Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie

Teoriile psihosociale

Lect. Univ. Dr. Oana Mateescu

Prof. Seminarist Iulian Ipate

Petrariu Mihaela-Ramona

Grupa 5
Teoria asocierilor diferentiale - Edwin Sutherland
În anul 1932, Edwin Sutherland, propune prima teorie asupra devianței explicată prin
intermediul procesului de învățare. Concepția de la care s-a înființat această teorie este că
înclinația spre comportamentul infracțional și infracțiune nu rezultă din dispoziții psihologice
dobândite și nu sunt nici înnăscute ci sunt mai degrabă învățate.

Teoria asocierilor diferențiale a fost concepută pentru a oferi o explicație în ceea ce

privește motivația individului de a se angaja într-o activitate deviantă.

Principalele premise pe care se întemeiază această teorie sunt:

a) comportamentul uman, inclusiv cel deviant, are un caracter flexibil și se schimbă în

funcție de circumstanțe și situații;
b) comportamentele infracționale apar în aceleași condiții sociale ca și cele conformiste, iar
o persoană poate realiza ambele tipuri de comportamente în perioade de timp diferite;
c) multe din comportamentele infracționale sunt realizate în contextul unui grup sau bande.
Dacă condițiile particulare în care apare comportamentul deviant sunt schimbătoare în
timp și spațiu, banda sau grupul oferă un mediu stabil caracterizat de norme sau de
modele de comportament.
d) comportamentul infracțional, la fel ca și cel conformist, se învață. Această asumpție
reprezintă principiul de bază al teoriei elaborată de E. Sutherland.

Comportamentul fundamental folosit în cadrul acestei teorii pentru a descrie procesul de

învățare a comportamentelor deviante este cel de "asociere diferențială". Acest concept exprimă
faptul că individul este supus unei alegeri între norme care susțin comportamentele conformiste
și norme care susțin comportamentele deviante (infracționale); expunerea excesivă la definiții și
atitudini favorabile încălcării legii conduce la geneza comportamentelor deviante. Acest proces
are loc în în contextul interacțiunilor cu membrii grupurilor primvare și cu persoane
semnificative; prin intermediul acestor interacțiuni indivizii își însușesc definiții cu privire la
comportamentele potrivite și nepotrivite.

Învățarea comportamentelor infracționale cuprinde: tehnici de comitere a infracțiunii

care uneori sunt foarte simple, alteori sunt foarte complicate, direcții specifice ale motivelor,
impulsurile, raționalizările și atitudinile necesare pentru comiterea unor astfel de comportamente.

Direcțiile specifice ale motivelor și impulsurilor sunt învățate atât prin intermediul
definițiilor defavorabile cât și favorabile violării normelor sociale. În unele societăți, individul
este încurajat de persoane care definesc în mod invariabil codurile legale ca reguli ce trebuie
respectate, în timp ce în altele, individul este încurajat de persoane a căror definiții sunt
favorabile încălcării normelor sociale.
 Comportamentele infracționale ca și cele conformiste sunt expresia acelorași nevoi și
valori sociale. Din acest motiv încercarea de a explica comportamentele infracționale prin
intermediul motivațiilor financiare, căutarea plăcerii, dobândirea unui statut social starea de
frustrare, este întrucât motive caracterizează comportamentele conformiste.

Teoria conflictelor de culturi - Thorsten Sellin

Teoria conflictelor de culturi, aparține criminologului american Thorsten Sellin(1960),
profesor al Universității din Pennsylvania și timp de mai mulți ani, Președinte al Societății
Internadionale de Criminologie. Sellin se delimitează de autorii teoriei dezorganizării care
utilizează conceptul de "conflict cultural" în explicarea "dezorganizării sociale" a grupului și de
autorul teoriei asocierilor diferențiale care, pornind de la "conflictul cultural", construiește
delictul că o "consecință a transmisiilor" și a conflictelor culturale.

Autorul acestei teorii dă o mai mare extensie fenomenului, prin considerarea

următoarelor fapte: conflicte între "codurile culturale" ale diferitelor grupuri și conflicte între
"normele de comportament și conduită" ale diferitelor grupuri. Sellin subliniază la modul general
că aceste conflicte culturale sunt produse naturale ale diferenței sociale. Această diferențiere
determină apariția de grupuri sociale infinite, fiecare cu modul său specific de viață, cu
particularitățile relaționale caracteristice și cu o înțelegere greșită a normelor aparținând altor
grupuri.

Ca o consecință a transformării unei culturi dintr-un tip omogen și integrat într-un tip
eterogen, dezintegrat, este apariția stării conflictuale în anumite situații și anume: când aceste
coduri ating granițele unor arii culturale "contagioase"; când normele sociale și juridice dintr-un
grup se extind și la alt grup și când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.

În viziunea autorului, un prim conflict dintre codurile culturale este diferit de conflictul
din interiorul unei culturi aflate în devenire. Conflictul generat de contactul dintre sistemele
culturale, indiferent de nivelul de dezvoltare a acestora se înregistrează cazuri când conduită
membrilor unui grup va fi considerată ca "anormală" sau "ilegală" de către un alt grup cultural.

"Normele de conduită" ale unor grupuri, diferite de cele din interiorul aceluiași grup,
considerate ca "produse secundare ale vieții culturale", determină apariția unor condiții sociale
divergente și eterogene la nivelul influenței resimțite de indivizi. Existând reguli de conduită
divergentă ce guvernează viața particulară a individului, acestea generează conflicte între norme
și valori duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive tocmai prin această
dualitate.

Ceea ce lipsește în principal acestei teorii, pornind de la ideea generării delincvenței

numai în condițiile conștientizării conflictelor culturale, este faptul că Sellin nu explicitează
mecanismul psihosocial prin care contradicțiile dintre "codurile culturale" sau dintre "normele de
conduită" pot genera comportamente infracționale.

Teoria anomiei - Emile Durkheim

Această teorie îl are ca fondator pe E. Durkheim, care pornește de la conceperea devianței
ca având caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Conform acestui deziderat, în
orice societate există inevitabil indivizi care se abat de la tipul colectiv, comițând crime.
Durkheim prezintă delincvența ca fiind legată de condițiile fundamentale ale vieții sociale,
jucând un rol necesar și util.

Durkheim definește ca anomie, starea obiectivă a mediului social caracterizată printr-o

dereglare a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruște. Ea apare ca urmare a "ruperii"
solidarității sociale la nivelul instituțiilor sociale mediatoare (familia, școala, comunitattea, etc.)
a neputinței de a asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au
norme clare.

Anomia afectează un grup social prin ruperea echilibrului ordinii sociale, prin
sentimentul de dezorientare rezultat din confruntarea cu noua situație. Schimbarea are loc ca
urmare a unor modificări bruște, care pot fi dezastre economice sau creșteri rapide ale bunăstării.

În situația de dereglare socială, indivizii sunt aruncați într-o situație inferioară celei
anterioare și, în consecință, unii dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de societatea din
exterior, iar la rândul ei, ca urmare a acestor modificări bruște, nici societatea nu mai este
capabilă să-și impună normele.

Definind structura culturală ca set de norme și valori ce guvernează comportamentul

membrilor unei societăți, Merton consideră anomia că o "spargere" a structurii culturale.
Neputând atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite. Tendința spre
conformism sau delincvență este dependentă de statusul fiecărui individ, iar rata delincvenței
apare ca o ilustrare a neconcordanței între scopurile oferite de societate și mijoacele de care
dispune individul.

Individul dispuune de 5 modalități adaptative în societate:

1) Conformismul care constă în acceptarea atât a scopurilor, cât șo a mijloacelor oferite de

societate, chiar dacă idealul, proiecția aspirațională nu este atinsă niciodată;
2) Inovația care rezultă din interiorizarea la nivelul individului a scopurilor culturale
propuse social, în timp ce procedeele legitime existente pentru aingerea lor sunt respinse.
3) Ritualismul care constă dintr-o restrângere a aspirațiilor individului pe fundalul păstrării
conformității cu norme legitime;
4) Evaziunea ca un mod mai rar de adaptare, caracterizat prin abandonarea simultană a
scopurilor și normelor, precum și prin refugierea în zone marginale ale societății;
5) Rebeliunea constând în respingerea atât a scopurilor, cât și a mijloacelor din individului
de înlocui normele sociale cu altele.

Teoria interactionismului social - H.S. Becker, F. Tannenbauman, E. Lemert

Teoria interactionismului social sau teoria stigmatizarii are ca promotori pe H.S. Becker,
F. Tannenbauman, E. Lemert, etc. si incearca sa dea o noua explicatie fenomenului criminal.

Conform teoriei interactionismului social, fenomenul criminalitatii este rezultatul

interactiunii dintre doua categorii de factori sociali: activitatea neconformista pe de o parte si
activitatea grupurilor sociale dominante, pe de alta parte, care reactioneaza, atribuindu-le celor
din prima categorie pecetea comportamentului infractional si, totodata, ii stigmatizeaza ca
infractori. Ca o consecinta a acestor operatii de "denumire" sau "etichetare", indivizii in cauza
sunt marginalizati, fiind respinsi in exteriorul grupului social.

Ca urmare a acestei reactii sociale si a stigmatizarii, la persoanele in cauza apare o

contrareactie de natura psihica, o rezistenta, care le determina sa-si asume rolul atribuit, cel de
infractori.

Reprezentantii aceste teorii sustin ca infractionalitatea nu isi are izvorul in realitatea

obiectiva, un conditiile concrete de existenta a persoanei in cauza, ci in contrareactia psihica
negativa pe care infractorii primari o au fata de reactia sociala, prin care ei sunt etichetati ca
infractori, sunt stigmatizati ca atare. Aceasta contrareactie care se materializeaza intr-o atitudine
de rezistenta, de ignorare sau de negare fata de modele de conduita din viata sociala
persevereaza, in continuare, in sfera infractionala.

Teoria dezorganizarii - C.R. Shaw si H.D. McKay

La baza dezorganizării sociale stă proliferarea delincvenței ca o consecință nemijlocită a
expansiunii urbane și a creșterii demografice, a generalizării unor noi modele de comoportament
apărute în ariile suburbane și accentuării marginalizării unora dintre locuitori.

Punctul de pornire al acestei teorii se găsește în studierea tradiției "dezorganizării

sociale" de către sociologi aparținând renumitei Școli de la Chicago, având ca reprezentanți de
seamă pe C.R. Shaw și H.D. Mckay.

Promotorii acestei teorii au încercat să evidențieze efectul organizării metropolelor

asupra fenomenului delincvenței. Metropola nu este un sistem unitar, ci este alcătuită din arii
suburbane care
 care au propriile lor subculturi și modele normative, în sectorul central fiind concentrate masiv
funcțiile și afacerile.

Diferențierea internă generează o accentuare a distanțelor sociale dintre diferite grupuri,

având drept consecință tulburarea ordinii sociale tradiționale prin varietatea normelor,
eterogenitatea populației și discriminările exercitate, slăbirea controlului social. Locuitorii
metropolei tind să devină "desocializati", indeparandu-se de aprobarea celorlalți.

Indivizii grupați la nivelul diferitelor subculturi au o altă scară de valori, recurg frecvent
la căi ilicite în atingerea scopurilor, devenind surse potențiale de devianță.

Modelul teoretic al "dezorganizării sociale" prezintă ca fiind generalizată această

influență a procesului de urbanizare asupra delincvenței, neținând seama de intervenția altor
variabile sociale.

Teoria subculturilor delincvente - A.K. Cohen

În viziunea lui Cohen termenul de subcultură desemnează faptul că un ansamblu de
indivizi împărtășesc o aceeași lume de valori care modelează normele în baza cărora pot fi
interpretate lucrurile și evenimentele și care permit comunicarea între indivizi, comunicare ce
asigură buna desfășurare a interacțiunii.

Din perspectiva autorului subcultură delincventă specifică bandelor de tineri prezintă trei
caracterisici:

• Este neutilitara-activitatea criminală nu urmărește în mod necesar un obiect instrumental,

să posede sau să se bucure de un bun inaccesibil;

• Rău intenționată-infracțiunile sunt adesea comise din pură sfidare sau pentru a face pe
altul să sufere în mod gratuit;

• Negativă-conduitele se supun principiului de opoziție sistematică față de normele

stabilite.

Cohen afirmă că delincvența juvenilă se explică prin faptul că mulți dintre copiii din
mediile "populare" sunt prinși între două registre de prescripții: cel impus de valorile dominante,
așa cum sunt ele vehiculate la școală și de mijloacele de comunicare modernă și cel pe care îl
recunosc membrii mediului său înconjurător imediat.

Cloward și Ohlin afirmă că subcultură delincventă poate fi de trei feluri în funcție de

tipul de acces pe care îl are un grup sau altul la anumite mijloace legitime.
1) Subcultură criminală are patru caracteristici:

a) Socializarea la crimă se face prin contactul cu semenii care au reușit deja în lumea
delincvenței și care propun mijloace de reușită socială admirate.

b)Adeziunea la lumea delincvenței se face printr-un proces neîncetat de învățare și evoluează în

ritmul responsabilităților pe care un nou venit le primește.

c) Definirea rolului de criminal cere existența unor relații codificate între lumile legalității și
ilegalității.

d) Organizarea socială a crimialitatii asigură conformitatea conduitelor membrilor săi reprimând

manifestările deviante în raport cu normele acestei organizări.

2) Subcultură "confictuala"-se naște în locurile de rezidență în care prevalează o stare de

extremă dezorganizare cum ar fi colibele, ghetourile sau periferiile. Violența proprie subculturii
conflictuale va fi apanajul tinerilor a căror socializare va fi marcată de faptul că ei sunt
îndepărtați atât de valorile societății globale, cât și de acelea proprii mediului delictual.

3) Subcultură "de evaziune" este modul prin care se adaptează indivizii care trebuie să
facă față unui dublu eșec: dorind să obțină lucruri pe care oricine pare că trebuie să le posede, ei
nu face acestei situații nici prin mijloace legitime nici ilegitime, refugiindu-se consumul de
stupefiante.

Concluzii
Un factor determinant al delincvenței pentru teoriile psihosociale rezidă în diminuarea
funcției de control social exersate de comunitate și în tulburarea ordinii sociale cauzate de
diversitatea normelor de conduită, de mobilitatea populației, de multiplicarea mediior sociale
marginale cu deschidere spre delincvență.

Conflictul de norme din anumite periode de schimbări sociale bruște antrenează stări de
anomie, contradicții sociale.

Viața și activitatea oamenilor sunt guvernate de un ansamblu de norme sau reguli, mai
mult sau mai puțin conturate, care indică ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral, licit
sau ilicit, legal sau ilegal, corect sau incorect. Ele stabilesc zona de permisivitate a acțiunii și
comportamentul indivizilor.

Afirmația conform căreia devianța este starea normală a societății a fost formulată și
argumentată pentru prima dată de sociologul francez E. Durkheim. Acesta a considerat devianța
normală în orice societate, din punct de vedere al apariției și consecințelor sale, datorită faptului
că nici o putere nu poate să impună conformarea totală a membrilor socitetatii la normele și
valorile pe care le promovează.

Comportamentul deviant apare ca produs inevitabil al interacțiunilor dintre indivizi și se

caracterizează prin relativitate, univesalitate și normalitate statistică, îndeplinind o serie de
funcții și generând disfuncții sociale în fiecare comunitate.

Reprezentând o proprietate a grupului, dar și un punct de referință pentru diferite situații

sociale, normele indică ceea ce este drept sau nedrept, corect sau greșit, cinstit sau necinstit,
stabilind deci, zona de permisivitate a acțiunii și comportamentului. Acționând ca instrumente de
control social, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ își poate modifica
comportamentul fără a risca să fie calificat drept deviant. Ele reprezintă nu atât un punct sau o
linie, ci o "zonă" în cadrul căreia sunt permise și limite de variație, deoarece orice societate
acccepta în cadrul ei, comportamente "variante", noi sau cel puțin diferite de cele definite în mod
instituțional. Când individul manifestă un comportament care nu se încadrează în limite
instituționale și socialmente acceptabile este calificat drept deviant.