UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: ASISTENȚĂ SOCIALĂ
ANUL DE STUDII: I

Disciplina: POLITICI SOCIALE

TEMA DE STUDIU:
CONCEPTUL DE BUNĂSTARE SOCIALĂ

STUDENT ,
PREDA (CRĂCIUN) FLORENTINA

CONSTANŢA, 2020
 Conceptul de bunăstare socială s-a născut odată cu revoluția industrială, încă din 1800, ca
urmare a schimbărilor provocate de mișcarea de înființare a parcurilor și locurilor de agrement.
Mișcarea a avut ca scop formularea aspectelor sociale morale de impact în comunitate. Unele din
acele probleme ale bunăstării sociale încă există și astăzi și sunt influențate de fluctuații
economice, reorganizare constantă, schimbări demografice și servicii de sănătate prioritare.
Cuvântul bunăstare, în limba engleză welfare, este un cuvânt compus și se referă la starea
unei persoane cât și la condițiile materiale și sociale ale acestei stări.
În literatura de specialitate se diferențiază trei tipuri de bunăstări: bunăstarea socială
(“social welfare”), care în sens larg se referă la furnizarea sau primirea (recepționarea) colectiva
a bunăstării; bunăstarea economică (“economic welfare”), care descrie în special acele forme ale
bunăstării asigurate prin intermediul mecanismelor pieței sau al economiei oficiale; bunăstarea
de stat (“ stat welfare”), care se referă la asigurarea bunăstării sociale prin intermediul statului.
Statul bunăstării ca expresie se consideră adesea că aparține perioadei din ultimii ani a
celui de-al doilea război mondial și primii ani de după război. Sunt anii când se lansează celebrul
Raport despre Asigurarea Sociala a lordului Beveridge din Marea Britanie. Lansarea propriu-zisă
a expresiei îi este atribuită arhiepiscopului Temple care în scrierile sale din 1941 si 1942, a dorit
să sublinieze diferența dintre ”statul puterii”, al Germaniei naziste și “statul bunăstării “ care a
constituit promisiunea reconstrucției aliate postbelice (Pierson,1991, Macaror,15, citați de
Preda,2002). Paternitatea expresiei statul bunăstării mai este atribuită și altor autori,
specificându-se că termenul era deja în limbajul comun în Marea Britanie la sfârșitul anilor 1930.
În jurul acestui concept s-a constituit o întreagă literatură după cel de-al doilea război mondial și
se referea la un proces istoric început la sfârșitul secolului XIX în țările europene și în cele ale
Americii de Nord, țări intrate rapid într-un ciclu de dezvoltare industrială.
O definiție a statului bunăstării o dă Wilensky (1975) care afirma: “Esența statului
bunăstării este garantarea guvernamentală a unor standarde minime privind venitul, alimentația,
sănătatea, educația și locuința, asigurate fiecărui cetățean ca drepturi sociale”. Legat de aceasta
definiție Harold Wilensky face 10 ani mai târziu următoarea precizare: “ cele mai multe din
aceste garanții, adesea cuprinse sub denumirea de securitate socială au luat forma unei asigurări
sociale contra riscului de baza ale vieții industriale” (Wilensky, 1985). El consideră că
standardele minime de viață (venit, alimentație, sănătate, educație și locuință) nu pot fi periclitate
decât în cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele ramase fără loc de muncă.
În acest sens, a fost introdusă pentru prima dată legea de asigurare de accidente de muncă
în 1871, legea asigurărilor de sănătate în 1883 și legea de asigurare a pensiilor în 1891,
considerate o inovație în domeniul securității sociale.
Din punct de vedere al implicării statului în furnizarea bunăstării sociale, se consideră că
acest lucru se poate identifica cu mult timp în urmă, în civilizațiile precreștine, în sensul
acordării de ajutoare celor nevoiași iar în epoca modernă implicarea statului este marcată de două
momente și anume: legea săracilor și reformele asigurărilor sociale. Aceste două momente au
pregătit terenul pentru reformele politice majore din secolul XX care au condus la crearea
statului bunăstării.
Marii sociologi au fost de acord că, în contextul istoriei europene, creșterea bunăstării
sociale poate fi înțeleasă ca răspuns la două dezvoltări fundamentale și anume: formarea statelor
naționale și transformarea lor în democrații de masă după Revoluția franceză și creșterea
capitalismului care a devenit modelul dominant de producție după Revoluția industrială.
Dar, conceptul de stat al bunăstării pare să fie un fenomen mult mai general al
modernizării și nu exclusiv legat de „democrație-capitalism”.
În concepția lui Durkheim, integrarea societăților înalt diferențiate este amenințată de
două probleme principale: anomia și inegalitatea. Răspunsul la problema anomiei era
reglementarea normativă, iar o astfel de reglementare însemna pentru el egalitate de oportunități.
Conceptul egalității este larg și are două sensuri diferite: egalitatea rezultatului și egalitatea de
oportunități.
Securitatea și egalitatea sunt două dimensiuni fundamentale ale SB. Există trei mijloace de
bază prin care SB își impune scopurile:
-plata directă a beneficiilor în cash
-oferirea directă a serviciilor în bunuri
-extensia indirectă a beneficiilor prin deducerea de taxe și credite.
Funcția esențială a plăților prin transfer este menținerea venitului pentru fazele tipie ale
neangajării în ciclul vieții (îngrijirea copilului, educație, bătrânețe), situații tipice ale incapacității
de angajare (îmbolnăvire, accidente, invaliditate) și șomajul forței de muncă active.
 Oferta publică directă de bunuri și servicii este al doilea instrument de bază al SB.
Predomină patru astfel de servicii:

-educația
-îngrijirea medicală
-îngrijirea asistențială și serviciile de consultanță
-locuința.
A treia metodă, taxele pe credite poate servi ca un echivalent de bază pentru beneficiile directe
în bani sau bunuri. Mai multe instrumente de protecție vor trebui adăugate la cele trei de bază
care sunt preocupate de securitate și egalitate.
După ce clasa de mijloc din mai multe țări a devenit beneficiara a SB, abia atunci A.
Biggs a definit statul bunăstări:” SB este statul în care puterea organizată este folosită în mod
deliberat în încercarea de a modifica jocul pieței în trei direcții:
-garantarea unui venit minim indivizilor și familiilor, indiferent de valoarea de piață a proprietății
acestora,
-prin reducerea gradului de insecuritate, prin capacitatea indivizilor și familiilor de a face față
anumitor amenințări sociale,
-prin asigurarea că tuturor cetățenilor, indiferent de statut li se oferă cele mai bune standarde.
Se creează o dispută în jurul ideii de minim și a gamei de servicii. Minimul se referă la
gradul de sărăcie acceptat, dându-se astfel, definiții ale sărăciei, iar în ceea ce privește gama de
servicii, constă în asigurarea unor standarde minime de către guvern - venit, bunuri, locuință,
sănătate și educație - care trebuie oferite fiecărui cetățean ca drept politic și nu ca gest caritabil.
Este ceea ce face diferența între programele orientate pe „egalitate absolută” și cele orientate spre
„egalitatea de oportunități”. Egalitatea de oportunități se asociază cu ideea <devenirii>, de
atingere a statutelor pe parcursul ciclurilor de viață, iar egalitatea de rezultate reflectă
<existența> în termenii măsurării venitului și a nivelelor de trai.
În timp, conceptul de statul bunăstării sau securitate socială abordate în interdependență au
conturat ideea de „cetățenie socială”. Acest concept s-a impus în țările europene în secolul XX.
Utilizarea acestui termen în sens juridic nu este posibilă decât acolo unde constatăm o acoperire
universală în domeniul beneficiilor (drepturilor sociale), fără nici un fel de condiții restrictive
privind accederea la beneficii.