3. Argumentați ideea continuității între tradițional și modern în asistența socială modernă.

Exemplificați
Legătura dintre domeniile asistării tradiționale și domeniul asistenței sociale moderne
reprezintă o altă arie de interes în demersul epistemologic-investigativ al sociologului ieșean
Vasile Miftode, care realizează dinstincția „zonelor de interes ale asistenței sociale” clasificate în
„probleme tradiționale” și „probleme noi și reelaborate”. Am putea spune că au apărut
schimbări de la tradițional la modern datorită evoluției societății și a ariilor problematice
inerente a vieții sociale.

Dacă în trecut, cum ar fi perioada dintre cele două războaie mondiale (perioada interbelică
și postbelică), a trebuit să avem grijă de orfani, văduvele bolnave cronic și persoanele inapte
etc., în perioada comunistă problemele oamenior au fost generate de migrația/dislocarea
forțată de la sat la oraș, precum și de riscurile la care a fost supusă populația devenită
dependentă de Stat (desproprietărirea forțată, prestarea unor munci împovărâtoare, uneori
inutile, în fabricile și uzinele comuniste).

În concluzie, atunci când vorbim de asistența tradițională ni se aduce în vedere

ajutorul/sprijinul prompt și necondiționat, pe care oamenii de la sat și-l acordau unii altora sau
la unele inițiative urbane ale Statului din perioada interbelică pentru construirea de orfelinate
pentru copiii orfani, azile de bătrâni etc.

În prezent (în perioada post-comunistă și a exercițiului democratic), deși dreptul la

proprietatea privată a revenit (restituiri de terenuri și bunuri imobile care fuseseră
naționalizate) au început să apară noi probleme, de exemplu cu menținerea\întreținerea
acestor proprietăți sau a șomajului aproape forțat de politicile sociale pasive (uneori pentru Stat
este mai ușor să ofere indemnizație de șomaj decât să realizeze programe active de recalificare
profesională sau să susțină efectiv persoana pentru a se integra în câmpul muncii, colaborând
cu mediul privat), dependența de substanțe active, prostituția, pornografia, criminaliatea etc. și,
în general, probleme asociate unei democrații eronat înțeleasă și exercitată.

Din această perspectivă, profesorul Vasile Miftode descrie formele de asistare tradițională,
ale căror valori descriu bazele asistenței sociale moderne, și anume formele de ajutor și asistare
care erau percepute de comunitate ca „norme de viață socială” (reguli) sau „tradiții” în sistemul
modelelor culturale tradiționale; comunitățile tradiționale asigurau familiei și persoanelor aflate
în „criză” o „reală și eficientă” protecție socială; sprijinul sau ajutorul avea o natură „concretă,
specifică”, ceea ce imprima un „caracter local-comunitar, de proximitate” intervenției sociale,
asistarea tradițională era „centrată îndeosebi pe familie, vecinătate și comunitate”,
remarcându-se „prioritatea grupului” față de persoană în acțiunile de ajutor, astfel respectarea
normelor grupului social atrăgea beneficiile de sprijin și avantajele vieții la comun; altruismul,
sprijinul reciproc și solidariatea umană.

Contrar opiniei că asistența socială ar fi apărut în țara noastră după revoluția din 1989, se
află valorile și mecanismele comunitare tradiționale care funcționau și încă funcționează în
spațiul românesc. Astfel, profesorul Vasile Miftode realizează o distincție între „asistarea
empirică” și asistența socială propriu zisă. Prima etapă se constituie prin fundamentarea și
evoluția asistenței sociale moderne care se caracterizează prin: „exigențele cunoașterii
științifice”, soluțiile fiind fundamentate științific; relația asistențială este bazată pe empatie,
care înglobează afectivitatea, dublată de raționaliate; este valorizată comunitatea, societatea
civilă, ca formă de prelucrare a spiritului comunitar tradițional. Analiza comparativă a
caracteristicilor prezentate relevă faptul că între cele două forme de intervenție socială există
similitudini, traduse prin ideea de comunitate între asistarea tradițională și asistența socială
modernă, aceasta din urmă preluând elemente de conținut manifestate în forme diferite la care
se adaugă forme dictate de evoluția comunității și a societății în ansamblu.

Pe de altă parte, fie că ne situăm în perioada tradițională, fie cea actuală (la sat sau oraș),
asistența socială cunoaște trei niveluri ale acțiunii sociale definite de profesorul Vasile Miftode
ca „domenii de interes și niveluri ale intervenției sociale” și anume: nivelul „individual”, nivelul
grupului social și „comunitar” și nivelul „societal” sau al mediului social în ansamblu. De
exemplu, în situația problematică a unei familii din mediul urban, rezolvarea ține de resursele
personale ale membrilor famiilor (credințe, valori, atitudini față de lume și viață, motivația și
voința de a acționa pentru a-și schimba viața în bine), cât și de resursele comunitar-sociale
(resursele cultural-religioase din zona de rezidență, calitatea serviciilor sociale, situația
economică a localității în care locuiește, modul cum se aplică legislația în toate domeniile vieții
sociale, nu numai în asistența socială).

4. Descrieți succint principiile, interpretările și etapele acțiunii sociale în rețea (teoria acțiunii
sociale și teoria rețelelor sociale) din perspectiva unei intervenții sociale eficiente. Exemplificați

Sociologul Vasile Miftode aduce contribuții însemnate in fundamentarea epistemologică și

teoretic-metodologică în domeniul asistenței sociale moderne, în primul rând prin relevarea
impactului acțiunii sociale (descrierea, înțelegerea și explicarea cauzelor, scopului, mijloacelor și
a motivației acțiunilor interumane), pornind de la prezumția că orice fenomen social este
rezultatul unor conduite individuale/personale, care înglobează credințe, opinii, atitudini și
comportamente manifestate într-un context socio-economic și cultural bine definit și
observabile la nivel acțional prin prisma faptelor sociale. Asistentul social trebuie să știe că orice
acțiune socială (interumană) are sens și este ghidată sau orientată de motivație și scop.
Totodată, acțiunea umană este întreținută de sistemul de valori personale (credințe, morală)
sau ale grupului social ori colectivității sociale (de exemplu, interese de grup, de colectivitate
sau de organizație ).

Pornind de la aserțiunea lui Jean J. Rousseau că „omul trebuie forțat să fie liber”, așa cum
afirmă profesorul Vasile Miftode, asistentul social trebuie să oblige pe beneficiar să fie liber,
construindu-i independența, ceea ce ne permite să susținem că omul trebuie ajutat și susținut
să înțeleagă că este liber să acționeze în folosul său și al celor din jur.
 Intervenția socială eficientă și profesionistă, arată profesorul Vasile Miftode, nu poate fi
realizată decât ca „acțiune socială în rețea”, cadrul intervenției incluzând relația dintre polul
relațiilor sociale ale beneficiarilor și polul relațiilor sociale din cadrul parteneriatelor în asistența
socială. „Analiza de rețea” sau „metoda rețelelor ” reprezintă zonele conform sociologului
Vasile Miftode, o suplimentare indispensabilă în asistență socială în toate activitățile de
intervenție și sprijin a populațiilor marginalizate, dependente sau vulnerabile.

Fie că sunt rețele sociale informale/primare (în cadrul lor primează afectivitatea,
sentimentele și emoțiile conform „teoriei atașamentului”), fie că sunt rețele sociale
formale/secundare (relațiile sociale sunt mai slabe sau neutre din punct de vedere afectiv-
emoțional) – asistentul social manager de caz caută să identifice nu numai aspectele negative
sau factorii de risc pentru situația problematică în care se poate afla o persoană și familie, ci și
aspectele pozitive sau factorii protectivi/inhibitori care pot stopa situațiile problematice, care
pot preveni în viitor astfel de situații (punctele tari ale intervenției sociale în rețea). În cadrul
acestei abordări este reluată abordarea din cadrul teoriei acțiunii sociale în rețea, în acest sens
intervenția socială profesionistă fiind realizată de către echipe interdisciplinare de profesioniști
(asistenți sociali, sociologi, medici, psihologi, juristi, asistenți medicali , mediatori, preoți).

Rețeaua primară reprezintă unitatea de viață socială ce grupează persoane care se cunosc
și care sunt unite prin legături de rudenie, prietenie, vecinătate sau muncă. În cadrul rețelei
primare, relațiile sunt de natură afectivă, reciproce și cu un dinamism accentuat, nedepinzând
cu necesitate de exigențe economice. Rețeaua secundară este o formă de reprezentare a
instituțiilor sociale care au o existență oficială, sunt structurate-un mod precis, îndeplinesc
funcții specifice și oferă servicii particulare. Rețeaua secundară apare în mod artificial, relațiile
funcționale fiind determinate de rolurile exercitate de persoane implicate în rețea, iar factorii
normativi și economici sunt foarte importanți.

Pentru a vizualiza rețeaua socială de intervenție, profesorul Vasile Miftode propune

realizarea unei „cartograme a rețelelor”, a rețelei sociale, fiind „șeful de orchestră” un manager
de caz, adică profesionistul care conduce, monitorizează și evaluează activitățile de pe întregul
proces de asistare a etapelor asistentei sociale. Astfel, din punctul de vedere al „drumului critic”
parcurs de intervenția în rețea, procesul de ajutor în asistență socială cunoaște mai multe
etape, după cum urmează: sesizarea problemelor sau „lansarea problemelor” de către
potențialul beneficiar al serviciilor sociale; prima întrevedere dintre titularul cererii de asistență
socială (potențial beneficiar al serviciilor sociale) și asistentul social care va deveni manager de
caz, adică acordarea „primului ajutor” sau acordarea ajutorului inițial; evaluarea primară, care
vizează identificarea adevăratelor vulnerabilități, riscuri sociale și ale problemelor solicitante de
asistență socială, ierarhizarea acestora și stabilitatea priorităților în rezolvarea situațiilor
problematice în care se află persoana și familia; totodată, evaluarea primară are în vedere
identificarea aspectelor pozitive sau a „punctelor tari” caracteristice beneficiarului de asistență
socială și a familiilor acestuia; în acest sens, aspectele pozitive constituie baza sau
fundamentele de la care începe și pe care se sprijină intervenția socială; realizarea planului de
intervenție socială în cadrul activității situațiilor problematice ce trebuie diminuate și deci, vor
deveni obiectivele intervenției sociale, în timp ce aspectele pozitive sau „punctele tari” trebuie
dezvoltate înlocuind încetul cu încetul „răul” cu „binele”; stabilirea rețelei de sprijin / de
ajutor / de intervenție și declanșarea acțiunilor sociale din cadrul intervenției propriu-zise; în
cadrul acestei etape au loc evaluări intermediare succesive care îl ajută pe asistentul social să
stabilească/să măsoare gradul de eficiență a „intervenției sociale în rețea”, adică progresul
realizat prin intervenția socială asupra beneficiarilor direcțiilor sau indirecte; evaluarea finală
care ne asigură că situația problematică a fost depășită și că, se poate ieși din cadrul procesului
de ajutor; în fapt, în această etapă are loc finalizarea procesului asistențial.

1.

Arătați importanța uneia dintre teoriile specifice – teoria îngrijirii, teoria participării,
teoria atașamantului, teoria identității, teoria pierderii – în realizarea asistenței sociale
moderne. Exemplificați
- Teoria atașamentului și identității. Dezvoltarea „individualizata” si afectiva a copiilor”
 Teoria atașamentului și identității are menirea să deschidă calea înțelegerii corecte a
procesului de dezvoltare psiho-socială normală a personalității.

De exemplu, la orice vârstă, o ființă umană este atrasă de alte ființe umane, fiind înclinată
în mod natural spre relații de afecțiune cu semenii din imediata apropiere. Pierderea acestor
relații este, de regulă, foarte dureroasă, chiar tragică, și generează efecte dezastruoase asupra
stării de atașament a celui în cauză. Aceste efecte sunt cu atât mai puternice cu cât persoana
atașată este percepută sau imaginată de către persoana atașată ca fiind cea mai bună, cea mai
puternică și cea mai înțeleaptă.

Starea de atașament vizează, în fapt, toate vârstele, dar manifestările cele mai clare și
definitorii ale acesteia se observă din timpul copilăriei. Atașamenul are caracter dinamic, adică
apare, se formează, se maturizează, atinge apogeul în anumite condiții ale copilăriei și se
deteriorează, slăbește sau chiar poate dispărea sub influența unor actori. Pe măsură ce copilul
crește, atașamentul își modifică semnificativ natura, calitatea și modul de manifestare, scăzând,
treptat, în intensitate. Acesta poate fi definit drept mecanism de protecție.

Siguranța și stabilirea personalității sunt două condiții fundamentale ale unei vieți normale
în societate. Părinții și copilul sunt programați biologic să fie atașați unul de celălalt, deoarece il
ajută: să atingă întregul său potențial, să gândească logic, să-și dezvolte o conștiință, să dezvolte
interes de cooperare cu ceilalți oameni, să devină încrezator în sine, să facă față stresului și
frustrării, să biruie teama și neliniștea, să dezvolte relații viitoare și să reducă gelozia.

Cu cât atașamentul este mai puternic, cu atât baza afectivă este mai sigură, curajul copilului
mai mare. Ori de câte ori copilul se simte amenințat, el revine la bază, dar poate face acest
lucru dacă are deja o bază afectivă adecvată, stabilă. În sens contrar, copiii crescuți fără
atașamentul afectiv sunt, de regulă, pasivi, indiferenți, incapabili să cunoască și să exploreze
lumea și își vor cheltui energia emoțională în căutarea siguranței afective.

În funcție de natura și gradul de constituire a bazei de atașament, există și se manifestă trei

tipuri de atașamente: sigure, nesigure (anxioase) și foarte nesigure (ambivalente) – acest tip de
atașament având consecințe negative, deosebit de grave pentru destinul acelui copil.
 Din analiza celor trei tipuri de atașamente, rezultă că formarea unui viitor adult stabil este
posibilă numai prin asigurarea unei creșteri normale a copilului și depind de calitatea relației
dintre părinți și copii. Studiul cazurilor de inadaptare socială a copiilor abandonați arată că
asemenea fenomen se explică prin impactul experiențelor legate de: pierderea mamei sau
îndepartarea de întreaga familie, întreruperea relațiilor cu părinții, practicarea de către părinți a
unei relații discontinue.

În acest context trebuie să facem distincție între două situații cu o influență negativă
puternică asupra destinului copilului: starea de privațiune (a nu avea ceva încă de la inceput) și
starea de privare (pierderea pe parcurs).

Soluția cea mai bună, în acest context, este centrarea activităților asistenților sociali în
direcția optimizării vieții familiale, a relației intergeneraționale și a asigurării condițiilor normale
de funcționare a întregii familii.

7. Valori in asistenta sociala

Codul etic al profesiei de asistent social, elaborat de Federatia Nationala a
Asistentilor Sociali din Romania in 2004, stabileste un set de valori care
guverneaza activitatea asistentului social. Conform codului, ac 848d34i este
valori sunt: furnizarea de servicii in beneficiul persoanelor asistate, justitia
sociala, respectarea demnitatii si unicitatii individului, a confidetialitatii si
integritatii persoanei, autodeterminarii si competentei profesionale.

Furnizarea de servicii in beneficiul persoanelor asistate

Scopul principal al activitatii asistentului social este acela de a asista
persoanele aflate in dificultate implicandu-se in identificarea, intelegerea,
evaluarea corecta si solutionarea problemelor sociale.
In toate demersurile sale, asistentul social actioneaza cu prioritate in interesul persoanei asistate.
In situatia in care interesul persoanei asistate reprezinta o amenintare pentru comunitate /
membrii comunitatii, asistentul social are responsabilitatea de a indruma persoana asistata si de a
media in scopul armonizarii intereselor partilor implicate.
Justitia sociala
Asistentii sociali promoveaza principiile justitiei sociale.
Asistentii sociali se asigura de egalitatea sanselor privind accesul persoanelor asistate la
informatii, servicii, resurse si participarea acestora la procesul de luare a deciziilor. Ei contesta si
combat diferitele forme ale injustitiei sociale precum: saracia, somajul, discriminarea, excluderea
si alte asemenea forme.
Demnitatea si unicitatea persoanei
Asistentii sociali respecta si promoveaza demnitatea individului, unicitatea si
valoarea fiecarei persoane.
Asistentul social nu trebuie sa practice, sa tolereze, sa faciliteze sau sa colaboreze la nici o forma
de discriminare bazata pe rasa, etnie, sex si orientare sexuala, varsta, convingeri politice sau
religioase, statut marital, deficienta fizica sau psihica, situatie materiala si/sau orice alta
preferinta, caracteristica, conditie sau statutului.
Asistentul social respecta si promoveaza dreptul persoanelor asistate la
autodeterminare.
Asistentul social sprijina persoanele asistate in eforturile lor de a-si identifica si clarifica
scopurile, in vederea alegerii celei mai bune optiuni. Asistentii sociali pot limita drepturile
persoanelor asistate la autodeterminare atunci cand, in judecata profesionala a asistentului social,
actiunile prezente si/sau viitoare ale persoanelor asistate prezinta un risc pentru ei insisi si/sau
pentru ceilalti.
Relatiile interumane
Asistentii sociali recunosc importanta fundamentala a relatiilor interumane si
le promoveaza in practica profesionala.
Asistentii sociali incurajeaza si intaresc relatiile dintre persoane cu scopul de a promova, reface,
mentine si/sau imbunatati calitatea vietii persoanelor, familiilor, grupurilor, organizatiilor si
comunitatilor.
Integritatea
Asistentii sociali actioneaza cu onestitate si responsabilitate in concordanta
cu misiunea profesiei si normele etice profesionale.
Asistentul social promoveaza si mentine standardele practicii profesionale. Asistentul social
promoveaza si dezvolta valorile si etica profesiei, baza de cunostinte si misiunea profesiei.
Asistentul social protejeaza si promoveaza integritatea profesionala atat prin studii, cercetare,
analiza si critica constructiva, cat si prin activitati de predare, consultanta, expuneri in cadrul
comunitatii si participare activa in cadrul organizatiilor profesionale.
Competenta
Asistentii sociali trebuie sa isi desfasoare activitatea numai in aria de
competenta profesionala determinata de licenta, expertiza si exprienta
profesionala.
Asistentii sociali au obligatia de a-si imbunatati permanent cunostintele si deprinderile
profesionale si de a le aplica in practica. Asistentii sociali contribuie la imbunatatirea si
dezvoltarea bazei de cunostinte a profesiei.