UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ṢI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

Specializarea : Asistenţă Socială

Conf.dr. SORINA POLEDNA

DEVIANŢĂ ṢI CONTROL SOCIAL

ANUL II
C.F.C.I.D

Cluj-Napoca
2020

1
Date de contact ale titularului de Date de identificare curs şi contact
curs tutori
Conf. univ dr. SORINA POLEDNA Lect.dr. Florina Pop
Facultatea de Sociologie si Asistenţă pop.florina@ymail.com
Socială. B-dul 21 Decembrie 1989, nr. 128-
130; Birou 304
Telefon: 40.264-42.46.74 Anul II sem. I
Fax: 40.264-42.46.74 Curs Obligatoriu
polednas@yahoo.com Cod curs ALR 2303
Consultatii: joi ore 12-14

Descrierea cursului:
Cursul propune studenţilor înţelegerea conceptelor explicative referitoare la etiologia şi
manifestările fenomenul devianţei sociale, respectiv al fenomenului infracţional ca expresie a
devianţei negative. După parcurgerea acestui curs, studenţii vor putea cunoaşte principalele
idei conţinute de teoriile ce fac parte din domeniul sociologiei devianţei. Totodată, ei vor şti
să transfere aceste cunoştinţe teoretice în practica asistenţei sociale, în funcţie de relevanţa lor.

Organizarea temelor în cadrul cursului:

Cursul este structurat pe 6 module, fiecare având mai multe subcapitole:
Modulul 1:Teoria anomiei (E. Durkheim) şi Teoria Presiunii sociale (R.K. Merton); Modului
2:Teoria dezorganizării sociale şi teoria asocierii diferenţiale; Modulul 3: Teoria controlului
social; Modulul 4:Teoriile subculturii deviante; Modulul 5: Teoria neutralizării; Teoria
etichetării; Modulul 6: Realismul de stânga.

Bibliografia
Achim , M., (1992) : Introducere în sociologie,Cluj, Ed. Dacia

Akers,R.,(1998): Social Learning and Deviant Behavior: A Specific Test ohf a General
Theory, în ” American Sociological Theory”, nr. 44.

Bandura, A., (1986): Social Learning Theory, New Jersey, Englewood Cliffs, Prentice Hall

Burke, P.,(1999): Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Humanitas

Cusson ,M., (1995):Devianţa, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas

Durkheim,E., (2002): Regulile metodei sociologice, Iasi, Polirom

Durkheim, E., ( 1993): Despre sinucidere, Iaşi, Institutul European

Haralambos, M., Holborn M.,Heald,R.,(2000): Sociology. Themes and Perspectives, London,

HarperCollins Publishers Limited, ed.a 5 a

Ogien, A., (2002): Sociologia devianţei , Iaşi, Polirom

2
Rădulescu, M., S., (1999): Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Bucureşti, Ed.
Lumina Lex

Rădulescu,M.S.,(1994) : Homo Sociologicus, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă ”Şansa”

Rădulescu, M.,S., Banciu, D., (1996): Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, Casa de
Editură şi Presă ” Şansa”

Materiale şi instrumente necesare cursului:

Pentru pregătirea în vederea promovării cursului, studenţii au nevoie de următoarele resurse:
calculator conectat la internet, resurse bibliografice.

Notarea studenţilor:
Modalitatea de evaluare Ponderea în nota finală
Examen scris 70%
Portofoliu de seminar (teme realizate și fişe 30 %
de lectură)

Aspecte de deontologie :
Plagiatul se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare la nivel de UBB şi
facultate. Plagiatul înseamnă prezentarea unor idei şi date scrise de către o altă persoană, ca
aparţinând propriei persoane, fără menţionarea corectă şi completă a sursei prin citare, şi/sau
indicaţii bibliografice.

Studenţi cu nevoi speciale:

Titularul cursului şi tutorii au disponibilitatea de a adapta metodele de transmitere a

informaţiilor şi a modalităţile de evaluare în funcţie de tipul dizabilităţii studentului.

3
DEVIANŢĂ ŞI CONTROL SOCIAL

Cursul se adresează studenţilor anului II. şi are ca obiectiv să le permite acestora

înţelegerea comportamentelor, atitudinilor şi interacţiunilor care compun fenomenele sociale
considerate manifestări ale devianţei.
După parcurgerea acestui curs, studenţii vor putea cunoaşte principalele idei conţinute de
teoriile ce fac parte din domeniul sociologiei devianţei. Totodată, ei vor ştii să transfere aceste
cunoştinţe teoretice în practica asistenţei sociale, în funcţie de relevanţa lor.

Evaluarea studenţilor se va face prin examen scris şi prin punctarea activităţii de

seminar şi a lecturii bibliografiei:
- Examen scris: 7 puncte
- activitate de seminar şi bibliografie: 3 puncte.(bibliografia obligatorie se prezinta
pe baza fiselor de lectura)

Bibliografie obligatorie:

Cusson ,M., (1995):Devianţa, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas

Durkheim,E., (2002): Regulile metodei sociologice, Iasi, Polirom

Durkheim, E., ( 1993): Despre sinucidere, Iaşi, Institutul European

Ogien, A., (2002): Sociologia devianţei , Iaşi, Polirom

4
Dicţionar de concepte:

ROL SOCIAL
Definit în termeni de modele sau norme de comportament pretinse în cazul ocupanţilor
diverselor poziţii în cadrul structurii sociale (ex.copil, bunic, mamă). ( Burke,1999,p.61)

STATUS
Într-o societate, membrii ei ocupă un număr de poziţii sociale, cunoscute prin noţiunea
sociologică de status.
În mod obiţnuit, un individ din societatea nostră are un status familial (soţ, fiică. bunic,etc),
un status ocupaţional( este de ex.şofer sau, asistent social),dar şi un gender status (barbat sau
femeie)
Ogien Albert (2002,p.70) oferă următoarea precizare referitoare la tipurile de statut social:
- statut social atribuit: atunci cand el descrie o poziţie în care un individ este fixat (de ex
gender status) sau este numit(titlurile nobiliare/aristocratice); pentru schimbarea unui
asemenea status un individ poate face foarte puţin;
- statut social dobândit: atunci cand statutul rezultă dintr-o alegere, dintr-o acţiune care are
un scop, sau din mişcările de mobilitate socială.
Statusurile sunt cultural definite, în ciuda faptului că au la bază factori biologici, ca de ex.
sexul.

NORMĂ
Fiecare cultură conţine un număr mare de ghidaje (scrise sau nescrise) care direcţionează
comportamentul în situaţii specifice; asemenea linii directoare sunt numite norme.
Norma reprezintă o regulă socială de conduită sau un standard de comportament, definit prin
aşteptările sau consensul (adeziunea) unui grup social faţă de un anumit tip de comportament
(S.M.,Rădulescu, D. Banciu,1990,p.18).
Norma se referă deci, la cerinţa imperativă impusă fiecărui membru al societăţii de a adopta
un anumit tip de comportament, de a respecta anumite reguli de conduită, de a îndeplinii
anumite acţiuni, sau a nu îndeplinii alte acţiuni, de a alege, în situaţii sociale specifice, numai
soluţii compatibile cu standardele culturale (norme şi valori) socialmente admise ca
dezirabile.

5
În baza adoptării normei ca reper fundamental al conduitei şi acţiunii sociale, indivizii se
comportă şi acţionează intr-un mod tipic, inteligibil şi comprehensibil, adica normal. (S.
M.Rădulescu, 2000,p. 39).
Normele sunt aplicate prin intermediul sancţiunilor: pozitive (recompensele) şi negative
(pedepsele) acestea pot fi formale sau informale. Sancţiunile sunt o parte esenţială a
mecanismelor de control social care au în vedere menţinerea ordinii sociale.

VALORI
Dacă normele asigură direcţionari specifice pentru comportament, valorile asigură
direcţionări mai generale ele fiind exprimate prin intermediul unor convingeri /credinţe,
idealuri cu privire la faptul că ceva este bun, dezirabil (ex. bine, frumos, cinste,etc) .
Multe norme pot fi considerate ca reflectări ale valorilor ; unele norme reprezintă expresii ale
unei singure valori (ex. viaţa umană ).
Valorile variază- la fel ca normele- de la o societate la alta, de la o cultură la alta.
Fără norme şi valori împărtăţite, membrii societăţii sunt incapabili să coopereze şi să-şi
înţeleagă unii altora comportamentul, se produc conflicte, dezordine chiar dezorganizare
socială.

CONFORMITATE
Compatibilitatea comportamentului cu aşteptările şi cerinţele normative ale unui grup
social.

CONSENS SOCIAL:
Acordul membrilor societăţii asupra necesităţii funcţionării unor reguli de viaţă comune, se
bazează pe un context normativ, concretizat în reguli şi în norme.Acordul colectiv cu privire
la necesitatea existenţei şi respectării regulilor/obligaţiilor în viaţa socială creează consensul
necesar pentru asigurarea unei existenţe sociale organizate.

ORDINE SOCIALĂ:
Ordinea socială este elementul constitutiv al vieţii sociale cu rol reglator/coordonator , ea
presupunând existenţa a) a unui corp de legi si norme care solicită indivizilor cum să se
comporte în anumite situaţii sociale; b) a unor instituţii sociale ce permit funcţionarea
adecvată a raporturilor şi structurilor sociale într-un sens dezirabil social,asigurând
coordonarea activităţii sociale; c) caracterizează totalitatea poziţiilor sociale ierarhice

6
(statusurilor) ce face posibilă coordonarea unor activităţi, formularea şi aplicarea unor decizii,
stimularea actiunilor dezirabile, obstrucţionarea celor indezirabile, adică face predictibile
acţiunile oamenilor în cadrul societăţii .
Ordinea sociala nu este absolută, nici perfectă; ea cunoaşte, în anumite condiţii istoric şi
cultural specifice, tensiuni, abateri, deviaţi, chiar şi prioade de dezorganizare socială.(S, M.
Rădulescu, 1994, p. 39-41) .
În cadrul ordini sociale, o parte componentă este ordinea normativă aceasta impune
membrilor societăţii să exercite numai acele acţiuni şi conduite care sunt în acord cu codurile
culturale, morale şi legale.

IDENTITATE
Definită ca internalizare a valorilor, normelor şi rolurilor sociale în conştiinţă, prin modelarea
eu-lui individual de către supra-eu.

SOCIALIZARE
Definită ca un proces –format din socializarea primară şi cea continuă- care se derulează de
a lungul întregii vieţi a individului, pe masură ce acesta, el sau ea, dobânde şi de noi statusuri
şi roluri succesive. Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologică (maturizarea
individului), una culturologică (internalizarea normelor şi valorilor sociale) dar si una
sociologică (deprinderea cu rolurile sociale şi elaborarea unor comportamente
corespunzătoarea).
Astfel înţeleasă, socializarea nu se confundă nici cu adaptarea socială(ajustarea trăsăturilor
pesonalităţii şi conduitei într-o anumită situaţie de interacţiune socială), dar nici cu integrarea
socială (apartenenţa şi participarea neimpusă a individului la un set de norme, valori şi
atitudini comune grupului) (S. Rădulescu, D. Banciu,1990).

INTEGRAREA SOCIALĂ :
Este definită de M. Cusson,(1997.p.460) prin calitatea şi frecvenţa relaţiilor ce se leagă în
cadrul unui grup, precum şi prin gradul de angajare a membrilor în activităţi comune.

CONTROL SOCIAL:
Este definit in diferite moduri:
 Conţinutul său înglobează toate formele de reglare formală sau informală a
conduitelor şi acţiunilor indivizilor;

7
  Conţinutul său cuprinde doar formele instituţionalizate ( utilizarea sa actuală);
 Interpretările normative care considera controlul social în globalitatea aspectelor
sale,ca ansamblul acţiunilor umane orientate către definirea devianţei şi stimularea
reacţiilor sociale în prevenirea şi respingerea ei.
 Ansamblul proceselor prin care membrii unui grup se încurajează unii pe alţii
pentru a ţine seama de aşteptările lor reciproce şi pentru a respecta normele pe
care şi le fixează (M. Cusson, 19997, p.46)
 Ansamblul de mijloace, mecanisme, sau instituţii de natură psihologică, socială,
culturală, juridică, ori politică, prin intermediul cărora orice societate impune
membrilor săi exigenţele respectării ordinii sociale şi morale.

Controlul social nu este doar cel formal : de aceea , legea reprezintă numai unul dintre
mecanismele de control social prin care se asigura conformarea indivizilor la reguli şi norme
instituţionalizate, dar şi evitarea sau sancţionarea manifestărilor deviante. Se poate vorbii de
aceea de un control social stimulativ, pozitiv (recompense, stimulente – materiale /morale),
cât şi de unul coercitiv şi negativ( tabuuri, interducţii, sancţiuni/pedepse).
Controlul social are intotdeauna un caracter relativ, De pildă , trecerea de la societatea
tradiţională la cea modernă a reprezentat şi o evoluţie a controlului social, prin: a) trecerea de
la o formă difuză , nespecializată, la una specializată caracterizată prin reguli,sancţiuni şi
agenţi specifici b) apariţia legii ca principală formă de control social legitim caracterizat prin
voinţa generală, impersonală a colectivităţii care se situează deasupra intereselor particulare
ale părţilor în litigiu; c) autonomizarea dreptului; d) crearea unor mecanisme specializate şi a
unor agenţi specializaţi cu aplicarea deciziilor legale (S.,M.,Rădulescu,1994, p.259).
Principala caracteristică a controlului social este constângerea. Aceasta se manifestă prin
presiuni exterioare impuse de normele sociale explicite, cât şi prin presiuni interiorizate de
individ în cursul procesului de socializare. Cu toate acestea, controlul social are şi o funcţie
stimulativă, încurajând conformitatea membrilor cu modelele de conduită şi acţiune
socialmente dezirabile. Controlul social apare ca o influenţă permanentă, resimţită la nivelul
inconştientului, exercitată de presiunile normative ale tradiţiilor şi obiceiurilor.
G. H. Mead, întemeietorul interacţionismului simbolic, a propus ca dimensiune fundamentală
a controlului social interiorizat, noţiunea de „ celălalt generalizat ”; înţelegând prin aceasta
controlul social exerccitat de catre comunitate asupra conduitelor şi acţiunilor membrilor săi
(Rădulescu, 1994, 269).

8
E. Goffman, reprezentant de seamă al etnometodologiei, constata că regulile de conduită îi
afectează îe indivizi în doua feluri: a) în mod direct sub forma obligaţiilor şi /sau
constrângerilor morale,b) în mod indirect, ca aşteptări ale indivizilor faţă de obligaţiile
celorlalţi indivizi cu care interacţionează.

9
 MODULUL 1
Teorii funcționaliste ale devianței

Teoria anomiei

Naşterea sociologiei devianţei:

Atât actul de naştere, pe care îl găsim in teoria socială formulată de către Emile
Durkheim (1850-1917), cât şi afirmarea ca domeniu distinct al sociologiei, ce se produce la
sfârşitul anilor 30, in spaţiul sociologiei americane, evidenţiază faptul că „devianţa este o
trăsătură a modernităţii….modernizarea referindu-se la întreaga colecţie de procese sociale
implicate în apariţia capitalismului industrial şi în formarea statului bunăstării.
În acest sens, procesul care contează în înţelegerea devianţei şi în clarificarea contextului
istoric al naşterii sale, este deseori descris in sociologie prin sintagma „ prăbuşirea controlului
social tradiţional”, iar in criminologie, prin „ creşterea criminalităţii (Sumner,C.,1994,p.viii)

De numele sociologului francez Emile Durkheim (1850-1917) se leagă naşterea

sociologiei devianţei. El a fost primul gânditor care a conceput şi construit un cadru de
referinţă sistematic în care sociologia poate exista şi opera ca o ştiinţă de sine stătătoare şi
viabilă. Faptele pe care ea le studiază sunt tot atât de obiective precum sunt fenomenele pe
care le studiază ştiinţele naturii.Totodată, el a insistat asupra ideii că fenomenele sociale sunt
fapte sociale şi că tocmai acestea constituie obiectul sociologiei. (Mihu,A., 1992 p.82).
” Să tratăm faptele sociale ca lucruri” ne îndemna E. Durkheim, acesta devenind un postulat
al sociologiei, care ne conduce spre ideea că , pe de o parte, dacă faptele sociale sunt lucruri
atunci ele trebuie observate empiric, iar pe de altă parte, pentru individul care acţionează,
faptul social este exterior, i se impune acestuia într-un mod consrângător, fiind parte a
mediului înconjurător obiectiv.
Pentru a-şi concretiza ideile, Durkheim a studiat sinuciderea. Colectând şi analizând date
despre statistica sinuciderii in diferite ţări europene, într-o anumită perioadă de timp,
Durkheim a prezentat sinuciderea într-o nouă perspectivă, descoperindu-i cauzele la nivelul
mediului social. El a demonstrat existenţa unei relaţii indubitabile între gradul în care
indivizii sunt integraţi în grupurile sociale din care fac parte şi înclinaţia lor către anumite
tipuri de sinucidere . Astfel, au fost identificate următoarele tipuri de sinucidere :

10
  Sinuciderea egoistă, produs al unei relativ slabe integrări în grup ,de ex. persoanele
singure,
 Sinuciderea anomică, datorată nerespectării normelor sociale,este încurajată de
schimbările bruşte, caracteristice timpurilor moderne;
 Sinuciderea altruistă, se leagă de ideea de solidaritate, de ex. cazul militarilor;
 Sinuciderea fatalistă, de leagă de cvasi-absenţa oricărei schimbări in
grupurile/societatea din care individul face parte.
Ideea fundamentală a teoriei anomiei este aceea că conduitele deviante sunt produsul
disoluţiei conştiinţei colective şi a solidarităţii morale, fenomene ce se produc în condiţiile
schimbărilor sociale profunde şi rapide. Analiza lui Durkheim asupra procesualității
schimbărilor sociale implicate în industrializare, este realizată în prima sa lucrare majoră
publicată în 1893 ”Diviziunea muncii sociale”.
Contextul istoric în care a trăit Durkheim şi a elaborat teoria a fost unul marcat de profunde
transformări economice şi sociale şi de procesul de tranziţie de la societatea tradiţională la
cea modernă. Revoluţia industrială şi procesul de expansiune al capitalismului ca sistem
politic şi economic, au generat o serie de probleme sociale noi cum ar fi şomajul, perturbarea
ordinii sociale, crizele economice, inegalitatea socială, alienarea etc. Încercările de descriere
şi analiză a acestor fenomene sociale au introdus în cadrul ştiinţelor sociale din aceea
perioadă, o serie de noţiuni noi cum sunt: dezordine socială, criză socială, conflict social,
patologie socială etc. În acelaşi timp, apariţia acestor noi fenomene sociale a condus la ideea
că noul sistem social este caracterizat de iraţionalitate şi are o problemă în asigurarea ordinii
sociale. Durkheim aprecia că,în comparaţie cu societatea tradiţională, caracterizată prin
stabilitate, conformism, slabă mobilitate socială şi o ierarhie clară a autorităţ, societatea
modernă se caracterizată prin instabilitate, nonconformtate, o mobilitate socială accentuată şi
o disoluţie aautorităţii.
Tranziţia de la societatea tradiţională la societatea modernă face să se piardă ataşamentul faţă
de valorile comune,prin urmare, se pierde sentimentul apartenenţei la comunitate iar normele
sociale îşi pierd astfel, capacitatea de influenţare a comportamentelor nemaiputând să
definească raporturi echitabile între membrii societăţii.
Pentru a descrie şi explica această ruptură a solidarităţii morale a indivizilor datorată
proceselor de schimbare socială, Durkheim a elaborat conceptul de anomie.
Eetimologic, termenul provine din limba greacă (a nomos – fără norme) şi semnifică o stare
de dezordine, nedreptate şi abuz. Semnificaţia conferită de Durkheim acestui termen este

11
aceea de stare a societăţii caracterizată printr-o dereglare normativă,o incapacitate a normelor
sociale de a coordona adecvat conduitele şi o dislocare a conştiinţei colective şi a moralităţii.
În opinia sociologului francez, moralitatea este o sursă a solidarităţii sociale şi are un rol
important în limitarea reciprocă a intereselor egoiste ale indivizilor. Potrivit lui S. M.
Rădulescu, „Este moral – sublinia Durkheim tot ce leagă indivizii între ei, tot ce îi limitează
în libertatea lor absolută, pentru a-i face dependenţi unul de celălalt, în cadrul aceleiaşi
forme de asociere umană. Este moral tot ceea ce contribuie la asigurarea solidarităţii umane,
aşa cum este cazul religiei sau dreptului. Pentru acest motiv, principala regulă de conduită
morală care acţionează în fiecare societate – consideră Durkheim – este realizarea în fiecare
individ a tipului uman colectiv, adică capacitatea de a semăna cu ceilalţi, de a se raporta la
ei, de a le împărtăşi sentimentele şi credinţele. Este imoral dimpotrivă tot ce se abate de la
caracterele tipului colectiv, toate acele conduite prohibite sau ilicite care deviază de la
exigenţele întăririi conştiinţei colective şi de la similitudinea cu conduitele celorlalţi”.
Conceptul de anomie a fost utilizat pentru prima dată de Durkheim în lucrarea sa „Diviziunea
muncii sociale” în care a dezvoltat o teorie referitoare la procesul de evoluţie al societăţilor de
la o stare simplă (societate tradiţională) la una complexă (societatea modernă). Pe măsură ce
societatea evoluează, viaţa economică se dezvoltă, iar tehnologiile se perfecţionează,
populaţia sporeşte numeric, creşte şi densitatea acesteia, societatea devine mai complexă,
sarcinile devin mai specializate iar structura relaţiilor sociale se modifică şi evoluează spre un
nou tip de solidaritate socială numit de Durkheim solidaritate organică. În societatea modernă
oamenii nu mai dezvoltă în aceeaşi măsură ca în societatea tradiţională relaţii sociale strânse,
personalizate, ci, acestea, tind să devină impersonale. În cadrul aceleiaşi lucrărisociologul
francez a susţinut că funcţionarea adecvată a sistemelor sociale este dependentă de integrarea
părţilor lor component, iar diviziunea socială a muncii nu afectează solidaritatea socială ce
caracterizează orice societate funcţională deoarece, această solidaritate cere indivizilor să
acţioneze convergent în spiritul valorilor promovate de către societate şi la care membrii săi
aderă
Aşadar, dacă solidaritatea socială trebuie să existe în orice societate, formele prin care
acestea se exprimă diferă. Astfel, în societatea tradiţională diviziunea socială a muncii este
bazată pe solidaritatea mecanică. În opoziţie cu societatea tradiţională, societatea modernă
este menţinută de un sistem de interdependenţe funcţionale; rolurile şi poziţiile sociale sunt
diferenţiate şi specializate, iar oamenii depind unii de alţii pentru a supravieţui. Solidaritatea
socială se exprimă sub forma solidarităţii organice.

12
 Trecerea naturală de la societatea tradiţională la societatea modernă şi de la solidaritatea
mecanică la solidaritatea organică, nu se realizează întotdeauna uşor. Durkheim a considerat
că starea, numită de el stare de anomie este caracteristică societăţii moderne şi împiedică
diviziunea socială a muncii să conducă la integrarea părţilor şi la funcţionarea adecvată a
societăţii, deoarece părţile acţionează independent unele de altele, necorelate şi nu se
realizează coordonarea adecvată a funcţiilor sociale.
Anomia reprezintă aşadar, o stare de dereglare normativă determinată de incapacitatea de a
realiza conştiinţa colectivă, stare ce afectează grupurile sociale prin ruperea echilibrului
ordinii sociale, prin starea de dezorientare normativă.
Anomia apare ca efect al ruperii solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare
(familie, şcoală, comunitate, etc.) şi ca urmare a neputinţei de a asigura integrarea socială a
indivizilor în societate deoarece nu mai există repere,norme clare. Existenţa stării de anomie
nu înseamnă însă o absenţă a normelor sociale ci mai degrabă, o suspendare temporară a
capacităţii acestora de a regla comportamentele indivizilor, ceea c, conduce la apariţia
comportamentelor deviante.
În situaţiile în care societatea este caracterizată de o stare de anomie, indivizii sunt aruncaţi
într-o situaţie inferioară celei anterioare şi o parte dintre ei nu se mai supun regulilor impuse
de societate din exterior iar societatea la rândul ei ca urmare a acestor schimbări bruşte, nu
mai este capabilă să impună respectatea normelor sociale.

Infracţiunea – un fapt social normal

În lucrarea ” Regulile metodei socilogice ” publicată pentru prima oară de E. Durkheim in
anul 1895, acesta argumenta ideea conform căreia, infracţiunea este un aspect inevitabil şi
normal al vieţii sociale.
Infracţiunea este prezentă în toate tipurile de societăţi; rata infracţionalităţii fiind mai ridicată
in societăţile avansate, industrializate.
Conform lui Durkheim, infracţiunea este o „ parte integrantă a tuturor societăţilor sănătoase”.
Ea este inevitabilă pentru că nu fiecare membru al societăţii este la fel preocupat de
sentimentele colective (valori şi convingeri morale împărtăţite) în societate. Indivizii sunt
expuşi unor influenţe şi circumstanţe diferite de-a lungul vieţii lor , astfel încât, este imposibil
ca toţi, tot timpul, să fie prin comportamentul lor, în conformitate cu aceste sentimente
colective.
Infracţiunea nu este în concepţia durkheim-iană doar inevitabilă, ci şi funcţională;
infracţionalitaea devine disfuncţională (dăunătoare societăţii ) abia atunci când ratele sale

13
devin neobişnuit de ridicate sau de scăzute (Haralambos, 2000, p.353). Durkheim
argumentează şi faptul că toate schimbările sociale încep cu anumite forme de devianţă.
Pentru ca schimbarea să se producă, ceea ce ieri era devianţă azi devine normalitate.

Teoria presiunii sociale

Albert Ogien (2002) referindu-se la contribuţia lui Robert.K. Merton la explicarea

devianţei, sublinia un lucru esential şi anume acela că, Merton a considerat însă şi
nonconformitatea un fenomen social, de aceea, incălcarea normelor era vazută ca un răspuns
„normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit tip de organizare a societăţii
(p.104).
Astfel, o construcţie teoretică care aduce o abordare coerentă, sistematică asupra surselor
socio-culturale ale comportamentelor deviante ne este oferită de sociologul american Robert
K. Merton.
Obiectivul principal al teoriei sale a fost acela de a explica modul în care anumite structuri
sociale exercită o presiune asupra anumitor persoane, astfel încât determină angajarea
acestora în activităţi cu caracter deviant.
Potrivit lui Merton printre elementele sociale şi culturale definitorii pentru o societate două au
o importanţă deosebită:
1) scopurile, aspiraţiile(obiectivele culturale) promovate social şi
2) modelele sociale acceptabile pentru atingerea acestor scopuri, adică mijloace sau procedee
acceptabile social pt. a putea atinge acele scopuri.
Scopurile, interesele definite cultural de societate, reprezintă un cadru de referinţă pentru
aspiraţiile considerate legitime de către aceasta. Aceste scopuri sunt mai mult sau mai puţin
integrate şi implică grade diferite de prestigiu social şi încărcare emoţională.
Cea de a doua componentă se referă la modelele de acţiune promovate de societate pentru
atingerea scopurilor dezirabile social. Orice grup uman obişnuieşte să cupleze scopurile
dezirabile social cu reguli morale şi instituţionale referitoare la procedurile cerute şi permise
pentru atingerea acestor scopuri.
Aceste norme şi imperative nu coincid însă neapărat cu procedurile eficiente pentru atingerea
scopurilor dezirabile din punct de vedere social. Astfel, multe din modurile eficiente de
atingere a scopurilor dezirabile social se situează în afara modurilor sociale de acţiune

14
permise. Alegerile permise sunt limitate de normele sociale; se pot dezvolta astfel, la un
moment dat, modele de acţiune socială care sunt influenţate de accentul deosebit pus pe
anumite scopuri sociale, în timp ce mijloacele dezirabile social de atingere a acestor scopuri,
nu se bucură de aceiaşi apreciere.
Menţinerea echilibrului între cele două elemente ale structurii sociale este posibilă atâta
timp cât indivizii obţin satisfacţii şi îşi realizează interesele personale în condiţiile conformării
la ambele: scopuri şi mijloace.
În acest context, conduitele deviante, trebuie văzute ca un simptom al disocierii dintre
aspiraţiile definite social şi mijloacele legitime de atingere a lor.
Variaţia atitudinii faţă de una sau alta din componentele structurii sociale generează
tipuri diferite de societăţi caracterizate de accentul pus pe una sau alta dintre acestea. Astfel,
Merton, concepe sistemul social ca un echilibru între o structură culturală (scopuri
socialmente aprobate) şi o structură socială (mijloace legitime pentru atingerea acestori
scopuri). Spre deosebire de teorie, în realitate, individul este cel care realizează acest echilibru
in activitatea sa cotidiană, în acord cu exigenţele specifice contextului în care trăieşte. (Ogien,
2002, p.105). În acest sens face distincţie Merton intre cele cinci moduri de adaptare a
individului la situaţia la care ia parte, fiecare dintre ele putând genera conduite conforme sau
neconforme, chiar deviante.
Majoritatea societăţilor caracterizate de inegalitatea statusurilor sociale nu oferă
indivizilor un acces egal la mijloacele instituţionale. Mijloacele instituţionale se referă la
categorii de activităţi care permit indivizilor să atingă scopurile induse oamenilor de către
societatea în care trăiesc,drept dezirabile,de ex. Accesul la educaţie, accesul la locuri de
muncă etc.
Potrivit lui Robert Merton, în societate există o neconcordanţă între condiţiile sociale şi
oportunităţile individuale de a obţine bunăstarea materială, prestigiu social şi împlinirea
înplinirea în plan social. Această discrepanţă dintre scopurile promovate de societate şi
sistemul de mijloace sociale legitime de obţinere a acestora, generează o stare de tensiune şi
de dezorientare normativă numită anomie. Potrivit lui Merton, reacţia sau adaptarea la această
stare de anomie poate genera diferite tipuri de comportamente deviante.
Reacţiile adaptative la starea de anomie sunt descrise în termeni de acceptare sau respingere a
scopurilor culturale şi a mijloacelor legitime şi pot fi cuprinse în cinci tipuri distincte.
Indivizii pot adopta una sau alta dintre aceste posibile răspunsuri la starea de anomie şi pot
trece de un tip de răspuns la altul în cursul angajării lor în diferite activităţi sociale. De

15
asemenea, aceste tipuri de comportamente se referă la ajustări ale rolurilor sociale jucate de
oameni în diferite situaţii specifice şi nu la schimbări la nivelul personalităţii acestora.
Conformarea
Reprezintă forma de adaptare la starea de anomie cea mai răspândită pentru că cei mai
mulți dintre membrii societăţii optează pentru acest mod de a obţine realizarea socială.Ea
constă în acceptarea atât a scopurilor dezirabile social cât şi a mijloacelor legitime de
atingere a lor. Astfel, acest tip de răspuns individual dat stării de anomie, asigură
continuitatea şi stabilitatea societăţii.
Inovarea
Această formă de adaptare la starea de anomie, se caracterizează prin faptul că individul
adoptă comportamente care exprimă acceptarea scopurilor sociale şi respingerea mijloacelor
instituţionale pentru atingerea lor. Prin această respingere inovatorii optează pentru mijloace
dezprobate social, care sunt însă, eficiente în atingerea scopurilor socialmente dezirabile.
Inovarea se traduce în tipuri foarte diferite de comportamente,cum ar fi de ex. cele ale
escrocilor, hoţilor dar şi cele ale celor care vor doar să îmbunătaţească modalităţi de atingere
a scopurilor ce le par vetuste, periculoase sau neinteresante, de ex. creatorii de artă,
inventatorii,militanţii pentru apararea mediului etc.
Ritualismul
Este modalitatea de adaptare la anomie caracterizată prin respingerea scopurilor sociale,dar
acceptarea mijloacelor instituţional legitime. E vorba în acest caz de o sacralizare exagerată a
mijloacelor: ataşamentul prea zelos faţă de norme îi face pe indivizi să nu privească existenţa
lor decât în cadrul restrânspe care aceste norme le fixează, renunţând la orice efort de a-şi
satisface scopurile legitime (cazul riidităţii birocratului, al pasivităţii muncitorului, sau al
supunerii oarbe faţă de comandant ) ( Ogien, 2002, p. 106).

Retragerea/Evaziunea
Este cel mai puţin frecventă formă de adaptare la starea de anomie. Cei care adoptă o
asemenea strategie de adaptare „sunt în societate, dar nu participă la viaţa socială”. Din punct
de vedere sociologic aceştia constituie „alienaţii”. În această categorie intră indivizii asociali:
vagabonzii, alcoolicii, drogaţii, prostituatele, psihoticii şi alte categorii de oameni care trăiesc
la marginea societăţii.
Această modalitate de adaptare este adoptată în cazul în care societatea acordă importanţă
celor două componente structurale, indivizii asimilează complet atât scopurile sociale cât şi
mijloacele instituţionalizate . Neavând acces la mijloacele legitime şi neputând adopta nici pe

16
cele ilegitime dar eficace, indivizii se confruntă cu un dublu conflict. Ordinea bazată pe
competiţie este menţinută în societate, dar cei care nu pot face faţă acestei ordini abandonează
şi se retrag la marginea societăţii. Resemnarea, defetismul, pesimismul sunt mecanismele
psihologice adoptate de cei care aleg să „scape” de cerinţele societăţii. Această strategie apare
în cazul unor eşecuri repetate de atingere a scopurilor valorizate social şi din cauza
incapacităţii de adoptare a mijloacelor ilegitime datorată internalizării prohibiţiilor sociale.
Conflictul este stins prin renunţarea atât la scopurile sociale cât şi la mijloacele legitime social
de atingere a acestora. Astfel, conflictul este eliminat iar individul devine asocial.

Rebeliunea

Este o altă formă de adaptaree la starea de anomie şi este caracterizată de respingerea

deopotrivă a scopurilor valorizate social şi a mijloacelor aprobate social. Cei ce adoptă o
asemenea atitudine încearcă să înlocuiască vechea ordine socială şi normativă cu alta nouă.
Exemple pentru acest tip de răspuns la starea de anomie sunt reprezentanţii organizaţiilor
revoluţionare care îşi propun schimbarea modului de a gândi şi de a fi al oamenilor prin
intermediul unor ideologii, ai organizaţiilor teroriste, liderii grupurilor religioase fanatice, ai
subculturilor juvenile (rock, hippy, etc.).
Frustrarea şi îngustarea aspiraţiilor conduc la căutarea unor căi de scăpare faţă de situaţia
intolerabilă indusă cultural ori ambiţiile neîmplinite se pot rezolva prin activităţi ilicite care
pot ajuta la atingerea valorilor dominante.
Sărăcia ca condiţie limitatoare a oportunităţilor nu este suficientă pentru a explica ratele înalte
de delincvenţă.

În concluzie, când apare o disjuncţie sau o incomplementaritate între normele sociale,

scopurile culturale şi capacitatea membrilor de a se conforma, atunci structura culturală apare
dislocată. În aceste condiţii, conform teoriei mertoniene, valorile culturale produc
comportamente aflate în contradicţie cu înseşi prescripţiile acestor valori.
Tendinţele spre conformitate sau spre devianţă apar, în acest sens, dependente de poziţiile
ocupate de indivizi în structura socială.
Prin urmare, nu valorile diferite ale claselor şi grupurilor sociale produc delincvenţa, ci
diferenţele obiective existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupuri sociale
generează asemenea stări de lucruri (Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M.,1985, p.163). În
teoria lui Merton discrepanţa dintre cele două elemente ale structurii sociale: scopurile şi

17
mijloacele aprobate social, conduce la anomie; ceea ce permite diferenţierea conduitelor
anormale în funcţie de apropierea lor, mai mare sau mai mică, de unul din cei doi poli ai
continuumului pe care un mod de adaptare îl circumscrie (Ogien,2002 , p.107).
Teme de control:
1.Evidentiați prin exemple concrete caracterul inevitabil si functional al infractiunii , conform
explicațiilor durkheimiene.
2.Identificati asemănări si deosebiri între conceptul de anomie propriu concepției lui
Durkheim , comparativ cu sensul conceptului in teoria lui Merton.
3.Pornind de la ideile formulate de R.Merton, găsiti câte un exemplu pentru fiecare răspuns
adaptativ la anomie, cu potențial deviant.
Temă de reflecție:
Puneti in evidenta caracteristicile stării de anomie, reflectând la situatii din istoria Romaniei
sau din istoria universală.

Teoria dezorganizării sociale

Dacă actul de naştere al sociologiei devianţei a fost semnat in Europa, configurarea

indentităţii sale de disciplină sociologică de sine stătătoare, se produce in spaţiul american. În
acest sens, o contribuţie importantă o are şcoala sociologică de la Chicago, mai ales prin
formularea teoriei dezorganizării sociale. Conform ideilor de bază ale acestei teorii
explicative, atât problemele sociale cât şi devianţa, sunt determinate de dezorganizarea
socială, produsă la rândul său, de procesele de industrializare şi urbanizare, adică de
modernizare, pe casre societatea le trăieşte.
Astfel, delincvenţa este vazută ca un produs al factorilor de mediu, aceasta fiind o perspectivă
explicativă ecologică, ce vine in prelungirea altor cercetări şi teoretizări de factură
asemănătoare bine acceptate in secolul al XIX lea. Teoria dezorganizării sociale a avut rolul
să explice şi să orienteze interpretările si rezultatele cercetărilor deja existente, într-o analiză
coerentă făcută asupra legăturii dintre dezorganizarea socială şi delincvenţă.
Contribuţia esenţială in formularea şi susţinerea bazată pe cercetări a acestei perspective
explicative aparţine lui Clifford Show şi Henry McKay, doi sociologi şi cercetători aparţinând
şcolii de la Chicago. Rezultatele studiilor lor privitoare la delincvenţa juvenilă în oraşul
Chicago, au fost prezentate într-o serie de lucrări precum ”Ariile delincvenţei” (1929) sau”
Delincvenţa juvenilă în ariile urbane” (1942).

18
Unul dintre obiectivele principale urmărite de cei doi cercetători a fost evaluarea efectelor
asupra comportamentelor indivizilor din societate, ale procesului de industrializare rapidă,
proces cunoscut de societatea americană în primii ani ai secolului trecut.Această evaluare a
fost realizată mai ales din perspectiva lucrărilor lui Emile Durkheim, dar au mai existat şi alte
influenţe, ca de ex. concepţia darwinismului social.
Fiind interesaţi de relaţia oamenilor cu mediul lor fizic, unii sociologi aparţinând Şcolii de la
Chicago, cum a fost cazul lui Robert Park, au fost preocupaţi de modul în care „lupta pentru
spaţiu” influenţează comportamentul indivizilor. Astfel, Park a observat că valurile succesive
de emigranţi care soseau în oraşele americane, aveau un efect negativ asupra constituirii unor
comunităţi stabile.
Asemenea teme au fost încorporate şi dezvoltate,inclusiv pe o bază empirică, în teoria
dezorganizării sociale elaborată de Clifford Show şi Henry D. McKay.
Principiile ecologiei umane enunţate de către Robert Park au inspirat şi cercetările asupra
delincvenţei juvenile realizate de către Show şi McKay în oraşul Chicago şi în alte 20 de
oraşe americane şi care au acoperit o perioadă de 30 de ani. Cei doi cercetători au folosit în
analiza lor asupra delincvenţei juvenile, conceptul de „zone concentrice” elaborat de către
Burges (Burges, 1967) pentru a descrie dezvoltarea urbană.
Conceptul de zone concentrice se referă la acele zone din cadrul unui oraş care prezintă
caracteristici distincte şi care apar în diferitele stadii de dezvoltare ale acestuia ca urmare a
creşterii şi expansiunii urbane (Burges, 1967).
Analiza dezvoltării urbane a condus la identificarea a cinci zone concentrice distincte care
sunt caracteristice procesului de dezvoltare al oraşelor americane:
1. Prima dintre acestea este Zona I. situată în centrul oraşului şi cuprinde centrul
administrativ şi comercial al acestuia.
2. Aceasta este înconjurată de Zona II., cea mai veche secţiune a oraşului şi care este
denumită zona interstiţială sau zona de tranziţie. Această zonă este afectată de
expansiunea industrială şi a activităţilor comerciale pierzându-şi valoarea de zonă
rezidenţială şi fiind locuită în majoritate, de emigranţi sau noi veniţi.
3. Zona a III-a se situează în exteriorul zonei de tranziţie şi cuprinde cartierele muncitoreşti,
locuite în majoritate de muncitori calificaţi care formează o populaţie stabilă.
4. Urmează Zona a IV., formată din cartierele rezidenţiale locuite în majoritate de
reprezentanţii clasei de mijloc.
5. Zona a V-a este reprezentată de suburbii şi localităţi satelit ale oraşului.
Descrierea zonelor oraşului nu epuizează toate tipurile posibile de zone urbane.

19
Ratele de delincvenţă în oraşul Chicago au fost măsurate în trei perioade distincte:
a) 1900 – 1906, b)1917 – 1923, c)1927 – 1933. Aceste analize ale delincvenţei s-au bazat pe
statisticile oficiale şi au avut în vedere tinerii delincvenţi între 10 şi 16 ani care au fost
cercetaţi pentru diferite infracţiuni, indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu în zona de
rezidenţă a acestora şi locul în care au fost comise infracţiunile
Rezultatele obţinute au arătat că zona urbană care înregistrează cele mai mari rate de
delincvenţă este zona de tranziţie sau zona interstiţială. Aceasta este zona mahalalelor unde
locuiesc familiile de imigranţi sau noi veniţi în oraş. Pe măsură ce avansăm spre centrul
oraşului sau spre exteriorul acestuia, ratele de delincvenţă scad.
De asemenea, s-a constatat că indiferent de compoziţia etnică a zonei interstiţiale, ratele mari
de delicvenţă se menţin la nivelul cel mai ridicat. Cei doi autori au concluzionat în consecinţă,
că nu caracteristicile biologice, psihice sau specificul cultural explică tendinţele spre
delincvenţă ale tinerilor ci, ecologia oraşului.
O altă constatare a investigaţiilor conduse de cei doi cercetători americani, a fost faptul că
ratele de delincvenţă se corelează puternic cu frecvenţa şi severitatea altor probleme ale
comunităţii cum ar fi: abandonul şcolar, mortalitatea infantilă, tuberculoza şi bolile mentale
(Shoemaker, 2005, pg. 87.).
De asemenea, Show şi Mc Kay au evidenţiat faptul că ratele de delincvenţă se asociază
puternic cu o serie de caracteristici economice ale zonei urbane care reprezintă indicatori ai
nivelului de dezvoltare economico-sociaă (exemple de indicatori sunt: proporţia de proprietari
de locuinţe în populaţia zonei, nivcelul de dependenţă economică, declinul populaţiei etc.
Aşadar, cauza principală a ratelor ridicate de delincvenţă este reprezentată de caracteristicile
zonei de rezidenţă afectate de fenomenele de urbanizare şi de migraţie în care constituirea
unor comunităţi stabile capabile să asigure un control social eficace nu este posibilă. În aceste
zone urbane se formează comunităţi eterogene, caracterizate de un grad scăzut de coeziune
socială, unde controlul social este scăzut sau ineficace şi prin urmare, se înregistrează rate
mari de delincvenţă.
Show şi McKay au utilizat conceptul de dezorganizare socială pentru a descrie schimbările
suferite de zonele urbane, schimbări care conduc la delincvenţă. Potrivit celor doi autori, o
societate este organizată atunci când există un consens al membrilor societăţii cu privire la
valorile şi normele care trebuie să ghideze comportamentele indivizilor, când există o
coeziune şi o dependenţă reciprocă între indivizi şi instituţii.
O societate este dezorganizată atunci când ordinea socială este afectată de ruperea
consensului moral şi de slăbirea coeziunii sociale, determinate de incapacitatea normelor şi

20
valorilor tradiţionale de a regla în mod adecvat conduitele indivizilor şi de apariţia unor
conflicte între valori şi sisteme normative diferite. O asemenea situaţie apare în cursul
perioadelor de schimbare socială rapidă în viaţa indivizilor şi comunităţilor; sporirea
tendinţelor de dezvoltare inegală, determină creşterea frecvenţei manifestărilor de
dezorganizare socială şi în consecinţă, a celor delincvente.
În concluzie, teoria dezorganizării sociale poate fi sintetizată de următoarele idei
principale:
 Delincvenţa este rezultatul slăbirii capacităţii instituţiilor din cadrul
comuniății de a realiza în mod eficace controlul social. Indivizii care locuiesc
în comunităţi caracterizate de dezorganizare socială nu sunt persoane
dezorientate ci, ele doar răspund la starea de dezorganizare ce caracterizează
comunitatea.
 Starea de dezorganizare a comunităţii este determinată de procesul rapid de
industrializare şi urbanizare cât şi de procesul de imigrație care se produce în
aceste zone.
 Eficienţa instituţiilor comunitare ca şi valoarea rezidenţială şi comercială a
zonelor urbane, corespund conceptelor şi principiilor ecologice influenţate de
conceptele de competiţie şi dominare.
 Zonele dezorganizate social conduc la formarea unor subculturi delincvente
care iau locul culturii dominante şi care tind să se autoreproducă.
(Shoemaker, 2005, pg. 82.)

Teoria dezorganizării sociale reprezintă o contribuţie importantă la înţelegerea

cauzelor delincvenţei juvenile dar, prezintă şi o serie de limite:
Una dintre cele mai importante critici aduse, este aceea că deşi conceptul de dezorganizare
poate fi util, este totuși dificil de susţinut conceptul de „comportament dezorganizat”,
deoarece în fapt, nici un tip de comportament uman nu poate fi considerat „dezorganizat”
pentru protagoniştii lui, deşi poate părea aşa pentru ceilalţi. În al doilea rând, dezorganizarea
socială este în acelaşi timp, cauză şi efect. Astfel, dezorganizarea socială determină rate
crescute de delincvenţă, iar ratele crescute de delincvenţă determină dezorganizarea socială.
Nu putem determina însă, în spaţiul acestei elaborări teoretice, care este factorul care
acţionează primul, într-un mod determinant.

21
Teme de control:
1.Evidentiati noutatea contributiei Scolii de la Chicago la explicare deviantei.
2. Argumentați de ce dezorganizarea socială este in același timp si cauza si efect al deviantei ?
Temă de reflecție:
Gândiți-vă la semnificatia pentru munca de asistență socială, a constatării , valabile si azi , a
cercetătorilor Scolii de la Chicag, conform căreia indiferent de compoziţia etnică a zonei
interstiţiale, ratele mari de delincvenţă se menţin la nivelul cel mai ridicat.

MODULUL 2

Teoria asocierii diferenţiale

Prima teorie asupra devianţei explicată prin intermediul procesului de învăţare este cea
pe care o propune în 1939 Edwin Sutherland, membru al şcolii de la Chicago. Postulatul de la
care teoria porneşte este următorul : înclinaţia spre infracţiune şi comportamentul infracţional,
nu sunt nici înnascute şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihologice dobândite, ele sunt mai
degrabă, învăţate.
Dacă teoriile funcţionaliste cu privire la devianţă, explică de ce în ciuda presiunilor exercitate
de societate asupra indivizilor pentru a se conforma normelor sociale, violările acestor norme
continuă să existe, ele nu răspund la întrebarea de ce un anumit individ se angajează într-o
anumită activitate deviantă.
Teoria asocierilor diferenţiale a fost concepută pentru a oferi o astfel de explicaţie. Edwin
Sutherland a arătat că teoria anomiei şi cea a dezorganizării sociale care subliniază rolul
comunităţii şi al structurilor sociale în geneza delincvenţei, eşuează în explicarea conduitelor
individuale ale celor care încalcă normele sociale; de aceea în opinia sa, asemenea explicaţii
de nivel macrosocial nu oferă un model teoretic explicativ mulţumitor al mecanismelor psiho-
sociale prin care factorii de mediu influenţează motivaţia indivizilor pentru angajarea în
conduite deviante.
Teoria asociaţiilor diferenţiale se situează în cadrul teoriilor interpersonale şi
situaţionale, iar principalele asumpţii pe care se întemeiază sunt:
1) comportamentul uman, inclusiv comportamentul deviant, are un caracter flexibil,
şi se schimbă în funcţie de circumstanţe şi situaţii;

22
 2) societatea şi persoanele delincvente nu sunt „rele” în sine; iar comportamentele
infracţionale apar în aceleaşi condiţii sociale ca şi cele conformiste, iar o persoană
poate realiza ambele tipuri de comportamente în perioade de timp diferite;
3) multe din comportamentele infracţionale sunt realizate în contextul unui grup sau
bande. Dacă condiţiile particulare în care apare comportamentul deviant sunt
schimbătoare în timp şi spaţiu, banda sau grupul oferă un mediu stabil caracterizat
de norme sau de modele de comportament.
4) Comportamentul infracţional , la fel ca şi cel conformist, se învaţă. Această
asumţie reprezintă principiul de bază al teoriei elaborată de E. Sutherland.

Ideea fundamentală care stă la baza teoriei asocierilor diferenţiale este aceea că
comportamentul deviant este un comportament învăţat în contextul interacţiunilor cu alţi,la
fel ca şi comportamentul conformist.
Conceptul fundamental utilizat de E. Sutherland pentru a descrie procesul de învăţare a
comportamentelor deviante este cel de „asociere diferenţială”.Acesta exprimă faptul că
individul este supus unei alegeri între norme care susţin comportamentele conformiste şi
norme care susţin comportamentele deviante (infracţionale); expunerea excesivă la definiţii şi
atitudini favorabile încălcării legii conduce la geneza comportamentelor deviante
(infracţionale). Potrivit lui Sutherland acest proces are loc în contextul interacţiunilor cu
membrii grupurilor primare şi cu persoanele semnificative; prin intermediul acestor
interacțiuni indivizii îşi însuşesc definiţii cu privire la comportamentele potrivite şi
nepotrivite.
Eficacitatea procesului de asociere diferenţială depinde de frecvenţa, durata şi intensitatea
expunerii individului la definiţii şi atitudini favorabile violării normelor sociale comparativ
cu cele favorabile respectării normelor sociale.
Comportamentul deviant este învăţat şi modificat (achiziţionat, realizat, repetat,
menţinut şi schimbat) prin intermediul aceloraşi mecanisme comportamentale şi cognitive, ca
şi cel conformist. Diferenţele constau în direcţia, conţinutul şi natura acestor comportamente
învăţate.
Mecanismele implicate în învăţarea comportamentelor deviante sau conformiste sunt
exprimate de două concepte:
1) întărirea diferenţială (învăţarea instrumentală prin intermediul pedepselor şi
recompenselor) şi
2) imitaţia (învăţarea observaţională).

23
Ambele mecanisme de învăţare produc comportamente şi definiţii care funcţionează ca
stimuli discriminativi pentru geneza comportamentelor.
Teoria asocierilor diferenţiale se concentrează asupra a patru concepte:1. asocierea
diferenţială, 2. întărirea diferenţială ,3. imitaţia şi 4. definiţiile.
Posibilitatea apariţiei comportamentelor deviante ca urmare a combinării acţiunii celor patru
variabile menţionate , poate fi exprimată în următoarea propoziţie:
„Probabilitatea ca o persoană să se angajeze în comportamente deviante sau infracţionale
creşte şi cea de conformare la normele sociale descreşt, atunci când aceasta se asociază cu
alte persoane care comit infracţiuni şi este expusă la definiţii favorabile încălcării normelor
sociale; este expusă direct sau indirect (la nivel simbolic) la modele infracţionale, la definiţii
care apreciază aceste comportamente ca dezirabile sau justificative într-o situaţie în care
există posibilitatea de a face alegeri,(...) şi a anticipat în situaţia curentă sau în una
anticipată, în mai mare măsură, recompense comparativ cu pedepse.”( Akers,1998,p.50).
Aşadar, este mai probabil ca un individ să se angajeze în comportamente deviante
atunci când:
 se asociază cu alţii care comit violări ale normelor sociale, care oferă modele
de comportamente deviante şi susţin violarea normelor sociale;
 comportamentele care violează normele sociale sunt întărite în mai mare
măsură decât cele care se conformează normelor sociale;
 individul este expus şi observă mai multe modele comportamentale deviante
decât conformiste;
 a învăţat definiţii favorabile comiterii de acte deviante.

Mecanismele învăţării
Mecanismele primare ale învăţării sunt:
- întărirea diferenţială (condiţionarea instrumentală) în cadrul căreia
comportamentul este o funcţie a frecvenţei, cantităţii şi probabilităţii
experienţei sau percepţiei pedepsei sau recompensei; şi
- - imitaţia care este mecanismul de modelare a comportamentului pe baza
observării comportamentului altora şi consecinţelor acestorcomportamente.
- un alt mecanism de învăţare este discriminarea şi/sau generalizarea
stimulilor unde stimuli verbali sau cognitivi acţionează ca declanşatori ai
comportamentelor.

24
 Conţinuturile învăţării sunt reprezentate de:
- secvenţe comportamentale simple sau mai complexe şi
- definiţiile reprezentate de credinţe, atitudini, raţionalizări, care acţionează
ca factori declanşatori ai comportamentelor.
Probabilitatea învăţării comportamentelor care violează sau se conformează normelor
sociale, depinde de întărirea diferenţială din trecut, prezent sau anticipată pentru un anumit
comportament şi de caracterul deviant sau nondeviant al definiţiilor învăţate sau a altor
categorii de stimuli discriminativi.
Aceste mecanisme de învăţare operează în cadrul unui proces verbal sau nonverbal,
direct sau indirect de comunicare, interacţiune sau de identificare cu alţii. Învăţarea se
realizează prin asocieri cu persoane şi grupuri (primare, secundare, de referinţă şi simbolice)
care conţin sau controlează sursele importante de întărire ale comportamentului unei persoane
şi care furnizează definiţiile sau alte categorii de stimuli discriminativi pentru iniţierea şi
repetarea unui comportament.

Asocierea diferenţială
Sursa comportamentelor deviante a fost identificată de către Sutherland la nivelul
grupurilor cu caracter intim şi personale deoarece acestea, în special grupurile primare
(familia, prietenii), sunt cele mai importante pentru individ.
La fel de importante au fost considerate de autor şi grupurile secundare care încep să joace
acelaşi rol ceva mai târziu în viaţa individului: şcoala, grupurile recreaţionale sau de petrecere
a timpului liber şi grupurile de egali.
Asocierea diferenţială are o dublă dimensiune: comportamental-interacţională şi normativă.
Prima se referă la asocierea şi interacţiunea directă cu ceilalţi şi comportamentele lor
conformiste sau deviante, iar cea de a doua se referă la diferitele modele de norme şi valori la
care individul este expus în cursul asocierii. Potrivit lui Sutherland, această dimensiune din
urmă a asocierii reprezintă elementul cheie al procesului de învăţare al comportamentului
conformist sau deviant. El a avut în vedere în primul rând asocierea cu modelele deviante sau
conformiste şi nu persoanele deviante sau conformiste ca tipuri de personalitate.
Potrivit lui Sutherland există mai multe dimensiuni ale asocierii la nivelul cărora acest
proces social suferă variaţii: frecvenţa, durata, prioritatea şi intensitatea.
Conform acestui autor semnificaţia frecvenţei este evidentă şi nu necesită explicaţii.
Semnificaţia priorităţii conferită de Sutherland este cea de prioritate în timp, primul factor cu

25
care individul se asociază. Este vorba de importanţa influenţei selective pe care o exercită în
primul rând familia (naturală sau substitutivă).
Intensitatea asocierii nu a fost foarte riguros definită de către Sutherland, în concepţia acestui
autor; semnificaţia conceptului având legătură cu prestigiul sursei modelului comportamental-
criminal sau conformist- şi cu reacţiile emoţionale faţă de aceste asocieri.

Întărirea diferenţială
Iniţierea, comiterea sau renunţarea la acţiuni deviante sau infracţionale, depinde şi de
frecvenţa, cantitatea şi probabilitatea din trecut, prezent sau viitor a pedepselor şi
recompenselor care sunt percepute ca fiind ataşate diferitelor tipuri de comportamente.
Asocierea diferenţială se referă la echilibrul dintre recompensele şi pedepsele prezente sau
anticipate care urmează după un comportament.
Probabilitatea ca un act să fie comis sau repetat creşte proporţional cu recompensele
sau reacţiile declanşate: obţinerea aprobării, status, bani, obţinerea plăcerii etc. Aceasta este
un proces de întărire pozitivă.
O altă posibilitate de întărire a comportamentului este evitarea unor evenimente neplăcute şi
aceasta este întărirea negativă.
Aşadar, comportamentul unei persoane poate fi inhibat, redus, sau extins prin intermediul
ataşării unor consecinţe neplăcute acestor comportamente sau prin acordarea unor recompense
sau privilegii.
Întăririle şi pedepsele variază în ceea ce priveşte cantitatea, frecvenţa şi probabilitatea.
Cu cât este mai mare valorea recompensei (cantităţi măsurabile de prestigiu, aprobare socială,
bani, hrană etc.), frecvenţa acesteia şi cu cât este mai probabilă aceasta, cu atât este mai mare
probabilitatea ca un comportament să fie realizat şi repetat.
Frecvenţa diferitelor tipuri de comportamente sociale este concordantă cu frecvenţa şi
valoarea întăririlor sociale ataşate fiecăreia. În felul acesta comportamentele cele mai
frecvent şi în mai mare măsură recompensate, sunt alese şi performate iar cele care nu
beneficiază de asemenea întăriri sunt evitate.
Procesul socializării reprezintă un proces de învăţare socială (de la părinţi, de la
grupul de egali etc.) în cadrul căruia indivizii sunt subiecţi ai unor pedepse şi sancţiuni, li se
oferă modele comportamentale şi primesc îndemnuri verbale şi instrucţiuni.
Rezultatul acestui proces este învăţarea de către indivizi:
1. a aşteptărilor culturale (drepturi şi obligaţii) corespunzătoare sexului, vârstei,
ocupaţiei, sau altor roluri sociale şi

26
 2. dobândirea autocontrolului care permite conformarea la aşteptările normative prin
controlul propriului comportament chiar în absenţa unor sancţiuni sociale.
Socializarea însă nu este un proces perfect iar oamenii nu ajung nişte roboţi sociali,
care se conformează în totalitate la normele sociale. Există variaţii interindividuale cu privire
la gradul în care indivizii dobândesc autocontrol asupra propriilor comportamente. Orice
sistem social se bazează într-o măsură importantă pe socializare pentru a dezvolta
autocontrolul propriilor membrii dar, nici o societate nu se bazează în întregime pe
socializarea din perioada timpurie şi, în consecinţă, controlul social se exercită în continuare
prin intermediul sancţiunilor sociale (în primul rând prin aplicarea legilor care au şi ele un
efect socializator).
Recompensarea comportamentelor adecvate şi sancţionarea celor inadecvate are nu doar un
efect de corectare a comportamentelor dar şi acela de a informa indivizii asupra aşteptărilor
societăţii şi de a-i ajuta să-şi controleze comportamentul (Bandura, A. , 1986).
Un alt concept care ne ajută să înţelegem procesul de învăţare a comportamentelor este
cel de autoeficienţă. Acest concept a fost propus de A.Bandura şi a avut un rol central în
cadrul teoriei învăţării sociale. Conceptul se referă la autoevaluarea capacităţii personale de
a îndeplini o sarcină, de a atinge un scop sau de a face faţă unei probleme.
Autoeficienţa are legătură cu iniţierea şi menţinerea unor comportamente de coping.

Imitaţia
Realizarea unui comportament pe baza observării unuia similar performat de o altă
persoană, se numeşte imitaţie.
Dacă comportamentul care serveşte ca model va fi sau nu imitat, depinde de caracteristicile
acestuia, de consecinţele observate ale realizării acelui comportament şi de alte variabile.
Imitaţia este un mecanism de învăţare important în cazurile achiziţionării şi performării unor
comportamente noi şi mai puţin important pentru menţinerea sau abandonarea unor
comportamente deşi joacă un anumit rol şi în aceste cazuri. Imitaţia este văzută ca fiind ea
însăşi un comportament învăţat, modelat de întărirea directă sau o înlănţuire de acte care la un
moment dat, în comportamentul imitatorului, au fost gradual modelate de întăriri diferenţiale
precedente.
Având în vedere că teoria lui Sutherland a fost elaborată la începutul secolului XX şi că
între timp rolul mass media în societate a crescut foarte mult, majortitatea specialiştilor

27
acceptă faptul că aceasta are astăzi un impact considerabil în învăţare asupra indivizilor şi
asupra societăţii.
Astăzi mass media reprezintă o sursă de modele comportamentale ce nu poate fi ignorată,
care prin prioritate, fecvenţă, şi intensitatea expunerii, poate depăşi modelele opuse din
interiorul grupului primar al individului cu care aceasta întreţine relaţii caracterizate de
frecvenţă şi intensitate scăzute.
Efectele pe car mass media le poate produce sunt:
 întărirea comportamentelor conformiste sau deviante;
 desensibilizarea faţă de anumite comportamente conformiste sau deviante.
Chiar dacă întăririle realizate prin intermediul mass-media suntîn general mai slabe decât cele
realizate în cadrul grupurilor primare, ele pot fi persisente şi se pot combina cu efectul de
desensibilizare iar în cazul unor comportamente cum ar fi violenţa şi devianţele sexuale pot
contracara definiţiile negative ale acestora şi oferi definiţii alternative neutre sau chiar
pozitive.
În concluzie media reprezintă un grup de referinţă suplimentar şi poate fi o sursă de
modele comportamentale deviante sau conformiste a cărei capacitate de influenţare depinde
de frecvenţa, intensitatea, durata şi prioritatea asocierii.

Definiţiile
Potrivit lui Sutherland (1947), procesul de învăţare a comportamentelor deviante
cuprinde: „tehnici de comitere a infracţiunilor care sunt uneori foarte simple şi alteori
complicate” şi „direcţii specifice ale motivelor, impulsurilor, atitudini şi raţionalizări”
Tehnicile la care se referă Sutherland nu sunt cele necesare exclusiv pentru comiterea unei
infracţiuni ci includ abilităţi necesare în desfăşurarea unor comportamente non-deviante. Cea
mai mare parte a abilităţilor sociale sau de altă natură dobândite în cursul socializării sunt
utilizate deopotrivă pentru comiterea de infracţiuni sau acte conformiste în timp ce anumite
abilităţi sunt cerute exclusiv de comiterea de infracţiuni.
Conceptul de definiţie utilizat în teoria sa de către Sutherland a fost preluat de la W.L.
Thomas ( 1928) autor care l-a utilizat pentru definirea situaţiei. Semnificaţia conceptului este
cea de set de orientări, raţionalizări, atitudini referitoare la un comportament care conduce la
etichetarea acestuia ca fiind corect sau greşit, dezirabil sau indezirabil, justificat sau
nejustificat. Aceste definiţii pot fi generale sau specifice:

28
 Definiţiile generale cuprind valori religioase, morale precum şi alte norme şi valori
convenţionale favorabile comportamentelor conformiste şi nefavorabile oricărui tip de
comportament deviant.
Definiţiile specifice orientează individul spre anumite acţiuni particulare sau serii de
acţiuni. Astfel, unele persoane pot considera că furtul este un comportament imoral iar legile
care protejează proprietatea trebuie respectate dar, care în acelaşi timp, consideră că,
consumul de marijuana şi comerţul cu droguri sunt activităţi legitime.
Cu cât o persoană are o atitudine mai ostilă faţă de un anumit act, cu atât mai puţin probabilă
va fi angajarea acelei persoane într-un astfel de acţiune. Deasemenea, cu cât o pesoană este
mai ataşată valorilor convenţionale şi a internalizat valoriprecum cinstea, bunătatea,
integritatea sau alte alte standarde morale care condamnă furtul, violenţa, minciuna etc, cu
atât acea persoană prezintă o probabilitate mai mică de a comite astfel de acte. Pe de altă
parte, cu cât o persoană aprobă mai mult, sau eşuează în condamnarea unui comportament, cu
atât există şanse mai mari să-l realizeze.
Definiţiile care favorizează comportamente deviante au un caracter pozitiv sau neutru
în raport cu devianţa. Astfel, definiţiile pozitive conţin atitudini care fac un comportament
dezirabil din punct de vedere moral şiastfel, permisibil. Aceste definiţii sunt învăţate mai
probabil în cadrul unor grupuri sau subculturi deviante prin intermediul întăririlor pozitive.
Definiţiile neutre fac posibilă realizarea comportamentelor care violează normele morale
datorită faptului că le justifică şi le scuză şi nu datorită faptului că le consideră dezirabile. Din
perspectiva unei astfel de definiţii, violarea normelor sociale reprezintă un lucru indezirabil
iar cei ce le comit sunt conştienţi de acest lucru şi apreciază ei înşişi comportamentul ca atare;
datorită însă, unei anumite situaţii, consideră această acţiune ca justificabilă, scuzabilă şi în
cele din urmă, nu cu totul condamnabilă. Definiţiile cu rol de neutralizare conţini atitudini şi
credinţe cum ar fi: „M-am născut aşa”, „Nu mă pot ajuta singur”, „Nu este vina mea”, „Nu eu
sunt responsabil”, „Am fost băut şi când beau nu mai ştiu ce fac”, „A meritat-o” etc. Procesul
achiziţionării definiţiilor neutralizatoare are o mai mare probabilitate de a implica întârirea
negativă.
Şi aceste definiţii neutre aparţin unor subculturi deviante, însuşirea lor nu necesită neapărat
participarea la o asemenea subcultură ci pot fi învăţate şi în cadrul culturii convenţionale,
inclusiv în cadrul instituţiilor cu funcţie de control social (închisori, centre reeducare, etc.).
În ceea ce priveşte semnificaţia conferită de Sutherland pentru „motive”, aceasta se
referă la orice factor care determină o persoană să facă ceva. Impulsurile se referă la presiunea
puternică de a satisface o nevoie emoţională sau înnăscută.

29
 Definiţiile favorabile devianţei conţin un ataşament slab faţă de valorile convenţionale
şi puternice justificării faţă de actul deviant şi definiţii ale situaţiei de asemenea favorabile
violării normelor sociale. Definiţiile favorabile comportamentelor conformiste conţin credinţe
în valorile convenţionale puternice şi definiţii ale situaţiei ce nu încurajează violările normelor
sociale.
Dacă ne imaginăm două continuum-uri corespunzătoare definiţiilor favorabile şi nefavorabile
devianţei, putem avea pentru cea referitoare la definiţiile şi credinţele conformiste la un capăt
ataşamentul cel mai puternic faţă de acestea şi la celălalt capăt, cel mai slab ataşament. Pentru
definiţiile şi credinţele nonconformiste vom avea la un capăt ataşament cel mai puternic şi la
celălalt cel mai slab. Credinţele şi definiţiile indivizilor pot fi situate oriunde în interiorul
acestor continuum-uri.
Atunci când un individ are un ataşament puternic faţă de credinţele şi definiţiile favorabile
devianţei şi unul slab faţă de cele conformiste comportamentul său va fi mai puternic orientat
spre devianţă (Akers, 1998, pg. 83.). În cazul contrar, comportamentul individului va fi
orientat mai puternic spre comportamentele conformiste
Ambele tipuri de definiţii se referă la conţinutul moral al evaluărilor cognitive şi funcţionează
ca factori stimulatori ai comportamentelor. De asemenea, ataşamentul faţă de cele două tipuri
de definiţii poate creşte sau poate scădea în funcţie de asocierile diferenţiale în care acestea
sunt dobândite sau de schimbările în ce priveşte întăririle pe care le primesc.
Definiţiile favorabile şi nefavorabile comportamentelor deviante se dobândesc în cursul
proceselor de imitaţie sau de reîntărire diferenţială.

Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată prin intermediul următorului set de

enunţuri:
1) Comportamentul deviant (infracţional) este învăţat şi nu moştenit. Indiviziii nu se
angajează în comportamente infracţionale datorită unor predispoziţii înnăscute ci
acest lucru se datorează antrenamentului şi experienţei anterioare în comiterea de
infracţiuni.
2) Comportamentul infracţional este învăţat în interacţiune cu alte persoane prin
intermediul unui proces de comunicare. Această comunicare are în general un
caracter verbal dar poate include şi alte forme.
3) Procesul de învăţare are loc cu precădere în cadrul unor grupuri cu caracter
intim şi personal. Acest lucru semnifică faptul că agenţii de comunicare

30
 impersonali cum sunt televiziunea, ziarele joacă un rol mai puţin important în
geneza comportamentelor infracţionale decât relaţiile personale.
4) Învăţarea comportamentelor infracţionale cuprinde:
-tehnici de comitere a infracţiunii care uneori sunt foarte simple alteori foarte
complicate,
- direcţiile specifice ale motivelor,
- impulsurile, raţionalizările şi
- atitudinile necesare pentru comiterea unor astfel de comportamente.
Astfel, învăţarea comportamentelor infracţionale cuprinde nu doar modalităţile de
realizare a acestora, ci şi motivaţia necesară pentru a le comite.
5) Direcţiile specifice ale motivelor şi impulsurilor sunt învăţate atât prin intermediul
definiţiilor defavorabile cât şi favorabile violării normelor sociale. În unele
societăţi, individul este încurajat de persoane care definesc în mod invariabil
codurile legale ca reguli ce trebuie respectate, în timp ce în altele, individul este
încurajat de persoane a căror definiţii sunt favorabile încălcării normelor sociale.
În societatea americană (la care Sutherland se raportează) aceste definiţii nu au
caracter favorabil sau nefavorabil omogen, ci sunt amestecate şi au un caracter
conflictual.
6) O persoană devine delincventă datorită expunerii excesive la definiţii favorabile
violării normelor sociale comparativ cu cele favorabile conformării la normele
sociale.
Aceasta este principiul asocierii diferenţiale şi se referă deopotrivă la asocieri
infracţionale şi asocieri noinfracţionale precum şi la forţele care se opun unor
asemenea asocieri. O persoană devine delincventă datorită contactelor excesive cu
modele infracţionale şi datorită distanţei faţă de modelele noninfracţionale. Reciproca
acestui enunţ este de asemenea adevărată.
Asocierile neutre nu au nici un efect sau au unul redus asupra apariţiei
comportamentelor infracţionale. Mare parte din experienţa unei persoane este neutră
din acest punct de vedere. Asemenea experienţe nu au nici un efect pozitiv şi nici unul
negativ asupra genezei comportamentelor infracţionale atâta timp cât nu sunt asociate
cu normele morale.
7) Asocierea diferenţială variază în ceea ce priveşte frecvenţa, durata, prioritatea şi
intensitatea. Aceasta înseamnă că asocierile cu comportamente infracţionale
variază în ce priveşte toate aceste aspecte

31
 Frecvenţa şi durata asocierii au aceeaşi semnificaţie ca şi în limbajul comun şi nu
necesită explicaţii.
Prioritatea expunerii se referă la selecţia sau predominanţa unui model
comportamental în cursul copilăriei şi este importantă deoarece comportamentele
indezirabile învăţate în timpul copilăriei ca şi comportamentele care violează normele
sociale dezvoltate în aceeaşi perioadă a vieţii, pot persista toată viaţa. Această tendinţă
nu a fost demonstrată dar prioritatea este importantă datorită influenţei sale selective
asupra comportamentului.
Intensitatea asocierii nu este clar definită dar se referă la aspecte cum sunt prestigiul
sursei modelului comportamental, puterea de influenţă a acestuia şi reacţiile
emoţionale la această asociere.
8) Procesul învăţării comportamentelor infracţionale prin intermediul asocierii cu
modele infracţionale sau conformiste, implică aceleaşi mecanisme de învăţare ca
şi în cazul comportamentelor conformiste. Aceasta înseamnă că învăţarea
comportamentelor infracţionale este un proces complex care nu poate fi redus la
procesul imitării.
Actele criminale sau conformiste sunt învăţate în acelaşi mod. Comportamentele
rezultate sunt diferite, dar procesul învăţării este identic.
9) Comportamentele infracţionale ca şi cele conformiste sunt expresia aceloraşi
nevoi şi valori sociale. Din acest motiv încercarea de a explica comportamentele
infracţionale prin intermediul motivaţiilor financiare, căutarea plăcerii, dobândirea
unui statut social sau starea de frustrare, este inutilă întrucât, aceleaşi motive
caracterizează şi comportamentele conformiste (legitime).
Astfel, de exemplu un hoţ fură pentru a obţine bani sau diferite bunuri dar aceeaşi
motivaţie o are şi angajatul care lucrează cinstit într-o firmă privată sau instituţie
publică. Scopurile urmărite de către delincvenţi sau nondelincvenţi sunt identice,
semnificaţile acestora sunt însă, diferite.

Prin urmare, meritul principal al teoriei elaborate de Edwin Sutherland este acela de
a fi evidenţiat faptul că, conduitele deviante au aceiaşi origine ca şi cele conformiste şi se
dobândesc în cadrul procesului de socializare având aceleaşi motivaţii. Printr-o asemenea
explicație se depăşesc unele limite explicative ale teoriilor precedente care prezentau geneza
comportamentelor deviante independent de cele conformiste şi nu reuşeau să răspundă la
întrebarea „de ce unii comit infracţiuni şi alţii nu?”. De asemenea, un alt merit al teoriei

32
asocierilor diferenţiale este acela de a fi explicat caracterul relativ al devianţei şi variaţiile sale
de la un context socio-cultural la altul.
Mai mult, ca şi alte dezvoltări teoretice originale, teoria învăţării sociale, oferă un fundament
teoretic pentru proiectarea unor programe de intervenţie şi reinserţie socială mai cu seamă a
minorilor delincvenţi, având astfel, în domeniul asistenţei sociale, o relevanţă practică
deosebită.

Teme de control:
1.În ce constă noutatea explicatiei oferita de Sutherland deviantei ?
2.Care este legatura dintre asocierea diferentială si deviantă ?
3.Ce relevanță are pentru munca de asistenta socială explicatia cauzala dată deviantei de către
E.Sutherland?

Temă de reflecție :
Găsiti pentru fiecare principiu formulat in teoria asocierii diferențiale, relevanța pentru
practica asistentei sociale..

MODULUL 3

Teoria controlului social

Teoria controlului social se centrează pe tehnicile şi strategiile care reglează

comportamentul uman şi conduc după caz, către conformitate , sau către obedienţă faţă de
regulile societăţii – influenţele familiei, şi ale şcolii, convingerile religioase, valorile morale,
prietenii şi chiar convingerile despre guvernare. Cu cât o persoană este mai implicată şi mai
preocupată de valori şi activităţi convenţionale şi cu cât este mai puternic ataşamentul său
faţă de familie, persoana iubită şi prieteni, cu atât este mai mică probabilitatea ca el sau ea,
să încalce regulile societăţii şi astfel să-şi compromită/distrugă relaţiile şi aspiraţiile (Adler,F.,
Mueller,G., Laufer,W., 1995, p.160).
Astfel un număr de teoreticienii au adopat perspectiva conform căreia controlul social constă
în reprezentarea sa ca un mecanism prin care societatea reglementează comportamentul
membrilor săi, definind ceea ce este considerat comportament deviant, ce este considerat
corect sau ce este greşit sau, ceea ce reprezintă o violare a legii. Aceştia au examinat
problematica complexă a controlului social, unii din perspectivă macrosociologică, alţii dintr-
o perspectivă microsociologică.

33
Studiile macrosociologice, explorează: sistemele formale care asigură controlul la nivelul
grupurilor:sistemul legal, legile,modurile specifice de aplicare a legii; grupurile de putere în
societate, şamd. Aceste tipuri de control social pot fi atât pozitive-ele împiedicând
comportamentele de încălcare a legii printr-un tip de ghidaj social, cât şi negative,în sensul în
care uneori, ele pot să promoveze practici restrictive, opresive , sau chiar corupte,ale celor
care deţin puterea.
Perspectiva microsociologică, la fel ca cea macrosociologică explică de ce oamenii se
conformează şi consideră sursa controlului a fi una externă (exterioară persoanei; totodată
această abordare se centrează asupra sistemelor informale. Purtătorul de cuvânt cel mai
important al perspectivei microsociologice a fost Travis Hirschi, odată cu publicarea lucrării
sale ”Causes of Delinquency”(1969).
Sub numele de teoria controlului social au fost cuprinse de-a lungul timpului, variate
elaborări teoretice dintre care, cele mai importante sunt: teoria înfrânării (W. Reckless) și mai
ales, teoria elaborată de Travis Hirschi.
Aceste teorii au la bază ideea că indivizii umani au o tendinţă naturală către devianţă şi de
aceea, conformarea la normele sociale este posibilă doar în condiţiile în care, aceştia sunt
supravegheaţi sau „controlaţi”.
Una dintre cele mai importante construcţii teoretice referitoare la geneza devianţei
conţinută în cadrul teoriilor controlului social, este teoria înfrânării (teoria controlului
personal) elaborată de Walter Reckless şi care a fost considerată o explicaţie de natură psiho-
socială ca şi teoria asocierilor diferenţiale, a lui E. Sutherland.
Ideea de bază a acestei teorii este aceea că imaginea pozitivă de sine a unui individ îi oferă
acestuia capacitatea de a rezista presiunii şi influenţelor care conduc la devianţă indiferent de
clasa socială din care face parte el sau ea, sau indiferent de condiţiile de mediu. Din
perspectiva acestei teorii, comportamentul uman este rezultatul confruntărilor dintre presiuni,
impulsuri, influenţe pe de o parte, şi mecanismele psihologice de control şi represiune. Cel
mai important factor de control al comportamentelor este conştiinţa de sine. Semnificaţia
acestui concept este aceea de imagine pe care o persoană o are despre sine, despre valoarea
personală şi valoarea sa în ochii celorlalţi membri ai societăţii. Aşadar, din punctul de vedere
al teoriei înfrânării, pentru evitarea comportamentelor deviante este necesar ca impulsurile şi
tendinţele naturale ale individului spre devianţă, să fie înfrânate, supravegheate sau controlate.
Travis Hirschi căutând factorul cel mai important care explică conformarea, a extins
explicaţia înfrânării tendinţelor deviante de la nivelul caracteristicilor de personalitate la
nivelul societăţii. Teoria elaborată de el devenit cea mai cunoscută teorie a controlului social.

34
El nu a fost însă, cel dintâi care a examinat problematica la nivel individual a controlului
social Înaintea sa,J.Toby(1957) a introdus noţiunea de angajament (commitment) ca pe
puternică forţă determinantă în controlul social al comportamentului.
Potrivit lui T.Hirschi, devianţa rezultă din slăbirea, sau ruperea legăturilor individului cu
societatea. Conceptul cheie al teoriei controlului social este cel de legătură socială (social
bond). El se referă la conexiunea dintre individ şi societate, care se realizează prin intermediul
instituţiilor sociale. Conform lui Hirschi, această conexiune este compusă din patru elemente:
ataşamentul, angajamentul,implicarea şi credinţa.
Ataşamentul semnifică legătura socială de natură afectivă pe care cineva o trăieşte faţă
de o altă persoană sau grup;el cunoaşte trei forme
1. ataşamentul faţă de părinţi,
2. faţă de profesori şi
3. ataşamentul faţă de egali (pers).
1. Conform lui Hirschi, copiii care şi-au format un ataşament puternic faţă de părinţi este
mai puţin probabil să se angajeze în conduite ilegale care ar periclita relaţia la care ţin atât
de mult. Astfel, legătura afectivă dintre părinte şi copil reprezintă cel dintâi factor care
descurajează asemenea comportamente delincvente. Forţa acestei legături este dată de
profunzimea şi de calitatea interacţiunii părinte-copil. Contează în acest sens, volumul de
timp petrecut cu copilul de catre părinte/părinţi, intimitatea comunicării dintre părinte şi
copil şi nu în ultimul rând, identificarea afectivă dintre cei doi.
2. În ceea ce priveşte ataşamentul faţă de şcoală, autorul a legat inabilitatea de a avea o bună
funcţionare în şcoală de delincvență, prin intermediul următoarelor aspecte: incompetenţa
şcolară conduce spre performanţe şcolare slabe, acestea fac să nu-i placă şcoala unui
asemenea copil, iar faptul că nu-i face plăcere să mergă la şcoală, îl conduce pe copil(el sau
ea) către respingerea profesorilor ca autorităţi. Rezultatul este delincvenţa. Prin urmare,
ataşamentul faţă de şcoală depinde de aprecierea pe care copilul o are faţă de instituţie, de
percepţia sa în legătură cu felul în care este apreciat (ă) de către profesori şi de către colegi,
dar şi de nivelul rezultatelor sale la clasă.
Hirschi crede că ataşamentul faţă de părinţi şi faţă de şcoală pune în umbră legătura formată
cu prietenii/colegii, cu grupul de egali.
Angajamentul reprezintă dimensiunea raţională a legăturii sociale. Din această
perspectivă, adoptarea unui comportament sau al altuia, este rezultatul unei calcul raţional, o
analiză costuri–beneficii în care sunt cântărite pe de o parte, investiţiile în comportamentele
convenţionale (timp, bani, status), iar pe de altă parte, pierderile ce ar putea fi suferite prin

35
adoptarea unui comportament deviant. Conceptul de angajament arată faptul că societatea este
astfel organizată încât, încălcarea normelor sociale poate avea consecinţe asupra intereselor
celor care fac o asemenea alegere.
Cei mai mulţi oameni datorită vieţii în societate, câştigă bunuri, apreciere, prestigiu, reputaţie
şi nu doresc să piardă toate aceste achiziții, ca urmare a unui comportament deviant sau, chiar
infracţional. Aceste realizări permise de către societate, reprezintă o modalitate prin care
societatea se asigură că membrii săi vor respecta normele sociale.
Implicarea se referă la participarea indivizilor la activităţi convenţionale, valorizate
social. Ideea principală este că persoanele angajate în diferite activităţi convenţionale devin
suficient de ocupate pentru a nu mai avea timpul şi energia pentru a se angaja în activităţi cu
caracter deviant. O persoană angajată în activităţi convenţionale, legitime, este legată de
programe de lucru, planuri, termene, etc. astfel încât, oportunitatea de a comite acte deviante
apare foarte rar. Potrivit lui Edwin Sutherland, „în general în cazul delincvenţei juvenile, cea
mai plauzibilă explicaţie a factorului care face diferenţa dintre angajarea sau reţinerea
tinerilor de la comiterea de infracţiuni este acela că cei din urmă beneficiază de numeroase
oportunităţi de activităţi recreaţionale cu caracter convenţional faţă de cei dintâi cărora le
lipsesc astfel de oportunităţi şi facilităţi” (Cohen, A., 1956, pg. 37.)
Credinţa/Convingerile implică acceptarea şi însuşirea de către individ a sistemului de
valori sociale promovate de către societate. Potrivit teoriei controlului social, societatea
dispune de un sistem unitar de valori care pot fi violate. Dacă o persoană este ataşată unei
valori neîmpărtăşite de către societate, atunci nu este nimic de explicat. Întrebarea la care
trebuie căutat răspunsul este de ce o persoană încalcă o regulă pe care o acceptă? Răspunsul
oferit de Hirschi este acela că, credinţele sunt tratate ca simple vorbe care nu înseamnă mare
lucru, dacă alte forme de control social lipsesc. O altă explicaţie este aceea că indivizii tind să
raţionalizeze comportamentele astfel încât, pot încălca o normă o normă morală şi, în acelaşi
timp, pot să-şi păstreze credinţa în acea normă morală.
În ciuda faptului că teoria controlului social a reprezentat decenii la rând un reper în
sociologia devianţei şi în criminologie, ea are nu doar virutuţi explicative cerete, ci şi puncte
slabe: Astfel, pe baza cercetărilor care au încercat să verifice şi/sau să dezvolte baza empirică
a teoriei controlului social, s-a constatat că nu toate şi nu întru-totul tezele teoriei se verifică.
O prima critică ce se aduce teoriei este că ea explică comportamentul delincvent nu şi cel
infracţional al adulţilor. Pe de altă paerte, descrierea traseelor care pot duce la delincvenţă nu
are în atenţie şi comportamentul postadolescenţă.

36
Semne de întrebare s-au ridicat şi în legătură cu legăturile sociale teoretizate de Hirschi mai
ales pentru că ele nu au fost niciodată destul de clar definite. Studiile ulterioare au arătat că
distincţia facută în teoria controlului social, între angajare şi implicare, în realitate nu se poate
evidenţia, deoarece, angajarea/ preocuparea în şi pentru o anumită activitate, nu se poate
realiza fără implicare.
Cu toate acestea, teoretizările şi studiile actuale, mai ales din criminologie, reevaluează şi
revalorizează construcţia teoretică a lui Hirschi în sensul în care sunt luate în considerare nu
doar efectele controlului social asupra delincvenţei ci şi efectele delincvenţei asupra forţei şi
conţinutului legăturilor sociale cu rol în funcţionarea şi exprimarea controlului social.

Teme de control:

1. Pornind de la cazuri prezentate in media, exemplificati elementele legăturii sociale și

identificati factorii de risc infractional.

2. Explicați folosind un exemplu, care sunt posiblele efecte ale delincventei, asupra forţei şi
conţinutului legăturilor sociale cu rol în realizarea controlului social.

Temă de reflecție:
1.Gandiți-vă la situații cunoscute de dvs. din care reiese rolul legaturii sociale (elementelor
care o compun) in prevenirea comportamentelor delincvente.
2.Identificați rolul unor instituții sociale importante in prevenirea angajării adolescenților in
conduite deviante sau chiar delincvente.

MODULUL 4

Teorii subculturii deviante

Elaborările teoretice prinse sub această titulatură , sunt considerate ca având rădăcini în
primele decenii ale secolului XX, venind apoi, în anii 50, în completarea teoriilor
dezorganizării sociale şi anomiei a lui R. Merton
Subculturile deviante apar atunci când indivizi aflaţi în circumstanţe asemănătoare, izolaţi
social şi neglijaţi de societate, se grupează ca să-şi asigure suport reciproc.Subculturile
deviante există în cadrul unei societăţi mai largi şi nu în afara acesteia, iar membri acestor
subculturi prezintă anumite diferenţe în comparaţie cu membrii culturii dominante.
Noţiunea de subcultură delincventă a fost rezultatul analizei şi interpretării modelelor
culturale şi a stilurilor de viaţă ale unor grupuri sociale minoritare din Statele Unite(mexicani,

37
portoricani, italieni, africani), care care potrivit statisticilor oficiale, ar fi resposabile pentru un
număr mai mare de infracţiuni decat alte grupuri minoritare(germani, scandinavi, japonezi),
s-a ajuns astfel, la ideea că unele sunt mai înclinate să încalce legea, decât altele.
Teoriile subculturilor deviante explică modul în care acestea se formează, forma pe care o iau
şi modul în care acestea se reproduc de la o generaţie la alta. Cele mai importante contribuţii
teoretice în acest sens, aparţin unor sociologi precum Albert Cohen, Richard Cloward şi Loyd
E. Ohlin, Walter Miller, Marvin Wolfang şi Franco Ferracuti.

Există o serie de elemente comune, care se regăsesc în teoriile dezvoltate de aceşti autori:
 Comportamentele deviante se produc în cadrul unui grup sau al unei bande care
exercită asupra membrilor o influenţă puternucă;
 Un rol importand în modelarea comportamentelor indivizilor şi bandelor, câşi în
geneya comportamentelor deviante o au clasa socială, grupul de egali, sau alte
contexte sociale;
 Subculturile deviante pot fi reactive atunci când membrii săi dezvoltă norme şi valori
sociale care sunt un răspuns faţă de cultura dominantă şi totodată opuse ei;sau
subculturile pot fi independente când cuprind membrii unui grup social care susţin
norme şi valori sociale specifice, diferite dar nu opuse culturii dominante, fiind astfel o
soluţie alternativă la cea dominantă,la problemele cu care se confruntă membrii
grupului;
 Subculturile deviante preyintă o serie de caracteristici:

a)nonutilitarismul, se referă la faptul ca frecvent membrii grupului aparţinând unei

subculturi se angajează în activităţi delincvente fără a urmarii beneficii materiale ci
mai degrabă dorind să-şi exprime astfel solidaritatea faşă de grup,

b)maliţiozitatea,se referă la faptul că actul deviant se explică de fapt nu prin câştigul

material ci prin plăcerea de a încălca regulile de a sfida autortăţile,

c) negativismul, constă în atitudinea de negare a valorilorşi regulilor specifice culturii

dominante

38
 d) versatilitatea,exprimă faptul că membrii subculturilor delincvente nu sunt
specializaţipe anumite cativităti infracţionale, trecând de la un gende fapte
infracţionale la altele,
e)autonomia grupului delincvent, se referă la faptul că relaţiile din interiorul grupului
delincvent sunt caracterizate de coeziune,şi exprimă solidaritate pe când relaţiile cu
membrii altor grupurisau subculturi sunt conflictuale şi ostile.

Albert Cohen: teoria reacţiei la frustrare

În cadrul acestei teorii sociologul Albert Cohena încercat să ezplice predominanţa

tinerilordin clasele de jos în statisticile infracţionale şi cauzele delincvenţei non-economice.
El a fost considerat atât un critic cât şi un apărător al concepţiei lui Merton. În postură de
critic, el a considerat că deşi teoria lui Merton a fost „o explicaţie sofisticată şi foarte
plauzibilă din punct de vedere sociologic” a formelor de devianţă utilitare sau orientate
instrumental, ea n-a reuşit să dea seama despre formele nonutilitare sau expresive. Acestea
vor face obiectul lucrării lui Cohen „Delinquent Boys: The Culture of the Gang”. Mai mult,
într-un articol din 1965, subintitulat „Teoria anomiei şi dincolo de ea” Cohen apreciază că
formularea lui Merton este „prea atomistă” şi că acordă o nejustificată importanţă
discontinuităţii actului deviant.
Utilizând termenul de atomist Cohen are în vedere faptul că Merton tratează adaptările
deviante într-un mod prea individualist. El prezintă imaginea unei persoane izolate care se
confruntă cu presiunea (tensiunea) ocaziei blocate. Prin contrast, A.Cohen argumentează că
modul în care o persoană trăieşte experienţa presiunii şi selectează modul de adaptare
deviantă, este în mare măsură dependent de asocierile sale interpersonale, de grupul său social
de referinţă.
În opinia lui Cohen, Merton „tratează actul deviant ca şi cum ar fi o schimbare abruptă
de stare, un salt de la o stare de tensiune sau anomie la o stare de devianţă”. Este implicarea în
devianţă un asemenea salt discontinuu?
Pentru Cohen răspunsul este negativ. Cohen concepe opţiunea pentru modul de adaptare
deviantă ca unul mai gradual, un proces treptat, un proces în care oamenii îşi definesc şi îşi
redefinesc constant situaţiile, în relaţie cu acţiunile şi reacţiile celorlalţi.
Două lucruri sunt deosebit de importante în critica pe care A.Cohen o face teoriei lui
Merton. Primul, ideile lui Cohen reprezintă sugestii concrete pentru îmbunătăţirea şi
consolidarea perspectivei anomiei. Al doilea, Merton a recunoscut profunzimea sugestiilor lui

39
Cohen şi a incorporat în versiunile ulterioare ale teoriei anomiei, discutarea rolului mediator
al interacţiunilor de grup. Versiunile ulterioare ale teoriei sale au inclus însă o subliniere a
grupurilor de referinţă şi a importanţei interacţiunii sociale în modelarea alternativelor de
adaptare pe care le selectează persoanele confruntate cu tensiunea anomiei
Nucleul analizei lui Cohen implică o descriere a „hedonismului pe termen scurt” caracteristic
subculturii delincvente. Subcultura este o reacţie colectivă faţă de imposibilitatea de acces la
statusul valorizat de cultura clasei mijlocii. Pentru Cohen, subcultura delincventă negativistă,
maliţioasă şi non-utilitară oferă băieţilor din clasa de jos un mijloc de a rezolva problema
frustrării de status, generată de negarea accesului la lumea clasei mijlocii.
Ce putem spune despre originile subculturilor delincvente? Studiul lui Cohen are în
vedere dinamica interacţiunilor prin care tinerii recunosc în mod colectiv subcultura
delincventă ca o soluţie la problemele frustrării legate de status. El prezintă explicit
contradicţiile structurale sau tensiunile care generează iniţial frustrarea de status: „Subcultura
delincventă... reprezintă o modalitate de adaptare la problemele de status: anumitor copii li se
refuză statusul în societatea respectabilă pentru că nu pot satisface criteriile sistemului de
status respectabil”.
De ce nu pot satisface aceste criterii? Cohen tratează pe larg blocajele structurale care
îi împiedică pe tinerii din clasa de jos să realizeze scopurile culturale dorite. Acestea includ
diferenţele de clasă în privinţa creşterii copilului precum şi aspiraţiile parentale care fac mai
probabil eşecul şcolar cât şi şi în lumea muncii, în cazul tinerilor din clasa de jos. De aceea,
aceştia au o experienţă mai acută a frustrării de status şi sunt deosebit de vulnerabili faţă de
soluţiile oferite de subcultura delincventă (o respingere colectivă a aspiraţiilor clasei mijlocii
pe care ei sunt structural incapabili să le obţină în primă instanţă).
Fără a utiliza termenul de anomie, Cohen pare totuşi a folosi argumente care sunt compatibile
cu semnificaţia pe care Merton o dă acestui concept. Lucrările lui Cohen reprezintă, ca şi cele
ale lui Cloward şi Ohlin, o extindere valoroasă a unei direcţii sociologice care a fost introdusă
de Durkheim şi apoi reformulată de Merton.

Teoria oportunităţilor diferenţiale

Teoria oportunităţilor diferenţiale elaborată de R. Cloward şi L. Ohlin propune un model
explicativ cu privire la modul în care apar comportamentele deviante, un model teoretic al
oportunităţilor legitime şi ilegitime.În dezvoltarea explicaţiei lor cei doi autori îşi vor aduce
contribuţia şi ei la extinderea şi modificarea concepţiei mertoniene despre anomie.

40
R. Cloward a acceptat principiile fundamentale ale lui Merton despre tensiunea generatoare de
devianţă. Aceasta este produsă de accesul diferenţial la scopurile societale create de sistem.
Într-adevăr studiul lui Cloward despre devianţă ca rezultat al blocării accesului la aspiraţii
încurajate în plan cultural, studiul realizat într-o închisoare militară, este printre primele
aplicări empirice ale perspectivei lui Merton.
Totuşi, pentru Cloward şi ocaziile de a devia cu succes sunt accesibile în mod
diferenţiat. Cu alte cuvinte, lipsa de acces la mijloacele legitime de atingere a scopului nu ar
trebui echivalată cu accesul deschis la mijloacele de deviere. În articolul său din 1959
„Mijloace ilegitime, anomie şi comportament deviant”, Cloward afirmă că accesul la
mijloacele ilegitime poate fi şi el blocat. Prin argumentele sale, Cloward oferă o necesară
dinamică sociologică acelui tip de adaptare numită de Merton retretism (retragere). De ce se
retrage o persoană în loc să inoveze? Răspunsul, conform explicaţiei lui Cloward, rezidă în
ideea de „eşec dublu”. După Cloward, retretiştii (cei care se retrag) pot fi persoane care
eşuează sau cărora li se refuză accesul atât la canalele legitime cât şi la cele ilegitime de
atingere a scopului. În termenii lui Cloward, „dacă mijloacele ilegitime sunt inaccesibile, dacă
eforturile de inovare eşuează atunci adaptările retretiste pot fi consecinţa, iar mecanismul de
evadare ales de către individul învins poate fi în mai mare măsură deviant datorită dublului
său eşec”.
Preocuparea pentru accesul diferenţial la mijloacele ilegitime de atingere a scopului a
inspirat cartea „Delinquency and Opportunity” pe care Cloward a scris-o împreună cu colegul
său Lloyd Ohlin în 1960. Cartea este dedicată lui R. Merton şi E. Sutherland. Cloward şi
Ohlin încearcă să sintetizeze elemente cheie ale tezei lui Merton despre anomie cu teoria lui
Sutherland conform căreia devianţa este învăţată în interacţiunea socială de fiecare zi.
Iniţial Cloward şi Ohlin au adoptat punctul de vedere al lui Merton, considerând că
principala cauză sociologică a presiunilor la devianţă rezidă în blocarea ocaziilor de a realiza
scopurile valorizate social. Cloward şi Ohlin se concentrează asupra „nemulţumirii privind
statusul” sau poziţia socială (position discontent), resimţite de persoanele care se confruntă cu
„limitări ale căilor de acces la scopurile convenţionale”. În timp ce argumentează că
nemulţumirea legată de poziţia socială produce frustrarea şi căutarea unor mijloace alternative
de a satisface aspiraţiile individuale, Cloward şi Ohlin susţin că „presiunile care conduc la
modele deviante nu determină cu necesitate modelul deviant care rezultă”.
În acest punct, ei se întorc spre ideea lui Sutherland că devianţa este învăţată în
intracţiune cu ceilalţi pentru a explica prin această dinamică particulară cum este aleasă o
anumită formă de adaptare la frustrare şi nu alta.

41
 În explorarea modului în care se formează subcultura delincvenţei, Cloward şi Ohlin
introduc o abordare analitică ce poate fi aplicată şi altor forme de devianţă. Ei concep
subculturile ca fiind adaptări sociale colective la constrângerile oportunităţii blocate. În cadrul
subculturilor oamenii învaţă să se adapteze la frustrările generate de insatisfacţia privind
poziţia socială. Modalitatea în care are loc această învăţare nu este totuşi identică pentru toţi
membrii societăţii.
Cloward şi Ohlin susţin că în mod asemănător canalelor de oportunitate legitimă,
ocaziile pentru adaptări subculturale specifice şi deci tipurile particulare de comportament
deviant, sunt inegal distribuite. Studiul lor despre delincvenţa juvenilă identifică trei forme
generale de subcultură: subcultura criminală, subcultura de conflict şi subcultura retretistă.
Sursa generală a presiunii societale este aceeaşi pentru toate cele trei – anomia produsă de
blocarea ocaziilor sau oportunităţilor legitime. Ceea ce variază este canalul specific al
adaptării deviante.
Studiile lui Cloward şi Ohlin sunt importante pentru că subliniază legătura dintre
conformare şi devianţă, factorul diferenţiator între cei care se angajează în delincvenţă şi cei
care se conformează legilor fiind absenţa ocaziilor legitime pentru obţinerea succesului.
Există însă puţine date, dovezi empirice care să susţină că oamenii din comunităţile sărace au
acelaşi nivel de aspiraţie în privinţa succesului, ce cei din grupurile prospere. Dimpotrivă, cei
mai mulţi oameni îşi adaptează aspiraţiile la ceea ce consideră a fi realitatea situaţiei lor. Este
deci greşit să presupunem că discrepanţele dintre aspiraţii şi ocazii sunt rezervate doar celor
defavorizaţi. S-ar putea sugera că presiunea pentru activitatea infracţională există ori de căte
ori se creează o prăpastie între aspiraţii şi ocazii.
Astfel, din perspectiva relevanţei pentru domeniul asistenţei sociale , teoriile
subculturale atrag atenţia asupre faptului că în munca asistenţilor sociali e important să se
includă drept criteriu de evaluare a celor asistaţi în vederea depăşirii comportamentului
infracţional, raportul aspiraţii/aşteptări, respectiv raportul scopuri/mijloace. Totodată, se
evidenţiază incă o dată, necesitatea de a include în evaluare şi intervenţie criteriul accesului
celui asistat la resurse, adică la educaţie, la un loc de muncă, suportul familial, accesul la
serviciile de sănătate şamd., ca o condiţie a succesului intervenţiei sociale.

Teme de control:
1. Care este legătura dintre explicatia data de Merton devianței si cea pe care o propun
Cloward si Ohlin
2. Ce semnifica dublul esec in explicatia dată devianței in teoria oportunităților
diferentiale ?

42
 3. Explicați printr-un exemplu din realitate, formularea următoare a lui Cohen :
„Subcultura delincventă... reprezintă o modalitate de adaptare la problemele de status:
anumitor copii li se refuză statusul în societatea respectabilă pentru că nu pot satisface
criteriile sistemului de status respectabil”.

Temă de reflecție :

Folosind perspectiva asistentei sociale, gândiți-vă la relevanța teoriei reacției la frustrare si a

teoriei oportunităților diferențiale.

Teoriile conflictualiste

Potrivit teoreticienilor conflictului, conflictul şi nu consensul stă la baza ordinii

sociale; acesta este motivul pentru care în societate se manifestă competiţia între grupurile
care au resursele economice şi puterea, şi cele care sunt lipsite de aceste resurse. În centrul
teoriilor conflictualiste se află ideea că societatea este condusă de o elită care deţine puterea şi
resursele economice şi care controlează viaţa socială.
Obiectivul principal urmărit de teoriile conflictualiste este acela de a identifica modalităţile
prin care grupurile aflate la putere încearcă să-şi conserve puterea; astfel, toate instituţiile
sociale, dreptul, tradiţiile şi alte elemente ale culturii societăţii, sunt în aşa fel orientate, încât
să justifice ideologic deţinerea puterii de către grupul social dominant în societatea respectivă.
De aceea, moralitatea şi definirea devianţei sunt concepute astfel încât să controleze şi să
susţină interesele grupului social care deţine puterea în societate. Astfel, orice act care aduce
atingere intereselor grupului social dominant, va fi considerat deviant sau condamnabil din
punct de vedere moral şi/sau penal. Teoria poate fi aplicată la nivel macrosocial sau
microsocial.
Elaborarea teoriilor conflictualiste în cadrul sociologiei devianţei a reprezentat o
consecinţă a amplelor dezbateri privind inegalitatea socială din anii 70 din societatea
americană, dezbatere care a inspirat o atitudine critică faţă de dezvoltările teoretice anterioare
în domeniu. Critica a fost îndreptată în special asupra teoriilor structural – funcţionaliste care
în opinia unor sociologi au susţinut forţele politice conservatoare prin justificarea din punct de
vedere ideologic a exercitării puterii.

43
Dintre reprezentanţii semnificativi ai acestei orientări, se remarcă sociologii Max Gluckman
şi J.Rex (Marea Britanie), L.A. Coser, R.Quinney şi R.Collins (Statele Unite), R. Dahrendorf
(Germania).
Teoriile conflictualiste pot fi rezumate sintetic, în jurul următoarelor idei:
 Competiţia: pentru resurse (bani, poziţie socială, slujbe, parteneri sexuali etc.)
se află în centrul relaţiilor sociale şi reprezintă o caracteristică a relaţiilor
umane într-o mult mai mare decât consensul.
 Inegalitatea socială structurală: Inegalitatea în ceea ce priveşte puterea şi
accesul la recompense sociale este o caracteristică structurală a oricărei
societăţi. Indivizii şi grupurile care beneficiază de resurse în cadrul unei
structuri sociale, tind să acţioneze în direcţia păstrării status quo-ului.
 Revoluţia: Schimbările în societate se produc ca rezultat al conflictului dintre
grupurile sociale cu interese divergente şi nu ca urmare a adaptării. Schimbarea
socială este bruscă şi are un caracter revoluţionar şi nu evoluţionar.
 Războiul: Războiul este un unificator a societăţilor în care este implicat, la fel
cum este un element care determină sfârşitul acestora.
Potrivit teoreticienilor conflictului social, cauzele fundamentale ale devianţei sunt
reprezentate de forţele economice şi sociale care acţionează în cadrul societăţii. Considerând
că conflictul şi nu ordinea stă la baza vieţii sociale, sociologul german Ralph Dahrendorf
(1958), a respins ideea fundamentală a concepţiilor funcţionaliste conform căreia societatea
este un sistem ordonat de structuri şi funcţii sociale care îndeplinesc fiecare un rol ce
contribuie la asigurarea ordinii şi stabilităţii sistemului.
Adepţii teoriilor conflictualiste au susţinut că devianţa este determinată de conflictele dintre
clasele sociale cu interese economice şi politice opuse, situație specifică societăţii capitaliste.
Pentru teoreticienii conflictului, conceptul de putere este esenţial în definirea şi aprecierea
comportamentelor deviante (Rădulescu, 1999, pg. 121.). Potrivit acestora, grupurile care deţin
puterea în societate hotărăsc care dintre normele sociale sunt transformate în legi, care dintre
ele se aplică şi cui se aplică acestea.Legile nu există pentru binele colectiv,ele reprezintă
anumitor grupuri care au puterea de a le pune în aplicare. Prin urmare , individul definit drept
infractor şi comportamentul definit drept infracţiune într-un anumit moment, într-o anumită
societate reflectă relaţiile de putere de acolo şi de atunci (Adler, F., Mueller, W., Laufer,L.,
1995, p.188).

44
Susţinând aceste idei, teoriile conflictualiste se diferenţiază net de teoriile funcţionaliste.
Potrivit lui William J. Chamblis (1988), aceste diferenţe pot fi sintetizate astfel:
1. Concepţia structural – funcţionalistă consideră că la baza funcţionării societăţii se află
consensul membrilor cu privire la valorile şi normele sociale care trebuie să guverneze viaţa
socială. Dimpotrivă, concepţia conflictualistă susţine că, conflictele de interese dintre
diferitele grupuri sociale, conflictul dintre valorile, normele şi stilurile de viaţă ale acestora,
stau la baza funcţionării societăţii.
2. Pentru structural–funcţionalişti, cultura are un rol esenţial în structurarea relaţiilor sociale.
În concepţia conflictualistă în schimb, cultura nu joacă un asemenea rol, fiind dependentă de
relaţiile de putere din societate.
3. În concepţia structural–funcţionalistă, societatea are o existenţă independentă de cea a
indivizilor, bazată pe consens, armonie, autoreglare şi echilibru. Teoreticienii conflictului
accentuează faptul că societatea se află într-un proces continuu de schimbare datorită luptelor
dintre clasele sociale care au drept scop definirea modului de organizare a raporturilor social-
economice şi politice.
4. În ceea ce priveşte legea, concepţia structural–funcţionalistă o priveşte ca o reflectare a
consensului social şi reprezintă o modalitate de a asigura armonia relaţiilor sociale. Pentru
conflictualişti, legea este un rezultat al luptelor dintre grupurile sociale şi exprimă interesele
grupului social care deţine puterea în societate.
Aşadar fenomenul devianţei este văzut ca un produs al contradicţiilor şi conflictelor sociale
din societatea capitalistă, un produs al conflictului dintre grupurile sociale cu interese
economice şi politice divergente. Poziţia socială şi distribuţia bogăţiei în societate
influenţează conform teoriei conflictualiste, tipurile de infracţiuni comise de către indivizi.
Astfel, cei aparţinând claselor defavorizate comit cu predilecţie furturi, jafuri, spargeri sau
tâlhării, pentru a-şi asigura resursele necesare traiului, în timp ce indivizii aparţinând claselor
sociale privilegiate, comit infracţiuni cum sunt fraudele, mita, delapidarea, evaziunea fiscală,
deturnarea de fonduri sau abuzul de putere, pentru a-şi spori bunăstarea. În concluzie, potrivit
acestei perspective teoretice, devianţa nu reprezintă atât o violare a normelor sociale cât un
răspuns la inegalitatea socială.
Printre limitele cele mai semnificative ale acestei perspective se află politizarea excesivă
a fenomenului devianţei, elaborarea unor enunţuri teoretice explicative nu întotdeauna
testabile empiric şi neincluderea altor categorii de factori sociali sau individuali în explicarea
fenomenului devianţei.

45
Pe de altă parte, aşa cum observa A Turk, unul dintre cotributorii importanţi ai aplicării teoriei
conflictului în criminologie, această teorie a fost deseori greşit interpretată: ea nu susţine că
majoritatea infractorilor sunt inocenţi, ori că persoanele inflente, cu putere, se angajează în
aceeaşi măsură în comportamente deviante sau, că cei care aplică legea în mod obişnuit îi
discriminează pe cei lipsiţi de putere.
Teoria coflictului recunoaşte doar faptul că totuşi, comportamente obişnuite printre cei mai
mulţi dintre membrii societăţii dezavantajaţi sociali, prezintă o mai mare probabilitate de a fi
numite „infracţiuni”, decât activităţile la care participă in mod tipic, cei cu mai multă putere.

Temă de control:
Considerând conceptul de putere drept concept central in teoriile conflictualiste, explicați pe
baza unui exemplu, ce anume întelegeți prin formularea următoare: ”individul definit drept
infractor şi comportamentul definit drept infracţiune într-un anumit moment, într-o anumită
societate, reflectă relaţiile de putere de acolo şi de atunci (Adler, F., Mueller, W., Laufer,L.,
1995, p.188).
Temă de reflecție :
Pornind de la situații din realitate, gândiți-vă la legătura dintre inegalitatea socială și devianță,
despre care vorbesc teoriile conflictualiste.

MODULUL 5

Teoria neutralizării

Această teorie cu privire la devianţă a fost elaborată de către Gresham Sykes şi David
Matza fiind inspirată de evaluarea critică realizată de cei doi autori, asupra teoriei asocierilor
diferenţiale a lui E. Sutherland. Studiile ulterioare efectuate de aceştia asupra delincvenţei
juvenile, i-au condus la elaborarea unei teorii asupra devianţei care a fost prezentată în
lucrarea Delinquency and Drift (Delincvenţă şi derivă) publicată în 1964. Teoria neutralizării
se înscrie în cadrul modelului teoretic al învăţării sociale care consideră comportamentele
deviante ca şi alte comportamente sociale, ca fiind rezultatul unui proces de învăţare ce are
loc în contextul interacţiunilor sociale.
Una din ideile centrale ale acestei teorii, este aceea că, învăţarea comportamentelor
delincvente implică:

46
 a) învăţarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor;
b) învăţarea motivelor, raţionalizărilor, şi a atitudinilor necesare comiterii
infracţiunilor.
David Matza a constatat că dacă procesul învăţării este destul de bine cunoscut, conţinuturile
învăţării sunt mult mai puţin cunoscute. Singura orientare teoretică care a adus o contribuţie
importantă în această direcţie este cea a subculturilor delincvente. Caracteristica de bază a
subculturilor delincvente este aceea că, reprezintă un sistem de valori opuse celor ale culturii
dominante în cadrul societăţii. Din această perspectivă sistemul cultural alternativ apare ca
fiind sistemul cultural dominant inversat şi care, generează o forţă ce se opune ordinii sociale.
Modelul subculturilor delincvente prezintă şi el o serie de aspecte explicative vulnerabile care
au fost constant criticate.
Sykes şi Matza au făcut o serie de observaţii pe baza cărora şi-au construi propria
teorie. Aceste observaţii, pot fi sintetizate astfel:
 Delincvenţii trăiesc sentimente de ruşine şi vinovăţie cu privire la actele
delincvente comise.
 Delincvenţii respectă şi admiră adesea, persoanele oneste şi cinstite (a se vedea
relatările delincvenţilor cu privire la preotul devotat şi cinstit, la mama
iubitoare , etc.).
 Tinerii delincvenţi trasează o linie de demarcaţie între persoanele care pot fi
victimele infracţiunilor, şi cele care nu pot fi victimizate,astfel victimizarea
devine o funcţie a distanţei sociale dintre delincvent şi ceilalţi.
 Delincvenţii nu sunt totalmente imuni la cerinţele de conformitate venite
dinspre societatea convenţională; există chiar o mare probabilitate ca familiile
delincvenţilor să condamne actele delincvente aşa cum este şi orientarea
societăţii convenţionale şi acest lucru se întâmplă şi în cazul familiilor
implicate în diferite tipuri de activităţi ilegale.

Pornind de la aceste constatări, cei doi autori şi-au propus să explice de ce delincvenţa
juvenilă se produce în condiţiile în care tinerii ca şi majoritatea membrilor societăţii, sunt mai
mult sau mai puţin ataşaţi de valorile şi sistemul normativ dominant din societate.
Un prim indiciu în acest sens, este faptul că valorile şi normele sociale care derivă din
acestea, nu iau decât rareori forma unor imperative absolute. În plus, valorile şi normele care
ghidează comportamentele indivizilor, sunt limitate în ceea ce priveşte conformarea la

47
prescripţiile lor de către elemente ca: timpul, locul, persoana şi circumstanţele sociale. .
Sistemul normativ al unei societăţi este marcat de flexibilitate; ceea ce înseamnă că nu este
un corp de reguli ce trebuie respectate foarte strict în orice circumstanţe. Astfel, imaturitatea,
necesitatea/starea de război, autoapărarea, boala mintală, starea de intoxicare cu alcool, sau
alte droguri, sau compulsiunea sunt frecvent utilizate în instanţă ca argumente pentru anularea
responsabilităţii pentru actele infracţionale comise.
Potrivit lui David Matza, „O mare parte din actele delincvente se bazează pe ceea ce este o
extensie esenţială şi nerecunoscută de apărare împotriva infracţiunii comise, care ia forma
unei justificări a actului deviant care este validă din punctul de vedere al delincventului, dar
care, în acelaşi timp, este respinsă de către sistemul legal sau, de societate în întregul ei”
(Matza, D., 1961).

Aceste justificări, sunt în fapt nişte raţionalizări. Ele apar în urma comiterii unor acte
delincvente şi au rolul de a proteja făptuitorul împotriva autoînvinovăţirii şi împotriva
blamului altor persoane. Potrivit celor doi autori (Sykes, Matza) aceste raţionalizări preced
comiterea unor acte delincvente şi le fac în acelaşi timp posibile.( Această posibilitate este
menţionată de către Sutherland, dar nu este dezvoltată în teoria sa).
Atitudinea de dezaprobare a conduitelor delincvente ce rezultă din internalizarea normelor
sociale şi atitudinea conformistă a celorlalţi, este neutralizată şi anihilată de către aceste
mecanisme de raţionalizare.
Aşadar, delincventul nu este în opoziţie totală cu societatea convenţională, iar pentru a se
angaja în activităţi infracţionale trebuie să deţină tehnici de raţionalizare a actelor delincvente.
David Matza a numit aceste mecanisme de justificare a comportamentelor infracţionale
„tehnici de neutralizare” şi a apreciat că reprezintă o componentă esenţială a ceea ce
Sutherland a numit „definiţii favorabile încălcării legii”. Potrivit aceluiaşi autor aceste tehnici
de neutralizare, joacă un rol mai important în geneza comportamentelor delincvente decât
învăţarea imperativelor morale, valorilor sau atitudinilor favorabile încălcării legii.
Analizând aceste tehnici, D. Matza a apreciat că acestea se pot grupa în cinci categorii
distincte:
1) Negarea responsabilităţii. Reprezintă una dintre cele mai importante tehnici de
neutralizare a responsabilităţii pentru comiterea unui act delicvent. În măsura în
care delincventul se poate defini pe sine ca lipsit de responsabilitate pentru actul
deviant, dezaprobarea celorlalţi, a lui însuşi şi eficienţa controlului social va fi
anihilată. Ca şi tehnică de neutralizare a vinei negarea responsabilităţii se extinde

48
 mult dincolo de pretenţia că actul deviant este un accident sau de negarea
responsabilităţii personale pentru acesta. Se consideră că actul deviant este
determinat de forţe situate deasupra individului şi în afara controlului acestuia cum
este cazul unui mediu familial disfuncţional, a unor părinţi neiubitori, prieteni
nepotriviţi, vecinătate săracă etc.
2) Negarea prejudiciului. O altă tehnică importantă de neutralizare a se centrează pe
prejudiciul sau vătămarea produsă de un act delincvent. Negarea prejudiciului
reprezintă o modalitate de raţionalizare şi legitimare a conduitei utilizată adesea de
către delincvenţi pentru a schimba interpretarea propriilor conduite de către ei
înşine sau de către public. Codul penal face o distincţie între actele care sunt
greşite şi cele care sunt ilegale dar nu şi imorale. Delincvenţii pot face şi ei o
asemenea distincţie în evaluarea vinovăţiei propriilor comportamente. Autorul
furtului unei maşini poate interpreta acest act ca un „împrumut”, iar o luptă între
bande pe stradă poate fi considerată o „neînţelegere” între băieţii etc. Aceste
exemple arată că delincvenţii consideră adeseori că actele lor nu produc cu
adevărat un rău chiar dacă contravin legii.
3) Negarea victimei. În cazul în care delincventul acceptă responsabilitatea pentru
faptele sale contrare legii şi admite faptul că acestea au produs pagube sau
vătămări indignarea altora sau propria indignare poate fi neutralizată prin
invocarea circumstanţelor în care s-a produs incidentul şi care absolvă de
vinovăţie făptaşul. Delincventul poate pretinde faptul că vătămarea sau paguba nu
pot fi considerate cu adevărat ca prejudicii deoarece sunt în realitate consecinţe ale
aplicării unor pedepse binemeritate victimei sau a răzbunării unor fapte
reprobabile ale acesteia. În felul acesta printr-o manevră subtilă delincventul se
plasează în poziţia justiţiarului care pedepseşte un comportament condamnabil.
Un alt element ce poate susţine această strategie de negare a victimei este prezenţa
în cadrul culturii populare a unor tipuri de infractori, personaje populare de genul
Robin Hood, haiduci, sau a detectivului particular hotărât să facă dreptate cu orice
preţ, inclusiv acela al încălcării legii.
4) Condamnarea condamnatorilor. Reprezintă o altă tehnică de neutralizare a vinei
utilizată de către persoanele delincvente care constă în blamarea persoanelor sau
instanţelor cu rol de control social cum sunt: poliţia, profesorii, autorităţile etc.
Specific acestei tehnici de neutralizare a vinei este mutarea accentului de pe actele
reprobabile ale delincvenţilor pe motivaţia şi comportamentul celor care dezaprobă

49
 comportamentele lor deviante. Astfel, aceştia sunt acuzaţi de ipocrizie, de faptul că
sunt ei înşişi devianţi ascunşi şi de faptul că sunt mânaţi de interese personale.
Responsabilitatea actelor deviante este în felul acesta transferată asupra lumii în
care trăiesc, a societăţii corupte şi a oficialilor ipocriţi care predică moralitatea fără
a oferi şi exemple personale în acest sens.
5) Apelul la o loialitate de natură morală, mai înaltă. A cincia şi cea din urmă
tehnică de neutralizare a controlului social intern şi extern este reprezentată de
sacrificarea cerinţelor societăţii în favoarea celor ale unor grupuri sociale mai mici
de care delincventul aparţine, cum este familiei, grupului de prieteni sau bandei.
Trebuie precizat însă faptul că aceasta nu înseamnă neapărat repudierea
imperativelor sistemului normativ dominant ci doar faptul că individul eşuează în
respectarea lor. Delincventul se poate simţi prins într-o dilemă care nu poate fi
soluţionată decât prin încălcarea legii. Încălcarea normelor sociale se produce în
acest caz datorită faptului că normele grupului de apartenenţă sau cerinţele
acestuia sunt mai presante şi cer o loialitate mai înaltă decât în cazul celor ale
sistemului normativ dominant.

Prin urmare, teoria elaborată de către Sykes şi Matza, încearcă sa ofere o explicaţie
pentru comportamentele deviante, respectiv delincvente, într-o abordare ce combină idei
proprii :
- teoriei presiunii sociale (deprivarea socilă şi eşecul educaţional sunt caracteristici tipice
pentru un grup delincvent);
- teoriei controlului (ideea că delincvenţa este considerată un comportament pentru care
individul optează într-un mod conştient, reintroducând astfel în analiză, posibilitatea unei
alegeri raţionale din partea delincventului; dar şi ideea că pentru a fi ”liber pentru devianţă”,
individul trebuie să neutralizeze legăturile sale cu societatea convenţională);
- teoriei subculturale (în grupul delincvent există un stil de gândire şi de comunicare-ce ţine
de modul de viaţă al clasei de jos - care sunt distinctive şi diferite, de pildă comparativ cu cele
ale şcolii; totodată, în contextul unei stări prevalente de plictiseală şi de fatalism, distracţia şi
”valorile subterane” ale acesteia, oferă un sentiment/sens al evadării pe care Matza îl numeşte
”stare/dispoziţie de umanism”mood of humanism, în care individul face ca lucrurile să se
întâmple, în loc să fie o victimă pasivă a evenimentelor; dată fiind însă, absenţa
oportunităţilor pentru exprimarea în mod legitim a valorilor distracţiei ce rupe plictiseala,

50
asigurând aventura şi gustul pentru risc, actul delincvent poate să pară singura opţiune la
îndemână).
Cel puţin din aceste considerente, teoria neutralizării are o relevanţă practică pentru asistenţa
socială, ce nu trebuie ignorată.

Teme de control

1.Care sunt elementele care contribuie la învațarea comportamentelor delincvente, in teoria

elaborată de către Gresham Sykes şi David Matza.

2.Exemplificați tehnicile de neutralizare formulate de Matza.

Temă de reflecție:
Gândiți-vă la relația dintre motivația pentru schimbare, atât de importantă în intervențiile din
asistența socială și tehnicile de neutralizare. Explicați această legătură.

Teoria etichetării

Rădăcinile teoriei etichetării pot fi găsite în perioada ulterioară primului război

mondial, în lucrările şi în studiile lui Ch. Cooley, W.I. Thomas şi nu în ultimul rând, în
contribuţia teoretică a lui H. Mead. Aceştia, considerau că sinele uman este format prin
intermediul unui proces de interacţiune socială, autorii fiind de aceea consideraţi
reprezentanţii interacţionismului social. Conform lui Mead, etichetarea separă ceea ce e bun
de ceea ce este rău, separă convenţionalul, de deviant. Astfel, interesul său pentru devianţă se
centrează pe interacţiunile sociale prin care individul devine deviant. Mead consideră de aceea
că şi comportamentul social se dezvoltă într-un continuu proces de acţiuni şi reacţii la acestea.
(Adler,F., Mueller,G., H., Laufer,W.,S., 1995, p.182).
Rezentanţii interacţionalismului simbolic iniţiat de George H. Mead şi dezvoltat ulterior
de Herbert Blumer şi discipolii săi Erving Goffman, Howard S. Becker şi Edwin Lemert, au
susţinut ideea că faptele sociale se formează în cadrul proceselor de interacţiune socială dintre
indivizi, în condiţiile participării acestora la lumea cotidiană a simbolurilor şi semnificaţiilor
reciproc împărtăşite, în care totul se negociază, nimic nefiind predeterminat (Rădulescu, S.
M., 1998, pg. 95.). Această orientare teoretică precum şi etnometodologia reprezentată de
Harold Garfinkel şi Erving Goffman, care şi-a propus să înlăture bariera artificială dintre
cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună, au realizat o mutare a centrului de interes a sociologilor
de la aspectele deterministe ale acţiunii sociale, către preocuparea pentru descrierea şi

51
interpretarea acesteia. În concordanţă cu noua orientare teoretică, sociologii care au pus
bazele teoriei etichetării au renunţat să mai caute răspunsul la întrebarea de esenţă
deterministă: „de ce individul încalcă normele sociale?” şi au început să-şi pună întrebări
legate de „modul în care un comportament ajunge să fie considerat ca fiind deviant”.
Opinia împărtăşită de către adepţii acestei noi teorii este aceea că nici un comportament în
sine nu este deviant ci, este definit ca atare în urma interacţiunilor sociale în cursul cărora
indivizii reacţionează faţă de conduitele altor indivizii care nu seamănă cu cele ale majorităţii;
astfel, aceste comportamente , ajung să fie etichetate ca deviante.
Unul dintre primii sociologi care au susţinut această idee, a fost Frederick Thrasher
(1927) care în lucrările sale referitoare la bandele de delincvenţi tineri, a evidenţiat potenţialul
negativ al etichetei oficiale/formale, de delincvent.
Câţiva ani mai târziu, Franck Tannenbaum (1938) a introdus expresia de „dramatizare a
răului” prin intermediul căreia explica modul în care procesul de definire, identificare,
calificare a comportamentului unei persoane sau, segregarea acesteia faţă de ceilalţi indivizi şi
supunerea ei unui tratament diferit, conduce la transformarea comportamentului acesteia într-
unul care seamănă cu cel descris de oficiali. În felul acesta, o persoană care a fost oficial
considerată deviantă tinde să devină aşa cum a fost caracterizată de către instanţele de control
social : ....”The persons becomes the thing he is described as being”, scria în 1938,
Tannenbaum în lucrarea” Crime and the Community”. În lucrare, sunt cuprinse concluziile
studiului său realizat asupra băieţilor din ariile periferice ale oraşelor şi a celor din zonele
rezidenţiale.
Potrivit consemnărilor lui Tannenbaum, ambele grupuri de tineri se angajau în acţiuni tipice
pentru vârsta adolescenţei cum sunt: agresiunile fizice, actele de vandalism, furturi minore,
chiulul de la şcoală sau consumul de alcool şi droguri; atitudinea autorităţiilor (reacţia socială)
faţă de cele două grupuri de tineri, era însă, diferită. Dacă comportamentele celor din primul
grup erau etichetate de către profesori, vecini sau autorităţi ca fiind „problematice” şi
simptomatice pentru o viitoare carieră infracţională, cele ale tinerilor din cartierele
rezidenţiale erau apreciae ca fiind fireşti, normale pentru perioada adolescenţei, iar abaterile
lor , scuzabile.
Atitudinea atorităţilor faţă de grupul de tineri din clasa de jos era astfel, una de „dramatizare a
răului”, de accentuare a pericolului social al comportamentelor lor şi din acest motiv, de
pedepsire exemplară/excesivă, a acestor comportamente prin internarea autorilor lor în şcoli
de corecţie etc. Ca urmare a acestor sancţiuni, comportamentele tinerilor se agravau şi mai
mult,pentru că nu de puţine ori, şcolile de corecţie reprezentau o ocazii de a învăţa tehnici de

52
comitere a infracţiunilor. După eliberare, aceşti tineri respinşi de societate şi având şanse
reduse de reabilitare, se angajau cu adevărat, în cariere infracţionale, acceptând eticheta, ideea
că sunt cu adevărat delincvenţi.

Edwin Lemert, este sociologul american considerat întemeietorul abodării „reacţiei

sociale”, care în anii 40, a dus mai departe ideile lui Tannenbaum şi a formulat consideraţiile
de bază ale teoriei etichetării. Lui i se datorează elaborarea conceptelor de devianţă primară şi
devianţă secundară :
Devianţa primară reprezintă actele deviante iniţiale care conduc către primimul răspuns
social. Aceste acte nu afectează concepţia, imaginea de sine a individului.
Devianţa secundară, constă în actele care urmeză răspunsului social faţă de devianţa pimară,
acestea sunt cele care îngrijorează, deoarece ele sunt acte ce rezultă din schimbarea de la
nivelul concepţiei de sine, ca urmare a procesului de etichetare. Conform lui Lemert, devianţa
secundară apare după ce comunitatea a devenit conştientă de devianţa primară. Astfel,
indivizii vor avea experianţa unui sens continuu al injustiţiei, reîntărit de respingerea de către
angajatori, de atenţia marită din partea poliţiei care îi iau la ochi, de reacţiile tensionate cu
ceilalţi. Prin urmare indivizii devianţi poartă stigmatul etichetei de ”delincvenţi”, aşa cum în
sec.al XIX lea, condamnaţii din Anglia purtau stigmatul sub forma literei C de la criminal sau
H de la hoţ, inscripţionat pe corp, cu fierul roşu.
În ciuda elaborărilor consistente ale lui Lemert, teoria etichetării nu a căpătat recunpaștere,
pâna cand, atât în Europa cât şi în USA evenimentele politice mai ales, nu au creeat
oportunităţi în acest sens (Adler, Mueller, Laufer, 1995,p.183).
Mişcările de protest , mai cu seamă ale studenţilor şi profesorilor, din anii 60, arestările care
le-au urmat, au ridicat o serie de semne de întrebare în legătură cu ” the real criminals” fapt
care a atras atenţia şi asupra posibilelor răspunsuri ce puteau fi oferite din perspectiva teoriei
etichetării. Astfel, teoreticienii etichetării au readus în discuţie întrebarea: cine face regulile
care definesc un comportament ca fiind deviant, inclusiv pe cel infracţional?
Howard Becker (1963), considerat şi el, unul dintre fondatorii teoriei etichetării, răspunde că
aceştia ar fi „antreprenorii morali”, adică indivizii care, care datorită poziţiei lor sociale
înalte, au puterea de-a face şi de a impune regulile sociale cu care membri societăţii trebuie să
trăiască. Howard Becker a fost şi cel care a realizat o clasificare a tipurilor de devianţi.
Astfel, el distinge între devianţii autentici, cei care violează normele sociale şi care sunt
recunoscuţi ca atare de către societate, falşii devianţi, cei care se conformează normelor

53
sociale dar sunt percepuţi incorect ca fiind devianţi şi devianţii secreţi, cei care încalcă
normele sociale dar, nu sunt văzuţi sau percepuţi ca devianţi.
O altă problemă tratată de teoreticienii teoriei etichetării, a fost felu în care persoana
etichetată ca deviantă reacţionează la etichetă. Potrivit acestor autori, persoanele care primesc
eticheta de devianţi încearcă să reziste efectelor negative ale etichetării; în timp ce unele
reuşesc acest lucru, altele, eşuează şi se comportă în concordanţă cu „rolul atribuit”. Este
posibil deasemenea, ca unele persoane etichetate ca deviante să-şi modifice comportamentul
ca urmare a dorinţei de a evita efectele negative ale etichetării.
Deşi autorii teoriei etichetării au definit devianţa în termenii interacţiunilor sociale, au
accentuat şi importanţa grupurilor şi asocierilor de persoane cu etichetă de deviant în
acceptarea reacţiei sociale faţă de comportamentele definite ca deviante. Potrivit de pildă lui
Howard Becker, aprecierea comportamentului unei persoane ca fiind deviant şi punerea unei
etichete cum ar fi cea de „hoţ”, „criminal”, „abuzator” etc., va conduce în final şi la
excluderea acesteia din societatea convenţională. Conform sociologului amintit, acest proces
de segregare care creează outsideri, conduce la asocierea acestor indivizi în grupuri deviante;
acest fapt poate contribui la crearea şi însuşirea de către indivizii care le compun a unor
identităţi deviante.

Aşadar, din punctul de vedere al teoriei etichetării, devianţa nu este o caracteristică a

unui comportament realizat de o persoană, ci este consecinţa aplicării de către alţii a unor
reguli şi sancţiuni asupra acesteia.
Teoria a fost testată prin numeroase investigaţii empirice, realizate de cercetători din diferite
domenii, nu doar sociologi sau criminologi. Rezultatele susţin în bună masură, presupunerile
de bază ale teoriei etichetării.
Există însă şi critici care se aduc acestei teoorii , printre cele mai importante amintesc:
- Impresia pe care o lasă explicatiile teoriei etichetării ar fi aceea că indivizii sunt nişte actori
pasivi într-un proces prin care ”sistemul cel rău” îi etichetează declarându-i prin aceasta,
socialmente inacceptabili, diferiti şamd. Criticii sugerează faptul că etichetele pot să identifice
comportamente reale, mai degrabă decât să le creeze.
Mai mult, există destui indivizi care au în spate o lungă instorie infracţională fără ca ei să fi
fost vreodată să fi fost prinşi şi stigmatizaţi.
- Alte critici au în vedere faptul ca teoria etichetării nu poate da o explicaţie şi pentru situaţia
acelora care au comis infracţiuni, au trecut prin întreg procesul de justiţie, dar cu toate acestea

54
ei nu şi-au continuat stilul de viaţă deviant. Adepţii acestei critici, atrag atenţia asupra faptului
că, în realitate, în multe cazuri, pedeapsa chiar are un efect descurajator.
Teme de control:
1. Ce modificare in abordarea și explicarea cauzei devianței, aduce teoria etichetării,
comparativ cu celelalte teorii discutate.
2. Exemplificați la ce se referă și explicați conceptul ”dramatizarea răului”.

Temă de reflecție:
Gândiți-vă dacă și cum poate fi eviată devianța secundară prin programe și intervenții
specifice asistenței sociale.

MODULUL 6

Realismul de stânga

Începuturile anilor ”80 înseamnă dezvoltarea unei noi perspective asupra devianţei şi a
infracţiunii, cunoscută în literatura de specialitate, prin formula ”left realism”, adică realism
de stânga. Ea îşi are originile în spaţiul sociologiei britanice, dar are mulţi adepţi şi pe
continentul european dar şi în Canada sau în Australia. Printre susţinătorii proeminenţi ai
acestei perspective se numără: Jock Young, John Lea, Roger Matthews, Richard Kinsey.
Elaborările teoretice ale acestor autori, reuniţi sub cupola „realismului de stânga” îşi bazeză
analizele explicative pe trei concepte de bază: 1. relativa deprivare, 2. subcultura,
3.marginalizarea :
1. Relativa deprivare: Lea şi Young (1984) consideră că deprivarea duce la
infracţionalitate, numai cand este trăită ca relativă deprivare. Astfel, un grup trăieşte relativa
deprivare atunci când simte deprivarea în comparaţie cu alte grupuri similare, sau atunci când,
expectanţele sale nu sunt acoperite. Nu este vorba deci, despre faptul deprivării ca atare ci mai
degrabă, despre sentimentul deprivării.
În societăţile moderne, media(mai ales publicitarii), accentuează importanţa succesului
economic şi al consumului de bunuri. Toţi indivizii sunt expuşi valorilor care sugerează faptul
că oamenii trebuie să aspire la stilul de viață al clasei de mijloc şi la pattern-ul consumatorist.
J.Young (1992) accentua faptul că relativa deprivare este trăită în toate starturile sociale. Aşa
se poate explica furtul atât ca o necesitate cât şi ca un act infracţional al ”gulerelor albe”, ce
izvorăşte din invidia pentru stilul de viaţă al altora, mai bine situaţi. Young consideră că

55
relativa deprivare poate explica şi infracţiunile cu violenţă ,nu numai pe cele patrimoniale;
astfel relativa deprivare conduce la frustrare iar frustrarea, la violenţă.
2. Subcultura, al doilea concept cheie folosit de Lea şi Young pentru a explica devianţa, este
definit ca o soluţie colectivă la problemele unui grup. Astfel, dacă indivizii unui grup
împărtăşesc un sens al relativei deprivări, ei vor dezvolta un stil de viaţă care le va permite să
facă faţă acelei probleme. Totuşi, o subcultură anume nu este un răspuns automat, inevitabil la
o situaţie problematică. Creativitatea umană permite producerea unei varietăţi de soluţii.cei
doi autori cred că infracţiunea este doar ”un aspect, în general unul de mică amploare, al
procesului de adaptare culturală la opresiune”.
3. Marginalizarea, este cel de al treilea concept explicativ specific teoriei ”realismului de
stânga„ el se referă la faptul că grupurile marginale sunt cele cărora le lipseşte organizarea
pentru a-şi reprezenta interesele în viaţa politică şi cărora le lipsesc totodată scopurile clar
definite. De exemplu, Lea şi Young consideră că în societate, grupurile marginale sunt cele
mai predispuse la violenţe şi la revolte, la dezordine, ca forme de acţiune politică. Cei doi
autori cred că este nevoie de soluţii pentru evitarea acestor manifestări; cheia evitării
marginalizării este,în opinia lor: ” participarea în procesul de producţie” a membrilor acestor
grupuri.

Schimbarea socială şi problematica infracţionalităţii din perspectiva relismului de stânga

J. Young (1997), crede că schimbările sociale pot să înrăutăţească problematica

infracţionalităţii. Argumentul său este că noi, în prezent, am intrat în ceea ce autorul numeşte
”late modernity”, iar această modernitate târzie, este caracterizată prin :
- mai multă nesiguranţă şi
- instabilitate decât în perioada precedentă.
Precaritatea situaţiei economice, şomajul structural, slabirea sistemului de ajutor social,
creşterea insabilităţii vieţii de familie şi în general a relaţiilor interpersonale, sunt printre
principalele cauze ale nesiguranţei şi instabilităţii ce caracterizează viaţa noastră în prezent.
De aceea, a face faţă infracţionalităţii în opinia aceluiaşi autor, nu înseamnă a încerca
abordarea fenomenului numai prin simpla îmbunătăţire a eficienţei poliţiei.
Ca şi alti reprezentanţi ai realismului de stânga, Young vede problema infracţionalităţii ca
fiind înrădăcinată în inegalităţile sociale. Prin urmare, doar dacă aceste inegalităţi sunt reduse
într-un mod semnificativ, se va putea reduce şi problema infracţionalităţii.
Astfel, soluţii în acest sens ar putea fi:

56
  Îmbunătăţirea facilităţilor de petrecere a timpului liber destinate tinerilor;
 Reducerea inegalităţilor de venit;
 Creşterea standardelor de viaţă pentru familiile sărace;
 Reducerea şomajului;
 Facilităţi şi acţiuni comunitare care sporesc sentimentul de coeziune şi de
apartenenţă (”mortarul social al societăţii civile ar putea reface cărămizile sociale
care ridică zid în faţa infracţiunii”, crede Young);
 Justiţie socială ce aduce cu sine ordinea socială.

Young (1992), este unul dintre susţinătorii aşa numitei ” multi- agency approach”, adică
abordarea infracţionalităţii prin implicarea şi acţiunea coordonată, a mai multor agenţii şi
organisme comunitare. De pildă, într-o atare abordare, consiliile locale ar avea competenţe în
găsirea soluţiilor legate de problemele locative , familia, media, şi biserica s-ar ocupa cu
predilecţie de îmbunătăţirea ”contextului moral”, iar serviciile sociale ar avea misiunea de a
pregăti şi a implementa programe pentru victimele infracţiunilor şi pentru prevenirea
victimizării.
Realităţii de stânga au examinat mai multe faţete ale infracţiunii, printre care: cauzele
infracţiunilor, natura statisticilor cu privire la infracţionalitate, politicile din domeniu,
atitudinea publicului faţă de infractori dar şi faţă de poliţie, schimbările aduse de experienţa
de a fi fost victima unei infracţiuni. În ultimii ani, toate aceste elemente explicative au fost
prinse într-o singură abordare teoretică referitore la înţelegerea infracţionalităţii, care a fost
numită ” the square of crime”(cadranul infracţiunii).
Această abordare implică în principal, patru elemente:
1. statul şi agenţiile sale,
2. infractorul şi acţiunile sale,
3. metodele informale de control social (societatea, publicul),
4. victima.

Reprezentanţii realismului de stânga, consideră ca alte teorii explicative ale devianţei , se

concentrează numai asupra unei singure părţi a ”cadranului infracţiuni”; de pildă, teoria
etichetării numai asupra reacţiei sociale , mai precis asupra statului, teoria controlului social
asupra societăţii/publicului, teoriile pozitiviste asupra infractorului, iar victimologia asupra
victimei. Aceşti autori dinpotrivă, au convingerea că niciun element al cadranului nu este

57
pentru totdeauna mai important decât celelalte. De fapt, importanţa elementelor variază de la
infracţiune la infracţiune. În acest sens, Matthews şi Young (1992) arată:
” Fiecare formă particulară de infracţiune va avea un set diferit de determinanţi în interiorul
acestui cadran şi va implica o combinaţie diferită a elementelor cheie din squar .Astfel,
infracţiunile financiare, şi infracţiunile străzii implică diferite de relaţii victimă- infractor şi
sunt reglate de combinaţii diferite, ale controlului social formal şi infracţiunii.”

Indiferent însă de tipul infracţiunii, reprezentanţii realismului de stănga consideră că

fiecare dintre cele patru elemente ce dau contur ”cadranului infracţiuni”, poate avea, într-o
anumită situaţie, un rol crucial în înţelegerea etiologiei/cauzalităţii infracţiunii respective;
însă doar împreună elementele ne ajută să determinăm cu exactitate ce fel de infracţiune este,
ce anume a cauzat-o şi cum trebuie abordată. Young a numit acest lucru ”principiul etiologiei
multiple” (principle of multiple aetiology).

Prin urmare, realismul de stânga reprezintă o elaborare teoretică meritorie, de actualitate,

care încearcă să acopere atât în planul teoriei cât şi al implicaţiilor sale practice atât
complexitatea fenomenului infracţional, cât şi copmlexitatea abordarii sale pe mai multe
dimensiuni, cu scopul ţinerii fenomenului sub control, pentru sporirea siguranţei sociale. De
aici şi relevanţa acestei perspective teoretico-explicative pentru practica asistenţei sociale .
Teme de control:
1. Care sunt conceptele de bază ale realismului de stânga, folosite în explicarea
devianței.
2. Explicați aceste concepte folosind exemple întâlnite in stagiile de practica și/sau in
bibliografia de la alte discipline
3. Care sunt principalele cauze ale instabilității și ale deviantei conform lui Young.
4. Ce înțelege Young prin principiul etiologiei multiple ? Dați un exemplu in acest sens.
Teme de reflecție:
Gândiți-vă la ”cadranul infracționalității” și la înțelesul dat abordării ” multi- agency
approach” și apoi argumentați rolul asistentei sociale in controlul fenomenului
infracțional.

58
 Bibliografia

Adler,F., Mueller,O.,W., Laufer,W., S., (1995): Criminology, McGraw-Hill, Inc

Achim , M., (1992) : Introducere în sociologie,Cluj, Ed. Dacia

Akers,R.,(1998): Social Learning and Deviant Behavior: A Specific Test ohf a General
Theory, în ” American Sociological Theory”, nr. 44.

Bandura, A., (1986): Social Learning Theory, New Jersey, Englewood Cliffs, Prentice Hall

Burke, P.,(1999): Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Humanitas

Cusson ,M., (1995):Devianţa, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas

Durkheim,E., (2002): Regulile metodei sociologice, Iasi, Polirom

Durkheim, E., ( 1993): Despre sinucidere, Iaşi, Institutul European

Haralambos, M., Holborn M.,Heald,R.,(2000): Sociology. Themes and Perspectives, London,

HarperCollins Publishers Limited, ed.a 5 a

Ogien, A., (2002): Sociologia devianţei , Iaşi, Polirom

Rădulescu, M., S., (1999): Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Bucureşti, Ed.
Lumina Lex

Rădulescu,M.S.,(1994) : Homo Sociologicus, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă ”Şansa”

Rădulescu, M.,S., Banciu, D., (1996): Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, Casa de
Editură şi Presă ” Şansa”

59