Sărac lipit caut altă viață

De Manuela Sofia Stănculescu și

Ionica Berevoescu

Atunci când românii au fost puși să-și spună cu părerea despre situația României, cei
mai mulți au etichetat-o ca fiind o țară instabilă, coruptă, ineficientă. În mai 1999
populația a fost înrebată despre cauzele sărăciei din țara în care trăiesc, iar cei mai mulți
au dat vina pe societate.
În postura celor săraci s-au declarat a fi două categorii de oameni: prima care face referire
la nesatisfacerea nevoilor fundamentale și anume la lipsa unei case sau la problema
hranei zilnice, iar cealaltă categorie care se consideră săracă dacă ii lipsesc banii
suficienți pentru a trai de pe-o zi pe alta.
În momentul în care romînii au fost întrebați cum ar folosi 500 milioane câștigate, o
cincime din ei au răspuns că și-ar cumpăra alimente, haine și încălțăminte. Această parte
a populației care a răspuns astfel trăiește în gospodării extinse, avînd educație redusă,
membrii inactivi.
A fi om sărac înseamna pentru unii a avea o poziție socială defensivă, asociată de multe
ori cu defectele persoanale. Însă cei care se autoindentifică a fi săraci consideră că starea
lor materială este datorată societății și nu incapacității persoanele.
Reușita de a face avere în teritoriul românesc este asociată cu încălcarea legii, căci
majoritatea persoanelor consideră că bogăția înseamnă în mare măsură corupție. Puțini
sunt cei care mai cred că poți reuși prin muncă și efort persoanl.
Definirea sărăciei este dependentă de fiecare loc în care oamenii trăiesc. Cu cât
localitățile în care trăiesc oamenii sunt mai prospere cu atât ei tind să aibă mai multe
așteptări. Sunt indivizi care trăiesc în medii sărace dar nu se consideră săraci, dar există
și alții care trăiesc în locuri mai prospere decât cei menționați mai sus și totuși se plîng de
situația lor financiară.
 Comparațiile cu alte țări indică faptul că Romînia este o țară săracă, depăsită fiind
doar de Albania, Moldova și Rusia.
Studiul Băncii Mondiale a arătat că între anii 1995-2002 rata sărăciei în țara noastră a
crescut de la 20% la 36% din totalul populației.
Riscul sărăciei pândește gospodăriile de dimensiuni mari și familiile care au mai mulți
copii. Studiile despre sărăciei s-au concentrat atât pe tinerii care locuiesc în medii sărace,
dar și pe zonele comunitare.
Sărăcia comunitară se referă la sărăcia din mediul rural, adică la slaba dotare cu utilități și
bunuri de consum. O comună săracă este caracterizată prin rata înaltă de dependență
demografică, capital educațional redus, infrastructură nedezvoltată, rata înaltă a
feritilității etc.
În teritoriile franceze sărăcia extremă este tradusă prin excluziune socială, care implică
ruptura legăturilor sociale. Termenul de excludere se referă la șomajul de lungă durată, la
scăderea solidarității e clasă, la divorțuri, familii monoparentare etc.
Noțiunea de “underclass” cuprinde persoanele care au un comportament deviant, care
preferă să nu muncească, să fie șomeri. Acești indivizi nu împărtășesc valorile societății,
nu respectă normele, legile sociale, morale, religioase.
Există 4 dimensiuni ale noțiunii de “underclass”:
1. Prima se referă la dependența față de stat, dpre exemplu șomajul sau ieșirea de
pe piața mincii.
2. A doua se referă la izolarea socială .
3. A treia dimensiune se referă la subcultura deviantă, adică cei care nu vor să
muncească, ci preferă să stea pe transferuri sociale.
4. Limbajul este rasializat.
În România trăiesc în sărăcie și salariații cu salarii mici și pensionarii cu pensii mici și
cei incapabili să muncească și familiile monoparentale sau cele cu venituri ocazionale.
Acest lucru arată că pentru țara noastră nu sunt adecvate conceptele underclass și
excluziune socială. La noi, conceptul propus este de sărăcie extremă, definită ca starea de
lipsuri cumulate: lipsa unui cămin, a unui loc de muncă stabl, a unui venit permanent,
lipsa hranei.
 În context românesc există o relație între sărăcia extremă și ciclurile de viață. Dacă
până în 1989 toată lumea urma o școală, obținea un loc de muncă fără a depune mare
efort, își putea întemeia o familie și primea o locuință pe care o putea personaliza, după
aceea indivizii au fost lăsați să se descurce singuri în numele libertății pe care și-o doreau.
Astfel că, există un risc ridicat de apariție a sărăciei la tinerii necalificați, care nu
îmbrațișează studiile educaționale, decât la vârstnici care au un venit asigurat și o
locuință.
Studiile indică faptul că în țara noastră mediul rural este mult mai sărac decît cel urban,
dar se pare că există riscul ca în timp să se producă o schimbare de situație. Putem găsi în
același oraș atât bogați, cît și oameni extrem de săraci, dar ei nu stau în aceleași cartiere,
nu frecventează aceleași magazine, practic sunt separați. După 1990 a fost din ce în ce
mai vizibilă segmentarea celor două categorii: săraci și bogați.
În zonele unde locuiesc bogați, blocurile și casele sunt aranjate, oamenii au mașini
luxoase și haine de firmă, în zonele periferice însă, situația este total inversă.
Termenul de „ghetto” a apărut ca urmare a americanizării sărăciei în statele europene.
Prima zonă numită ghetto a fost acceptată în Veneția, dar ea nu era o zonă a marginalilor,
respinșilor sau săracilor, ci o comunitate segregată împotriva voinței ei. Diferite de cele
venețiene, ghetto-urile de excluși adăpostesc săraci, victime, șomeri, oameni fără casă.
Indiferent de cum sunt numite zonele în care locuiesc săracii, fenomenul acesta
afectează întreaga populație din cauza faptului că produce dezintregrarea socială,
diferența dintre clase fiind cu ușurință remarcată.