Palancanu Dumitru

Paul
Specializarea:
Asistenta Sociala,
anul I

Acceptarea de sine a persoanelor cu handicap

Persoana care dobandeste un handicap sau are o boala incurabila suporta o trecere stadiala la
ceea cu ce se confrunta. Se poate vorbi de o noua conditie medicala, sociala si psihologica.
Esti nevoit sa te adaptezi la ceea ce s-a intamplat in viata ta si sa induri ceea ce ti-a fost dat.
1. Momentul anuntarii diagnosticului, momentul socului si al negarii.
Atunci cand esti anuntat ca ai fost diagnosticat cu o boala grava ori cand urma unui
traumatism este necesara amputarea unui membru sau orice alta situatie generatoare de
handicap naste revolta, soc si negare. Iar toate aceste sunt raspunsuri firesti la o situatie de
criza personala si care se rasfrange si asupra familiei. O buna perioada esti focalizat pe
pierderea suferita si durerea cauzata de aceasta. Este stadiula acelui "De ce tocmai mie?", a
unor "De ce-uri?" fara raspunsuri. Unii oameni nu reusesc sa faca fata, nu pot accepta, nu se
pot impaca cu acest diagnostic. Ei nu admit si nu accepta situatia. Este, dealtminteri si greu sa
te vezi in situatia de a fi nevoit sa renunti la visele pe care ti le-ai intemeiat, sa accepti refuzul
unui viitor de neatins. Nu este deloc usor ca atatea vise sa se naruiasca atat de curand si atat
de brutal.
O problema a negarii si neacceptarii este accea ca poate spori vulnerabilitatea, anxietatea
persoanelor aflate in aceasta situatie. Negarea poate deveni un proces inconstient si care sa se
infiripe adanc in suflet.
2. Stadiul confuziei si al trecerii spre masuri concrete pentru recuperarea si ameliorarea
dizabilitatii
Este un stadiu in care esti insotit de confuzie si de durere, momente in care te suprasoliciti.
Poti deveni preocupat de a exercita control asupra situatiei. Nu dispare inca furia, supararea
insa incepi incet sa-ti accepti situatia si sa vezi cum poti merge mai departe. Daca nu renunti
la vise si idealuri incepi sa le ajustezi la noua conditie. Apar noi sentimente, variate si
contradictorii. Depresia, tulburarile de somn, senzatia de vulnerabilitate, devalorizare
personala si sociala, comportamente autodistructive, etc pot insoti acest timp. Sunt momente
importante pentru acceptarea handicapului si adaptare. E momentul in care incepi sa te intrepi
Ce pot face mai departe?
3 Acceptarea situatiei
Intelegerea si acceptarea faptului ca cele intamplate sunt ireversibile, ca timpul nu mai poate
fi dat inapoi si ca nu se mai pot schimba multe. Acceptarea conditiei duce la impacarea cu
sine si inceperea regasirii rolului in familiei, in societate si a regasirii demnitatii proprii.
Drumul inca nu este terminat, dar incepi sa zaresti si raze de lumina, bucuria vietii reincepe in
inima ta. Este momentul clarificarii dar oricand se paote reinstala o criza sufleteasca.
4. Momentul reevaluarii, a adaptarii si regasirii de sine
Dupa numeroaselor traume sufletesti care insotesc traumele fizice, a rugaciunilor si a
deznadejdii incepi recladirea propriei persoane, a increderii in sine si a rolurilor familiale,
profesionale si sociale. Acum totul decurge pe axa trecut prezent viitor in contextul
acceptarii realitatii. Incepre reinvestirea in tine, momete de luare a unor decizii, de schimbare
in acord cu noua realitate.

Nu se poate vorbi de granite fixe intre aceste stadii, nu exista o trecere clara de la un stadiu la
altul, ci mai degraba o trecere curgatoare, dar nu lin ci ca un rau tumultos de munte, cu
reveniri la stari emotionale si incercari de a le depasi.

Persoanele cu dizabilitati psihiatrice si piata muncii

Aud voci. Stiu sa repar instalatii electrice. Ma angajezi? . Ca exercitiu de imaginatie,

inchipuiti-va figura perplexa a unui patron care cauta personal pentru noua sa companie si
aude afirmatia de mai sus.
O dezvaluire de acest gen poate fi devastatoare pentru ambii actori atit pentru persoana care
isi recunoaste dizabilitatea (aud voci suna pentru orice neinitiat alarmant si bizar), cit si
pentru angajatorul care isi va derula in minte un intreg film de potentiale patanii stranii sau
periculoase.
Un asemenea schimb de replici la angajare este putin probabil sa auziti. In cazul in care
cunoasteti pe cineva care are internari la psihiatrie si care lucreaza, veti sti mai degraba
povesti despre cum a incercat sa-si camufleze trecutul sau pur si simplu sa omita la angajare
informatii despre tratamente, diagnostice si contactele cu lumea psihiatrica. Sint multe motive
care pot fi invocate pentru aceasta stare de fapt.
Mai jos puteti parcurge trei povesti de viata pentru a surprinde o parte
din realitatea relatiei persoanelor cu dizabilitati psihiatrice cu piata
muncii.

Descurajarea
M. a lucrat timp de doi ani intr-o corporatie, efectuind o munca de birou. La angajare, nu a
spus nimanui despre problemele care l-au tintuit vreo trei ani prin spitalele de psihiatrie. A
fost luat de bun, iar nimeni nu-si punea problema dizabilitatii lui psihiatrice.
Pina cind, intr-o zi, M. a inceput sa se creada urmarit, sa le explice celorlalti ca este victima
unui complot, ca i s-au furat gindurile si au fost postate pe calculator. A urmat o internare de
mai bine de o luna, iar M. si-a dat o demisie pe care nimeni nu a vrut initial sa o accepte.
Parintii lui avusesera cu doctorul o discutie, iar acest consiliu funest i-a comunicat lui M. ca
exista putine sanse ca el sa poata continua sa lucreze, avind in vedere trecutul lui si
intensitatea episodului actual. Au trecut citiva ani, si M. nu si-a mai cautat de lucru. Este
foarte descurajat.
Ignoranta
P. este un om intreprinzator - are un mic business si o inima mare. Cauta sa ofere o sansa unor
persoane cu dizabilitati, dar nu stie cum sa inceapa. A auzit ca fac treaba buna cei cu
dizabilitati de auz, ca pentru munca fizica pot fi ok si cei cu un intelect mai plapind, dar
afirma sus si tare ca nu ar sti cum sa procedeze cu cineva psihiatric.
Mi-e frica ca incepe sa faca crize asa, din senin, ca se ridica si pleaca sau mai stiu eu ce,
n-as sti cum sa ma port cu ei. O discutie de jumatate de ora cu asistentul social dintr-un

centru de reintegrare ii da citeva indicii despre posibile dificultati care pot sa apara in legatura
cu o persoana cu probleme psihiatrice.
Frica
L. lucreaza intr-o institutie de stat. Pe o pozitie mult inferioara pregatirii lui, facind servicii de
curierat si mici traduceri. L. a fost diagnosticat cu schizofrenie si toti colegii lui stiu asta, unii
mai vechi amintindu-si momentul in care L. a debutat in aceasta cariera de boala. Lucra tot
aici, evident pe o pozitie care era in concordanta cu formarea lui academica. I-a speriat pe toti
in momentul in care si-a dat foc la calculator si a bruscat doi colegi, explicind tuturor ca
urmeaza sa fie clonati.
Au trecut ani de atunci. Nimeni nu s-a plins vreodata de agresivitatea lui L., care a avut si
momente mai bune, dar si citeva recaderi. Cu toate astea, pe la colturile coridoarelor, mai poti
observa priviri lungi ale colegilor care ii urmaresc miscarile. Nu se stie niciodata cind o sa-ti
dea cu tastatura in cap, imi sopteste o secretara. Degeaba incerc sa o conving ca sint ani de
zile de cind L. si-a dat examenul de non-violenta. Un episod intimplat in trecut si o eticheta
de tip schizofrenie par uneori sa fie suficiente pentru alerta nejustificata a colegilor de
munca.
Angajam sau nu?
In Romania, conform unor studii preliminare, nu mai mult de 5 pina la 7 la suta din
persoanele cu probleme grave de sanatate mintala sint angajate, majoritatea in joburi in
care pot sa-si pastreze anonimatul diagnostic. Multi dintre cei care nu lucreaza sint intr-o
situatie precara sau in grija familiior. Cu siguranta, in absenta descurajarii, ignorantei si fricii
celor din jur, mai bine de 30-40% ar putea sa isi cistige traiul intr-un mod decent, iar inca o
proportie considerabila ar putea sa fie utili lucrind intr-un regim protejat. Dar aceasta cere o
munca de convingere cu angajatori, cu familiile persoanelor afectate, cu corpul medical si cu
persoanele cu tulburari psihiatrice.