Profesor Coordonator: Lect.univ.dr.

Rodica
Enache
Studenți: Mihail Dana,
Răsleanu (Florescu) Adina-Lucia, Hogea
(Omer) Filys
Dupa I.Bratianu, cauzele institutionalizarii copiilor in centrele de plasament
sunt:
Problematica abandonului și a institutionalizarii copilului trebuie abordată în
funcție de vârsta acestuia, de situația sa medicala, de situatia familială si, nu in
ultimul rand, de functionarea unor institutii. Abandonul inseamna pentru cei mai
multi dintre copiii internarea intr-un centru de plasament sau institutionalizarea
lor propriu-zisa. In acceptiunea lui J. Bowlby, cauzele care conduc la situatia de
abandon a copiilor sunt :
-situatii de urgenta (mama decedata, mama in spital, mama in detentie,
imoralitate, cruzime, neglijenta, saracie) ;
-conditia grupului familial natural: prezenta si incapacitatea tatalui prezent,
dar inapt prin boala fizica sau psihica, instabilitate sau deficientă psiho-fizica
etc.,prezenta si capacitatea mamei prezente, dar inapta pentru cresterea
copilului ;
- ajutorul inexistent din partea celorlalti(rude,prieteni,vecini).
Cateva dintre cauzele care particularizeaza situatia institutionalizarii pentru
copii din Romania sunt prezentate in continuare. Lipsa conditiilor material
datorate saraciei: dupa decembrie 1989, saracia familiilor s-a acutizat extrem
de mult. In opinia autorului, sondajele si datele statistice oficiale releva un
proces continuu de pauperizare a populatiei. In conditiile lipsei resurselor
financiare datorate somajului, conditiilor economice ale comunitatii locale,
abandonul si institutionalizarea copiilor devine aproape un proces normal.
Lipsa locuintei: acest factor este direct legat de abandonul si institutionalizarea
copiilor. Astfel, in conditiile disponibilizarilor masive ce au avut loc dupa 1991, a
cresterilor progresive privind cheltuielile de intretinere a locuintelor, a
evacuarilor din locuinte a celor considerati rau platnici, a vanzarii locuintelor
pentru a face fata cheltuielilor, a condus inevitabil la cresterea numarului de
persoane fara locuinte sau care traiesc temporar pe la rude, prieteni, ceea ce a
avut ca efect abandonarea si institutionalizarea copiilor in centrele de
plasament.(Bratianu, I.,2005:92-93).
Mentinerea copilului in centrul de plasament fara experimentarea
unor forme de alternative familiale la institutionalizare, destul de mult timp
practicata si abia dupa 1995 s-a reglementat. Plasamentul copiilor in
centrele de plasament mareste riscul de abandon al acestora, care are loc
progresiv. O asemenea solutie la rezolvarea problemelor familiilor cu copii
aflate in dificultate produce o pierdere progresiva a legaturii familie-copil,
care duce finalmente la abandon, Parintii nu-si mai viziteaza copiii
deoarece nu dispun de resursele necesare pentru acest lucru sau pentru
ca ei considera centrul de plasament ca o protectie ce asigura conditii mult
mai bune decat ar putea oferi ei vreodata copilului. (Bratianu,I.,2005:93-94)
Literatura de specialitate si experienta in domeniu arata ca in momentul
abandonului, a separarii copilului de mama sau de persoana maternal
substitutivă, pe intreaga perioada a institutionalizării copiilor, se pot
observa, diferentiat de copilul provenit dintr-o familie, o serie de
consecinte-efecte indezirabile, negative ce afecteaza intreaga dezvoltare
a copilului. Pe fondul instituționalizării copilului intr-un centru de
plasament, atat in momentul cat si in perioada institutionalizarii, literatura
de specialitate evidentiaza o serie de efecte nedorite, ce apar unilateral
sau concomitent, pe intregul traseu de dezvoltare generala a copiilor
institutionalizati.
Astfel :
- Deprivarea maternala sau sindromul de separare este resimtita de copil
mai profund in deosebi in perioada momentului institutionalizarii, respectiv
pe perioada copilariei timpurii (0-3 ani).)
Unii autori (R.A. Spitz si J. Bowlby), in studiile lor, au aratat ca datorita
deprivarii materne si a separarii, copiii institutionalizati prezentau sindrom de
nedezvoltare, de apatie, denumit, dupa Spitz, “depresie analitica” (depresie
datorata lipsei de suport)
Sindromul de hospitalism (institutionalizare): este caracterizat prin intarzierea
dezvoltarii fizice, psihologice si sociale a copiilor abandonati si institutionalizati,
se acutizeaza pe fondul instalarii si dezvoltarii sindromului de hospitalism.
Datorita neglijarii, reducerii semnificative a numarului de contacte dintre adulti
si copii si a activitatilor de ingrijire si educare deficitare, astfel de copii nu sunt
tratati ca persoane autonome, cu trebuinte, nevoi, cerinte, asteptari, interese,
dorinte si tendinte proprii sau cu o istorie persoanala (caietul personal pe
care fiecare copil institutionalizat ar trebui sa-l aiba).
Deprivarea afectiva si tulburari emotionale sunt alte consecinte ale
institutionalizarii. Literatura de specialitate ne releva in cazul copilului
institutionalizat ca deprivarea afectiva este strans legata de asa numitul
fenomen de piticism, care se caracterizeaza printr-o statura foarte mica,
intarziere in dezvoltarea scheletului, a organismului, in general, a
functiilor sale biologice reflectata printr-o intarzierea maturitatii sexuale.
S-a observant ca deprivarea afectiva duce la piticism chiar in conditiile in
care alimentatia este corespunzatoare. De aceea, dieta alimentara
adecvata nu conduce automat la recuperarea intarzierii in dezvoltare,
decat in momentul in care tulburarile emotionale nu sunt corectate.
(Bratianu, I.,2005:103).
 Deprivarea sociala si distortiuni de relationare sociala :

In revista “Societate si Handicap”(2000) este prezentata institutionalizarea

copilului cu handicap ca fiind un act ce are consecinte profunde asupra
dezvoltarii potentialului copilului pe plan bio- psihic dar si a perspectivelor
acestuia de viata obisnuita. Se stie de altfel ca plasarea unui copil intr-o
institutie inchisa este de regula, definitiva. De prea putine ori s-a intalnit ca o
familie sa infieze un copil cu nevoi speciale, acest lucru s-a intamplat fie
de teama sau lipsa de cunostiinta privind ingrijirea speciala de care acestaare
nevoie. (Dorina, A.,2000:111). Bratianu I. afirma, ca institutionalizarea prin
insasi efectele sale secundare de deprivare maternală si sociala, determina
cresterea sentimentului de insecuritate resimtite de copiii, antrenand, in acelasi
timp si scaderea stimei de sine.(Bratianu,I.,2005:105)
Biroul rezidential din cadrul D.G.A.S.P.C. are in subordine zece centre de
plasament care au drept scop oferirea de servicii sociale de tipul pregatirii
reintegrarii copilului in familia naturala, asigurarii dezvoltarii armonioase si a
mediului familial corespunzator. In aceste centre se acorda asistenta si sprijin
pentru copilul capabil de discernamant in exercitarea dreptului sau la libera
exprimare a opiniei, sunt elaborate proiecte individualizate avand drept obiectiv
rezolvarea situatiei sociale in baza evaluarii nevoilor copilului, se ofera servicii
de asistenta si sprijin copiilor care au devenit majori daca isi continua studiile
pana la varsta de 26 de ani, se urmareste intarirea si mentinerea legaturii cu
familia naturala in vederea reintegrarii copiilor in familia naturala
Activitatile biroului rezidential:
- ofera servicii  sociale de tipul pregatirii reintegrarii  copilului in familia
naturala, asigurarii dezvoltarii  armonioase si a mediului familial
corespunzator, pentru copiii din centrele de plasament,

-intocmeste rapoarte referitoare la ancheta psihosociala si propune Comisiei

pentru Protectia Copilului stabilirea plasamentului in centru de plasament,
asigurand cunoasterea de catre copilul capabil de discernamant a situatiei
sale;
- contribuie la garantarea drepturilor copilului institutionalizat, acordand
asistenta si sprijin pentru copilul capabil de discernamant in exercitarea
dreptului sau la libera exprimare a
opiniei;
- intocmeste planul individualizat de protectie, plan ce cuprinde obiectivele si
activitatile ce vor fi realizate pe termen scurt si lung, activitati ce sunt stabilite
pe baza evaluarii nevoilor copilului;
- revizuieste planul individualizat de protectie trimestrial, inaintea reevaluarii
masurii de plasare; revizuirea se realizeaza si ori de cate ori modificari
neasteptate in viata copilului impun acest lucru.
- intocmeste si pastreaza la dosarul copilului minutele intalnirilor de revizuire;

- ofera servicii de asistenta si sprijin tinerilor care dobandesc  capacitate

deplina de exercitiu, la cererea acestora, daca isi continua studiile intr-o forma
de invatamant de zi, fara a depasi varsta de 26 ani. De asemenea, tanarul care
a dobandit capacitate deplina de exercitiu si a beneficiat de o masura de
protectie speciala, dar care nu isi continua studiile si nu are posibilitatea
revenirii in propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale,
beneficiaza la cerere, pe o perioada de pana la 2 ani, de protectie speciala, in
scopul facilitarii integrarii sale sociale.
- urmareste in principal mentinerea si intarirea legaturii cu familia naturala in
vederea pregatirii reintegrarii copiilor rezidenti in familiile naturale.
- intocmeste documentatia necesara pentru prezentarea cazului in instanta;
- realizeaza evaluarea initiala , raportul de vizita si evaluarea detaliata a
copilului si familiei;
- informarea si consilierea familiei si copilului in legatura cu procedurile si
punerea in aplicare a noului pachet legislativ privind protectia copilulu;
- implica comunitatea locala in prevenirea separarii copilului de familia naturala
sau de familia largita;
- identifica persoane in vederea instituirii unei masuri de protectie, alternativa la
institutionalizare, cum ar fi tutela;
- colaboreaza cu organele de politie in desfasurarea procedurilor de evaluare/
reevaluare a cazurilor copiilor rezidenti.
- consiliere psihologică
- consiliere vocatională/consiliere a carierei sau orientării
profesionale
- consiliere suportivă, de exemplu în cazul bolnavilor terminali
- consiliere școlară
 
Consilierea psihologică este o intervenție psihologică în scopul optimizării,
autocunoașterii și dezvoltării personale sau în scopul prevenției și remiterii
problemelor emoționale, cognitive și de comportament.
Cu alte cuvinte, consilierea psihologică este o intervenție psihologică care se
adresează persoanelor aflate în situații de criză, sau care se află în impas în ce
privește rezolvarea unor situații din viața personală sau profesională.
Persoanele care apelează la consiliere psihologică sunt deci persoane
sănătoase, care au totuși nevoie de consiliere pentru a găsi soluții legate de
problemele cu care se confruntă.
Consilierea psihologică se adresează adulților, copiilor, adolescenților și vârstnicilor
deopotrivă. Consilierea se realizează fie prin consiliere individuală, fie prin consiliere
de grup, de exemplu în cadrul grupurilor de suport.
 1. consilierea vocațională propriu-zisa care ofera informatii despre optiuni
educationale si profesionale si faciliteaza dezvoltarea personala pentru
luarea unor decizii in concordanta cu aptitudinile personale si realitatile
sociale.
2.   consilierea privind cariera - asista individul in rezolvarea problemelor
scolare sau profesionale, dezvoltă si aplica interventii bazate pe cercetarile
psihologice vocationale.
3.   orientarea vocationala - forma de asistare in domeniul carierei,
orientarea implica indrumarea clientului în a lua decizii specifice.
Consilierea si terapia suportiva se adreseaza acelor persoane care
trec printr-un moment dificil in viata si ofera un mediu de acceptare si
incurajare.
Acest proces poate fi atat unul individual, cat si de grup.

Consilierea școlară
Aceasta se adreseaza persoanelor aflate in diverse ipostaze si stadii ale
procesului de formare si dezvoltare a propriei personalitati.
Beneficiari ai acestui tip de consiliere sunt toti cei aflati la un moment dat
in ipostaza de elev, de persoane care parcurg diverse experiente de
invatare, in scopul formarii si dezvoltarii propriei personalitati.
Consilierea se realizează în funcție de finalitatea planului
individualizat
de protecție ( reintegrare, adoptie, integrare socio-profesională).
Rolul consilierii îl reprezintă capacitatea de întelegere a conflictelor și
traumelor copiilor și adolescenților pe care aceștia le-au acumulat în
centrele de plasament.
Aceștia pot avea idei preconcepute rezultate din teama de
stigmatizare
în grupul din care fac parte.
 1. Exersarea si perfectionarea capacitatilor de exprimare verbala
si nonverbala a sentimentelor, trairilor, opiniilor lor,
diversificarea și imbunatatirea metodelor de comunicare cu
alti copii sau adulti.
In acest scop copilul este incurajat, prin crearea unui mediu sigur
si suportiv, sa isi exprime trairile prin cuvinte, actiuni sau joc, in functie
de gradul sau de dezvoltare. Trebuie utilizate metode si activitati
adaptate pentru a-l ajuta pe client sa isi constientizeze, sa isi exprime
trairile afective si sentimentele si sa le faca fata. Experientele copilului
sunt utilizate pentru a-l ajuta sa isi inteleaga sentimentele si relatiile
cu
adultii si ceilalti copii si pentru a-si dezvolta vocabularul relativ la
trairile sale. Copilul este ajutat sa-si depaseasca blocajele emotionale
si sa-si  dezvolte strategii de rezolvare a conflictelor personale si
interpersonale.
2. Cresterea increderii in sine si acceptarea de sine.
Copiii si adolescentii sunt ascultati si incurajati sa isi exprime sentimentele
si opiniile; pe baza acestora se stabilesc de comun acord obiectivele de
indeplinit si activitatile aferente acestora. Copiii sunt incurajati sa ia
propriile decizii si sa-si asume responsabilitatea pentru actiunile lor. Este
incurajata dezvoltarea deprinderilor de autoajutorare in cadrul activitatilor
zilnice. Copilul este valorizat si incurajat in ceea ce priveste
comportamentele pozitive si succesele inregistrate de acesta.
Cand sunt implicati si parintii in indeplinirea acestui obiectiv, acestia sunt
sprijiniti in explorarea diferentelor dintre comportamentele asteptate si
cele pe care le manifesta copilul in prezent, acceptarea si intelegerea
copilului luand in considerare particularitatile si interesele lui. Reteaua
familiala si comunitara este utilizata pentru a introduce modele pozitive
pentru copil, pentru a-si dezvolta o imagine de sine pozitiva.
 Dezvoltarea capacitatilor de integrare sociala, satisfacerea nevoilor de
apartenenta a copiilor si adolescentilor la grup.
Asistentul social initiaza activitati si incurajeaza experiente care duc la
cooperarea cu alti copii si cu adultii; situatiile de conflict sunt discutate cu
copilul;
jocul si experientele de invatare sunt utilizate pentru incurajarea
interactiunilor dintre copil si adult.
In consilierea copiilor si adolescentilor se foloseste cel mai des tehnica
narativa.
Terapia narativa are drept obiectiv general reconstruirea povestilor de viata
ale copiilor ,adolescentilor, astfel incat acestia sa isi poata interpreta
experienta de viata dintr-o perspectiva diferita, cu efecte benefice asupra
experientelor lor prezente si viitoare.
Copiii sunt incurajati sa-si povesteasca “experientele de viata “pentru a gasi
rezolvarea optima de la consilier care il sfatuieste din experienta proprie.
1. Enache Rodica (2011), Asistența Socială a Familiei și a Copilului, Editura Ovidius
University Press Constanța.

2. https://ro.scribd.com/doc/213336473/Institutionalizarea - consultat la data de

02.01.2015.

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliere - consultat la data de 02.01.2015.

4. http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/Consiliere-vocationala13.php -
consultat la data de 02.01.2015.

5.
http://www.psihologinconstanta.ro/?psihologie-educationala-si-consiliere-vocationa
la
- consultat la data de 02.01.2015.

6.
http://www.qreferat.com/referate/asistenta-sociala/Etape-in-consilierea-copiilor-11
6.php
- consultat la data de 02.01.2015