea care marcheaza trecerea de la forma de ajutorare crestineasca a celor aflati în situatii de
dificultate la forma profesionalizata de oferire a suportului prin intermediul serviciilor sociale.

Statul si-a asumat principalul rol în pregatirea asistentilor sociali. Prima scoala de asistenta
sociala a fost scoala Superioara de Asistenta Sociala "Principesa Ileana" din Bucuresti.,
înfiintata în 1929 sub coordonarea Institutului Social Român condus de Dimitrie Gusti. În
fapt, initiativa dezvoltarii profesiei de asistent social si continutul programei au apartinut lui
Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl si colaboratorilor acestora. scoala a functionat sub conducerea
Veturiei Manuila si a Xeniei Costa-Foru, doua dintre colaboratoarele apropiate ale
profesorului Gusti, specializate în asistenta sociala în universitati americane de prestigiu.

Procesul de formare al asistentilor sociali s-a desfasurat initial într-un program de pregatire
universitara de patru ani, între 1929 si 1959, dupa care, între 1959 si 1969 , s-a trecut la
forma de colegiu, cu programul redus la trei ani. Programa de formare cuprindea cursuri de
psihologie, sociologie, metodologie si tehnici de interventie, sanatate publica, legislatie. Pe
perioada functionarii sale, scoala de asistenta sociala româneasca a fost considerata ca fiind
una de frunte în Europa si în lume (Radulescu, 2007). În sprijinul acestei afirmatii este faptul
ca în 1962 este publicat unul dintre putinele manuale de asistenta sociala din lume la acea
data: Prevederi sociale. Metode si tehnici în asistenta sociala, avându-i ca autori pe I. Matei
si H.H. Stahl.

Dupa al doilea razboi mondial (1944), când guvernarea este preluata de Partidul Comunist,
iar influentele sovietice sunt din ce în ce mai pregnante, profesia de asistent social intra într-
un con de umbra. Ideea de societate perfecta, si promovarea imaginii unei false bunastari
sociale promovate de ideologia acelei perioade au facut ca profesia de asistent social sa
para inutila, întrucât se considera ca nu mai existau probleme sociale. Pe acest fundal, în
1969, Partidul Comunist decide desfiintarea asistentei sociale (Zamfir, 2002). Asistentii
sociali au fost orientati spre alte domenii, iar scoala de Asistenta Sociala s-a desfiintat.
Profesia de asistent social a disparut din nomenclatorul profesiilor si de pe piata locurilor de
munca.

Schimbarile complexe care au survenit în plan social, economic, cultural si politic dupa
Revolutia din decembrie 1989 au creat cadrul favorabil relansarii învatamântului de asistenta
sociala în România, si implicit, a profesiei de asistent social. Astfel, în 1990 (considerat ca
fiind momentul de initiere a construirii statutului stiintific al asistentei sociale în România
(Neamtu, 2007)) este înfiintata în cadrul Universitatii Bucuresti specializarea de Asistenta
Socialal, iar din 1991 si în cadrul Universitatilor din Iasi, Cluj, Timisoara. În 1991 o parte
dintre facultatile de teologie înfiinteaza specializarea Teologie-Asistenta sociala. În anii
urmatori, reteaua de pregatire universitara a asistentilor sociali s-a extins, si alte universitati,
cum sunt cea din Oradea, Alba Iulia, Sibiu, Brasov, Târgoviste înfiintând aceasta
specializare.

Cu privire la calitatea formarii profesionale a asistentilor sociali în cadrul universitatilor

românesti, merita subliniate mai multe aspecte: (Neamtu, 2007):

a. admiterea în învatamântul prezinta atributul accesibilitatii, pentru ca ofera

oportunitatea de înscriere oricarui solicitant; în termeni de calitate a celor care devin
"candidati" la profesia de asistent social acest lucru nu se prezinta într-un mod
satisfacator. Evaluarea exclusiv pe baza rezultatelor obtinute în ciclul scolar anterior
elimina posibilitatea testarii candidatilor cu privire la abilitatile si motivatia necesare
intrarii în acest ciclu de pregatire.

b. în unele zone exista o supraoferta institutionala comparativ cu nevoia nesatisfacuta

de asistenti sociali. Astfel, zona de est a tarii, unde este concentrat aproximativ un
sfert din populatia tarii, si este considerata regiunea cu cele mai mici venituri, deci
implicit cu o problematica sociala mai intensa, exista un singur centru universitar care
pregateste asistenti sociali, respectiv Universitatea din Iasi. Pe de alta parte, zona de
vest sau centrala a tarii, unde nivelul de trai este mai ridicat, si ca atare nevoia de
servicii este mai redusa, prezinta oportunitati de formare pentru asistenti sociali mult
mai mari, în universitati ca: Oradea, Resita, Timisoara, Arad, Cluj-Napoca, Brasov,
Alba Iulia , Sibiu.

c. formarea profesionala în asistenta sociala poate fi considerata ca fiind acceptabila,

în fiecare centru universitar implementându-se modele consacrate deja în spatiul anglo-
saxon în special, sau francofon. Exista însa aspecte asupra acceptabilitatii carora se poate
comenta: calitatea curriculumului, construit mult timp în functie de resursele de personal de
pe plan local, si cu tendinte de supraîncarcare; abordari suprateoretizate ale aspectelor
specifice, cu accent pe achizitia de cunostinte factuale, în detrimentul competentelor; lipsa
materialelor de specialitate actuale si cu acoperire interuniversitara; formarea insuficienta a
cadrelor didactice titulare.
Desi de remarcat, relansarea acestei profesii s-a facut într-un context social confuz si
instabil, în care nici populatia, nici decidentii politici ai momentului nu cunosteau rolul
asistentului social în sistemul bunastarii sociale. Astfel, rolul asistentului social a fost
denaturat si subestimat, iar pârghiile sociale, economice, juridice si metodologie necesare
practicarii acestei profesii lipseau.

Pe la jumatatea anilor '90 rolul asistentului social era redus aproape în exclusivitate la
interventii în criza în special în domeniul familiei si copilului si acordarea de prestatii sociale
sau beneficii si servicii cu impact pe termen. "Blocarea" asistentului social preponderent pe
oferirea de prestatii sociale, a diminuat importanta pregatirii de specialitate si a facut ca rolul
asistentului social sa fie unul formal, capabil de a fi preluat de orice angajat din sistemul
administratiei, indiferent de profesie sau pregatire. Acest fapt a îngreunat si mai mult
demersul de afirmare si promovare a profesiei de asistent social. Desi cu vocatie umanista,
cei care se numeau impropriu "asistenti sociali" nu aveau pregatirea necesara practicarii
acestei profesii, ceea ce a condus la erori si lipsa de profesionalism în abordarea
problematicii de specialitate.

În ciuda acestor dificultati, se poate spune ca perioada de dupa 1995 a adus o crestere a
vizibilitatii asistentei sociale în sfera serviciilor sociale si reaparitia posturilor de asistent
social pe piata muncii. O contributie importanta au avut-o asistentii sociali angajati în cadrul
organizatiilor neguvernamentale, care au încercat promovarea acestei profesii pe baza
rezulaltelor notabile obtinute, dar si asistentii sociali tineri care au rolul unui factor de
presiune în crearea posturilor în serviciile de asistenta sociala si în dezvoltarea
metodologiilor specifice de lucru. Rolul lor era destul de putin cunoscut la nivel local, în plus,
nu existau structurile de lucru necesare desfasurarii activitatii. În aceste conditii, activitatea
asistentului social s-a desfasurat de foarte multe ori în conditii ostile, marcate de obstacole în
aplicarea practicii profesionale.

Un rol important în lansarea profesiei de asistent social au avut-o organizatiile

neguvernamentale internationale, care pe lânga faptul ca au "absorbit" primele 3-4 promotii
de asistenti sociali, au avut un rol central în promovarea metodologiei de lucru specifica,
particularizata în functie de domeniul de interventie.

Colaborarea dintre structurile guvernamentale si cele private a fost una foarte buna, astfel ca
la momentul lansarii diferitelor servicii în acest sistem, existau resurse umane si modele de
lucru viabile.
Un punct de referinta în cresterea vizibilitatii profesiei de asistent social l-a constituit crearea
în 1998 a Serviciilor Publice pentru Protectia Copilului, în care au fost angajati un numar
mare de asistenti sociali, ceea ce a determinat implicit si o dezvoltare a unor proceduri si
instrumente de lucru specifice. La fel de important este si momentul aparitiei Legii nr.
705/2002 privind sistemul national de asistenta sociala, care face referire la importanta
resursei umane profesionalizate în desfasurarea activitatii de asistenta sociala (Radulescu,
2007).

Misiunea asistentului social consta în participarea la rezolvarea problemelor sociale

comunitare, asigurarea unui nivel minim decent de viata si cresterea calitatii vietii grupurilor
sociale vulnerabile, în îmbunatatirea functionarii sociale a persoanelor (Buzducea, 2005). De
aici necesitatea ca asistentul social sa detina anumite deprinderi specifice, dar si cunostinte
teoretice (psihologie, sociologie, drept, etc), dar, nu în ultima instanta, sa aiba vocatie. În
fapt, aceasta reprezinta o conditie primordiala a practicarii acestei profesii.

Misiunea asistentului social nu poate fi atinsa decât în conditiile în care acesta detine un
anumit sistem de valori. Acesta reprezinta o componenta-cheie a profesiunii, deoarece
activitatea de asistent social nu este, în nici un caz, una caracterizata prin neutralitate, ci
reprezinta un proces de influentare si transmitere de valori. Fiecare asistent social ar trebui
sa îsi construiasca un stil propriu, o combinatie între partea stiintifica a asistentei sociale,
"stocata" în cunostinte si teorii, si bagajul de valori si abilitati cu care specialistul se implica în
exercitarea profesiei (Neamtu, 2003). Se poate afirma deci ca stilul personal al fiecarui
profesionist reprezinta un mix între cunostinte de specialitate, acumulate în efortul de studiu,
valori, deprinderi si abilitati, la care se adauga experienta profesionala si cea de viata,
calitatile personale, efortul de autodezvoltare (idem).

În linii generale, valorile pe care asistentul social ar trebui sa fundamenteze procesul de

ajutor sunt: respectul fata de persoana si demnitatea acesteia; respectarea intimitatii;
respectarea confidentialitatii; respectarea dreptului la optiune si autodeterminare al clientului,
dar si respectul fata de traditiile si modelul cultural local, cooperarea cu actorii sociali locali,
adaptarea interventiei la specificul comunitatii si adecvarea acesteia în functie de valorile
sale culturale (Buzducea, 2005).

F.P. Biestek (1961, apud Tompea, 2003) opereaza o alta clasificare a valorilor -principii care
ar trebui sa ghideze asistentul social în activitatea sa: acceptare; atitudine neutra;
individualizare; exprimarea sentimentelor orientata spre un scop si implicare emotionala
controlata; confidentialitate; autodeterminare.
Butryum (1976) furnizeaza o alta clasificare, de aceasta data mai restrânsa, a valorilor pe
care ar trebui sa le însuseasca orice asistent social: respectul pentru persoana; unicitatea
fiintei umane ; încrederea în capacitatea de crestere si dezvoltare a fiecarui individ.

Valorile generale si cele specifice pe care asistentul social trebuie sa le aiba în vedere în
activitatea sa se regasesc în codul deontologic al profesiei de asistent social, cadru care
reglementeaza relatia asistent social-client. Acesta se întemeiaza, în opinia lui Timms (1983)
pe o suma de principii generale: 1. sa respecti clientul; 2. sa îl accepti pentru ceea ce
înseamna el însusi; 3. sa nu judeci si condamni clientul; 4. sa respecti dreptul la
autodeterminare al clientului; 5. sa respecti încrederea lui .

Cea mai cunoscuta versiune a codului deontologic al profesiei de asistent social, cu valoare
de reper pentru cei mai multi profesionisti o reprezinta cea adoptata de Asociatia Nationala a
Asistentilor Sociali din Statele Unite ale Americii (NASW), în vigoare din anul 1980.
Caracterul sau de îndrumar se refera la aspecte ca: comportamentul si conduita asistentului
social ca profesionist; responsabilitatile etice ale asistentului social fata de client;
responsabilitatea etica a asistentului social fata de colegii sai; responsabilitatile etice ale
asistentului social fata de organizatiile angajatilor si angajatorilor; responsabilitatile etice ale
asistentului social fata de profesia sa; responsabilitatea etica a asistentului social fata de
societate. Aceleasi elemente se regasesc si în Codul international de etica pentru asistentul
social profesionist adoptat de International Federation of Social Workers , în 1994. Din toate
acestea, se poate concluziona ca asistentul social poate fi descris ca fiind " un individ
încarcat de valoare" (Goldstein, 1973 apud Tompea, 2003, p. 451).

În baza acestor valori, orice asistent social va admite ca participarea clientilor,

autodeterminarea si confidentialitatea reprezinta jaloanele fundamentale în raport cu care ar
trebui sa îsi desfasoare activitatea. Intervine însa si o nota necesara de particularizare a
acestora, de implementare în practica, fara de care ele ramân nespecifice, si ca atare, nu pot
fi considerate ca fiind repere.

Recomandarea respectarii acestor valori si principii este curprinsa în însasi legea care
descrie statutul asistentului social din România (nr. 466/2004), ceea ce întareste înca o data
caracterul lor definitoriu pentru aceasta profesie.

Implementarea specifica a acestor valori face trecerea spre câmpul practicii asistentei
sociale, si ca atare, spre tipurile de clienti, grupurile-tinta pe care le deservesc profesionistii
în activitatea lor.
Majoritatea asistentilor sociali nu ramân la nivel de generalisti, ci se specializeaza în
asistarea unui anumit segment de clienti. Astfel, o parte dintre acestia ramân în domeniul
teoretic si se implica în dezvoltarea de politici sociale sau planificarea strategiilor din
domeniu, dar majoritatea devin totusi practicieni, preferând domeniile în care pot interactiona
cu clientii. Din aceasta perspectiva, se poate propune o clasificare a tipurilor de asistenti
sociali :

a. asistenti sociali axati pe asistarea copilului si familiei, precum si cei care care practica
asistenta sociala în scoli; statisticile arata ca mai mult de 50% dintre asistentii sociali
sunt specializati în aceasta directie.

b. asistenti sociali care activeaza în domeniul medical si al serviciilor de sanatate

publica;

c. asistenti sociali care profeseaza în domeniul sanatatii mentale si a abuzului de

substante; acestia mai sunt cunoscuti si sub denumirea de asistenti sociali clinicieni;

d. asistenti sociali care planifica si dezvolta politici în domeniu; acestia au si atributii de

fundraising.

Bibliografie :

Alexiu, M (2003), "Valori si faze ale actiunii în asistenta sociala", în Neamtu, G. (coord),
Tratat de asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi, pp. 320-365.

Buzducea, D. (2005), Aspecte contemporane în asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi.

Marshall, G. (coord) (2003), Dictionar de sociologie Oxford, Editura Univers

Enciclopedic, Bucuresti.

Manoiu, F., Epureanu, V. (1996), Asistenta sociala în România, Editura All, Bucuresti.

Radulescu, A. (2007), "Dezvoltarea profesiei si a rolului asistentului social în România",

în Muntean, A., Sagebiel, J. (2007), Practici în asistenta sociala, Editura Polirom,
Iasi, pp. 161-170.
Neamtu, G. (2007), "Formarea profesionala a asistentului social din perspectiva
Declaratiei de la Bologna", Muntean, A., Sagebiel, J. (2007), Practici în asistenta
sociala, Editura Polirom, Iasi, pp. 138-149.

Tompea, D. (2003), "Deontologia asistentei sociale si constructia paradigmei profesionale"

în Neamtu, G. (coord), Tratat de asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi, pp. 401-
464.

Zamfir, E. (2002), "Asistenta sociala", în Pop, L. , Dictionar de politici sociale, Editura

Expert, Bucuresti, pp. 116-126.

Zamfir, E. (2002), "Servicii de asistenta sociala", în Zamfir, E., Zamfir, C., Politici
sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucuresti, pp. 203- 212.

Legea 705/2001 privind sistemul national de asistenta sociala

Legea 466/2004 privind statutul asistentului social